Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.48.0-wmf.1 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 0 1495 153092 150718 2026-11-02T14:09:47Z Mishuletz 445 153092 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Sultănica | autor = Barbu Ștefănescu Delavrancea | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în martie 1883 în suplimentul literar al gazetei ''România liberă'', sub pseudonimul Argus. | an = 1883 }} ==I== D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei — curate ca un pahar; prispa din față — lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase. Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge. De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu... Nu cerea de pomană... da' și viața de azi până mâine viață e, or foc? Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt'dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș&shy;o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte. ==II== E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; și cade, cade puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăț care te orbește. Mușcelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări și de corcoduși. Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri și să pierde în văi adânci. Cerul e ca leșia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să întețește. Vârtejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul sărei se întinde ca un zăbranic sur. Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, și izbește sloiuri mari de gheață și butuci groși de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lățimea unei lopeți. Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie. Lumini gălbui de văpaiță joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amorțit satul, îndeobște zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roșu hămăie răgușit doi dulăi de câini. În cârciumă e arababură mare. Firitiseală nepomenită ține nea Nicola Grecul, cu fruntașii satului, de ziua sa. O dată pe an e Sf. Niculae. În ușa prăvăliei stă un țăran nalt, spătos, cu fața conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde și îndrugă singur. &ndash; Așa e omul... un ciocan, încă unul ș-al treilea, până ajungi la tinichea... d-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parcă torni într-o pârnaie... Dar Sanda ce-o să zică... că mi-a dat Sfântul muiere harnică, dar rea, topenia pământului!... Înlăuntru s-aud ciocneli de pahare, bușeli de călcâie și zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea țărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toți, care mai de care: &ndash; Hai să ne fie de bine, nea Nicola... La mulți ani cu spor și sănătate... Cinstit socru mare... &ndash; Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii... &ndash; Mai trage-i, părințele, o leturghie... &ndash; Să te văz, logofete, care pe care... Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide. Unii abia așteaptă Ignatul să-și taie grăsunul cât malul, alții abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deșertăciunile ei, la unii tună și fulgeră, iar pe alții îi înbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci. ==III== Așa înțelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; și așa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de țuică și vin, pe când mama Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-și odorul pe obraji. Sultănica ațipise cu capul în poala mă-sei. Odaia e deretecată de ți-e drag să te uiți la ea. Pe pat o scoarță aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu fețe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapămi groase. Spre răsărit, trei icoane muscălești, roșii ca para focului. Toți sfinții se aseamănă ca două picături de apă. Toți au ochii din trei linii, nasul dintr-una și gura din două. Cât despre sf. Gheorghe, călare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară și nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celâlalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc și siminoc, din Vinerea Patimelor, strâns legate în vlăstar de salcie de la Florii. Focul pâlpâie. Câteodată pocnește de-aruncă spuza în sus. Și Sultănica dăschide repede niște ochi ca pruna de mari. Și mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!" Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreți gura. Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc&shy;ar fi zugrăvit: alb și cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoși de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Așa a apucat de la mă-sa, și mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obârșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. Sultănichii îi este dragă curățenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenile trase ca din condei și buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumânare. Când merge, saltă puțin și se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge. Multe capete a sucit. Mulți ochi au jinduit-o. În horă fură toate privirile, și ea s-aprinde d-ai crede că se topește. Și ce vâlnic, și ce năframă, și ce cămașe de borangic, galbenă ca spicul și subțire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală. Să crape de căldură, nu-și sumete mânicuțele în fața flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele și bujori, cu creițe și cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa așa țigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brândușe în păr, ori cu doi-trei didiței între betele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori. La șezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomenești: "Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru așa treabă". Că până se coace dovleacul în sobă, câțiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or năframa, și duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după șura din spatele hanului. Unii mai împelițați numai ce-i auzi: "Sări, cutăriță, de suflă în ăl foc!" Și când biata fată stă-n genuchi, suflând din băirile inimii, odată îi dă brânci și cade pe spate. Sultănica e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poți apropia cale d-o poștie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai vede înaintea ochilor. Într-o zi, la sapa porumbului, cine știe ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din zori până la amurg și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua zi, când s-a desmeticit ș-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă ca turta de ceară, cu părul alb și ciufulit, cu ochii trași de durere, a sărit la gâtul ei și, fără să zică nici pis, a început s-o sărute și p-o parte și pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un ștergar întreg-întreguleț. Unele mai istețe din sat au împrăștiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec. De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului și cade ca un fulg. În argea nu i se văd mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Când Ioniță Rotarul, om chipeș și hazlâu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de șarpe și, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat: &ndash; Mi-aș tăia obrazul, dar ți-aș tăia buzele! ==IV== Ce punea satul în nedumirire, și mai vârtos p-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap și trece nouă hotare. Numai ce-o vezi, la răvărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneață. Galbenă, cu cearcâne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, și să oprește la vrun deal, la vrun părâu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura petricelele din matcă și le sună ca pe niște zurgălii auzite din depărtare. Apoi culege flori și le azvârlă, până ce i se aprind obrajii și să trezește ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oțelul învârtit la soare. Joița Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creștetul mușcelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roșeața apusului. Obosită de gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu gura friptă de sete. Și de întâlnea vrun izvor, bea până i se oprea răsuflarea. Apoi, făcând mâinele căldărușe, le umplea cu apă rece ca gheața și limpede ca diamantul, pe care ș-o arunca în obraji. Da' să te ferească Cel-de-sus de gura satului și de pizma celor vinovați și răi! N-avea să scoață capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, ș-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. Câte-n lună și-n soare-i scorneau. &ndash; Sultănica, frumoasă? Aida-de! Mai bine își pune gâtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat. &ndash; E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umblă, calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana aia, zicea la fântână, la horă, la șezători fata Ciaușului. Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă și țâfnoasă dă norocului cu piciorul. Da' de, om sărac și cu nasul în sus... Știe Dumnezeu ce face! Și flăcăii, mai toți, o luaseră în nume de rău. Nu, că de ce să fie așa de mută? De ce să fugă de toți parc-ar fi râioși? O fată mare se mai lasă ba la un sărutat - că d-aia are gură dulce - ba la un giugiulit - că d-aia are sân cu drăgănele. Și știi, cum e omul, din una într-alta, se îngroașe gluma, și căpătuiala vine, că moș popa ce-așteaptă? Să dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cântă cucul pe fată bătrână și rămâne moșoroi fără soboli. ==V== S-auzea, în depărtare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii. Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după gât cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al bătrânii. Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inimă când grecoteiul se desfăta. &ndash; Mamă, mamă, grăi bătrâna, moș popa, când spune din ''Vanghelie'', cică să rabzi și iar să rabzi... Așa e, părințele... așa e... că Mielușelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie și răsticnire... Dar când mă gândesc la răposatul ș-auz chiuitul cațaonului, mă podidesc lacrămile, Sultănica mamii, și blestem din suflet, doară de l-o ajunge mânia Domnului! Sultănica strânse vătraiul de-i zbârnâi în mână. &ndash; Nu mai pot, grăi iar bătrâna, nu mai pot să-mi târăsc zilele, când mă uit la tine și nu știu pe ce mâni o să cazi... Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăț. Rupeau pământul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă. Șase argați nu le da de cap până nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor, dând din cap și băgând limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tău se uita mândru la bogăția lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în șerparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mânele lui rădea ca briciul. Tu erai mică și nebunatică. Cum te zărea că-i ieși înainte, cu mănușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele. &ndash; Bietul tata!... Focul pâlpâia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri. &ndash; În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătam bine, apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-așeza ca p-o laiță pe genuchi, și te juca, și spunea, și râdea, și tu-i băgai mâna în barbă. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: "Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraș când mă uit la voi!" Era rai, nu viață, până să pripăși, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau, secetă era, vitele boleau și mureau p-un capăt. Dar ce să mai îndrug Sultănica mamii... Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat în judecăți și l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contră și, de mâhnire, s-a-nbolnăvit. Când ș-a dat sufletul, mă strângea de mâni ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. "Încă doi ani... Să nu vă las pe drumuri"... a zis și i-am închis ochii. Pe mama Stanca o podidiseră lacrămile; curgeau picături mari pe vatra de cărămizi calde, și de unde cădeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei. &ndash; Nu mai plânge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi dau foc... să arză ca șoarecii... Doar nu s-au stins toți ai Kivului! Mama Stanca îngheță văzând pe Sultănica năprasnică la corp și cu ochii ca doi cărbuni aprinși. După câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie: &ndash; Fă-ți cruce, fata mea, fă-ți cruce, avuseși un gând rău... Necuratul a trecut pe lângă noi... Bătrâna șopti de trei ori, plecând fruntea în jos: "Numele Tatălui, ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, amin". Se liniștiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrâna turnă untdelemn în candelă și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. &ndash; Am să-ți fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi fuse S-tul Niculae, vreau și eu să-ncerc mila cerului. Să stau la privighere până la cântatul cocoșilor d-a treia oară. Poate să ne arunce cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete, și pe câtetrele le-a căpătuit... Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârșită, zâmbi. &ndash; De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O să ne apuce judecata d-apoi... O să plouă foc și pucioasă... Și îngerii Atotțiitorului vor buciuma: "Sculați, morți, din morminte!... " Domnul ș-a întors fața de la noi, păcătoșii... &ndash; Să-mi încerc și eu norocul... &ndash; Bine, Sultănico, fie ș-așa, răspunse Kivuleasa și, făcând trei cruci căpătâiului, să vârî în plapămă. Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec. ==VI== Fitece oftare, năbușită în plapămă, sugruma pe Sultănica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești. Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăște omenirea cu bunele și relele ei? Toți trec p-acolo, oricât s-ar rușina. Sultănica rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, când e să te biruie dragostea, să te pui în cruciș și-n curmeziș, să te tai și să presari sare pe crestături, spuză să pui pe pept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe lângă focul dragostii, de este foc cu adevărat. Și așa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovină rămâne: bâzâie fără să ia foc. Că după cum simțea Sultănica... de s-ar fi vârât în gaură de șarpe și s-ar fi dat vântului turbat... era ceva din altul în ea... un chip... niște ochi... un sărutat ce-o tot săruta în același loc... și o fura, și o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focșorul ei știa... Se prăpădea după Drăgan Căprarul. ==VII== Căprarul, scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl făceau, nu e vorbă, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: "Așa e moara trândavilor. Cățăie, că nu ține parale. Până o pune Căprarul mâna în chica vrunuia, să-i facă morișcă de vânt." Cârdășia lui erau din flăcăi de muncă ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniță Rotarul și alții. Nu-l vedeai umblând pe două cărări. Rămânea p&shy;oricine la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinții de nările nasului. Frumos, chipeș, avea o uitătură vie și cam ascunsă, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustăți negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mână, și pe alta. Cămașa pe el, ca floarea. Căciula țurcănească, trântită p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel și glumeț. Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru. Începu să dea târcoale Sultănichii. Când îl cătai, de era și Sultănica la horă, el sta doparte mâhnit, privea galeș, răsucind vrun pai în mână. D-o întâlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și când zicea "mama", i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobilița cu cofele, să n-o fi atins de mână, că pleca ochii în jos rușinat. Azi așa, mâne așa, că Sultănica, când prinse de veste, i se păru așa de veche treabă, că d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând. I se făcu frică. Ba să hotărî să nu mai dea ochii cu dânsul. Trei săptămâni îl ocoli, și fură trei veacuri. Într-o zi o luă razna p-un piept de mușcel, fără să știe încotro. Fânul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineață. Cântau păsările de te slăveau. Lăcustele zbârnâiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul. Sultănica căta alinare, și, în deșert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că d-o supunea frământarea, d-o muia dorul și sângele de-i năvălea în colcote la cap, să trântea cu fața la pământ și săruta florile, până ce o piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deșteaptă să fie. Și simțea în astă zi de pribegie o nedomirire, că suia către culmea dealului, fără să-i pese de ciulinii și rugii ce-i tăiau picioarele ca un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vârtej de întristare. Când ajunse în vârf, pământul i se învârti supt tălpi; mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde când te prăbușești într-o vultoare... La umbra unui păducel, Drăgan sta p-un buture de stejar. Drăgan aruncă ghioaca cu care bătea păișul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut și strigă ca scos din fire: "Sultănico, mă prăpădești!" Cum, ce fel, de ce... să treziră strângându-se în brațe, că brațele le curma trupul. Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume. Sultănica bolea. Nu adormea decât despre ziuă. Vise urâte îi turburau odihna. ==VIII== Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba să se vază. Mama Stanca dormea. Sultănica suflă în văpaiță și căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se roage, și nu poate să-și adune gândurile risipite. O sudoare rece îi brobonă fruntea. Își acoperi fața cu amândouă mânele. Socotise că icoanele s-au cletinat, voind să se întoarcă de la dânsa. Încet-încet, ca o stafie, să târî până la gura sobei. La lumina focului parcă murise și înviase. "Înșel pe mama, necinstesc curatele sale bătrâneți, înșel cele sfinte!" Dodată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgește, buzele-i de pământ se roșesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flăcările sunt limbi de foc ce să răsucesc și se desfăc; duduitul dinlăuntru să pornește ca un potop de jale. Sultănichii, privind la vâlvătăile din sobă, i să păruse c-a văzut gura și muncile Iadului. Speriată, se repezi din nou la icoane și dădu-n genuchi. Să rugă, mormăi: "Împărate ceresc, mângâietorule... " Îndurarea să coborî pe chipul ei. Vedeniile o părăsiră. Fața i să lumină și căzu cu fruntea la pământ. Și de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paște și la Crăciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie? Și dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, și unele neveste să dau afund cu târgoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afară din cale? Un sărutat o arde trei zile și fitece bălărie o amenință s-o dea de gol satului. După ce vede pe Drăgan, vestmintele o doboară ca niște piei de plumb. Îndată ce scapă din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o să-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țâță, și tot n-ar fi așa de proastă și de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e... nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea... Cine ne-a dat inima să nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea... Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deștele. În ușa tinzii să auzi ciocănind încetișor. Sultănica abia-și stăpâni răsuflarea. Își netezi părul. Își așeză fusta înaintea icoanelor. Vru să meargă și se cletenă. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în vârful degetelor, aruncând o căutătură speriată. Trăsese zăvorul prea repede. Mama Stanca doarme învârtindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbârcit, uscat și luminat de candelă, parc-ar fi chip de moaște. Visează... Ar voi să scape de vro primejdie... Se-ntunecă... ==IX== Se crapă de ziuă. O fășie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare și ogrăzile sunt albe de zăpadă. Sultănica gâfuie, scoțând, pe gură și pe nas, aburi groși ce-i cărunțesc părul și genele. Picioarele i să scofundă până la glezne. Nasul ei e roșu-vânăt. Lacrămile i-au înghețat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute și cade. Să scoală repede și iarăși cade. Speriată, privește în toate părțile. Să tăiase în gheață. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă. Un vânt ușor scutură, din rămurile pomilor, o puzderie de ninsoare. Sultănica apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furișând o uitătură numai cu coada ochilor. Un mârâit de câine o face să tresară ș-un țipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Își încordează puterile ș-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug și s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur. A ajuns acasă. Lăbuș, câinele curței, cu păr ca de lup, începe a lătra ș-a se gudura pe lângă dânsa. Sultănica pune mâna pe clanță, dar nu îndrăznește nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanță. &ndash; O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz, țiindu-mă întruna după acel moș cu barba albă, în sfintele odăjdii... Bătrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-și fata sângerată. Îi legă mâna în cârpe curate. Nu știa ce să mai facă ca s-o oprească din plâns. Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioară, zilele senine și nopțile petrecute pe prispă afară. În fața ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a Sultănichii îi curmă viața ce abea se mai ține într-o ață. Un dar, o înduioșare, când se zugrăvește în chipul fetei, face pe bătrâna, deși veștejită și uscată ca o frunză de brumar, să-și învieze în adâncul ei ceea ce a simțit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiași dată. D-ar fi după gândul ei, Sultănica, "plăpândă și frumoasă ca o cocoană", ar trebui să fie și mai și decât nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și câte-n lună și-n soare. Da' s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și când să gândește că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereți, să intre în pământ de vie. &ndash; Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe peptul ei măluros și mort. Sultănica sughiță. Pe umerii obrajilor îi joacă și se schimbă două pete ca niște nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuțite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjițele opincelor, dezlegate. Se pipăie. Își încheie cămașa la gât. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii. Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile și să mărturisească tot...! Dacă s-ar arunca în râu...? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar perde de urmă...? &ndash; Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe peptul ei măluros și mort. Pe Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din brațele mă-sei și s-aruncă în pat, cu fața într-o pernă, coprinsă d-o jale cu lacrămi cari ard pe unde pică. ==X== Drăgan Căprarul câștigase rămășagul cu Ion al Ciaușului că va veni de hac Sultănichii. Un junc mai mult și fala flăcăilor. Cum o să-și răsucească mustața de grozav printre tineret! O să calce din pod. Câtă-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o să-l mai încapă locul! Leicuței i-a făcut răvaș de drum. Bărbați sunt și pentru cele sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Și ce, nu e tot ea? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl București! Doară n-a tăiat câinilor frunză! Sporăvăia, la cazarmă, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Că n-o să cază el, Căprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bătaie i-a tras țiitoarea! A doua zi, la "rivizie", era cu ochii ca fundul căldării. Olio-lio! greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. Pentru o cotoroanță ș-o pitpalacă, un pumn, și le-a luat mirul!... ==XI== Mitrana Tălugă a Țuțuenilor are șezătoare, nu glumă! Două lumânări de seu ard p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la șezătoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. Da' mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă și li se scurg ochii să fie și ele printre cele mari. Fusele zbârnăie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca două scântei, sare de la un fus la altul și parcă le cântărește în labele lui neastâmpărate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteaptă să scoață daica Mitrana cartofii din spuză și dovleacul din căldare. Și să tot șterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godină. &ndash; Așa, soro, zise Ciaușanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Drăgan... E împelițat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămășagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras. &ndash; Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră își găsește vânătorul. Măcar de ș-ar clădi cuibul în clopotniță ori sub streașina primăriei, tot o să cânte, că nu se poate: {{poem|Dar un hoț de vânător Smulse trei fire de păr, Le făcu un lățișor Și mi-l puse de picior.}} &ndash; De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică și vânătorul îi zice măiestrei: {{poem|Cântă-ți, puică, cântecul Că mi-e drag ca sufletul.}} Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare... Marica e un boboc de fată. Cam puțintică, dar ce să-i faci, când omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ți-arată două șirulețe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, și să strecoară printre surate ca un prichindel. Și gluma cu glumă bate și spune basmele și snoavele bătrânești cu atâta limbuție, că parc-ar citi pe slove. Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini. Safta lui nea Ghiță aduse iar vorba: &ndash; O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste și pe Sultănica! Obraz smerit, suflet ascuns... Nu sfârși cuvântul, și Catrina Pârvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: &ndash; Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta... Și ea are un copil ce face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritișului cu nea Ghiță. În curând o să aibă doi, și, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghiță e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei?... Până nu vede, nu crede... dacă o crede ș-atunci... &ndash; Și eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, și eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârșească cu bine. Acum să-și mute gândul la moșii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-și lege o piatră de moară de gât și să s-arunce în râu decât să-și târască zilele încărcate de așa păcat... &ndash; Nu spui eu, Miră, șopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur și prin dârmon pe Sultănica, nu-ți spui eu că naiba când n-are de ce râde face pe hoț judecător... &ndash; Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăiește Ilinca Ciupita, și ea a înbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulți, și mulți se dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluțe. Da' ce face, ce drege, că n-are lipici. Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge țiple. Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmășite într-un hohot gras și spart. &ndash; O să-i semene Căprarului. &ndash; D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune. &ndash; Frumoasă zestre dăruiește sfântul Niculae! &ndash; Zestre cu mâni și cu picioare. &ndash; Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flăcăilor! Ziceți mai bine Doamne ferește... &ndash; O să vă placă... &ndash; Da' nu ca Sultănichii... &ndash; Pentru că inima cere, nu-și pune fata poalele în cap. &ndash; Vijelia le ridică. &ndash; Nu se îngroașe gluma... dacă nu ți le ridici singurică, fetica mea. Și țipete, și râs, și frământare. Fusele dormea somnul mătușii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald și puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu și azvârliră coadele pe spetele largi. Altele-și desfăcură sânul pietros, care țipa sub cămășile întinse. Soba dogorea. Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere crețești. Zbeguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăți mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate și, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung: {{ppoem|— Pentr-un măr de fată mare Naiba aleargă călare, Pentr-o mură ș-o răsură De trei ori să șterg la gură, Și răzași cu răzășie, Și ciocoi cu căftănie...}} ==XII== Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, drăgălași odinioară, în fiece dimineață erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelată de somn, plângea năbușit până ce pleoapele îi zgâriau luminele. Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mânele înțepenite ca niște bețe. Și după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate și acoperite cu pielițe pârlite, trecea câte un surâs trist și plin de amărăciune. Nu mai știa de lume, nici de rugăciunea obișnuită. Să mișca ca o vârtelniță, fără să știe, fără să vrea. Când umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului. Așa se văd, în codrii mușcelelor, mesteacăni bălăi, cu frunzișul mărunt prin care tremură cerul vioriu, și dodată, ca arși de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă și pier pe nesimțite. Sultănica, de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai peptăna. Și când mama Stanca îi desfășură valurile de păr, negru și des, peptinele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ține capul fără pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tău"... Ce nu făcuse bătrâna?... Colindase, pe furiș, prin satele dinprejur după meștere și cărturărese. Unei țigănci dase trâmbă de nouă cămeși [pentru] ghicirea soartei pe stele, pe bobi și pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veștejire. Din zvon aflase că ai scăpa ce ți-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat. Într-o noapte de marți, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presărat în creștet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înșirat toate rugăciunile, de la moși, de la strămoși, până a căzut jos de amețeală. Trecu Nașterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câșlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură și încolți podoaba plaiului. Și nici-o înbunare l-alde mama Stanca. În dimineața Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locașul mântuirii d-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor și evangheliii. La ieșire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele și un vântuleț zbiceau văile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujită de moș popa. Bătrânele, pășia-pășia, țineau drumul casei, mestecând anafura sfințită. Viața se deștepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din fața bisericei, ciripeau cearta lor obișnuită. Și zoriți la trai de aerul căldicel, cocoșii s-auzeau cântând să-și rupă beregata. Mușcelele, acoperite d-o pojghiță verzurie, abureau un fum ce să-nălța alene, clătinat de adiere. &ndash; Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare - nerăbdătoare d-a sfârși cu cele sfinte - se vorbește pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curățică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta știi, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' și lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pângărește pe una, mâne pe alta, până ș-o găsi stăpânul. Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi. &ndash; Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi știut de patarama Sultănichii. Țandăra nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost d-a bună. Mama Stanca intră în casă, trântind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simțea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețaseră până la glezne... Și, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii... &ndash; Ai perdut tot... ai perdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa, și căzu mototol la pământ, bolborosind și zvâcnind din picioare. Sultănica începu să țipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. "Tot... tot... tot!" mai izbuti să zică... ș-o sărută cu focul cel din urmă... Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ți-e fala?... Credeai c-o să ție cât lumea belșugul fără căpătâi?... N-a fost curată starea d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viață și necinstea te cotropește la moarte." ==XIII== La trei duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurător. Zăpușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le ferbea într-o mișcare veselă de sărbătoare. Belșugul împrăștia cheful pretutindenea. Porumbiștile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura și pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unu peste altu, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orce râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise. În fața Hanului Roșu se încinsese o horă strașnică, de săreau scântei de supt călcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni împărătești și icosari turcești zornăiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, râdeau izbind pământul după hihăitul flăcăilor pletoși, rumeni de zăduf și de sânurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge. Trei țigani — două cobze ș-o lăută — trăgeau "mărunțica craiului", înșirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul și p-un umăr, și pe celalt, mai ales când zărea ulcica, plină până-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat. Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe șoldul drept, cu pălăria pe ceafă, ș-ascundea mândria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumei. Se răsfăța în atâtea priviri drăgăstoase. Femeile în vârstă nu se mai săturau privindu-și mândrețele, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului. &ndash; Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gândul n-ai fi gândit... șopti morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuțea zarva... &ndash; Doamne ferește, grăi moașa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Și pe dasupra mai va parastase la nouă zile, la trei și șase săptămâni; la trei, la șase, la nouă luni; la anu, la anu și jumătate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creștinești pentru mântuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sânul pământului pentru sfânta moliftă. După șapte ani omul e curat, că e țărână. Și țărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrâma, în fața tronului de lumină veșnică. &ndash; Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proțăpit e! Da, și joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da' nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauți, cu hârzobul în mână. Pe cine i-o fi cășunat nu știu, că nu spune să-l tai... &ndash; Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ți fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb... Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puține fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomena. ==XIV== Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultănica suia, mânând o vacă bălaie c-un vițel, ce să da pe furiș la uger și scăpa, în mers, țâța rumenă și asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu niște ochi negri, blânzi și genoși. Bătrânul Lăbuș își urma stăpâna cu credință. Sultănica, afundată până la brâu în fâneață, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe față așa de subțire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezișul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic de credință, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător și vioriu. Părăsind vatra părintească, pustie de farmecile de odinioară, tot i să înfățișa ca o minciună deșartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui Popău, unde tatăl său își ținuse la pășune turmele de oi și cirezile de vite mari. Voia să-și pearză urma și să-și adoarmă inima ostenită. Fânul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vârtojită, să mișca în valuri ușoare, ca o pânză înbrebenată cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful roșu. Drăgaica stufoasă răspândea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte și bățoase, întreceau fânul și stau de streaje, din pas în pas, cu flori galbene și bătute p-același picior. Arii de fețe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfășurat în colnice și văi, închis, în depărtare, de înălțimi încovoiate ca niște brâie verzi. Peste toată această mândrețe plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripele întinse ale căror sfârcuri abia se mișcau din vreme în vreme. Sultănica ajunse în vârful mușcelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Și pieri la vale, înecată în fâneața ce cobora... Miercana mugi, și mugetul ei se perdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor. boz9x9y6svec5ycqnknfy438u18fs3s 0 1715 153094 142450 2026-11-02T14:18:26Z Mishuletz 445 153094 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Apus de soare | autor = Barbu Ștefănescu Delavrancea | secțiune = | anterior = | următor = | note = Dramă în 4 acte, se petrece în perioada 1503-1504 }} ===Personaje=== :ȘTEFAN CEL MARE :BOGDAN :LOGOFĂTUL<ref>''Logofăt'' - Boier cu funcția de președinte al divanului, care avea în grijă pecetea domnească și întocmirea hrisoavelor domnești. Șef al cancelariei domnești. (sursa: NODEX 2002)</ref> TĂUT :POSTELNICUL<ref>''Postelnic'' - Boier de divan care avea în grija sa odaia de dormit a domnitorului și audiențele de la curte. (sursa: NODEX 2002)</ref> TOADER :VORNICUL<ref>''Vornic'' - Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești.(sursa: DEX '98)</ref> JURJ :HATMANUL<ref>''Hatman'' - Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei (sursa: DEX '98)</ref> ARBORE :PÂRCĂLABUL<ref>''Pârcălab'' - Dregător care stătea în fruntea unei cetăți și a ținutului din jurul ei.