Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.48.0-wmf.1 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 104 50776 153028 153024 2026-10-29T09:01:36Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153028 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />LA MEDELENI 335</noinclude>Stați, stați. Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzând invazia. Și cu resemnarea zâmbitoare a unui artist silit să biseze, desfăcu geamandanul. {{dhr}} Geamandanul de marochin – el singur dar – cuprindea atâtea alte daruri, încât închiderea lui avu drept urmare deschiderea șifonierei. Altminteri, Olguța ar fi spus că-i persecutată — necuviință pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s'o pedepsească – sau ar fi gândit numai că-i persecutată – cum ar fi gândit poate și Monica despre Olguța, – gânduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decât obrăzniciile. Olguța primi un pachet de șocolată și făgăduința unui cuțitaș la fel cu acel din plumiera lui Dănuț; Monica, o sticluță elegantă, plină cu „Eau de Cedrat”. Dănuț se plimba prin etac, aruncând priviri posesive geamandanului înfășurat în învelitoarea de pânză. Frământa cheițele din buzunar, cu vârful degetelor, zăngănindu-le înădușit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare, chei sau bani de metal. — Hei! Da' pe mine m'ați uitat!… Nu stăm la masă? — întrebă domnul Deleanu din pragul ușii, scuturându-și scrumul țigării pe covor. {{dhr}} — Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguța! — se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de șocolată. {{nop}}<noinclude><references/></noinclude> 8mfwmjsg5xm06uve7uk99y34p9t1m7c 104 50824 153029 151588 2026-10-29T09:09:03Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153029 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 356| IONEL TEODOREANU |}}}}</noinclude>cu chipiul pe ceafă și tunica desfăcută la gât, își făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic. În cabina mică — No. 10—11 — domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureștean. Alături, pe măsuță, tresărea o sticlă de „Cherry Brandy”; două bahare cu monograma companiei de „Wagon-Lits” cântau ciocnindu-se cristalin. În fața cabinei, așezat pe strapontiul de lângă fereastră, Dănuț privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea „Du-te la culcare, Dănuț” sau „Cum? Nu te-ai culcat?” deși trecuse ora când copii „trebue să se culce”. — Pă asta, nene, greu s'o câștigi! Huruitul roților și vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu țineau tovărășie gândurilor lui Dănuț. Locomotiva țipă ascuțit. Trenul își încetini mersul. — Papa, am ajuns! se ilumină Dănuț văzând la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Șteflea. — Ce, nene, te-așteaptă clienți pă la gări? — Un imbecil care mă pisează! Cu cărțile de joc în mână, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuț, dădu câteva ordine laconice domnului Șteflea și grăbit își reluă partida. Domnul Șteflea rămase aiurit la geam. Dănuț își frângea mânile… Să fi putut i-ar fi dat domnului Șteflea și Turbinca lui Ivan… Dacă nu știa ce să-i spue!{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> je89i50w0d2wdkci0c5wlf4xc9591ct 104 50825 153030 151589 2026-10-29T09:14:57Z Mishuletz 445 /* Validated */ 153030 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 357 }}}}</noinclude>Gornița de plecare răsună, dramatic. Desnădăjduit, Dănuț scoase cutia cu bomboane de mintă și o întinse pe geam. Domnul Șteflea o luă nedumerit și rămase cu ea în mână, privind-o… Trenul pornise. Dănuț, aplecat pe fereastră, flutură batista îndelung spre șeful gării, care prea târziu alerga după tren să restitue cutia cu bomboane. Pierzându-l din ochi, Dănuț se așeză din nou pe strapontin, și ca și cum șeful gării i-ar fi fost singura și ultima bucurie dealungul drumului amar, începu să plângă. O doamnă, din ușa cabinei alăturate, privise toată scena. Se apropie de Dănuț cu un pachet de șocolată. – Cum te chiamă, puiule? – Dănuț! suspină el ridicându-se în picioare. – Bravo, nene! Halal fecior! Îți seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu, arătându-i cu degetul idila de pe coridor. {{dhr} …Trei gânduri urmăreau prin noapte același tren căutând pe-acelaș călător. {{separator|3em}}<noinclude><references/></noinclude> 03samjk74867fdsvdvd6h7slzydduei 102 51242 153035 152953 2026-10-29T11:55:57Z Francesco 19367 categorie-autori-H? 153035 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = H }} ==Din periodice== * [[Balada despre O-Shichi]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[Cât de mult iubesc japonezii copiii]] (traducere de [[Apostol D. Culea]]) * [[Haru]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[Horai]] (traducere de [[Simion Isopescu]]) * [[Jikininki]] * [[Ju-Roku-Zakura]] * [[Kimiko]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[La