Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.48.0-wmf.1 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 0 1444 153012 107111 2026-10-27T13:13:04Z ~2026-57372-11 22861 153012 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Doi feți cu stea în frunte | autor = Ioan Slavici | secțiune = 1873 | anterior = 1777 | note = 1872 }} A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și în lumea era rea asta era un păcurar bătrân și o păcurăriță, care aveau trei fete: Ana, Stana și Lăptița. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paște când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptița, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui și cu păr moale ca lâna mielușeilor, era frumoasă &mdash; mai frumoasă decât surorile sale împreună &mdash; frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpșune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpșunele, îndată se aude un șir de tropote, ca și când ar veni și s-ar apropia o ceată de călăreți. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii și cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoși, crescuți în șeile cailor, dar cel mai frumos și pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori și călăreții deteră în pas mai încetișor, până ce, veniți și sosiți, se simțiră duși. &mdash; Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aș frământa o pâine din care mâncând s-ar simți ș-ar fi tot june și voinic, mai voinic decât toți voinicii din lume. &mdash; Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aș toarce, țese și coase o cămașă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă. &mdash; Iară eu, grăi Lăptița, cea mai tânără soră, dacă i-aș fi soție, i-aș face doi feți-frumoși, gemeni cu părul de aur și cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori. Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar și cei împărătești, văd cu ochii și ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înțeleseră, iar înțelegând, ei suciră frânele și săriră la fete. &mdash; Sfântă-ți fie vorba și a mea să fii, soție de împărat! grăi feciorul de împărat ridicând la sine în șa pe Lăptița cu căpșune cu tot. &mdash; Și tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând și el pre- cum a văzut pe stăpânul său. &mdash; Și tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o și pe ea în șa. Făcând așa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunțile și apoi trei zile și trei nopți întreaga împărăție răsuna de veselia oaspeților... Peste alte trei zile și trei nopți merse vestea în țară că Ana și-a făcut pâinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat și a copt pâinea precum a fost zis la culesul de căpșune. Încă de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți trecură și o nouă veste merse în țară, că Stana și-a făcut cămașa: a cules fire de in, le-a copt și melițat, a periat fuiorul, a tors firele, a țesut pânza și a cusut cămașa pe trupul soțului ei, precum a fost zis la culesul de căpșune. Numai a Lăptiței vorbă nu s-a împilinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea. Când se împlini de-a șaptea oară a șaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor și celorlalți curteni ai săi cu fața veselă și cu vorba pe de sute și mii de ori mai blândă și mai îndurătoare decât până acuma, dând de știre că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi și noapte lângă soția sa. Era adică să se întâmple &mdash; din îndurarea lui Dumnezeu &mdash; precum a grăit Lăptița la cules de căpșune... Și lumea, și țara, și întreaga împărăție se bucurau așteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă. Hei! dar multe se petrec în lume, și dintre multe, multe bune și rele multe! S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă și o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Și apoi, vai și amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soție de împărat și stăpână peste împărăție, iară nu Lăptița, fata cea de păcurar. Și acuma sărmana Lăptița avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voința lui Dumnezeu. Vezi! așa e lumea: chiar și acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptița, să facă pe lume să creadă și să creadă feciorul de împărat că nu e precum este și precum s-a zis. Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi și noapte, lângă soția lui. Își puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe și iscusințe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptița în grija ei, a ei să fie grija. Știa că nu-i va fi greu să afle cale și chip. Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt și iscusințele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâne, și feciorul de împărat nu se depărta de lângă soția sa. Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, își puse piatră pe inimă și trimise carte, știre și veste la frate-său, a cărui împărăție era vecină, spuse cum și ce, și grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste și voinici și să cheme pe feciorul de împărat la război. Asta era una, bună și cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum și ce, și cum că oștile vrăjmașilor sunt pe cale să vină, să intre și să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împărați! Văzu și el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut. Așa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag și-ar păzi nevestele și oricât de-a dor ar aștepta să-și vadă feții, când aud de bătaie, li se zvârcolește inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă și feți în grija Domnului și pornesc ca vântul la război. Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăși a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor neastâmpărat să știe ce și cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, și urâtă, și supărăcioasă, și grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost așa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei pași de la poarta curții, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: doi feți-frumoși, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul copiilor, feți-frumoși, iar pe copiii cu părul de aur și cu steaua în frunte îi îngropă în colțul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s-audă și să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiței. Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, și asta era destul. Lăptița nu și-a ținut vorba, și acuma nu rămase decât să-și ajungă pedeapsa. Feciorul de împărat n-avu încotro, își călcă pe inimă și porunci să o îngroape în pământ până la sânișori, rămânând așa în ochii lumii, pentru ca să se știe ce e aceea când cineva cutează să înșele pe un fecior de împărat. Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară și iarăși răsunară veseliile de nuntă trei zile și trei nopți. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feți-frumoși nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropați crescură doi paltini frumoși. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină. &mdash; Lăsați-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Așa paltini n-am văzut încă. Și apoi crescură paltinii, crescură cum alți paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile și trei nopți, cei doi paltini erau mândri și nalți, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Și apoi, când adia vântul și se mișcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la șoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînțelese, pe care numai sufletul lui o simțea ca o simțire ascunsă și nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă și care noaptea îl ținea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei șoptiri și totuși îi părea că n-ar putea să fie fără de ea. Vitrega simți, însă, ce e și cum. Își puse de gând ca, cu orice preț, să stârpească paltinii. Era greu, dar mințile muierești storc din piatră zăr. Vicleșugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceața vorbelor, și ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Într-o dimineață împărăteasa se puse pe de marginea patului soțului ei și începu să-l ademenească cu dezmierdări și vorbe de dragoste. Mult a ținut până la ruptul firului, dar în sfârșit... și împărații sunt tot oameni. &mdash; Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stârpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Împărăteasa se mulțumi cu atâta. Paltinii fură tăiați, și nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute și puse în casa împăratului. Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma și totuși află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini și mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi. După ce împăratul adormi, paturile începură să scârțâie. Și de aceste scârțâituri împărăteasa scotea un înțeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa. &mdash; Ți-e greu, frățioare? întrebă unul dintre paturi.<br>&mdash; Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată! &mdash; Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău! Și tot așa vorbiră paturile în auzul împărătesei până la crepetul zorilor. Când se făcu ziuă, împărăteasa își puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca și acelea și, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neștiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură. Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înțeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucățică de cărbune, împărăteasa adună cenușa și o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă țări și peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei și, ieșind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuți cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mielușei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca și cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție! Când împărăteasa văzu mielușeii păscând pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dânșii, îi luă în brațe pe amândoi și-i duse la soțul său. Din clipita asta, feciorul de împărat zi și noapte nu se gândea decât la mielușei: îi părea că în fiecare mișcare a mielușeilor, în fiecare zbieret ieșit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu și totuși îi ustura inima. Văzând că soțul său a îndrăgit mielușeii, împărăteasa iarăși prinse gând rău și nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când cu vorbe dulci și când cu plâns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mielușeilor. Mielușeii fură tăiați. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse să se arunce în foc... în foc și piele, și lână, și oase, și tot ce a mai fost. Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucățele din creierii mielușeilor. Când apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucățelele de creieri s-au spălat și au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăției. Aici din cele două bucățele s-au făcut doi peștișori cu solzii de aur, unul tocmai ca și cellalt, deopotrivă, ca să se știe că sunt frați gemeni. Într-o zi pescarii împărătești se sculară dis-de-dimineață și-și aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja și văzu ce n-a mai văzut: doi peștișori cu solzii de aur. Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură și se minunară, hotărâră ca, așa vii precum sunt, să ducă peștișorii la împărat și să-i facă cinste. &mdash; Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem și acolo e pieirea noastră, grăi unul dintre peștișori. &mdash; Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.<br>&mdash; Pune-te și adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare și apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peștișor. Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peștișorii să înoate în rouă, îi puse la soare și nu veni până ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilași, feți-frumoși cu părul de aur și cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia să știe că sunt gemeni. Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Și apoi creșteau precum alții nu cresc: de trei ori în vârstă, de trei ori în putere și tot de trei ori în înțelepciunea minții. Când se împliniră trei zile și trei nopți, copiii erau de doisprezece ani în vârstă, de douăzeci și patru în putere și treizeci și șase în înțelepciunea minții. &mdash; Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar. Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcu câte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur și steaua în frunte, apoi feții porniră către curtea împăratului. Era ziua mare când ajunseră la curte.<br>&mdash; Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feți către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curții. &mdash; Nu se poate, fiindcă tocmai acuma șade la masă, îi răspunse străjerul. &mdash; Tocmai pentru că șade la masă! vorbi al doilea făt intrând îndărătnic pe poartă. Străjerii se adunară, voind să scoată pe feți din curte, dar aceștia trecură printre dânșii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pași înainte și alți trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi. &mdash; Vrem să intrăm! grăi unul dintre feți aspru către slujitorii ce stau la ușă. &mdash; Nu se poate, răspunse un slujitor.<br>&mdash; Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta și în stânga. Dar mulți erau slujitorii și feții numai doi. Se făcu o îmbulzeală și o larmă înaintea ușii, încât răsuna curtea. &mdash; Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mânios. Feții se deteră pașnici când auziră vorbele tatălui lor.<br>&mdash; Doi băieți voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împăratul. &mdash; Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieții aceia? strigă împăratul într-o răsuflare. &mdash; Nu știu, înălțate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieții sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut prin străjuirea de la poartă, și acuma ne dau nouă de lucru! Ș-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu și le iau din cap. Împăratul se roși de mânie.<br>&mdash; Scoateți-i afară, strigă el, înhățați-i cu câinii!<br>&mdash; Lasă, că mergem noi și așa, grăiră feții plângând de asprimea vorbelor ce auziră, și porniră în jos pe trepte. Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului. &mdash; A zis împăratul să veniți, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieții se gândiră puțin, apoi se întoarseră, suiră treptele și intrară la împăratul cu căciulile în cap. Era o masă plină, lungă și lată, iar pe lângă masă toți oaspeții împărătești, în capul mesei împăratul și lângă dânsul împărăteasa, șezând pe douăsprezece perini de mătase. Când băieții intrară, căzu una dintre perinele pe care ședea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini. &mdash; Luați căciulile din cap! strigă un curtean către băieți.<br>&mdash; Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem. &mdash; Ei bine! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieșiră din gura băiatului. Rămâneți precum sunteți! Dar cine sunteți? de unde veniți? și ce voiți? &mdash; Suntem doi feți gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pământ și jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit și suntem sosiți de unde venim; fost-am cale îndelungată și am grăit cu suflarea vânturilor și am vorbit în limba fiarelor și am cântat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ți cântăm un cântec pe care-l cunoști fără ca să știi! De sub împărăteasă a sărit a doua perină.<br>&mdash; Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soțul său.<br>&mdash; Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cântați, băieți! Împărăteasa tăcu, iar feții începură să cânte povestea vieții lor. "A fost un împărat..." începură feții; de sub împărăteasă căzu a treia perină. Când feții povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată. Când feții sfârșiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar când ei luară căciulile din cap și-și arătară părul de aur și stelele în frunte, oaspeții, curtenii și împăratul își acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atâta strălucire. Și s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptița fu pusă în cap de masă lângă soțul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiței, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de coada unei iepe nebune și înconjurară țara de șapte ori cu ea, încât lumea să știe și să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârșește. {{subsol}} [[Categorie:Ioan Slavici]] [[Categorie:Basme]] 7v4299w3lr2guylyv7zs0wi57ilw5an 153013 153012 2026-10-27T13:14:53Z Mishuletz 445 Anulat modificarea [[Special:Diff/153012|153012]] făcută de [[Special:Contributions/~2026-57372-11|~2026-57372-11]] ([[User talk:~2026-57372-11|Discuție]]) 153013 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Doi feți cu stea în frunte | autor = Ioan Slavici | secțiune = | anterior = | note = 1872 }} A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și în lumea asta era un păcurar bătrân și o păcurăriță, care aveau trei fete: Ana, Stana și Lăptița. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paște când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptița, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui și cu păr moale ca lâna mielușeilor, era frumoasă &mdash; mai frumoasă decât surorile sale împreună &mdash; frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpșune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpșunele, îndată se aude un șir de tropote, ca și când ar veni și s-ar apropia o ceată de călăreți. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii și cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoși, crescuți în șeile cailor, dar cel mai frumos și pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori și călăreții deteră în pas mai încetișor, până ce, veniți și sosiți, se simțiră duși. &mdash; Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aș frământa o pâine din care mâncând s-ar simți ș-ar fi tot june și voinic, mai voinic decât toți voinicii din lume. &mdash; Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aș toarce, țese și coase o cămașă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă. &mdash; Iară eu, grăi Lăptița, cea mai tânără soră, dacă i-aș fi soție, i-aș face doi feți-frumoși, gemeni cu părul de aur și cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori. Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar și cei împărătești, văd cu ochii și ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înțeleseră, iar înțelegând, ei suciră frânele și săriră la fete. &mdash; Sfântă-ți fie vorba și a mea să fii, soție de împărat! grăi feciorul de împărat ridicând la sine în șa pe Lăptița cu căpșune cu tot. &mdash; Și tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând și el pre- cum a văzut pe stăpânul său. &mdash; Și tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o și pe ea în șa. Făcând așa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunțile și apoi trei zile și trei nopți întreaga împărăție răsuna de veselia oaspeților... Peste alte trei zile și trei nopți merse vestea în țară că Ana și-a făcut pâinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat și a copt pâinea precum a fost zis la culesul de căpșune. Încă de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți trecură și o nouă veste merse în țară, că Stana și-a făcut cămașa: a cules fire de in, le-a copt și melițat, a periat fuiorul, a tors firele, a țesut pânza și a cusut cămașa pe trupul soțului ei, precum a fost zis la culesul de căpșune. Numai a Lăptiței vorbă nu s-a împilinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea. Când se împlini de-a șaptea oară a șaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor și celorlalți curteni ai săi cu fața veselă și cu vorba pe de sute și mii de ori mai blândă și mai îndurătoare decât până acuma, dând de știre că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi și noapte lângă soția sa. Era adică să se întâmple &mdash; din îndurarea lui Dumnezeu &mdash; precum a grăit Lăptița la cules de căpșune... Și lumea, și țara, și întreaga împărăție se bucurau așteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă. Hei! dar multe se petrec în lume, și dintre multe, multe bune și rele multe! S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă și o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Și apoi, vai și amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soție de împărat și stăpână peste împărăție, iară nu Lăptița, fata cea de păcurar. Și acuma sărmana Lăptița avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voința lui Dumnezeu. Vezi! așa e lumea: chiar și acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptița, să facă pe lume să creadă și să creadă feciorul de împărat că nu e precum este și precum s-a zis. Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi și noapte, lângă soția lui. Își puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe și iscusințe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptița în grija ei, a ei să fie grija. Știa că nu-i va fi greu să afle cale și chip. Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt și iscusințele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâne, și feciorul de împărat nu se depărta de lângă soția sa. Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, își puse piatră pe inimă și trimise carte, știre și veste la frate-său, a cărui împărăție era vecină, spuse cum și ce, și grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste și voinici și să cheme pe feciorul de împărat la război. Asta era una, bună și cea din urmă. Nici nu rămase în zadar. Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum și ce, și cum că oștile vrăjmașilor sunt pe cale să vină, să intre și să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împărați! Văzu și el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut. Așa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag și-ar păzi nevestele și oricât de-a dor ar aștepta să-și vadă feții, când aud de bătaie, li se zvârcolește inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă și feți în grija Domnului și pornesc ca vântul la război. Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăși a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor neastâmpărat să știe ce și cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, și urâtă, și supărăcioasă, și grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost așa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei pași de la poarta curții, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: doi feți-frumoși, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul copiilor, feți-frumoși, iar pe copiii cu părul de aur și cu steaua în frunte îi îngropă în colțul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s-audă și să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiței. Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, și asta era destul. Lăptița nu și-a ținut vorba, și acuma nu rămase decât să-și ajungă pedeapsa. Feciorul de împărat n-avu încotro, își călcă pe inimă și porunci să o îngroape în pământ până la sânișori, rămânând așa în ochii lumii, pentru ca să se știe ce e aceea când cineva cutează să înșele pe un fecior de împărat. Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară și iarăși răsunară veseliile de nuntă trei zile și trei nopți. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feți-frumoși nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropați crescură doi paltini frumoși. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină. &mdash; Lăsați-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Așa paltini n-am văzut încă. Și apoi crescură paltinii, crescură cum alți paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile și trei nopți, cei doi paltini erau mândri și nalți, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Și apoi, când adia vântul și se mișcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la șoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînțelese, pe care numai sufletul lui o simțea ca o simțire ascunsă și nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă și care noaptea îl ținea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei șoptiri și totuși îi părea că n-ar putea să fie fără de ea. Vitrega simți, însă, ce e și cum. Își puse de gând ca, cu orice preț, să stârpească paltinii. Era greu, dar mințile muierești storc din piatră zăr. Vicleșugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceața vorbelor, și ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Într-o dimineață împărăteasa se puse pe de marginea patului soțului ei și începu să-l ademenească cu dezmierdări și vorbe de dragoste. Mult a ținut până la ruptul firului, dar în sfârșit... și împărații sunt tot oameni. &mdash; Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stârpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Împărăteasa se mulțumi cu atâta. Paltinii fură tăiați, și nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute și puse în casa împăratului. Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma și totuși află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini și mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi. După ce împăratul adormi, paturile începură să scârțâie. Și de aceste scârțâituri împărăteasa scotea un înțeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa. &mdash; Ți-e greu, frățioare? întrebă unul dintre paturi.<br>&mdash; Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată! &mdash; Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău! Și tot așa vorbiră paturile în auzul împărătesei până la crepetul zorilor. Când se făcu ziuă, împărăteasa își puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca și acelea și, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neștiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură. Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înțeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucățică de cărbune, împărăteasa adună cenușa și o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă țări și peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei și, ieșind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuți cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mielușei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca și cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție! Când împărăteasa văzu mielușeii păscând pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dânșii, îi luă în brațe pe amândoi și-i duse la soțul său. Din clipita asta, feciorul de împărat zi și noapte nu se gândea decât la mielușei: îi părea că în fiecare mișcare a mielușeilor, în fiecare zbieret ieșit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu și totuși îi ustura inima. Văzând că soțul său a îndrăgit mielușeii, împărăteasa iarăși prinse gând rău și nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când cu vorbe dulci și când cu plâns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mielușeilor. Mielușeii fură tăiați. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse să se arunce în foc... în foc și piele, și lână, și oase, și tot ce a mai fost. Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucățele din creierii mielușeilor. Când apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucățelele de creieri s-au spălat și au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăției. Aici din cele două bucățele s-au făcut doi peștișori cu solzii de aur, unul tocmai ca și cellalt, deopotrivă, ca să se știe că sunt frați gemeni. Într-o zi pescarii împărătești se sculară dis-de-dimineață și-și aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja și văzu ce n-a mai văzut: doi peștișori cu solzii de aur. Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură și se minunară, hotărâră ca, așa vii precum sunt, să ducă peștișorii la împărat și să-i facă cinste. &mdash; Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem și acolo e pieirea noastră, grăi unul dintre peștișori. &mdash; Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.<br>&mdash; Pune-te și adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare și apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peștișor. Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peștișorii să înoate în rouă, îi puse la soare și nu veni până ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilași, feți-frumoși cu părul de aur și cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia să știe că sunt gemeni. Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Și apoi creșteau precum alții nu cresc: de trei ori în vârstă, de trei ori în putere și tot de trei ori în înțelepciunea minții. Când se împliniră trei zile și trei nopți, copiii erau de doisprezece ani în vârstă, de douăzeci și patru în putere și treizeci și șase în înțelepciunea minții. &mdash; Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar. Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcu câte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur și steaua în frunte, apoi feții porniră către curtea împăratului. Era ziua mare când ajunseră la curte.<br>&mdash; Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feți către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curții. &mdash; Nu se poate, fiindcă tocmai acuma șade la masă, îi răspunse străjerul. &mdash; Tocmai pentru că șade la masă! vorbi al doilea făt intrând îndărătnic pe poartă. Străjerii se adunară, voind să scoată pe feți din curte, dar aceștia trecură printre dânșii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pași înainte și alți trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi. &mdash; Vrem să intrăm! grăi unul dintre feți aspru către slujitorii ce stau la ușă. &mdash; Nu se poate, răspunse un slujitor.<br>&mdash; Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta și în stânga. Dar mulți erau slujitorii și feții numai doi. Se făcu o îmbulzeală și o larmă înaintea ușii, încât răsuna curtea. &mdash; Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mânios. Feții se deteră pașnici când auziră vorbele tatălui lor.<br>&mdash; Doi băieți voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împăratul. &mdash; Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieții aceia? strigă împăratul într-o răsuflare. &mdash; Nu știu, înălțate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieții sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut prin străjuirea de la poartă, și acuma ne dau nouă de lucru! Ș-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu și le iau din cap. Împăratul se roși de mânie.<br>&mdash; Scoateți-i afară, strigă el, înhățați-i cu câinii!<br>&mdash; Lasă, că mergem noi și așa, grăiră feții plângând de asprimea vorbelor ce auziră, și porniră în jos pe trepte. Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului. &mdash; A zis împăratul să veniți, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieții se gândiră puțin, apoi se întoarseră, suiră treptele și intrară la împăratul cu căciulile în cap. Era o masă plină, lungă și lată, iar pe lângă masă toți oaspeții împărătești, în capul mesei împăratul și lângă dânsul împărăteasa, șezând pe douăsprezece perini de mătase. Când băieții intrară, căzu una dintre perinele pe care ședea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini. &mdash; Luați căciulile din cap! strigă un curtean către băieți.<br>&mdash; Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem. &mdash; Ei bine! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieșiră din gura băiatului. Rămâneți precum sunteți! Dar cine sunteți? de unde veniți? și ce voiți? &mdash; Suntem doi feți gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pământ și jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit și suntem sosiți de unde venim; fost-am cale îndelungată și am grăit cu suflarea vânturilor și am vorbit în limba fiarelor și am cântat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ți cântăm un cântec pe care-l cunoști fără ca să știi! De sub împărăteasă a sărit a doua perină.<br>&mdash; Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soțul său.<br>&mdash; Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cântați, băieți! Împărăteasa tăcu, iar feții începură să cânte povestea vieții lor. "A fost un împărat..." începură feții; de sub împărăteasă căzu a treia perină. Când feții povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată. Când feții sfârșiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar când ei luară căciulile din cap și-și arătară părul de aur și stelele în frunte, oaspeții, curtenii și împăratul își acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atâta strălucire. Și s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptița fu pusă în cap de masă lângă soțul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiței, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de coada unei iepe nebune și înconjurară țara de șapte ori cu ea, încât lumea să știe și să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârșește. {{subsol}} [[Categorie:Ioan Slavici]] [[Categorie:Basme]] 8yrfyzp6h7fcltkn7fm5hfzywmt6hj0 0 3270 153014 130271 2026-10-27T13:43:34Z Iwritecoolstuff 22796 /* Transcriptul ședinței Tribunalului Militar Excepțional din 25 decembrie 1989 */ Adăugat diacritice, mici corectări ale cuvintelor 153014 wikitext text/x-wiki {{standard}} Ședința a început la ora 13.20 în UM 01417 Târgoviște. Președintele completului de judecată: judecător Gică POPA. Procuror: Dan Voinea Inculpați: Nicolae și Elena Ceușescu ==Transcriptul ședinței [[Hotărârea CFSN privind instituirea Tribunalului Militar Excepțional|Tribunalului Militar Excepțional]] din 25 decembrie 1989== O voce: Un pahar cu apă! JUDECĂTORUL: Vă rog să luați loc. Suntem în fața unui tribunal al poporului. Nicolae CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal în afară de Marea Adunare Națională. JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională s-a desființat. Noul organ al puterii este altul. CEAUȘESCU: Lovitura de stat nu poate fi recunoscută. JUDECĂTORUL: Noi judecăm dupa noua lege adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naționale. Te rog să te ridici în picioare, inculpat. CEAUȘESCU: Citiți Constituția țării. JUDECĂTORUL: Am citit-o, o cunoaștem și nu este cazul să dai dumneata indicații să citim Constituția țării. O știm mai bine decît dumneata care n-ai respectat-o. CEAUȘESCU: Nu voi răspunde la nici o întrebare. AVOCATUL TEODORESCU: Sunt avocatul Teodorescu, Nicolae din baroul București și avocatul Lucescu, Constantin din baroul avocaților București. Noi suntem aceia care urmează să le asigurăm apărarea celor doi inculpați ce compar în fața tribunalului militar teritorial. Vă rog să-mi dați aprobarea să iau legătură cu cei doi. JUDECĂTORUL: Poftim, două minute. AVOCATUL: Domnule Ceaușescu, este șansa de a spune ce v-a îndemnat să faceți, este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocați a fost desființat prin forța poporului, prin voința poporului român. Dacă înțelegeți vă rugăm să ne spuneți, cu ce înțelegeți să vă faceți această apărare? Este o obligație morală față de dumneavoastră, vă rugăm să vă ridicați în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteți de acord sau nu. Pentru că acesta este totuși un tribunal legal constituit. (Avocatul Teodorescu Nicolae poartă o discuție cu Nicolae Ceaușescu, dar aceasta nu se înțelege) CEAUȘESCU: Nu dau socoteala decît în fața Marii Adunări Naționale. Nu recunosc tribunalul. JUDECĂTORUL: Domnule avocat, vă rog să luați loc. AVOCATUL: Vă mulțumesc. JUDECĂTORUL: Inculpatul a refuzat, timp de 25 de ani, să poarte un dialog cu poporul, deși a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului, în derîdere și-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul, se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat și această inculpată își aduceau în jurul lor camarila și cu cele mai luxoase toalete care nu existau nici la regii care au existat și există azi în lume nu era atâta fast, iar poporului îi dădea 200 gr de salam pe zi, pe buletin. Genocidul care l-au făcut acest inculpat și această inculpată jefuind poporul, își aroga dreptul de a vorbi în numele poporului, nici astăzi nu vrea să vorbească, este laș și la propriu și la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât și ale dânsului. Vă rog, reprezentantul procuraturii, îi dau cuvântul pentru a susține actul de acuzare. PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte și onorată instanță, avem de judecat astăzi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena care se fac vinovați de grave crime îndreptate împotriva poporului român, cei doi inculpați au săvârșit fapte incompatibile cu demnitatea umană și cu principiile justiției sociale, acționând discreționar, despotic și criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. Pentru crimele grave săvârșite de cei doi inculpați în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani, vă