(sursa: NODEX 2002)</ref> DRAGOȘ :PÂRCĂLABUL ALEXA :PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ :PÂRCĂLABUL ȘANDRU :PÂRCĂLABUL COSTEA :PÂRCĂLABUL NEGRILĂ :BĂTRÂNUL ȘTEFUL, fost pârcălab :BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab :PAHARNICUL<ref>''Paharnic'' - Boier de divan responsabil cu băutura domnului, cu administrarea podgoriilor domnești și cu strângerea impozitelor pe vii și pe vin. (sursa: NODEX 2002)</ref> ULEA :CLUCERUL<ref>''Clucer'' - Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești; era în același timp intendent general al armatei și membru al sfatului sau divanului. Începînd din 1738, titlul său a fost numai onorific. (sursa: DER (1958-1966))</ref> HRINCOVICI :VAMEȘUL CHIRACOLA :CLUCERUL MOGHILĂ :STOLNICUL<ref>''Stolnic'' - Boier de divan care avea în grijă masa domnitorului. (sursa NODEX 2002)</ref> DRĂGAN :JITNICERUL<ref>''Jitnicer'' - Dregător care avea grijă de magaziile cu grâne ale curții domnești. (sursa: DEX '98)</ref> STAVĂR :PETRU RAREȘ :DOFTORUL IERONIMO DA CESENA :DOFTORUL ȘMIL :DOFTORUL KLINGENSPORN :ȚUGULEA MOGHILĂ :UN PIETRAR :UN CURTEAN :DOAMNA MARIA :IRINA, fata pârcălabului Dajbog, 1476 :REVECA,fata comisului Huru, 1476 :BĂLAȘA, fata pârcălabului Oană, 1484 :ILINCA, fata pârcălabului Gherman, 1484 :DOMNICA, fata hatmanului Arbore :ANCUȚA, fata pârcălabului Toader :OLEANA, fata vornicului Duma :FIRA, fata pârcălabului Dragoș :LISANDRA, fata pârcălabului Alexa :JOIȚA, fata pârcălabului Ivanco :NEAGA, fata pârcălabului Șandru :ILEANA, fata pârcălabului Ivașcu :HERA, fata pârcălabului Grumază :STĂNIȘOARA, fata pârcălabului Ieremia :OANA :DOCHIA :Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari<ref> ''Hânsar, hinsar'' &mdash; Ostaș călare fără leafă (în evul mediu, în Moldova) care era răsplătit din prada luată de la dușmani. (sursa: DEX '98)</ref> etc. ==Actul I== În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O ușă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puț cu două roate și cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puț, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori și copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jețuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din orașul Suceava și valea râului Suceava șerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad. ===Scena I === IRINA, REVECA, BĂLAȘA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUȚA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIȚA, HERA, NEAGA, STĂNIȘOARA, OANA, DOCHIA și ȚUGULEA MOGHILĂ. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, așa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIȚĂ: Mai încet, Hera. Dai peste țeavă... De un ce, Zamfiro?... Și tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele... LISANDRA: De un balaur... Stați... A sărit tindechea <ref> ''Tindeche'' &mdash; stinghie îngustă de fier sau de lemn, cu zimți la ambele capete, care se așază la războiul de țesut pentru a ține pânza bine întinsă. </ref>. ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să știi că rămâi, ca mine, fată bătrână. REVECA: Ba ca mine... IRINA: Ba ca mine... BĂLAȘA: Ca voi... ca noi... ILINCA: Dumnezeu să ție pe pârcălabul Alexa din Orhei. NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, și eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S-aud toaca și clopotele.) REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert și fagurii de miere și ulciorul cu apă rece. DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii. IRINA (către Țugulea): Și tu? Ce stai ca un țap logodit?... Ești mândru... Ai sabie... Și ce-ai să faci cu ea? ȚUGULEA (face cu mâna ca și cum ar tăia): Să... IRINA: Măăăă... ȚUGULEA: Hî-hî... IRINA: Când?... ȚUGULEA: Iacă ș-acuma... IRINA: O! bătu-te-ar potca <ref> ''Potcă'' &mdash; belea, vrajbă. </ref>! (Îl mângâie.) S-ajuți mamei Dochii. Dar, vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) ȚUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.) === Scena II === Cele de sus, afară de ȚUGULEA și DOCHIA. LISANDRA: Am țesut bine, dadă Reveca? REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. ANCUȚA: Dar eu? REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Așa... mâinile-n voie... ca și cum te-ai juca. DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? REVECA: Privește firea... Aci, școala și învățătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte și vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... și nimic murdar... Da, bine... STĂNIȘOARA: Uf! Doamne, Doamne! REVECA: Ce, moțato? Ți s-a urât? Binișor. Ghergheful e de răbdare. JOIȚA: Iaca și barba părintelui Ivașcu din Hotin... IRINA: Ba părul tău de oaie creață. HERA: Am isprăvit. Nu mai am țevi. BĂLAȘA: Da, dar pe dinafară cine-a dat? HERA: Numai la două. Le desfac și le fac. OLEANA: E bine, Reveca? REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ții furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deștele tale mulg caierul, și caierul se topește, și fusul zbârnâie și plutește parc-ar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ții casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut? OANA: Mai am puțintel și le nălbesc. Prea multe. Și nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri... REVECA: Mă băiete că porți părul bălan ca plăieșii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeți ce de fâșii? Și încă trei cămăși de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare... ILINCA: Fa Oană, ție ți-e lene. OANA: Ba... BĂLAȘA: Fa Oană, ție ți-e foame. OANA: Ba... BĂLAȘA: Fa Oană, pe tine te ține degeaba la curte. OANA: Dă... IRINA: Fa Onișor, cin ți-a dat ție betele astea de argint? OANA: Slăvitul. REVECA: Dați pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale? OANA: Ce să fie?... Prea multe fâșii... Prea multe... REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce așa de multe?... Și buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Și mai lungi, Oană, mai lungi. Și-a oftat. Și, plecând, am văzut-o făcându-și cruce. TOATE: Făcându-și cruce? OANA: Da... Mie îmi miroase a război... TOATE: A! ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Și se-mplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata și Oană, tovarășul lui, picară din turnul Cetății-Albe... Și-a zis Oană lui Gherman: Scapă tu!... Și-a răspuns Gherman lui Oană: Ba tu!... Și s-au grijit amândoi, și și-au iertat păcatele unul altuia... Și-a zis Oană lui Gherman: Ție-l Dumnezeu pe Ștefan!... Și-a zis Gherman lui Oană: Amin!... Ș-au pierit ei cu toți ai lor... IRINA: Sunt douăzeci și șapte de ani încheiați de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălțau până la cer... Și el țipa: Nu vă lăsați!... Și pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: Nu ne-om lăsa, dar du-te... Și comisul Huru, și postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, și i-au zis: Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi... Și s-au stins și Hrâncu, și Huru, și Dajbog, cu toți boierii mari și mici, bătrâni și tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a șoptit lăcrimând: Oh! țara aceasta nu va fi a mea!... Și sfântul s-a dus ș-a adunat plăieșii, și-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi și din lături pân l-a trecut Dunărea... Și-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: Aici, eu am fost frânt, să cunoască și să știe toată suflarea din țară că a fost cu voința lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele lui în veacul vecilor. TOATE: Amin! REVECA: În patruzeci și șase de ani, treizeci și trei de bătălii, două fără izbândă și treizeci și una de biruinți! El să trăiască, și Moldovei i-e bine! ILEANA: Va trăi cât Matusalem, știu eu... DOMNICA: Și eu... LISANDRA: Și eu... JOIȚA: Și eu... HERA: E înzăoat! NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de șerpoaică... IRINA: Și de vultur... Să se strecoare și să se înalțe... ===Scena III === DOCHIA aduce, p-un cârpător <ref> ''Cârpător'' &mdash; fund de lemn. </ref>, bostanul spart în bucăți. Ies aburi. ȚUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere și struguri. OANA se duce cu un vraf de fâșii la puț și le-așează în albie. ȚUGULEA: Loc, loc... struguri mășcați... parcă ar fi lacrimi... și faguri cu miros de sulcină... și pere ca... REVECA: Cum? ȚUGULEA: Iacă o vorbă. REVECA: De unde știi?... Șterge-te la nas... Uf! și ai și sabie... Multe urzici ai tăiat... ȚUGULEA: Sunt moldovean... Țugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăț slujbă domnească... Pân la sabie... REVECA: Sât!... Vine... ===Scena IV === ȘTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustățile și părul, aproape albe. C-o