o stație de drum de fier]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[Legenda lui Mimi-Nashi-Hoichi]] * [[Mujina]] * [[Nimic nu se va întâmpla]] * [[O cântăreață de stradă]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[O dănțătoare]] (traducere de [[Grigore Goilav]]) * [[Visul lui Akinosuké]] * [[Yuki-Onna, spectrul zăpezii]] {{DP-vechi}} {{control de autoritate}} 56qjzpjgoo4ansy6yg9b3lyl7p9030v 102 51246 153034 152891 2026-10-29T11:24:50Z Francesco 19367 /* Traduceri */ alte2 153034 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = G }} ==Traduceri== * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[Balada despre O-Shichi]] * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[Haru]] * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[La o stație de drum de fier]] * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[Legenda lui Mimi-Nashi-Hoichi]] * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[O cântăreață de stradă]] * [[Autor:Lafcadio Hearn|Lafcadio Hearn]], [[O dănțătoare]] {{DP-vechi}} {{control de autoritate}} h00cvh23sayztpxsv5mk0fgmf5vojyy 3 51343 153027 2026-10-28T12:56:46Z New user message 6487 [[Template:Welcome|Mesaj de bun-venit]] 153027 wikitext text/x-wiki {{Template:Welcome|name=Razvyboss11}} -- [[Utilizator:New user message|New user message]] ([[Discuție Utilizator:New user message|discuție]]) 28 octombrie 2026 14:56 (EET) itb3zr29t9j32n4v07jsov14jf4xlr4 104 51344 153031 2026-10-29T09:25:17Z Mishuletz 445 ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 153031 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="1" user="Mishuletz" /></noinclude>Cabrela. Proprietate mare de 500 de hectare. Exploatare de aramă părăsită. Cărbuni de mangal, cari se aduc în saci la gară. Torre de Cadanhas. Drumul se înfundă în interior, tot prin pădurile de stejar-plută, bogăția singură a acestor „sierre” pustii de oameni. Castelbranco. Sămănăturile par a se înmulți. E în aier o bună caldură de Iunie supt cerul de un dulce albastru palid. El nu poate face însă decât să mângâie frunza seacă a copacilor de plută și să trezească nesfârșite covoare de mărunte flori albe. {{dhr}} Intr’un încunjur de natură totuși vesel și astăzi scăldat într’un splendid soare e sămănată Evora, care se desface în claritatea admirabilă a unei atmosfere continentale de o căldură ca în toiul verii noastre. De la gara îngrijită un drum larg între ziduri arabe de ascundere duce către grămada de case în care astăzi trăiesc 17.000 de locuitori, dar care odinioară era capitala însăși a Mauritaniei romane, țară de înflorire, capabilă de a trimete grâne metropolei. Pecetea aceasta romană e aici indelebilă. Peste aproape două mii de ani în țara unde ciobanul Viriat a fost răpus de Sertoriu, în locul unde vechea Ebora celtică (v. Eboracum, York din Anglia) a căpătat un nou nume, de onoare și glorie, de la Cesar, urma adânc împlântată a Romei a rămas, nu numai în anume monumente, dar în suflete, în apucături. Nici „filosofia” francesă, matematică, a lui Pombal, ca în Lisabona, nici avîntul modern al economismului engles ca în aceiași capitală și ca în Porto, n’a fost aici pentru a răpi sau a slăbi acest caracter primordial și definitiv. Te sui prin străzi întortochiate adesea, fermecător<noinclude><references/></noinclude> 3lxanfax85tger9sxbj3fkk8zi1qn2h 153032 153031 2026-10-29T09:27:55Z Mishuletz 445 /* Proofread */ 153032 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Mishuletz" />{{C|37}}{{sep|3em}}</noinclude>Cabrela. Proprietate mare de 500 de hectare. Exploatare de aramă părăsită. Cărbuni de mangal, cari se aduc în saci la gară. Torre de Cadanhas. Drumul se înfundă în interior, tot prin pădurile de stejar-plută, bogăția singură a acestor „sierre” pustii de oameni. Castelbranco. Sămănăturile par a se înmulți. E în aier o bună caldură de Iunie supt cerul de un dulce albastru palid. El nu poate face însă decât să mângâie frunza seacă a copacilor de plută și să trezească nesfârșite covoare de mărunte flori albe. {{dhr}} Intr’un încunjur de natură totuși vesel și astăzi scăldat într’un splendid soare e sămănată Evora, care se desface în claritatea admirabilă a unei atmosfere continentale de o căldură ca în toiul verii noastre. De la gara îngrijită un drum larg între ziduri arabe de ascundere duce către grămada de case în care astăzi trăiesc 17.000 de locuitori, dar care odinioară era capitala însăși a Mauritaniei romane, țară de înflorire, capabilă de a trimete grâne metropolei. Pecetea aceasta romană e aici indelebilă. Peste aproape două mii de ani în țara unde ciobanul Viriat a fost răpus de Sertoriu, în locul unde vechea Ebora celtică (v. Eboracum, York din Anglia) a căpătat un nou nume, de onoare și glorie, de la Cesar, urma adânc împlântată a Romei a rămas, nu numai în anume monumente, dar în suflete, în apucături. Nici „filosofia” francesă, matematică, a lui Pombal, ca în Lisabona, nici avîntul modern al economismului engles ca în aceiași capitală și ca în Porto, n’a fost aici pentru a răpi sau a slăbi acest caracter primordial și definitiv. Te sui prin străzi întortochiate adesea, fermecător<noinclude><references/></noinclude> i74pvbeyf5yk500glrm2gyp23augzzg 0 51345 153033 2026-10-29T11:17:26Z Francesco 19367 shirabyoshi 153033 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = O dănțătoare | autor = Lafcadio Hearn | traducător = Grigore Goilav | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în ''Revista Ideei'', 1910, nr. 96, 6, p. 76—80.