solicit: Domnule președinte și onorată instanță, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârșirea următoarelor fapte penale: #infracțiune de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c; #subminarea puterii de stat prevăzută de articolul 162, Cod Penal, pentru organizarea de acțiuni armate de natură să slăbească puterea de stat; #infracțiunea de acte de diversiune prevăzute de articolul 163, Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod al instalațiilor industriale sau a altor bunuri de natură. să aducă în orice mod atingere securității statului, și #pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale, prevăzută de articolul 165, Cod Penal, prin faptul că au folosit o organizație din cele prevăzute de articolul 145, Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acestora de natură să submineze economia națională a poporului român. JUDECĂTORUL: Ai auzit, inculpat Nicolae Ceaușescu? Tribunalul îți cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile care ți se aduc? CEAUȘESCU: Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale. Puteți face orice mascaradă, nu recunosc! JUDECĂTORUL: Mascarada ai făcut-o dumneata timp de 25 de ani. Asta este mascarada pe care ai făcut-o și ai dus țara în pragul prăpastiei. CEAUȘESCU: Nu vreau de loc că... dar tot ceea ce s-a spus e fals... sunt peste 3,5 milioane de apartamente etc. JUDECĂTORUL: E fals? Da. Nu recunoaște învinuirile ce i se aduc. CEAUȘESCU: Nu, n-am spus nimic. N-am dat nici o declarație. Nu mai dau nici o declarație, nu mai răspund nici un cuvânt, decât în fața Marii Adunări Naționale. JUDECĂTORUL: Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc, vă rog să semnați. CEAUȘESCU: Nu voi semna nimic! JUDECĂTORUL: Situația se cunoaște, situația dezastruoasă a țării nu o cunoaștem numai noi, ci fiecare om cinstit din această țară, care a mocnit până în ziua de 22 decembrie 1989 când au apărut zorii libertății. Cunoaștem situația cu toții, lipsa de medicamente, care din ordinul dumitale, inculpat, a făcut ca să moară oameni, să moară copii, în spitale fără medicamente, fără hrană, fără căldură, fără lumină, nu te-ai gândit la acest lucru? Acum discut cu inculpatul Ceaușescu Nicolae. Din ordinul cui s-a făcut genocidul de la Timișoara? Inculpatul refuză să răspundă. CEAUȘESCU: Răspund în fața Marii Adunări Naționale. JUDECĂTORUL: Lasă placa asta veche. Am auzit-o și știm încăpățânarea de care ai dat dovadă până în prezent. CEAUȘESCU: Refuz să răspund la întrebarea cine este autorul genocidului de la Timișoara. JUDECĂTORUL: Istoria, națiunea a făcut-o, n-ai făcut-o dumneata. CEAUȘESCU: Pentru istorie, Marea Adunare Națională va afla adevărul și nu cei care au organizat lovitura de stat! JUDECĂTORUL: Am organizat lovitura de stat? Ai uzurpat puterea. Răspunzi numai la întrebările pe care ți le pun eu! CEAUȘESCU: Nu răspund! JUDECĂTORUL: La București cine a ordonat să se tragă în mulțime, în tineri, nu cunoașteți, nu cunoașteți situația de la București? S-a tras în Piața Palatului în mulțime, ești străin de acest lucru? Și acum continuă să se tragă în oameni nevinovați, în bătrâni, în copii, în locuri, de niște fanatici. Cine sunt acești fanatici? Cine i-a plătit? CEAUȘESCU: Nu răspund la nici o întrebare, pentru că, vă rog să nu considerați ca răspuns la întrebare. Nu s-a tras în Piața Palatului în nimeni, dimpotrivă au fost ordine clare să nu se tragă. JUDECĂTORUL: Din partea cui, ai dat dumneata ordin să nu se tragă? CEAUȘESCU: Da. Eu am dat ordin să nu se tragă, inclusiv la televiziune, inclusiv la teleconferința care este înregistrată. JUDECĂTORUL: Consemnați, vă rog. CEAUȘESCU: Nu. Nu recunosc decât în fața Marii Adunări Naționale. Tot ceea ce s-a spus în jur sunt falsuri, provocări. JUDECĂTORUL: Nu recunosc să fi dat ordin, eu sau acoliții mei să se tragă în mulțimea adunați la Sala Palatului. Nici nu s-a tras de altfel. JUDECĂTORUL: 64.000 de victime sunt astăzi ca urmare a dispozițiilor date de dumneata, în toate orașele, ai auzit, în toate muncipiile țării, cum le pronunțai dumneata, în toate municipiile pe care te lăudai că le-ai construit. S-au construit cu sudoarea poporului, îndobitocit, sleit. Toți oamenii de cultură, toate inteligențele le-ai persecutat, ca să nu fugă din țară, să ne lase pe mâna dumitale. Aveți de pus întrebări? PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte, să ne spună inculpatul cine sunt mercenarii străini care și la ora aceasta trag în populația de pe întreg teritoriul țării, cine i-a adus și cine îi plătește pe acești mercenari? JUDECĂTORUL: Răspunde, te rog, inculpat. CEAUȘESCU: O altă provocare, și nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale, a poporului. JUDECĂTORUL: Refuz să răspund la întrebarea cine a recrutat și dirijat mercenarii străini care săvârșesc fapte de teroare și în prezent, omorând populația pașnică și nevinovată. JUDECĂTORUL: Dânsa este vorbăreață, dar am văzut-o de mai multe ori, că nu mai citea. Savantul, inginerul, academicianul, care nu știa să citească. Analfabeta ajunsese academician. ELENA CEAUȘESCU: O să te audă intelectualii din țara asta și toți colegii mei. O să te audă colegii mei! O să te audă! JUDECĂTORUL: Întrebări domnule colonel... Inculpat Ceaușescu Nicolae, în afară de cele invocate în legătură cu legalitatea acestui tribunal, ai discuții? CEAUȘESCU: Eu răspund la orice întrebare numai în fața Marii Adunări Naționale și a reprezentanților clasei muncitoare. JUDECĂTORUL: Ca și până acum. CEAUȘESCU: Răspund la orice întrebare în fața M.A.N. JUDECĂTORUL: Să se consemneze, refuz să răspund la orice fel de întrebare pusă de tribunal. Asta am mai auzit-o de atâtea ori încât știe întreaga lume. CEAUȘESCU: În fața loviturii de stat nu răspund...celor care au chemat armatele străine în țară, nu răspund! JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită. CEAUȘESCU: Nu o poate nimeni dizolva! JUDECĂTORUL: Prin voința nestrămutată a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan mondial. CEAUȘESCU: Nu recunosc pe nimeni și de aceea poporul luptă în țară pâna la eliminarea acestei bande de trădători de țară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat! JUDECĂTORUL: Nu recunosc noul organ al puterii de stat, legal constituit și nici organele care au uzurpat, în ghilimele, puterea, de aceea poporul face dezordine astăzi în țară și luptă. JUDECĂTORUL: Pentru cine luptă poporul? Luptă împotriva lui? CEAUȘESCU: Pentru existența sa, pentru independență și suveranitate, pentru integritatea României. JUDECĂTORUL: Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine, așa a spus inculpatul! CEAUȘESCU: Nu este adevărat, voi spune public ori de câte ori, dar nu recunosc aceasta ca o declarație. JUDECĂTORUL: În primul rând spune-ne-o nouă ! CEAUȘESCU: Ca simpli cetățeni, cu speranța că veți lucra pentru nimicirea României. JUDECĂTORUL: Cine? AVOCATUL TEODORESCU: Pentru ca să putem rezolva o problemă de drept, pe care o supunem noi discuției, când ne veți acorda cuvântul, vă rog să binevoiți să întrebați pe inculpatul Ceaușescu Nicolae dacă are cunoștință de faptul că a fost destituit din funcția sa de președinte al României. JUDECĂTORUL: Ai aflat de acest lucru? AVOCATUL TEODORESCU: Și a inculpatei Elena Ceaușescu, dacă știe că a fost destituită din funcțiunile de stat pe care le deținea? Și încă următoarea întrebare: dacă mai are cunoștință că Guvernul a fost demis în integritatea sa. și că toți care făceau parte din Guvern, inclusiv inculpata Ceaușescu Elena, nu mai are această calitate, pentru ca să putem rezolva problema de drept în care prezența refuzului nejustificat al acestora, de a răspunde întrebărilor puse de către tribunalul militar, ne vedem obligați ca să lămurim noi, ca și dumnealor să înțeleagă, care este legalitatea în ce privește posibilitatea de judecare sau de nejudecare a acestora. Vă rog să-l întrebați dacă are cunoștință de acestea! JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat, ai cunoștință că ai fost destituit din funcția care o dețineai, că simplele organe au fost desființate? CEAUȘESCU: Sunt președintele României și comandantul suprem al Armatei! Ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni! AVOCATUL TEODORESCU: Dar nu asta v-am întrebat, eu altceva am întrebat: dacă aveți cunoștință că vi s-au ridicat aceste funcțiuni ca să putem discuta legalitatea în ce privește susținerile pe care le faceți dumneavoastră, că nu vă poate judeca decât Marea Adunare Națională. CEAUȘESCU: În primul rând nu vă recunosc nici o calitate, ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni! AVOCATUL TEODORESCU: Cum doriți dumneavoastră, ca simpli cetățeni... JUDECĂTORUL: Noi simpli cetățeni, dumneata simplu președinte... CEAUȘESCU: Sunt președintele Republicii Socialiste România. JUDECĂTORUL: Vă rog să consemnați: nu recunosc noile organe legal constituite. CEAUȘESCU: Răspund în fața Marii Adunări Naționale și a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor străine. JUDECĂTORUL: Plătite de Ceaușescu Nicolae. CEAUȘESCU: Nu. Nu! E nonsens! JUDECĂTORUL: Inculpat, vă rog să citiți: Nu recunosc noile organe legal constituite ale puterii de stat - că susțineți că sunteți președintele țării și comandantul suprem al Armatei. ..Pardon! ..Aproape în toate comunele s-au făcut brutării.. AVOCATUL: Vă rog să-l întrebați pe inculpat dacă are cunoștință că e demis Guvernul? JUDECĂTORUL: De ce, inculpat, ai luat măsura aceasta ca să umilești poporul, să-l terfelești, să-l aduci în halul de umilință în care l-ai adus, de ce ai exportat produsele astea pe care le munceau țăranii? Și veneau țăranii de la Caracal, din toată țara, la București să cumpere pâine, pe ger, pe frig.. cei care produceau pâinea, cei care te duceai dumneata și le dădeai indicații. De ce ai înfometat poporul, de ce ai făcut aceasta, de ce ai înfometat acest popor? CEAUȘESCU: Nu vă răspund la întrebare. Voi spune.. vă spun ca simpli cetățeni și voi arăta și în Marea Adunare Națională, că pentru prima dată cooperatorii au primit câte 200 de kg de grâu pe persoană - nu pe familie! - și mai aveau dreptul încă să mai primească. JUDECĂTORUL: Primeau, primeau... CEAUȘESCU: E o minciună și un fals. Vă spun, ca să vă gândiți bine, este o minciună în fals, și arată acuma câtă lipsă de patriotism și ce trădare s-a comis în țara asta. JUDECĂTORUL: "Dimpotrivă, am luat măsuri să se dea câte 200 kg la țărani." Și atunci de ce veneau țăranii să ia pâine de la București? CEAUȘESCU: Pardon! Aproape în toate comunele s-au făcut brutării. Asta nu recunoașteți? JUDECĂTORUL: Încercam să folosim expresia dumitale. Dumneata vorbești cu tribunalul! CEAUȘESCU: Vorbește un cetățean și ascult pe orice cetățean, nu vă declar. Nu recunosc nimănui nici o calitate. Ca simpli cetățeni putem discuta orice. JUDECĂTORUL: Dumneata foloseai o expresie foarte des, "avem programe minunate", probabil că de programul ăsta era vorba, una să scrii pe hârtie și una să se facă în realitate? Așa ai vorbit și despre sistematizarea localităților, care de fapt a însemnat distrugerea țărănimii române, a plaiului nostru strămoșesc. Te-ai gândit vreodată la asta? Ca cetățean? CEAUȘESCU: Ca cetățean, niciodată în satele românești nu s-a realizat o asemenea dezvoltare. Și nu de distrugerea satelor românești, ci dimpotrivă, de consolidarea.. de a le asigura producția... JUDECĂTORUL: Nu am intenționat să discut o seamă de motive. CEAUȘESCU: Vă spun ca simplu cetățean. De a se întări și construi spitale, medici, școli, tot ce este necesar pentru o viață deamnă și care nu s-a făcut în nici o țară din lume. Ca simpli cetățeni vă spun acest lucru. JUDECĂTORUL: Ultima întrebare inculpat! Vorbeai de egalitate și că toți suntem egali, că fiecare trebuie să primească după munca lui. Am văzut la televizor vila fiicei dumitale, avea un cântar de aur pe care își cântărea carnea adusă din străinătate. Carnea asta de aici, a noastră, nu era bună. ELENA CEAUȘESCU: Extraordinar, extraordinar, de unde scoateți atâtea scorneli.. Stă într-un apartament ca fiecare cetățean. JUDECĂTORUL: Era vila bunicii. ELENA CEAUȘESCU: N-are vilă, n-avem.. nimeni! JUDECĂTORUL: Ați avut palat. ELENA CEAUȘESCU: Nu avem, sunt ale țării. JUDECĂTORUL: Pentru copii dădeai 10 lei pentru Revelion ca să-și cumpere bomboane, așa ai înțeles dumneata ca să ajuți copiii, familiile cu copii. PROCURORUL: Domnule Președinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceaușescu Nicolae, contul de 400.000 de dolari... JUDECĂTORUL: 400 de milioane de dolari din Elveția. ELENA CEAUȘESCU: Ce cont? PROCURORUL: Pe numele cui este, cui aparține? Ambii inculpati: Ce cont? JUDECĂTORUL: Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveția? ELENA CEAUȘESCU: Să se facă dovada, dovada...! (bate cu palma în masă) JUDECĂTORUL: O să se aducă și dovada! CEAUȘESCU: Nu există nici un cont al nimănui și ceea ce spuneți arată cât de fals și de provocator cei.. care au făcut lovitura de stat. JUDECĂTORUL POPA: Îți place mereu sa folosești termenul de "lovitură de stat". CEAUȘESCU: Vă rog, nu am terminat. Ca cetățeni... JUDECĂTORUL: Vă rog să consemnați: nu recunosc să fi depus eu sau alte persoane în numele meu, al familiei mele... CEAUȘESCU: Nici un dolar. JUDECĂTORUL: Nici un dolar la vreo bancă din străinătate. CEAUȘESCU: Nu, nu am dat declarație, îți spun ca simplu cetățean! Ce minciună, ce falsitate... JUDECĂTORUL: La fiica dumitale s-a găsit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetățenii care aveau un dolar îi trimiteai în judecată! AVOCATUL LUCESCU CONSTANTIN: Suntem la aceste 400 de milioane de dolari, vă rugăm să întrebați inculpatul dacă nu a deschis vreun cont și nu există pe numele domniei sale.. dar dacă totuși contul există, este de acord și declară că îi lasă să vină în țară pentru statul român, acești bani în Banca Națională? JUDECĂTORUL: Ai înțeles, inculpat? CEAUȘESCU: Vom discuta în Marea Adunare Națională. AVOCATUL LUCESCU CONSTANTIN: Acum să ne spună dacă acești bani pot fi remiși statului român? CEAUȘESCU: Pentru dumneavoastră, ca simpli cetățeni... JUDECĂTORUL: Noi suntem tribunalul, nu suntem simpli. CEAUȘESCU: Nu vă recunosc calitatea asta. JUDECĂTORUL: Noi avem calitatea de tribunal. CEAUȘESCU: Dar ca cetățeni, vă spun că nu am avut și nici nu am cont în nici o țară, în nici o valută. JUDECĂTORUL: Nu aveți un fond depus în valută în nici o țară... PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte, dacă acest inculpat paranoic nu are nici un cont, să încheiem și noi conturile cu el, că se pare, că nu ne putem înțelege. AVOCATUL TEODORESCU: Vă rog să trecem la ascultarea inculpatei Ceaușescu Elena. CEAUȘESCU: Te voi trimite în judecată pentru insultă, cel care zice că ar fi procuror. Te voi trimite în judecată pentru insultă. JUDECĂTORUL: La comisia de judecată... CEAUȘESCU: Și la comisia de judecată, să vă judece adevărata judecată și în rândul muncitorilor. JUDECĂTORUL: Vă rog să dați citire declarației, ca să audă. GREFIERUL: Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc, refuz să răspund la întrebarea cine este autorul genocidului de la Timișoara, nu recunosc să fi dat ordin eu sau acoliții mei să se tragă în mulțimea adunată la cele ... nu am dat ordin să se tragă, refuz să răspund la întrebarea cine a recrutat și dirijat mercenarii străini care săvârșesc fapte și în prezent, omorând populația pașnică. Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal. Nu recunosc noul organ al puterii constituite și nici organele care au uzurpat puterea de stat, în ghilimele. Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine. Nu recunosc organele noi de stat. Sunt încă președintele țării (JUDECĂTORUL: încă în ghilimele). Nu recunosc că am înfometat poporul, ci dimpotrivă am luat măsură ca să dăm câte 200 kg de grâu la țărani, nu am intenționat să dărâm satele României, ci am vrut să le modernizez. Nu recunosc să fi depus eu sau alte persoane în numele meu nici un dolar în băncile din străinătate. CEAUȘESCU: Nu am depus eu și nu am dat nimănui... dar nu răspund nimănui.. e o provocare ordinară! JUDECĂTORUL: Semnezi declarația, inculpat? CEAUȘESCU: Nu am dat nici o declarație. V-am spus ca simpli cetățeni, ca să cunoașteți realitatea. JUDECĂTORUL: Refuză să semneze, de altfel, inculpatul a refuzat să recunoască și legalitatea tribunalului în care a fost astăzi judecat. CEAUȘESCU: Și a acestui așa-zis Consiliu de Salvare Națională. JUDECĂTORUL: Deci ai aflat de existența acestui consiliu. ELENA CEAUȘESCU: Păi ne-ați spus, ne-ați spus aici, discutau oamenii... ne-a spus domnul avocat, apărarea. JUDECĂTORUL: Este organ al puterii legal constituite în stat. CEAUȘESCU: Nu se poate constitui un organ legal decât de puterea de stat, de Marea Adunare Națională. Cei care prin lovitura de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-au întâmplat sute și sute de ani în istoria României, au sfârșit prin a răspunde în fața poporului. JUDECĂTORUL: Dumneata poate ești mai cooperantă cu tribunalul, femeile sunt întotdeauna mai raționale, mai înțelegătoare, poate și-a pierdut cumpătul inculpatul Ceaușescu. Dumneata, care ai fost prima colaboratoare, Cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timișoara? ELENA CEAUȘESCU: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc... CEAUȘESCU: Nu vorbi nimic. JUDECĂTORUL: Nu ai nici o legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de știință! De polimeri! Cine ți-a publicat lucrările în străinătate? CEAUȘESCU: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu știința și polimerii. JUDECĂTORUL: Cine le scria? ..Aaa ... taci din gură! ELENA CEAUȘESCU: Ce să-i spun, dacă ei poate să spună așa ceva? CEAUȘESCU: Păi, nu le spune! Când președinte al Academiei ..au făcut prefața la toate lucrările, se poate? AVOCATUL TEODORESCU: Ascultarea se face pentru fiecare în parte. Ori, dacă dumneavoastră susțineti teza măcar o rezolvăm noi până la urmă cu tribunalul care să ne asculte ca reprezentanți ai dumneavoastră. Că mai sunteți încă președintele țării, că așa susțineți, dumneaei nu mai poate susține același lucru! Lăsați-o să vorbească! CEAUȘESCU: Este viceprim-ministru al guvernului Republicii Socialiste România. AVOCATUL TEODORESCU: Asta e altă treabă, lăsați-o să se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei. ELENA CEAUȘESCU: Păi, eu nu mă apăr de nimic! CEAUȘESCU: Aici, eu v-am spus ca simpli cetățeni și ce vă spune tovarășa mea și ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetățeni, ca să înțelegeți ... Nu am răspuns la nici o întrebare. AVOCATUL TEODORESCU: Eu vă dau sfaturi, este obligațiunea mea... și care sunt în interesul dumneavoastră. JUDECĂTORUL: Domnule avocat, vă rog. Deci dumneata în calitatea de viceprim-ministru, prim viceprim-ministru, pe care ai deținut-o în vechiul organ al puterii administrației de stat, trebuia să fii la curent, să luați hotărâri colective, nu așa prevedeau dispozițiile și prevederile Constituției? Cine a dat dispoziții să se tragă în mulțimea de la Timișoara? ELENA CEAUȘESCU: Nu răspund la nici o întrebare. De la început și până la sfârșit. CEAUȘESCU: Pentru cunoștința dumneavoastră, care sunteți ofițeri, pot eu răspunde la întrebare. Ordinul de a trage nu-l dă guvernul. ELENA CEAUȘESCU: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine armata. JUDECĂTORUL: Dar la București, în tinerii care au murit, cine a tras, peste care au trecut tanchetele Securității, ..a unei părți.., tot teroriștii? ELENA CEAUȘESCU: Teroriștii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sunt ai Securității. JUDECĂTORUL: Teroriștii sunt ai Securității? AVOCATUL LUCESCU CONSTANTIN: Securitatea nu era a comandantului suprem? JUDECĂTORUL: Deci se vorbea pe aici că teroriștii sunt ai Securității! AMBII INCULPATI: Răspund, nu, nu este nici un răspuns, tot pentru lămurirea dumneavoastră. CEAUȘESCU: În primul rând vreau să vă lămuresc pe dumneavoastră ca cetățeni. JUDECĂTORUL: Cu dumneata am terminat. Spune în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împușcat, de ce și de cine? CEAUȘESCU: Întrebați medicul. JUDECĂTORUL: Nu răspund, este o provocare întrebarea cu privire la cauzele morții generalului Milea. Să întrebăm medicul care e... CEAUȘESCU: Și eu voi face anchetă, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea. PROCURORUL: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Și l-ai făcut trădător? (censored) JUDECĂTORUL: De ce dumneata l-ai făcut trădător, am auzit comunicatul care l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, că generalul Milea, trădător, s-a sinucis pentru a scăpa de răspundere, de pedeapsa dreaptă pe care o aștepta ca trădător. CEAUȘESCU: Pentru lămurirea dumneavoastră, trădătorul Milea... JUDECĂTORUL: De ce nu l-ați judecat dacă era trădător? [DETAILS OF MILEA QUILT MISSING, AVAILABLE ON VIDEO] CEAUȘESCU: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Și a plecat ca să aplice măsuri - vă spun asta pentru judecata dumneavoastră -, dintr-un grup întreg și au venit ofițerii care erau cu el și ne-au anunțat că s-a împușcat. Și de abia după aceea am constatat că n-a aplicat ordinele stabilite, ca unitățile militare să-și facă datoria. JUDECĂTORUL: Dumneata întotdeauna ai vorbit mai mult decât colaboratoarea apropiată a dumitale, totdeauna ai fost în față, dar întotdeauna ai avut-o în dreapta dumitale. Și ea cunoaște tot atâtea lucruri importante, dar ar fi bine să fie relatate în fața tribunalului, să cooperăm, să vorbim civilizat ca niște intelectuali - cum vă pretindeați amândoi, membri ai Academiei -, să ne spuneți cu ce bani se plăteau publicațiile, atât ale inculpatei, cât și operele alese, cât și cărțile de știintă ale academicianului Elena Ceaușescu. Așa-zisul academician. ELENA CEAUȘESCU: Așa-zisul... Ne-ai luat și titlurile... JUDECĂTORUL: Nu le-am luat eu. Să răspundă la întrebările puse de tribunal. ELENA CEAUȘESCU: Heee ... păi, sigur că da!... JUDECĂTORUL: Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal. CEAUȘESCU: Însă tot pentru informarea dumneavoastră, că am scăpat atunci, mi-ați spus că eu mâncam numai mâncăruri din străinătate, că există de ani de zile lista cu ce mănânc eu, ori 1.100 - 1.200 de calorii pe zi și numai legume. JUDECĂTORUL: Și poporului îi dădeai numai 3.600 de calorii, îmbuibat acest popor. CEAUȘESCU: Și 60 de grame pe zi, de carne. JUDECĂTORUL: Mai aveți de pus întrebări, domnule procuror? PROCURORUL DAN VOINEA: Da, domnule președinte. Cine a dat ordin să fie implicate, ca să intervină forțele armate în înăbușirea demonstrației de la Timișoara? Pentru că inculpatul spunea că generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat, ce n-a respectat? CEAUȘESCU: Voi spune în Marea Adunare Națională ce ordine n-a respectat în București, și de ce a trădat. JUDECĂTORUL: Aveți de pus întrebări? AVOCATUL TEODORESCU: Vă rog să întrebați pe inculpata Elena Ceaușescu dacă a fost sau este bolnavă psihic? ELENA CEAUȘESCU: Ce este?! AVOCATUL TEODORESCU: Dacă a fost sau este bolnavă psihic. Și vă rog să consemnați răspunsul. JUDECĂTORUL: Ai suferit vreo boală psihică? Sau dacă suferi acum? ELENA CEAUȘESCU: Ce provocare ordinară!... AVOCATUL TEODORESCU: Nici o provocare, este în favoarea dumneavoastră, că dacă sunteți iresponsabili atunci e o apărare, dacă nu, e altă apărare. ELENA CEAUȘESCU: E o provocare, se poate să spui așa ceva?! CEAUȘESCU: Nu ți-am recunoscut dreptul... JUDECĂTORUL: Noi am înțeles din această dezbatere.. pentru că dumneavoastră obișnuiți să nu aveți niciodată un dialog cu poporul și să poarte numai dânsul un monolog și după aceea să-l aplaude ca în ritualurile africane, să bată lumea din palme, așa, nici astăzi.. s-a comportat în continuare la fel, nu v-ați schimbat, nu ați tras nici un fel de învățăminte. Ca niște megalomani. Mai sunt de pus întrebări?.. Probe în apărare aveți?... Nu. AVOCATII: Mai facem o ultimă încercare. Vă rog, procedura ne permite acest lucru. Vă rog să consemnați, că refuză. Dacă refuză, este treaba lor. JUDECĂTORUL: Vă rog, și consemnați în caietul dumneavoastră de grefier, că refuză colaborarea cu apărătorii, și că nu au probe. ELENA CEAUȘESCU: Adevăratul tribunal este Marea Adunare Națională. JUDECĂTORUL: Vrei să semnezi declarația? ELENA CEAUȘESCU: Nu, nici o declarație. Am muncit și am luptat pentru popor și poporul este poporul nostru și nu-l trădăm noi... poporul. JUDECĂTORUL: Am urmărit, și știam că ziua dumitale este undeva înaintea dânsului, dar nu știam niciodată anul în care te-ai născut. Care este? ELENA CEAUȘESCU: Astea chiar sunt de femei... JUDECĂTORUL: De aicea a pornit toată minciuna, nici un dicționar, orice.., toate femeile își ascund vârsta, dar când este un om care apare în dicționare, în cărți și în toate astea, să nu se arate vârsta?... Vă rog, tovarășe procuror să rețineți, tribunalul consideră cercetarea judecătorească a