mână ține pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câțiva pași, câțiva curteni și aprozi în haine împodobite. ȘTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteți pui de găină când trece uliul... Parcă sunteți un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteți niște flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriți... Veniți să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... așa... așa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Și tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Țugulea nu se mișcă, încremenit.) Dar tu? Tu ești stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moșoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâșiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Știi tu pentru cine nălbești? OANA: Da... ȘTEFAN: Pentru cine? OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... ȘTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăș pulpa dreaptă zic doamnei: Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana. (Scapă sabia într-adins.) Oană... (Oana ridică sabia, i-o dă și dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalți la mine? Privește drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Și de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creștetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creștet.) Destul ați lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binișor și în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm și noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.) DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă... ȘTEFAN: Una care pică acum și alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă... ===Scena V === ȘTEFAN și MARIA. DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist și, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân... ȘTEFAN (trăgându-se pe un jeț): Te rogi ca un copil... întâiași dată... DOAMNA MARIA: Întâiași dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ți-e milă... ȘTEFAN: Milă? DOAMNA MARIA: De mine... ȘTEFAN: De tine și de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putință. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al țării... DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta... ȘTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu... ȘTEFAN: Că sunt bolnav... DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică... ȘTEFAN: Adică, da... DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine... ȘTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Așa privește un om bolnav? Și nu merg bine? (Face câțiva pași, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbiși când încălecai pe Voitiș? DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel! ȘTEFAN: Ei... DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijești de Moldova îngrijind de sănătatea ta... ȘTEFAN: Pocuția... DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole... ȘTEFAN: Ah! Pocuția! DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara... ȘTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), și niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreți moldoveni străbat codrii, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților și turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Și pe când ai noștri deschid pârtii prin nămeți, leșii se cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DOAMNA MARIA: Măria-ta! ȘTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule... DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.) ȘTEFAN: Așa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori n-oi mai fi... DOAMNA MARIA: O! ce zici... ȘTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia și Cetatea-Albă, că leșii n-au ținut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro șase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoțoman năvălește în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roșie, și-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ștefan în fața Poloniei, îngenunche Polonia în fața lui Ștefan!... Pui stăpânire pe Pocuția. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frățâne-său. Să aleagă el hotarele și să ne facă lege. Și la ziua pusă, împuterniciții lui nu vin. Și tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuți, că leșii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuția, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leșească, ș-o ținem zălog pe bani buni din punga strămoșilor, ș-o avem cu armele noastre, și Ștefan n-a murit încă... UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii. ȘTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă... (Doamna Maria iese pe ușa din stânga.) ===Scena VI === ȘTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOȘ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ȘANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toți intră pe poarta din dreapta.) ȘTEFAN: Bine ați venit, boieri d-voastră! TOȚI: Să trăiești, măria-ta! ȘTEFAN: Cu toții. (Dă mâna pârcălabilor și ei i-o sărută.) A! și moș Hrăman! Gata! Veniși! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deștele zdrobite... abia te mai ții... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voința măriei-tale, voința țării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aș fi venit, n-aș fi vrut ce vrea măria-ta... Ș-apoi asta nu pot... ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideți ochii așa doarme și țara. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe... ȘTEFAN: Toader. PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu minte de când i-ai cumințit măria-ta. PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniștit pustietățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi am lăsat pe... ȘTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco. PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea măriei tale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, și bună pace. PÂRCĂLABUL ȘANDRU: Romășcanii, ce ară și seamănă toamna, seceră și treieră vara. Se-mbogățesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, vești bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Așa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Țara-de-Jos, tihnă. Negoțul se petrece fără cârcotă. În Chilia și Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subași<ref> '' Subașă'' &mdash; agent de poliție, primar de sat.</ref> cu roatele de turci, cât să păzească cetățile. PÂRCĂLABUL DRAGOȘ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Și pârcălabii din Cicei și Cetatea-de-Baltă, ca la ei acasă în mijlocul ungurimii. ȘTEFAN: Da, pace de jur împrejurul țării, ca și înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mișcă și stă cumpănă la odihna țării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan. ===Scena VII === Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic ȘTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameșul CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREȘ, mai mulți căpitani, hânsari etc. TOȚI: Să trăiești, măria-ta. ȘTEFAN: Cu toții, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, șchioapătă și se oprește.