<br>Titlul original: ''Glimpses of Unfamiliar Japan 2: Of A Dancing-Girl''}} I. Mulți ani de atunci, un tânăr student de la Belle Arte, călătorea de la Kyoto la Yedo, pe jos, peste munți. Pe vremea aceea, în Japonia, drumurile erau puține și rele și călătoria era atât de grea, față de ceea ce este azi, încât mergea vorba: «''Kawai ko wa tabi wo sase!''», pe copilul alintat trimite-l să călătorească. Țara însă era ceea ce se vede și astăzi. Aceleași păduri de pini și de cedri, aceleași crânguri de bambus, aceleași sate cu streșinile țuguiate de paie, aceleași coline cu lanuri de orez, împestrițate de pălăriile mari de paie ale țăranilor aplecați în mocirlă. Pe de laturile drumurilor aceleași statui a lui Izo zâmbeau la aceleași chipuri de hagii, care treceau înspre aceleași capiște. Și atunci, ca și astăzi, în zilele de vară, se putea vedea, în vadurile pâraielor, râzând, cete de copii oacheși, goi și toate pâraiele zâmbind în bătaia soarelui. Tânărul student nu era totuși un ''Kawai-ko'': mai călătorise o bucată de vreme, era dedat cu drumurile obositoare și cu adăposturile anevoioase, și deprins a scoate din orice stare o parte cât cu putință mai bună. Dar, în drumul de acuma el se văzu, după asfințitul soarelui, către seară, într-o parte a țării, unde se părea că nu era niciun chip de găsit vreo căruță, și nici vreun adăpost, rău-bun, orișicum ar fi fost, și era departe de zarea vreunor locuri cultivate. Cătând să-și scurteze drumul, tăind-o de-a dreptul, pentru a ajunge mai curând la vreun sat, își pierdu și cărarea. Lună nu era, și umbrele pinilor făceau o noapte neagră în juru-i. Ținutul în care se rătăcise, părea cu desăvârșire sălbatic: nu se auzeau alte glasuri, decât vâjâitul vântului prin cetinele de pin), și dăngănitul nesfârșit al gâzelor-clopoței. Dar el pășea mereu înainte, cu nădejdea de a da de malul vreunui râu, de care ar fi putut să se ție, ca să ajungă la vreo așezare de oameni. În sfârșit, un râu mare, deodată, îi tăie calea: dar, în cele din urmă, văzu că era numai un pârău iute, care se arunca, prin prăpăstii, într-o gârlă adâncă. Nevoit să se întoarcă îndărăt, se hotărî să se urce pe culmea cea mai apropiată, de unde să poată descoperi vreo urmă de viață de om. Dar, când ajunse sus, nu zări decât o mulțime de dealuri. Aproape să se supuie să-și petreacă noaptea sub stele, când zări, la o depărtare, la poalele coastei celei mai depărtate a dealului pe care se urcase, o singuratică rază de lumină gălbuie, care părea că vine de la o locuință de om. Se îndreptă într-acolo, și în curând desluși o căsuță ce semăna a casă de țară. Lumina ce-o zărise tot licărea din ea, strecurându-se printr-o crăpătură a obloanelor care erau închise. Dădu o fugă, ajunse la ușă, bătu. II. Numai după ce bătu și strigă de mai multe ori, auzi înăuntru mișcare. Apoi, un glas de femeie îl întrebă, ce dorește. Glasul avea o dulceață deosebită și vorba celei ce-l întreba, fără să poată să fie văzută, îl minuna, deoarece vorbea în limba aleasă a capitalei. Dânsul răspunse că era un student, care se rătăcise prin munți, că dorea să capete, dacă s-ar fi putut, hrană și adăpost peste noapte, și, dacă nu i se putea îngădui asemenea lucru, apoi ar fi fost foarte recunoscător, dacă i s-ar fi dat cel puțin deslușiri, cum ar fi putut să ajungă la cel mai apropiat sat, adăugând că avea destule mijloace ca să plătească o călăuză. Glasul din lăuntru îi puse, în schimb, alte câteva întrebări, care vădeau cea mai desăvârșită mirare, cum cineva putuse, din drumul ce-l apucase el, și ajungă până la locuința ei. Dar răspunsurile sale liniștiră toate bănuielile, se vede, deoarece cea dinăuntru îi zise: «Deschid îndată. Cu greu ai putea și mai ajungi la vreun sat, astă-seară, iară calea-i primejdioasă». După o mică zăbavă, zăbrelele ușii fură date la o parte și se ivi o femeie cu un felinar de hârtie, pe care-l ținea așa fel ca să lumineze fața străinului, pe când fața ei proprie stătea în umbră. Dânsa îl cercetă în tăcere, după care făcu: «Stai puțin, ca să-ți aduc oleacă de apă». Aduse în sfârșit un lighean cu apă, pe care-l puse pe pragul ușii și întinse musafirului un peșchir. Acesta își scoase