procesului terminată și vă dau cuvântul la dezbateri, să susțineți acuzarea. PROCURORUL: Domnule președinte, având în vedere atrocitățile săvârșite de Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena, noi considerăm că acești doi inculpați se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de articolele 162, 163, 165 și 357 din Codul penal, articole în baza cărora solicităm condamnarea celor doi inculpati la pedeapsa cu moartea, totodată, solicităm confiscarea totală a averilor soților Ceaușescu. JUDECĂTORUL: Aveți cuvântul în apărare. AVOCATUL TEODORESCU: Înainte de a discuta problemele de drept, care se ivesc din ceea ce susțin inculpații, cărora le acordăm asistență chiar față de poziția obstrucționistă a acestora, eu voiesc să vă înfățișez faptul că le-am făcut noi onoarea, venind de la București să le acordăm apărarea care în ultimii 25-30 de ani nu s-a respectat. Că noi înțelegem ca avocați să apărăm indiferent pe cine ar fi și indiferent de faptele pe care le-a săvârșit, dar în limita dispozițiilor legale, a faptelor de care luăm cunoștiință prin rechizitoriu, a probelor care ni s-au fost căutate de către poziția absolut obstrucționistă a celor cărora le-am făcut cinstea de a le acorda această deplasare în locul acesta. Ca să-i apărăm. Înțelegem totuși, ca și ei să înțeleagă, pentru dumneavoastră... nu am nevoie... să facă asemenea lămuriri, că numai un președinte în funcțiune poate cere pentru o faptă pe care ar săvârși-o să fie supus discuțiunii organului legislativ care la noi este Marea Adunare Națională. Și că odată cu destituirea dintr-o anumită funcție de stat, și noi nu vorbim pe calitatea dumnealui de secretar general al partidului, care e o altă treabă și o judecă partidul, ci pe calitatea care a avut-o Ceaușescu Nicolae, aceea de președinte al acestei țări. Ori, această calitate din momentul în care Frontul Salvării Naționale s-a constituit, și Consiliul care este constituit a luat măsura de demitere a guvernului și de demitere din funcția de președinte al republicii a lui Ceaușescu Nicolae, acesta este supus dispozițiilor legale ca orice cetățean din aceasta țară. Deci din acest punct de vedere, noi constatăm - și vă rog să consemnați, în procesul verbal al ședinței, acest fapt - că am constatat că sunt îndeplinite toate formele procedurale prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată și judecarea celor care au compărut în calitate de inculpat. Deci, este o greșeală pe care o săvârșesc cei doi inculpați, nu a faptului recunoașterii sau nerecunoașterii, pentru că aceasta, recunoaștere sau nerecunoașterea, dacă este dezmințită de probe nu face două parale. Și dumnealor au socotit, deși eu am venit să le acord, să le fac cinstea de a-i apăra. Ei se mențin în aceeași poziție pe care au avut-o dintr-un început, zicând că este un act de provocare dacă i-am întrebat dacă sunt bolnavi psihic sau nu, pentru că una e impunitatea prevăzuta de legi, adică aceea în care ești bolnav și poți fi supus unei expertize psihiatrice și atunci ești iresponsabil, mare diferență fiind față de situațiunea în care te comporți ca un iresponsabil, dar ești responsabil. Și spre regretul meu care sunt avocat, nici procuror, nici membru al tribunalului militar trebuie să constat și o spun cu toată certitudinea că inculpații cărora noi le acordăm asistență, chiar în dauna voinței sale, pentru că așa glăsuiește legea care nu s-a respectat până acum și dumnealor, amândoi o știu, faptul acesta, eu vă spun că dumnealor au acționat ca iresponsabili, dar cu deplin discernământ în tot ceea ce au făcut. Ei sunt trimiși în judecată pentru patru fapte, eu înțeleg să extind în vreun mod ceea ce a zis rechizitoriul procuraturii și anume pentru faptele prevăzute de articolele 162, 163 și 165 și 357 din Codul penal și constat în baza probelor care au fost depuse la dispoziție, că aceștia se fac vinovați de aceste fapte. Rugămintea noastră, a apărării, însă, este una singură, ca dumneavostră să luați o hotărâre care să nu aibă caracterul de vendetă, să nu aibă caracterul de răzbunare și să fie și să o înțeleagă până în ultima lor clipă ei și alții care vor mai compare în fața judecății, că poporul acesta, printr-un tribunal legal constituit, că dacă nu ar fi fost legal constituit, noi suntem primii care am fi venit să spunem e nelegală constituită o instanță judecătorească. Să știe și cei doi inculpați, cărora fortamente trebuie să le acordăm apărarea pe care nu o voiesc, dar noi trebuie să-i apărăm, pentru că așa glăsuiește Constituția pe care fac vorbire, fără să știe ce spune în ea. Încălcarea fosta a acesteia și-i apăr pentru că așa trebuie, dar și să se lămurească pentru totdeauna, pentru clipele cât vor mai avea până la sfârșitul vieții lor, că tribunalul acesta militar a fost și este legal constituit și că ei nu au calitatea decât de inculpați, iar nu calitățile de stat pe care le-au avut până în momentul în care li s-a ridicat aceste funcțiuni de către organul care este constituit legal în această țară. JUDECĂTORUL: Cu privire la faptele lor? AVOCATUL TEODORESCU: În ce privește fapte prevăzute de 162 și anume aceea de subminare a puterii de stat, în probele care le-au fost culese și ni s-au pus și nouă la dispoziție, nu pot face nici un fel de obiecțiune, socotind că aceștia, într-adevăr, se fac vinovați de săvârșirea acestei fapte. În ce privește fapte prevăzute de 163 din Codul Penal, actele de diversiune din materialul care ne-a fost pus la dispoziție de către acuzare și de care am luat cunoștiință, în deplină cunoștiință de cauză, ceea ce le spun dumnealor, vă rog să constatați și să luați act de declarație pe care o facem noi în calitate de apărători, că aceștia într-adevăr se fac vinovați și de săvârșirea acestei infracțiuni. În ce privește infracțiunea de subminare a economiei naționale, aceea prevăzuta de articolul 165 din Codul Penal și toate documentele acesteia care au fost culese în scurt timp, în citeva zile, de organul de urmărire penală, ca documente ce existau acestui moment, se fac vinovați aceștia și de săvârșirea acestei infracțiuni. În fine, ultima faptă în sarcină și care este și cea mai gravă, aceea de genocid, prevăzută de 357, litera c, din Codul Penal, constat că și această faptă este săvârșită de aceștia. Rugămintea noastră, în calitate de apărători ai celor doi inculpați, soții Ceaușescu Nicolae și Elena, este aceea ca dumneavoastră să dați hotărârea, în numele legii, să nu apară ca un act de răzbunare a cuiva, ci să se înțeleagă că pentru acele fapte săvârșite, fiecare inculpat trebuie să-și primească pedeapsa, așa cum este prevăzută de lege. Vă mulțumesc. AVOCATUL LUCESCU: Domnule președinte, domnilor asistenți populari, reprezentanți din sală, este greu să pui concluzii împotriva oamenilor care, chiar și deferiți Justiției, nu vor să recunoască crima împotriva poporului român, crima de genocid, nu numai la Timișoara și București, în momentele de față, ci crima dinainte de peste 20 și ceva de ani. Crima prin înfometare, prin lipsă de căldură, prin lipsă de lumină, dar cea mai odioasă crimă a fost crima de a încătușa spiritul românesc, sufletul acestui popor, în raport de odioasele crime săvârșite la Timișoara, de odioasele crime săvârșite când poporul și copiii, copii nevinovați au fost călcați de tancuri cu șenile. Când ați căutat un act odios, de diversiune, până când Armata cu Securitatea să o puneți cap la cap și ați îmbrăcat ofițeri ai Securității din trupele dumneavoastră în ofițeri ai Ministerului Apărării Naționale, să dați iarăși o lovitură, ca Armata să nu vină alături de popor, ca poporul să urască Armata și din această degringoladă dumneavoastră să puteți câștiga timpul pentru a crește copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român. Da, a cărui popor, că nu mă refer la oameni în vârstă! Dacă ați fi împușcat unul ca noi îi împușcați pentru voința lor, dar ca să tăiați legăturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, să trageți în spitale și în bolnavi, să aruncați în aer sângele și medicamentul poporului? Cu hrana cu care Bucureștiul s-ar fi putut hrăni luni de zile, iar militarii ar fi putut să tragă și să susțină apărarea țării fermă, i-ați băgat în subsolurile de unde teroriștii dumneavoastră și astăzi se duc, se alimentează și luptă împotriva oamenilor nevinovați, în speranța ca dumneavoastră îi veți mai plăti vreodată din eforturile făcute de România. Cu multă emfază spuneați: "am plătit datoriile!" Nu numai că le-ați plătit, ne-ați secătuit și v-ați depus destui bani, v-ați dus la ayatolah să închinați un ultim omagiu. Erați la fel ca el, același spirit de clan, care și-a omorât poporul. Spuneți că nu recunoașteți organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie să le recunoașteți, domnule fost președinte, pentru că am luat în '48 puterea în mână împotriva altora și nu s-au prevalat de nici un fel de legi ale Statului român. Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră. Poate ați fi avut mai multă demnitate și înțelegere din partea poporului român dacă v-ați fi dat demisia, dacă ați fi rămas acolo în străinătate, cu străinii ați trăit, puteați să muriți cu ei, și vi se ofera acel azil politic. NICOLAE ȘI ELENA CEAUȘESCU: (râzând) Nu plecăm noi de aici. Aici murim noi. AVOCATUL LUCESCU: Râsul acesta este semnul bolii dumneavoastră. Domnule președinte, greutatea apărării, care trebuie să fie apărare și nu act de acuzare, constă în această odioasă neînțelegere a situației, astăzi și în clipa de față. În aceasta constă greutatea, în sfidarea tribunalului, în nonșalanța cu care ne luăm cățeii de altfel, ca și când suntem ridicați de pe la case pentru tot ce am făcut. Domnule Președinte, aș fi fost unul dintre cei care m-aș fi dus și aș fi luptat în cadrul Ministerului de Justiție, în cadrul atribuțiilor noastre profesionale, care trebuie să fie umanitare, trebuie să fie de dăruire față de adevăr, față de adevărul pentru care se luptă astăzi, aș fi cerut să se suprime pedeapsa cu moartea pentru că în unele cazuri am avut și nesocotita experiență, proasta experiență de a vedea că s-au făcut greșeli. Eu nu v-aș cere pedeapsa cu moartea. Spune cineva, dar este greu pentru poporul român să mai suporte alături cea mai mare suferință, cea mai mare pedeapsă este să trăiască în condițiile în care ni le-a creat nouă, să trăiască cu frica în sân, că poți fi ridicat și împușcat, că poți fi injectat și dus la spitalul de nebuni, că împotriva familiei se pot lua cele mai odioase măsuri, că împotriva neamurilor și asta pe linie ascendentă, cu binele dosar de cadre ținut de doamna, cu buna ascultare, făcută de domnia sa, este reprobabil, pînă și pe WC își asculta pe demnitari și pe acoliți. Cu asta se ocupa scumpa noastră conducere, marea savantă de renume mondial, "codoi", să-mi iertați expresia. JUDECĂTORUL: Vorbește un avocat! AVOCATUL LUCESCU: Vă rog să discerneți totuși momentul în care dați soluția asupra, în primul rând a crimelor comise, a crimelor în lanț. Poate, cine știe, o singură atenuantă ne-a ajutat să ne vedem liberi prin trei catastrofale greșeli făcute: a adunat masele care știa că sunt împotriva lui și a ucis generalul care îi apăra pielea, pentru că nu a fost de acord să tragă într-adevăr în muncitori. Armata nu a fost niciodată de acord cu așa ceva. Ați ucis tineri, ce au fost copiii aceia minunați, ce au fost de vină? Cu prețul, de care popor vorbiți, dacă prețul libertății noastre este câștigat cu sângele acestor copii. Domnule Președinte, aveți aceste lucruri și ca atenuante aș spune, pentru că practic tocmai megalomania pe care a avut-o ne-a adus aici, da, tocmai pentru acest lucru veți vedea și demnitatea soluției, veți vedea și faptele. Vă mulțumesc pentru atenție. JUDECĂTORUL: Inculpat Ceaușescu Nicolae, dumneata ce ai de spus la ultimul cuvânt. CEAUȘESCU: Nu sunt inculpat, sunt președintele României, comandant suprem și voi răspunde în fața Marii Adunări Naționale și reprezentanților clasei muncitoare și cu asta am terminat. Totul este minciună de la un capăt la altul, celor care au dat lovitura de stat, trădând poporul, mergând până la distrugerea independenței României. JUDECĂTORUL: Cu dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat, rațional, logic. CEAUȘESCU: Cu oamenii corecți când mă duceam în fabrică, mă ridicam în fața muncitorului și discutam în picioare. AVOCATUL LUCESCU: Domnule președinte, daca îi mai dați cuvântul în continuare considerăm că este o jignire adusă poporului român și actului de justiție românească. JUDECĂTORUL: Tribunalul se retrage pentru deliberare! [...] Completul de judecată revine în sală pentru a da citire pronunțării sentinței. JUDECĂTORUL GICĂ POPA: Ridicați-vă în picioare! ELENA CEAUȘESCU: Nu dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni ... JUDECĂTORUL: Tribunalul, în numele legii și al poporului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid prevăzute de art 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevăzuta de art 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de art 163 Cod Penal și subminarea economiei naționale prevăzută de art 165, aliniatul 2 Cod Penal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 decembrie 1989. AVOCATUL TEODORESCU: Vă rog să-mi îngăduiți să mai iau o dată legătură cu inculpații. CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal. AVOCATUL TEODORESCU: Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nici o cale de atac. Vă rog să constatați că hotărârea e definitivă în condițiile acestea. CEAUȘESCU: Cine a dat lovitura de stat poate să împuște pe oricine! Tribunalul se retrage. CEAUȘESCU: România va trăi-n în veci de veci. Toți trădătorii, oricâți vor fi... Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădătorii. CEAUȘESCU: "Mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fii sclav încă pe vechiul pământ" ... Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători! ELENA CEAUȘESCU: Și i-am avut lângă noi. CEAUȘESCU: Da. ELENA CEAUȘESCU: Da, așa se întâmplă, trădările vin de lângă tine. CEAUȘESCU: Nu e voie, nu e voie! Nu ne legați! ELENA CEAUȘESCU: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună. Dacă vreți să ne omorâți, ne omorâți pe amândoi, împreună, nelegați. Nu dragă.. împreună, mergem împreună, legea așa spune. Ne dă dreptul să fim împreună. Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit, nu puneți mâna pe noi, nu ne legați, nu ne jigniți, nu ne legați, nu e voie să ne legați! Vă e frică de popor. Nu ne rupeți mâinile, mă copii! E rușine! V-am crescut ca o mamă, dați-mi drumul la mâini, îmi rupeți mâna, dați-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă! UN MILITAR: Jumătate din colegii noștri sunt morți din cauza dumneavoastră. Ai noștri, colegii, frații noștri! CEAUȘESCU: Nu! Nu! Vă minte. MILITARII: Nu ne minte. ELENA CEAUȘESCU: Ăia sunt ai Securității, nu sunt ai noștri. Noi suntem aicea așa, mai avem noi puterea? Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea! ---- La scurt timp după execuție (ora 14:50), pe postul național de televiziune s-a dat citire următorului comunicat: :Luni, 25 decembrie 1989 a avut loc procesul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu, în fața Tribunalului Militar Excepțional. :Capete de acuzare: :#Genocid -- peste 60.000 de victime; :#Subminarea puterii de stat prin organizare de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat; :#Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în oraș etc; :#Subminarea economiei naționale; :#Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine; :Pentru aceste crime grave împotriva poporului român și a României, inculpații Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte și confiscarea averii. Sentința a rămas definitivă și a fost executată. ==Sentința Tribunalului Militar Excepțional == România</br> Tribunalul Militar Teritorial București</br> '''Dispozitivul Sentinței nr. 1 din 25 decembrie 1989''' Cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpații:</br> Ceaușescu Nicolae, fiul lui Andruță și Alexandra, născut la data de 26 ianuarie 1918, în comuna Scornicești, județul Olt, cu ultimul domiciliu în București, Bulevardul Primăverii, nr. 50, sectorul 1, în prezent arestat, și Ceaușescu Elena, fiica lui Nae și Alexandrina, născută la data de 6 ianuarie 1916, în comuna Petrești, județul Dâmbovița, cu ultimul domiciliu în București, Bulevardul Primăverii nr. 50, sectorul 1, la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: &ndash; Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;</br> &ndash; Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;</br> &ndash; Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;</br> &ndash; Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal. În baza articolului 998 Cod Civil și articolului 14, aliniat 3, litera a din Codul de procedură penală, obligă pe inculpați să restituie statului român toate sumele de bani,metale prețioase și orice alte valori depuse de aceștia, sub orice nume, la bănci străine sau la alte instituții ori persoane din străinătate sau, potrivit articolului14, aliniat 3, litera b din Codul de procedură penală și articolului 998 din Codul Civil, să plătească statului, în solidar, echivalentul acestor bunuri în dolari SUA. Potrivit articolului 163 și articolului 157, aliniat 2, litera c din Codul de procedură penală, menține măsurile asigurătorii luate de Direcția Procuraturilor Militare asupra tuturor bunurilor aparținând inculpaților. Cu drept de recurs. Pronunțat astăzi, 25 decembrie 1989, în ședință publică, în prezența inculpaților, în Garnizoana Târgoviște.<ref>[http://adevarul.ro/sfarsitul_ceausestilor/Nicolae_si_Elena_Ceausescu-_-Impreuna_am_luptat-sa_murim_impreuna_0_173983015.html Articol] în ziarul Adevărul din 19 decembrie 2009.</ref> == Note== <references/> [[Categorie:Revoluția română din 1989]] [[en:Transcript of the closed trial of Nicolae and Elena Ceauşescu]] [[ru:Стенограмма судебного процесса над Николае и Еленой Чаушеску]] rwh3eotatqo6zv4csr5u8qfx80rm4k8 104 50766 153018 151490 2026-10-28T08:15:13Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153018 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />LA MEDELENI 327</noinclude>țindu-i respirația dulce și caldă – de tainică zmeură — se dădu puțin îndărăt. Aceiași muscă stăruitoare și concretă începu să colinde obrajii legendari. Lui Dănuț îi veni inima la loc. Cu degetul alungă musca. „Unde s'o sărut?” zăbovi Dănuț plimbându-și vârful degetului pe conturul obrajilor. Alese vârful nasului, parcă era mai puțin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feții. Fără să vrea, simțind buzele lui Dănuț pe vârful nasului, Monica tresări. Sărutarea alunecă și căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. – Dămi pace! se zmulse Dănuț, trăgându-și capul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. Ileana Cosânzeana nu se jucase. <center>* ^* *</center> Odaia lui Dănuț se golise treptat. Razele soarelui luminaseră palid, fundul cufărului înfățat cu un cearceaf; străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roșii pe capacul închis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite. Erau și surprize în cufărul lui Dănuț. Câte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuțe; o pușculiță de argint, căptușită cu catifea violetă, plină firește cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezești; pachete de șocolată „Velma Suchard”; o cutie cu tablete „Marquis”; săculețe cu livănțică; un sașeu parfumat pentru batiste… O bună parte din sufletul șifonierei plecă la internat în cufărul lui Dănuț, fără să știe el.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> pkvxprbna9alvs0v0e5g4me3i58epeu 104 50768 153019 151930 2026-10-28T08:15:49Z Mishuletz 445 Adding trailing {{nop}} to break paragraph at the page boundary. 153019 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 329 }}}}</noinclude>cu spatele la vatră și fața la copii. Îl auzeau mai mult decât îl vedeau, fiindcă lumina scăzuse, viorie, albastră, apoi vânătă ca prunele, — și ferestruicele odăii erau mici. În vatră, cenușa brumase mormanele de jar, învălindu-le cărunt, roșeața. Răsunaseră în urechile copiilor, glasurile a tot felul de oameni: și buni, și haini, și nepăsători, și milostivi. Pe toți îi întâlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toți vorbise, — și trecuse mai departe. Și nici unul din drumeți nu auzise inimile celor trei copii cântând prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: „Vorbiți cu Dumnezeu. Vorbiți cu Dumnezeu. Vorbiți cu Dumnezeu". Și basmul trecuse înainte, minunat ca umbra Dumnezeului cerșetor pe albe drumuri de țară. Când vorbea Sfântul Petru lui Dumnezeu, Moș Gheorghe se ridica în picioare, plecându-și capul alb în semn de smerenie și adâncă supunere. Și glasul lui Sfântul Petru și cuviința lui, semănau atât de mult cu glasul și felul de-a vorbi al povestitorului, încât copiii, prin poveste, își aduceau aminte de Moș Ggeorghe și-i zâmbeau fără să-l vadă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas știut de ei și totuși parcă le era prieten. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de țară, în șoaptă, lămurită, însă șoaptă: atât de tainică încât trei rândurii de urechi se plecau s'o asculte, și trei capete. {{nop}}<noinclude><references/></noinclude> noczrv5cfsb85kf3nvotf0jy8hy206b 104 50771 153020 151500 2026-10-28T08:17:25Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153020 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />330 IONEL TEODOREANU</noinclude>…Se lăsa noaptea în poveste cum se lăsa și pe la ferestruicile căsuței lui Moș Gheorghe. Dumnezeu cerea adăpost și hrană la ușa unei căsuțe dărăpănate. — Intrați, oameni buni; cum de nu. Că loc, slavă Domnului, este. Da' mâncare n'am de unde să vă dau că-s vadană nevoiașă cu trei copii. Moș Gheorghe deschise ușa. Cu vântul sineliu al nopții, Dumnezeu și Sfântul Petru intrară în căsuța primitoare, unde trei copii scânceau de flămânzi ce erau. Femeia cocea la foc o turtă de cenușă ca să le-amăgească foamea. — …Și când dă biata femee să râdice sărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă?… Dilatați și candizi ca soarele, ochii copiilor așteptau. — …O pâne cât un soare… Dumnezeu făcuse minunea. Saracul de lângă vatră era chiar Dumnezeu. Tăcere și întuneric. — Moș Gheorghe, unde ești? țipă tare Olguța. — Aici-s, duduița moșului. Olguța-și trecu mânile peste ochi. O străfulgerase teama că Moș Gheorghe-i Dumnezau și că l'a pierdut. <center> * ^* * </center> — Moș Gheorghe! răsună un glas la ușa tindei, curmând o lungă tăcere. — Asta-i mama, le șopti Olguța sărind de pe laviță. Ascundeți-vă repede. Aici-aici. Gata, Moș Gheorghe.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> pvhwmrbfdcbtpt7qigy789crxp3drdx 104 50772 153021 151501 2026-10-28T08:21:27Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153021 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />LA MEDELENI 331</noinclude>– Sărut mâna, cuconiță. Demult n'ai mai venit pe la moșu'! întâmpină Moș Gheorghe pe doamna Deleanu care intra cu trei paltonașe pe braț. — Lasă că are cine să vie! Da’ unde-s? Moș Gheorghe aruncă o privire prin odăiță… – O fost ei trei iezi cucueți, da' se vede că i-o mâncat lupul! Amintindu-și cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi — și mai cu seamă pe unul dintre ei — Dănuț bufni în râs. Alte râsete aclamară șoaptele lămuritoare. Dibuind cu mâna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucovane. Între timp Moș Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară albastre, umbrele a trei urși eșind din bârlog deabușelea. – De-acum nu mai ai nevoe să mături, Moș Gheorghe! zâmbi doamna Deleanu arătându-i ciorapii copiilor. — Daa! se minună Moș Gheorghe. Tare-s gospodari copii moșului. Au ei cui samanà! Alte hohote de râs izbucniră. — De ce râdeți? — îi cercetă doamna Deleanu alergând cu privirea dela unul la altul. — Să-ți fie de bine… nașule! — izbuti Olguța să îngâne printre gemete de râs. — Ce spui tu acolo? Copii se priviră între ei. Și din ochii lor măriți, râsul din nou clocoti, abătându-i ca un uragan, care pe laviță, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi și mânile pe stomah.