sandalele, își spălă colbul de pe picioare, și fu dus într-o odaie curată, care părea a cuprinde toată clădirea, afară de o mică despărțitură din dos, care slujea de bucătărie. Un ''zabuton'' de bumbac îi fu întins ca să îngenuncheze pe el și un mangalar cu jar de cărbuni îi fu pus înainte. Abia atunci avu prilej, să ieie seamă mai bine la gazdă și rămase uimit de gingășia și frumusețea trăsăturilor ei. Putea fi cu trei-patru ani mai mare ca el, dar încă era în floarea tinereței. Fără doar și poate fată de țăran nu era. Dânsa îi spuse, cu același glas, atât de nespus de duios: «Eu stau acuma singură, și niciodată nu primesc aici oaspeți. Dar sunt încredințată că ar fi primejdios pentru dumneata dacă ți-ai urma înainte călătoria asupra nopții. Sunt prin vecinătate câțiva țărani, dar fără călăuză, prin întuneric, n-ai putea să găsești drumul până la ei. Te pot lăsa dar să stai aici până dimineață. Nu-ți va fi tocmai îndemână, un pat însă tot pot să-ți dau. Și mă gândesc că trebuie să-ți fie și foame. Aici nu se găsește decât ceva ''shojin-ryori'' nu tocmai până la atâta de bun,[notă în text: O mâncare budistă, care nu cuprinde nicio substanță animală. Unele feluri de shojin-ryori sunt foarte gustoase.] dar ești binevenit la ei». Drumețul, flămând de tot cum era, fu prea mulțumit de această poftire. Tânăra femeie aprinse un mic foc, găti în tăcere ceva de-ale mâncării, frunze fierte de ''na'', ceva ''aburage'', puțin ''kompyo'' și-o ceașcă de orez obișnuit, și puse repede masa, cerându-și iertăciune, dacă cele puse înaintea-i nu erau dintre cele mai bune. Dar în timpul cinării dânsa nu vorbi aproape de loc, iar felul ei rezervat de a fi îl cam încurca. Și cum, la cele câteva întrebări pe care dânsul le încercă, nu răspundea decât numai printr-un semn din cap sau printr-un singur cuvânt, se opri și el în curând de la orice încercare de-a mai întinde vorba. Într-acestea băgă bine de seamă, că mica căsuță era de-o curățenie fără de prihană, și că tacâmurile pentru bucate erau fără de nicio pată. Puținele lucruri din casă, ieftine de altfel, erau frumușele. ''Fusama'' de la ''zendana'' și ''oshiire''[notă în text: Termenii de ''zendana'' și ''oshiire'', s-ar putea tălmăci prin «garderobă» și «dulap». ''Fusama'' e panoul ce alunecă și slujește de ușă.] era numai de hârtie albă, dar era împodobit cu slove mari chinezești, scrise cu multă meșteșugire, slove ce însemnau, după noimele unor asemeni împodobiri, teme favorite de-ale poeților și-ale artiștilor: Flori de primăvară, Munți și Mare, Ploaie de vară, Cerul și Stelele, Lună de Toamnă, Apă de Pârău, Adierea Toamnei. Într-o parte a încăperii se afla un fel de mic altar, jos, cu un ''butsudan'' deasupra, ale cărui uși mititele, fiind deschise, lăsau să se vadă înăuntru o tăbliță mortuară, înaintea căreia ardea o candelă, între niște daruri de flori de câmp. Și deasupra acestui templu de casă, era atârnată o zugrăveală de un preț mai deosebit, care înfățișa pe zeița îndurării, purtând în jurul capului, drept nimb, chipul Lunii. După ce-și isprăvi studentul mica gustare, femeia îi zise: «Nu am cum să-ți dau un pat mai bun, și nici nu este aici mai mult decât o singură perdea pentru țânțari. Patul și perdeaua sunt pentru mine, dar pentru astă noapte eu am mai mult de lucru și nu am vreme să dorm. Așadar, rogu-te, caută a te odihni, deși nu sunt în stare să te pun cu totul la îndemână». Abia atunci pricepu el, că ea, din cine știe ce pricină, era cu total singură și-i da de bunăvoie, unicul pat, drept găzduire. El se opuse, în toată cinstea, la un asemenea abuz de ospitalitate sau de primire, și o încredință că putea dormi tot atât de bine oriunde pe dușumele, și că nu-i era frică de țânțari. Dar ea răspunse, în felul unei surori mai mari, cum că el trebuia să asculte de dorințele ei. Că avea ceva de lucru, cu adevărat și dorea să fie lăsată singură, cât mai curând. De aceea, deoarece înțelesese că el era un om binecrescut, se aștepta s-o lase să orânduiască lucrurile cum va crede dânsa cu cale. La acestea n-avea ce să mai zică, deoarece nu era decât o singură încăpere. Ea întinse o saltea pe podele, aduse o pernă de lemn, întinse perdeaua de țânțari, desfăcu un paravan mare în partea dintre așternut și ''butsudan'', și-i spuse noapte bună, într-un chip care-i arăta dorința vădită ca el să se retragă îndată, ceea ce și făcu, nu fără oarecare codire, gândindu-se câtă tulburare îi pricinuise fără să vrea. III. Tânărul călător, cu toate că nu voise să primească o bunăvoință care aducea jertfirea liniștii altcuiva, află patul mai mult decât plăcut. De obosit ce era nici nu pusese bine capul pe perna de lemn, că și uitase de toate, cuprins de somn. Totuși i se păru că trecuse numai puțină vreme, când fu deșteptul de un zgomot ciudat. Fără îndoială că era sunetul unor picioare, dar de-a unor picioare care umblau încet. Părea mai mult sunetul unor picioare într-o mișcare repede, ca într-o vie ațâțare. Atunci îi trecu prin gând, că niște hoți ar fi putut calcă casa. Cât pentru dânsul nu-i era frică, de vreme ce nu avea ce să piardă. Se îngrijea mai mult de persoana cea prietenoasă, care-l primise în gazdă. La fiecare parte a perdelei de țânțari, care era de hârtie, era așezat câte un mic petec de o rețea cafenie. Prin unul din aceste pătrate căută să se uite, dar paravanul cel înalt sta între el și între cele ce aveau loc. Se gândi să strige, dar pornirea-i fu stânjenită de socotința că, în caz de primejdie adevărată ar fi fost pe cât de fără folos, pe atât de nedibaci, de-a se fi dat pe față, înainte de a-și fi dat seamă de situație. Sunetele care-l nelinișteau, însă țineau mereu, părând din ce în ce mai tainice. Hotărât să se aștepte la orice rele și să-și puie, la nevoie chiar și viața în joc pentru a apăra pe tânăra gazdă, își încinse în grabă hainele, alunecă fără zgomot de sub perdeaua cea de hârtie, se târî până la marginea paravanului și pândi. Cele ce află, îl mirară peste măsură. În fața ''butsudan''ului, cu candelele aprinse, tânăra femeie, gătită în chip strălucitor, dansa singură, pentru ea. Veșmintele ei ici le recunoscu ca acele ale unei ''shirabyoshi'', deși erau cu mult mai bogate decât tot ce văzuse vreodată purtat de-o dănțătoare de meserie. Frumusețea ei, sporită în chip minunat prin aceasta, i se păru, în asemenea vreme și în asemenea loc singuratic, aproape ca ceva peste fire. Dar ceea ce i se păru și mai minunat încă, îi era dansul. O clipă simți ca atingerea unei fioroase îndoieli: superstițiile țăranilor, legendele despre femeile-vulpi, i se iviră în închipuire. Dar vederea altarului budist, a icoanei sfinte, împrăștie aceasta închipuire și se rușină de netemeinicia-i. Totodată își dădu seamă, că privea la ceva ce ea nu dorise să vadă și că datoria lui, ca oaspete al ei, era să se întoarcă pe loc sub perdea: priveliștea însă îl fermecase. Simți, cu nu mai puțină plăcere decât mirare, că privea la dănțătoarea cea mai desăvârșită ce-i fusese dat cândva să privească. Și cu cât privea la dânsa mai mult, cu atât îl copleșea mai tare harurile cu care era înzestrată. Ea se opri deodată, suflând, își desfăcu brâul și, în mișcarea de a-și da jos haina cea de deasupra, se întoarse și rămase înmărmurită, când ochii îi întâlniră privirile lui. El căută numaidecât să se dezvinovățească față de ea. Spuse că fusese deodată deșteptat de zgomotul picioarelor ei iuți, zgomot care-i pricinuise o oarecare neliniște, mai mult pentru dânsa, dat ceasul înaintat și acel loc singuratec. Apoi mărturisi uimirea-i față de ce văzuse și spuse cât îl fermecase de mult. «Rogu-te», urmă el, «iartă-mi lăcomia de-a ști, dar nu-mi pot stăpâni dorința de-a afla cine ești și cum ai putut să ajungi o atât de minunată dănțătoare. Câte dănțătoare am văzut la Sakyo, n-am văzut niciuna oricât de vestită ar fi fost, care să fi putut să danseze la fel. Și odată ce am început a privi, nu mi-am mai putut lua ochii de la D-ta». La început păru cam supărată. Dar încă înainte de-a isprăvi dânsul vorba, fața ei se schimbă. Se așeză, în fața-i zâmbind: «Nu, nu sunt supărată», făcu. «Numai de atâta îmi pare rău, pentru că sunt încredințată că a trebuit să mă socoți nebună, văzându-mă dansând așa singură, numai pentru mine. Acuma sunt fără îndoială silită să-ți spun și rostul celor văzute». Și-i povesti istoria ei. De numele ei dânsul își aducea aminte a-i fi auzit ca băiat, numele ei profesional, numele celei mai vestite dintre ''shirabyoshi'', răsfățata capitalei, care, în culmea faimei și frumuseței, pieri deodată din viața publică, fără ca cineva să știe încotro, pentru ce. Fugi de bogății și de fericiri cu un tânăr care-o iubea. Era sărac, dar amândoi, împreună, avea destule mijloace pentru a trăi simplu și fericiți la țară. Durară o căsuță în munți, și acolo trăiră un șir de ani, numai unul pentru altul. Dânsul o adora. Una din plăcerile lui cele mai mari, era de-a o vedea dansând. În fiecare seară ei trebuia să cânte vreo melodie favorită și ea trebuia a dansa pentru el... Dar, într-o iarnă grea el se îmbolnăvi și, cu toate gingașele ei îngrijiri, muri. De atunci trăia singură, cu amintirea lui, îndeplinind acele mici rituri ale dragostei și ale închinăciunii cu care se cinstesc morții. Zilnic punea înaintea tăbliței cu numele lui darurile obișnuite, și în fiecare noapte dansa, ca odinioară, pentru plăcerea lui... Iată care era rostul celor văzute de tânărul călător. Era într-adevăr ceva crud, urmă ea, de a-și fi trezit musafirul ei obosit, dar așteptase până ce socotise că adormise de tot și atunci căutase să danseze foarte, foarte ușor. Așa că nădăjduia că el va binevoi s-o ierte pentru că fără să vreie l-a tulburat... După ce-i spuse toate aceste, găti un mic ceai, pe care-l