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> hl73zt57ttn7zwzqgo7tpa81ug0qou6 104 50773 153022 151506 2026-10-28T08:24:28Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153022 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />332 IONEL TEODOREANU</noinclude>— Ce-au pățit, Moș Gheorghe? — Copii, cuconiță! – își mușcă musteața moșneagul, abia stăpânindu-și râsul. — Nașul, mamă, nașul! — Ce-aveți cu ''nasul''? Ce-i cu ''nasul''? se miră doamna Deleanu, pipăindu-și nasul, involuntar. Monica și Dănuț plângeau deabinelea. Olguța se văita, legănându-se ca o bocitoare. — Povestea cu lupul și cu cei trei iezi, cuconiță! — ridică din umeri Moș Gheorghe, zguduit de râs. — Cu lupul? — Ți-o spus-o el moșu' și matale, da' erai mititică pe-atunci. Ei… Tusa îi înecă vorba începută. Cu mânile pe piept, împleticindu-se puțin, Moș Gheorghe trecu în tindă târând tusa după el. O clipă, râsetele și cu tusa răsunară împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi râsetele se sfiiră și conteniră brusc. Intrase parcă ceva străin în căsuța lui Moș Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Și toți așteptau cu strângere de inimă, sfârșitul unei lupte, parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale râsului se întristară, lunecând dealungul altor obraji. O suliță neagră se desprinse din flacăra lămpii și dreaptă se înălță, veghind tăcerea și așteptarea. După un timp. Moș Gheorghe răsări din nou în lumină. — Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ți buna-sara<noinclude><references/></noinclude> evpxi67ybq7ln4jg5tqlj487h9rgnag 104 50774 153023 151507 2026-10-28T08:28:31Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153023 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />LA MEDELENI 333</noinclude>lui Moș Gheorghe, — și tu, Dănuț, ia-ți rămas-bun… și mata, Moș Gheorghe, ai să faci bine ș'ai să stai în casă și mâne și poimâne… până când ți-oiu spune eu. Auzi, Moș Gheorghe? Dănuț oftă încet: uitase că pleacă. Și Monica uitase. Moș Gheorghe desprinse o iconiță îmbrăcată în argint – cea mai scumpă din câte avea — o sărută și o întinse lui Dănuț. – Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să crești mare și voinic… s'ajungi să faci fericirea stăpânilor mei… Vorbea răgușit, privind în pământ. Fără să-și dea bine seama, Dănuț se aplecă și sărută mâna care-i întindea iconița. Aplecându-se mai adânc decât Dănuț, Moș Gheorghe-i răscumpără greșala, sărutând mânuța copilului stăpânilor săi. …Intr'un târziu, Moș Gheorghe, așezat pe marginea laviței, înălță capul, aruncând o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dând din cap, Moș Gheorghe stânse flacăra și se așeză din nou pe marginea laviței. Pleca Dănuț: curând va pleca și Olguța… Apoi și el… <center>* ^* *</center> – Mama, de ce-s trei chei? — întrebă Dănuț intrând în etac după doamna Deleanu. Trei cheițe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuț. Două groase și cenușii; una subțire, nikelată.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> hl56rlgmuar24y78sci2nwsy0e2mz29 104 50775 153026 151508 2026-10-28T08:35:40Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153026 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />334 IONEL TEODOREANU</noinclude>Fiindcă ai două cufere și un geamandan. — Și un ''geamandan!'' — tresări Dănuț. Doamna Deleanu zâmbi. — Care, mamă? — întrebă el, arătând cu nădejde și neîncredere geamandanul de marochin albastru, așezat pe dormeusă. — Sigur, Dănuț. Ți l-am dat ție. Subt ochii nedumeriți ai doamnei Deleanu, Dănuț o rupse la fugă afară, smuncind ușa… și se întoarse, întovărășit de Olguța și Monica, gesticulând. — Mamă, Olguța nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă ți-am spus! — Sigur că nu te cred! Mai întâiu vreau să văd. — Ai văzut? — 'Mda!… Da' nu mai miroasă așa frumos! — Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuț, respirând cu nesaț declamator, marochinul. — Nu-l deschide, Dănuț. Ai să-l desfaci la București. — Și eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguța. — Nu-i nimic de văzut! — ridică din umeri doamna Deleanu, deschizându-l. Iacătă: batiste, o cămeșe de noapte… Dar Olguța avea ochi de vameș socialist. — Da' acolo ce-i? Și fără să aștepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez. — Nu pune mâna, Olguța! se supără Dănuț pescuind și el o pungă de piele plină de reliefuri.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> dyqg6qgdgbacv7n5se43a0dpl2i3wsv 104 50776 153024 151509 2026-10-28T08:32:53Z Mishuletz 445 Adding trailing {{nop}} to break paragraph at the page boundary. 153024 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />LA MEDELENI 335</noinclude>Stați, stați. Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzând invazia. Și cu resemnarea zâmbitoare a unui artist silit să biseze, desfăcu geamandanul. Geamandanul de marochin – el singur dar – cuprindea atâtea alte daruri, încât închiderea lui avu drept urmare deschiderea șifonierei. Altminteri, Olguța ar fi spus că-i persecutată — necuviință pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s'o pedepsească – sau ar fi gândit numai că-i persecutată – cum ar fi gândit poate și Monica despre Olguța, – gânduri pe care deamna Deleanu le socotea mai primejdioase decât obrăzniciile. Olguța primi un pachet de șocolată și făgăduința unui cuțitaș la fel cu acel din plumiera lui Dănuț; Monica, o sticluță elegantă, plină cu ,,Eau de Cedrat". Dănuț se plimba prin etac, aruncând priviri posesive geamandanului înfășurat în învelitoarea de pânză. Frământa cheițele din buzunar, cu vârful degetelor, zăngănindu-le înădușit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare, chei sau bani de metal. — Hei! Da' pe mine m'ați uitat!… Nu stăm la masă? — întrebă domnul Deleanu din pragul ușii, scuturându-și scrumul țigării pe covor. — Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguța! — se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de șocolată. {{nop}}<noinclude><references/></noinclude> h00ua296jcnez9t93v2eu013mrbetun 104 50778 153025 151511 2026-10-28T08:32:59Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153025 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />336 IONEL TEODOREANU</noinclude>— Mama mi-a dat-o! — se apără Olguța râzând… Papa, când faci așa semeni cu motanii! Mai fă odată. — Ia lăsați șocolata. Așa vă stricați pofta de mâncare. La masă. Din pricina însuflețirii copiilor, a focului din sobă și a darurilor, ajunul plecării lui Dănuț, părea un ajun de crăciun. Așteptai parcă să răsune la ferestre, glasuri subțiri, cântând vechea vestire: {{ppoem| ,,Stea-ua sus ră-sa-a-re ,,Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. }} Dar după ce eșiră toți, luând și lampa, la geamurile palide 'n lumina lunii, răsunară trilurile greerilor toamnei. {{***}} Din voluptățile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău-de-mare. De astădată, răsărise din frișca bezelelor – pentru Olguța — și din a cataifului, pentru Dănuț. Afară de domnul Deleanu, toți erau gravi și taciturni în jurul mesei. Monica abea gustase din cataif: doamna Deleanu, deloc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, când întâlneau faldul de frișcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani ca ai cânilor flămânzi. — Mamă, pot să mă scol? — întrebă Dănuț ocolind privirea cataifului și a Olguței.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> 0sv3j2zdc7oeqpr3gr1u00a62x4my9n 3 51341 153015 2026-10-27T15:19:09Z New user message 6487 [[Template:Welcome|Mesaj de bun-venit]] 153015 wikitext text/x-wiki {{Template:Welcome|name=Raluca Țap}} -- [[Utilizator:New user message|New user message]] ([[Discuție Utilizator:New user message|discuție]]) 27 octombrie 2026 17:19 (EET) qcwve8beyni6oq36k6dup5xogghueml 104 51342 153016 2026-10-27T18:05:27Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 153016 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină||60|}} {{sep|5em}}{{sep|2em}}</noinclude>Turculuĭ, carele îĭ aducea Domnia, și cu cinste l’aŭ petrecut pênĕ în casele cele domnescĭ. I’aŭ dat haraciul că îĭ erea vremea, și aŭ trămis plocóne de Domniă… Și Constantin a rĕmas în scaun, și se bucura în avuția cea multă ce rĕmăsese de la Mateĭ-Vodă”<ref>Istoria Bălăcenéscă, în Șincaĭ: ''Cronica,'' anul 1654.</ref>. Intre 1654 și 1655 face Constandin-Vodă Șerban Mitropolia de astăḑĭ a Bucurescilor<ref>V. cap. ''[[Istoria Bucurescilor/Capitolul 6|Mitropolia Bucurescilor]].''</ref>, „mănăstire mare, care este în vîrful uneĭ movile din Bucurescĭ, ispravnic fiind Radul Logofĕtul Dudescul și George Șufariul din Târgoviște”<ref>''Mag. Ist.,'' I, pag. 336.</ref>. Acum visitéză Bucuresciĭ Patriarhul Antiohieĭ, Macarius, și diaconul sĕŭ, Paul din Aleppo. Paul din Aleppo ḑice: Bucuresciĭ sunt fórte marĭ; acum câțĭ-va anĭ eĭ conțineaŭ maĭ mult de 6000 de case; aŭ 40 de bisericĭ și mănăstirĭ, iér ''faimósa'' gârlă Dâmbovița trece prin miḑlocul lor<ref>''[[The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch|Travals of Macarius]],'' loc citat maĭ la vale.</ref>. Ar fi putut sĕ créscă Bucuresciĭ în cât sĕ ajungă la numĕrul caselor numĕrate de Baksici, décă revolta Dorobanților și a Seimenilor nu ĭ-ar fi nenorocit. Nebunĭ de ură în contra boierilor, eĭ se revoltă la Bucurescĭ, cum în timpul luĭ Mateĭ-Vodă se revoltaseră la Târgoviște. Aprind case, fură, jăfuesc, omóră pe boĭeriĭ pe care-ĭ prind. Pier la Bucurescĭ boierĭ de mâna ântăia, ca Ghiorma Banul, Drăghicĭ din Grecĭ, Gheorghe Vistierul din Popescĭ, Cârstea fiul bĕtrânuluĭ Socol, marele clucer, pe care ’l omorîseră la Târgoviște în timpul luĭ Mateĭ-Vodă, și în fine omóră, lângă gardul caselor tatăluĭ sĕŭ, pe Papa Postelnicul Brâncovénul, fiul luĭ Preda Vornicul<ref>''Istoria Bălacenéscă,'' în Șincaĭ: ''Cronica,'' anul 1655.</ref>. Pentru a eternisa memoria acesteĭ crunte loviturĭ, bĕtrânul Preda Vornicul Brâncovénu, înalță ''cruce de lemn'' pe locul unde fusese omorît fiul sĕŭ Papa, tatăl viitoruluĭ Domn Constantin-Vodă Brâncovénu. Acéstă cruce, Constantin Beizadea, fiul luĭ Constantin-Vodă Brâncovénu, cu vr’o câte-va lunĭ înainte de a fi mazilit tatăl sĕŭ și de a pleca cu toțiĭ la Constantinopole, o face de piétră și pune pe dênsa următórea inscripțiune: „Acéstă Cruce este ridicată în slava Domnuluĭ Christos de Constantin Brâncovénu, feciorul luminatuluĭ Domn, Io Con-<noinclude>{{sep|6em|align=left}}{{referințe mici}}</noinclude> 2luiu5e1gtprdbo5u05jlkly2wsls6b 153017 153016 2026-10-27T18:05:46Z TiberiuFr25 11409 153017 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină||60|}} {{sep|5em}}{{sep|2em}}</noinclude>Turculuĭ, carele îĭ aducea Domnia, și cu cinste l’aŭ petrecut pênĕ în casele cele domnescĭ. I’aŭ dat haraciul că îĭ erea vremea, și aŭ trămis plocóne de Domniă… Și Constantin a rĕmas în scaun, și se bucura în avuția cea multă ce rĕmăsese de la Mateĭ-Vodă”<ref>Istoria Bălăcenéscă, în Șincaĭ: ''Cronica,'' anul 1654.</ref>. Intre 1654 și 1655 face Constandin-Vodă Șerban Mitropolia de astăḑĭ a Bucurescilor<ref>V. cap. ''[[Istoria Bucurescilor/Capitolul 6|Mitropolia Bucurescilor]].''</ref>, „mănăstire mare, care este în vîrful uneĭ movile din Bucurescĭ, ispravnic fiind Radul Logofĕtul Dudescul și George Șufariul din Târgoviște”<ref>''Mag. Ist.,'' I, pag. 336.</ref>. Acum visitéză Bucuresciĭ Patriarhul Antiohieĭ, Macarius, și diaconul sĕŭ, Paul din Aleppo. Paul din Aleppo ḑice: Bucuresciĭ sunt fórte marĭ; acum câțĭ-va anĭ eĭ conțineaŭ maĭ mult de 6000 de case; aŭ 40 de bisericĭ și mănăstirĭ, iér ''faimósa'' gârlă Dâmbovița trece prin miḑlocul lor<ref>''[[:en:The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch|Travals of Macarius]],'' loc citat maĭ la vale.</ref>. Ar fi putut sĕ créscă Bucuresciĭ în cât sĕ ajungă la numĕrul caselor numĕrate de Baksici, décă revolta Dorobanților și a Seimenilor nu ĭ-ar fi nenorocit. Nebunĭ de ură în contra boierilor, eĭ se revoltă la Bucurescĭ, cum în timpul luĭ Mateĭ-Vodă se revoltaseră la Târgoviște. Aprind case, fură, jăfuesc, omóră pe boĭeriĭ pe care-ĭ prind. Pier la Bucurescĭ boierĭ de mâna ântăia, ca Ghiorma Banul, Drăghicĭ din Grecĭ, Gheorghe Vistierul din Popescĭ, Cârstea fiul bĕtrânuluĭ Socol, marele clucer, pe care ’l omorîseră la Târgoviște în timpul luĭ Mateĭ-Vodă, și în fine omóră, lângă gardul caselor tatăluĭ sĕŭ, pe Papa Postelnicul Brâncovénul, fiul luĭ Preda Vornicul<ref>''Istoria Bălacenéscă,'' în Șincaĭ: ''Cronica,'' anul 1655.</ref>. Pentru a eternisa memoria acesteĭ crunte loviturĭ, bĕtrânul Preda Vornicul Brâncovénu, înalță ''cruce de lemn'' pe locul unde fusese omorît fiul sĕŭ Papa, tatăl viitoruluĭ Domn Constantin-Vodă Brâncovénu. Acéstă cruce, Constantin Beizadea, fiul luĭ Constantin-Vodă Brâncovénu, cu vr’o câte-va lunĭ înainte de a fi mazilit tatăl sĕŭ și de a pleca cu toțiĭ la Constantinopole, o face de piétră și pune pe dênsa următórea inscripțiune: „Acéstă Cruce este ridicată în slava Domnuluĭ Christos de Constantin Brâncovénu, feciorul luminatuluĭ Domn, Io Con-<noinclude>{{sep|6em|align=left}}{{referințe mici}}</noinclude> lnzrxw88fy8dm64u4zyms5b1ec2ih64