luară împreună. Apoi îl rugă cu atâta duioșie, ca să binevoiască a-i face plăcerea a căuta să doarmă din nou, încât el se simți dator a se întoarce, sub perdeaua cea de hârtie, cerându-și din inimă iertăciune. Dormi mult și bine. Când se deșteptă, soarele era sus. Sculându-se, găsi pregătit un prânz, tot atât de simplu ca și cel din ajun și, deși îi era foame, mâncă totuși cu cumpătare, de teama ca femeia să nu se fi strâmtorat însăși, pentru a-l îngriji pe dânsul așa. Și apoi se pregăti de plecare. Dar când voi să plătească pentru cele primite, pentru tot necazul pricinuit, ea nu voi să primească nimic, zicând: «Ceea ce-am dat nu face parale, și ceea ce-am făcut a fost din bunăvoie făcut. Rogu-te dar să binevoiești a uita neplăcerea ce-ai îndurat aici și să-ți aduci aminte numai de bunăvoia uneia care nu are nimic de vândut». El totuși stărui, să o înduplece să primească ceva. Dar, în cele din urmă, simțind că stăruințele sale, îi făceau numai neplăcere, își luă de la ea rămas bun, prin niște cuvinte cum le putu găsi mai potrivite spre a-și arăta mulțumirea și, nu fără o tainică părere de rău, deoarece frumusețea și bunătatea ei îl încântase mai mult, de cum i-ar fi plăcut lui să recunoască față de cineva, în afară de sine. Ea îi arătă ce cale avea de urmat și-l petrecu cu privirile, cum cobora munții, până ce-l pierdu din vedere. După vreun ceas el se afla pe-un drum mare, care-i era cunoscut. Apoi deodată îl apucă o mustrare de cuget: uitase a-i spune numele său. O clipă stătu la cumpănă, după care își zise în sine: «La ce bun? doar pururea tot sărac am să fiu». Și plecă înainte. IV. Trecură mulți ani și trecură multe obiceiuri cu ei. Pictorul ajunse bătrân. Dar până să ajungă bătrân, ei ajunse vestit. Prinții, încântați de minunata lui măiestrie, se întreceau care de care în a-i hărăzi ocrotirea. Așa că ajunse bogat și avea o locuință frumoasă, chiar a sa, în cetatea împărătească. Tineri artiști din diferite provincii, ucenici de-ai lui, trăiau pe lângă el, iar numele lui era cunoscut de țara întreagă. Între acestea, în una din zile, veni la casa lui o bătrână, care ceru să-i vorbească. Slugile, văzând-o îmbrăcată sărăcăcios și ticăloasă la înfățișare, o luară drept cerșetoare și-o cercetară cu amănunțime. Dar ea răspunse: «Nu pot spune nimănui, decât numai stăpânului vostru, pentru ce am venit». Slugile crezând-o smintită, o amăgiră zicând: «El nu este acum la Sakyo și nici nu știm dacă se va Întoarce curând». Dar bătrâna veni iarăși, zi cu zi, săptămână după săptămână, și-n fiecare zi i se spuse câte altceva, ce nu era adevărat: «Astăzi e bolnav» sau «e din cale-afară de ocupat», sau că «are o mulțime de lume și de aceea nu vă poate primi». Totuși ea nu încetă de-a veni, în fiecare zi, mereu la același ceas și având totdeauna cu ea o legătură înfășurată într-o pătură ponosită. Așa că slugile, în cele din urmă, se gândiră, că tot ar fi fost mai bine de a vorbi stăpânului despre ea. Și-i spuseră: «La poarta stăpânului nostru este o femeie tare bătrână, pe care noi am luat-o drept cerșetoare. A venit poate mai bine de cincizeci de ori, cerând să vadă pe stăpânul nostru și n-a voit să ne spuie anume de ce, zicând că nu poate să-și spuie dorința decât numai stăpânului nostru. Noi am căutat s-o descurajăm, deoarece ni se părea să fie nebună. Dar ea veni mereu. De aceea am crezut să pomenim despre asta stăpânului nostru, ca să știm ce avem de făcut de acum înainte». Atunci maestrul le răspunse, certându-i: «Pentru ce nu mi-a spus nimeni din voi, mai înainte, de asta»? Și ieși el însuși la poartă, și vorbi foarte prietenește cu bătrâna, aducându-și aminte cam odinioară fusese și dânsul sărac. Și o întrebă dacă cerea de la dânsul pomană. Dar ea îi răspunse că nu avea nevoie nici de bani, nici de hrană, ci dorința ei era numai de a zugrăvi pentru ea o icoană. Mirat de o asemenea cerere, o rugă să intre în casă. Atunci dânsa intră în sală și, îngenunchind aici, începu să dezlege nodurile legăturii ce o avea cu ea. După ce-o desfăcu, pictorul zări niște veșminte de mătase, ciudate, bogat împodobite în izvoade de aur, dar totuși ponosite de multă purtare și șterse sau ieșite de vreme, rămășițele unor haine minunate, din alte timpuri, podoabele unei ''shirabyoshi''. Pe când bătrâna desfăcea veșmintele, una câte una, și căuta să le netezească cu degetele-i tremurătoare, o amintire se ivi în mintea maestrului, scânteie mai întâi tulbure câteva clipe, după care deodată se lumină ca un fulger. În această duioasă ciocnire a amintirii, el văzu iarăși acel sălaș singuratic, din munți, în care primise o găzduire nerăsplătită, locul cel strâmt pregătit pentru odihna lui, perdeaua de hârtie pentru țânțari, candela care ardea slabă înaintea altarului budist, frumusețea ciudată a celei care dansa acolo, singură, în tăcerea cea de mormânt a nopții. Și, spre mirarea bătrânei vizitatoare, el, răsfățatul prinților, se închină adânc înaintea-i și zise: «Iartă-mi necuviința de-ați fi uitat pentru o clipă fața. Dar sunt mai bine de patruzeci de ani de când ne-am văzut pentru ultima dată. Acum îmi amintesc bine: D-ta m-ai primit odinioară în casă, mi-ai dat singurul pat ce-l aveai. Te-am văzut dansând și mi-ai spus toată istoria D-tale. Ai fost o ''shirabyoshi'' și nu am uitat numele D-tale». Și-l rosti. Înmărmurită și încurcată, deocamdată ea nu-i putu răspunde, deoarece era bătrână și pătimise multe și aducerea aminte prinsese a-i slăbi. Dar el îi vorbi din ce în ce cu mai multă căldură și duioșie, și-i aminti multe lucruri spuse de ea, și-i descrise casa în care trăia singurică, așa că, în cele din urmă își aduse aminte și ea, și răspunse, lăcrimând de bucurie: «Fără doar, acea Ființă Dumnezeiască, care cată în jos, în preajma glasului rugii mele, mi-a călăuzit pașii. Dar atunci, când nevrednica-mi casă fu cinstită de vizita augustului Maestru, eu nu eram ceea ce sunt acuma. Și mi se pare o minune a lui Buda, ca Maestrul să-și amintească de mine». Povesti după aceea sfârșitul simplei sale istorii. În curgerea anilor, fu silită, din pricina sărăciei, să se despartă de căsuța ei și, la bătrânețe se întoarse iar în orașul cel mare, în care până și numele ei era uitat de mult. Pierderea sălașului îi cășună foarte multă durere, dar și mai mult o durea că, slabă și acuma bătrână, nu mai putea dansa în fața ''butsudan''ului, pentru a face plăcere duhului răposatului, pe care-l iubea c-o dragoste nestrămutată. De aceea îi trebuia o icoană, în care să fie zugrăvită ea însăși, în veșmintele și în ținerea ei de dans, pe care să o poată atârna înaintea ''butsudan''ului. Pentru asta se rugase dânsa fierbinte lui Kwannon, și căutase pe Maestrul, pentru faima-i de zugrav, deoarece, în cinstea răposatului, ea dorea nu o lucrare de rând, ci o pictură făcută cu măiestrie, aducându-și și podoabele ei de dans, cu nădejdea că Maestrul ar putea să binevoiască s-o zugrăvească în ele. Dânsul ascultă totul, zâmbind cu bunătate și zise: «Nu are să fie pentru mine decât o plăcere, de a zugrăvi icoana de care aveți trebuință. Astăzi am încă de isprăvit ceva, care nu se poate amâna. Dar, dacă voiți să veniți mâine, vă voi zugrăvi întocmai precum doriți, și pe cât îmi va sta în putință de bine». Dar ea zise: «Nu am spus încă Maestrului lucrul care mă tulbură și mai mult. Și aceasta-i, că în schimbul unui atât de mare dar, nu pot să dau nimic, decât doar aceste veșminte de dănțătoare. În sine nu prețuiesc nimic, deși au fost odinioară, la vremea lor, scumpe de tot. Totuși, trag nădejde că Maestrul va binevoi să le primească, văzând că astăzi sunt lucru rar, pentru că acuma ''shirabyoshi'' nu mai sunt, iar ''maiho'' din zilele de-acuma nu mai poartă veșminte de astea». «Cât despre asta», făcu bunul maestru, «nu trebuie să vă gândiți de loc. Nu. Sunt vesel că am prilejul să plătesc astăzi o mică parte din vechea datorie ce am față de D-voastră. Așadar mâine am să vă zugrăvesc tocmai precum doriți». Dânsa se ploconi de trei ori înainte-i, rostind cuvinte de mulțumire și apoi zise: Iartă-mă, Domnul meu, dacă mai am încă ceva de spus. Pentru că n-aș dori ca să mă zugrăvească așa precum sunt astăzi, ci cum obișnuiam să fiu, când eram tânără, precum Domnul meu m-a văzut». Dânsul făcu: «Mi-aduc bine aminte. Erați foarte frumoasă». Trăsăturile cele zbârcite se luminară de o deosebită plăcere, pe când dânsa se închina întru mulțumire pentru asemenea vorbe. Și zise: «Atunci tot ce am nădăjduit și pentru ce m-am rugat, va să se îndeplinească. Dacă Domnul meu își amintește așa de biata mea tinerețe, îl rog să mă zugrăvească, nu cum sunt astăzi, ci după cum m-a văzut când nu eram bătrână și nu eram nici tocmai urâtă, după cum a binevoit Domnia Sa s-o spuie cu atâta bunătate. O, Maestre, fă-mă tânără iar. Fă-mă să par frumoasă, să pot părea frumoasă sufletului aceluia, de dragul, în cinstea căruia, eu, nevrednica, mă rog pentru asta. Dânsul are să privească opera Maestrului, dânsul mă va ierta, că nu mai pot dansa». Încă o dată Maestrul o rugă a nu avea nicio grijă, și-i zise: «Vino mâine și te voi zugrăvi. Îți voi face icoana aidoma cum erai, când te-am văzut, o tânără și frumoasă ''shirabyoshi'' și voi zugrăvi-o cu aceeași îngrijire și măiestrie, ca și cum aș zugrăvi icoana celei mai bogate persoane din toată țara. Nu te mai îndoi, rogu-te, vino». V. Și bătrâna dănțătoare veni la ceasul hotărât, și, pe mătasea netedă și albă, artistul îi zugrăvi chipul. Însă nu o icoană, cum se înfățișă ea ochilor maestrului, ci amintirea ei, cum fusese în zilele tinereței sale, cu privirea vie, ca a unei păsări, mlădioasă, ca un bambus, luminoasă ca o ''lennin'', ca o fecioară cerească sau un înger budist, în veșmintele ei de mătase și aur. Sub vraja penei maestrului, harul dispărut se întorsese din nou și frumusețea ofilită înflori iarăși. Când acest kakemono-tablou fu gata și însemnat cu pecetea-i, el îl întinse pe o față de mătase, bogată, îl prinse pe niște fuștei de cedru, cu capetele de fildeș, c-o coardă de mătase de care să fie atârnat și-l puse într-o mică cutie de lemn alb. Așa îl dete lui ''shirabyoshi''. Și mai voi să-i deie și-un dar în bani. Cu toată stăruința sa însă, nu putu s-o înduplece a-i primi ajutorul. «Nu», răspunse dânsa cu lacrimile la ochi. «Eu n-am trebuință, cu adevărat, de nimic. Icoana e totul ce am dorit. Pentru asta eu m-am rugat și acum ruga mi-a fost împlinită. În viață asta nu mai am ce dori, și, nemaiavând ce dori, murind, n-are să-mi fie greu să intru în calea lui Buda. Numai un singur gând mă mâhnește, că nu am ce oferi Maestrului, decât aceste podoabe de dănțătoare, care într-adevăr puțin prețuiesc, deși îl rog să le primească și-am să mă rog în fiecare zi ca viața lui să poată fi mai departe o viață de fericire, pentru minunata facere de bine cu care am fost dăruită». «Ei nu», răspunse, zâmbind, pictorul, «facerea mea de bine nu însemnă nimic. În ce privește podoabele de dănțătoare, le primesc, dacă asta poate să vă facă mai mulțumită. Ele îmi vor aduce aminte de plăcerea ce am avut de a petrece o noapte în casa d-tale, când ți-ai lăsat toată odihna pentru cinstea nevrednicului de mine, fără să voiești să-mi îngădui a-ți răsplăti pentru cele ce-am folosit, pentru care bunătate eu mă socot încă datornicul D-tale... Dar, acuma, rogu-te, spune-mi, unde locuiești, pentru ca să pot vedea și eu icoana așezată la locul ei»... Căci era hotărât, în sine, să o puie mai presus de orice nevoi. Dar ea își ceru, prin cuvinte umilite, iertare și nu voi să-i spună, zicând că sălașu-i era prea josnic, pentru a fi văzut de unul ca el. Și apoi, cu multe ploconiri, ea îi mulțumi iarăși și iarăși, și merse cu comoara-i, plângând de bucurie. Atunci, maestrul chemă pe unul din ucenicii săi: «Du-te îndată după această femeie, dar fă așa, să nu simtă că-i urmărită, și adă-mi răspuns unde sălășluiește». Și astfel tânărul se luă după ea, fără să fie deloc văzut. Multă vreme rămase dus. Când se întoarse, zâmbind, ca unul ce era nevoit să spuie ceva ce nu era plăcut de auzit, zise: «Am urmărit, o Maestre, pe această femeie, afară din oraș, până la albia secată a râului, aproape de locul unde sunt executați criminalii. Acolo văzui o colibă, de acelea în care ar fi putut să sălășluiască un Eta: acolo sălășluiește ea. Un loc părăsit și urgisit, Maestre». «Cu toate astea», răspunse pictorul, «mâine ai să mă duci la acel loc părăsit și urât. Cât voi trăi eu, ea n-are să mai ducă lipsă de hrană, de îmbrăcăminte și de cele trebuitoare». Și pe când toți erau cuprinși de mirare, le spuse istoria lui ''shirabyoshi'', după care vorbele lui nu li se mai părură atât de ciudate. VI. În dimineața zilei următoare, ca la un ceas după răsăritul soarelui, maestrul și ucenicul își luară drumul spre albia secată a râului, dincolo de marginea orașului, la locul celor surghiuniți. Acolo găsiră intrarea micii locuințe închisă cu un singur oblon, la care Maestrul bătu de mai multe ori. Nu căpătă însă niciun răspuns. Apoi, văzând că oblonul nu era sprijinit pe dinăuntru, îl împinse încetișor la o parte și strigă prin deschizătură. Nimeni nu răspunse și-atunci se hotărî să intre. Deodată, cu o vioiciune nepomenită, îi trecu prin minte tocmai simțirea clipei, când el, un băietan, obosit, stătea, cerând să fie îngăduit să intre tu singurateca căsuță din munți... Intrând încetișor, singur, văzu că femeia sta ea culcată, învăluită numai cu o fustă zdrențuită, părând că doarme. Pe o poliță de scândură, negeluită, recunoscu ''butsudan''ul de acum patruzeci de ani, cu tăblița-i: și acum, ca și atunci, o candelă mohorâtă ardea în fața lui Kaimyo. Kakemono Zeiței Îndurării, cu nimbul său de Lună, pierise, dar pe peretele din fața altarului văzu atârnat propriul său gingaș dar și un ''ofuda'' sub el, un ''ofuda'' de-al lui Hitokoto-Kwannon, acel Kwannon, către care nu se cuvine să te rogi mai mult decât o singură dată, deoarece el nu răspunde decât la o singura rugă. Alte cele puține mai erau în părăsitul sălaș: doar niște haine de călugăriță, și toiagul, și scafa cerșetorească». Dar Maestrul nu se opri să privească la astea, căci dorea să deștepte și să înveselească pe aceea care dormea, și o strigă încetișor pe nume, de câteva ori. Deodată pricepu că murise. Uitându-se la fața-i, se minună, căci părea mult mai puțin bătrână. O dulceață nedeslușită, ca o nălucă a tinereții se revărsase din nou asupra-i: trăsăturile durerii erau îndulcite, zbârciturile erau netezite în chip ciudat, de atingerea unui Maestru-nălucă mai puternic ca el... [[Categorie:Traduceri din limba engleză]] [[en:Of_a_Dancing-Girl]] 0xnx7437xnf5mp3c7833p7vgmyckyx5