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrățișează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Firește că singur... Așa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Ești mai răsărit ca mine... BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta! ȘTEFAN: Tu!... Și să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu ești sfios când drumul calului și sabia vâjâie și luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuți și dincolo? PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici? ȘTEFAN: Ei... CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuția așa ș-așa... ȘTEFAN: Pocuția numai așa să fie! CLUCERUL HRINCOVICI: Că leșii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii și moldovenii se supun legilor țării noastre. ȘTEFAN: Dar vămile? VAMEȘUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alții zic c-au plătit cardinalului... CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului... ȘTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaș, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Și nimic din câte ar trebui să fie... Și tu, Tăut? Și tu, Ștefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeți nenvinși de oameni, albiți de griji și de vremuri... LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinerețea, măria-ta... POSTELNICUL ȘTEFUL: ...Așa, bat-o pustia... PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este... ȘTEFAN: Postelnice Toader, ce știri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma? POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit și cu știință. Venezia, ca și cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea. CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă! ȘTEFAN: Arunca inelul în valuri... CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în brațe! POSTELNICUL TOADER: Și numele tău cinstit și lăudat... ȘTEFAN: Știu... Dar bani?... POSTELNICUL TOADER: De... CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi așteptăm... ȘTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la Podu-Înalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaș. Acum la... (Se privește.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma? POSTELNICUL TOADER: La Roma... ȘTEFAN: Blagosloveniile urmașului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Și cum îl cheamă pe doftor? POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena. CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele... POSTELNICUL TOADER: Ras și cu plete lungi. ȘTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, știți că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost față. Iar să ne judece frățâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca și omul lui Ion Albert. Noi s-așteptăm în Cernăuți cu 5.000 de oaste aleasă. Toți călări. Sosește, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuția ș-o raită până la Haliciu, și poate și mai sus. Ș-apoi se va ști cine e pârcălab acolo și cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor și cui nu. TOȚI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan și de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta. ȘTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit... ȘTEFAN: Ce-ai socotit? PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre... ȘTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măria ta... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea... ȘTEFAN: Ei, nu uiți că am tăiat pe din două moșiile Gădinții, Storpul și Madravilele, după dreptate, jumătate ție și jumătate răzășilor. Și te-am făcut paharnic, și ți-am dat viața mea pe mâna ta. Tustrei țineați ochii în pământ, știind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunțile sus... Așa, că sus e luna, stelele, soarele și cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... și sus e mântuirea și iertarea păcatelor noastre... (S-aud cântări nedeslușite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore? HATMANUL ARBORE: De trei nopți ard. ȘTEFAN: Ia?... Rareș, repezi... (Rareș se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREȘ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni... ȘTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ș-ai voștri... Săraci și voi și eu... Ce bogată e Moldova! (Ștefan și boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr.) PAHARNICUL ULEA (încet): Ați văzut? STOLNICUL DRĂGAN: Văzut. PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ștefan! JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e? PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ștefan. (Tustrei se duc și s-amestecă cu ceilalți.) PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca niște nori albi ce se târâie pe pământ... ȘTEFAN: Da... HATMANUL ARBORE: Ca niște turme de berbeci... ȘTEFAN: Da... da... HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd... ȘTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud... LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud și nu-i văd... dar îi simt... ȘTEFAN: I-aud și-i văd, îi văd și-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, așa vin șuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziți?... Sub poale de codru verde... HRĂMAN: Încep să-i și văd... ȘTEFUL: Încep să-i și aud... ȘTEFAN (trage sabia și face semn în depărtare): O! mai sunteți?... Să nu mai sece izvorul vostru!... ==Actul II== Același tablou ca în actul întâi, cu deosebire că e vară și arborii încărcați cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi. S-aud păsările cântând. ===Scena I === DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BĂLAȘA, HERA, OLEANA, OANA, ȚUGULEA, MOGHILĂ, DOCHIA. DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsați lucrul... De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întâmple?... Dar ce n-a putut?... Bolnav... Abia se sculă din pat, și porni cu iarna-n cap... Doamne! IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam vești peste vești... Bine... sănătos... zdravăn... așează țara... Întocmește Pocuția... va sosi... biruitor ca totdeauna... Îmi creștea inima... Și de (înnumără pe dește)... da... de treizeci de zile, nimic... IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: S-a dus frumusețea. Uită-te la părul meu. S-a lățit șuvița albă cu două dește de când nici o veste... Auziți cum cântă de te slăvesc... Sunt aceleași... Cântați, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăși rodul... Și toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări și lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca stejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândrețea și bărbăția! REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc și nu sunt aceleași. Stejarul are și el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e același. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin... Și noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrânește, se scutură și cade. DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc... Adormi, măria ta, n-a fost nimic. O gâză bate în geamuri... Ce somn ușor în grijile grele... Î, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că și-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujește? Și cu unul v-aș vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ștefan... Aș întineri... HERA: Și eu... când m-ar lăsa doamna... ce-aș mai săruta? DOAMNA MARIA: Tu? OLEANA: Și eu, când vrea doamna, cu cine aș mai umbla? DOAMNA MARIA: Tu... O! mușatină! Aș lua de la mine și-aș da la ai tăi... ILEANA: Ție Domnul pe domnii noștri, doamnă! DOAMNA MARIA: Numele Tatălui... ș-al Fiului... ș-al Sfântului Duh... Amin... Țugulea! ȚUGULEA: Poruncă, doamnă. DOAMNA MARIA: Ce? ȚUGULEA: Da... măria-ta... DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia... cu care te-am încins eu... ȚUGULEA: Da, măria-ta! DOAMNA MARIA (pare necăjită): Și de ce n-o mai porți? ȚUGULEA: Ele știu... Să spuie Bălașa... BĂLAȘA: Șotii, măria-ta... Zice c-aș fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniți, nu s-a dus la război cu tat-său Moșoroi, asta, Moghilă... ȚUGULEA: Ai zis, ați zis, ai râs, ați râs, și știați bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan și la tătuca... Și ei au râs, dar nu ca d-voastră... cu moșoroi... cu vătrar... cu potcă... și câte și mai câte... C-am zis: săracul de mine, n-o mai port... Și n-o mai port! DOAMNA MARIA (ascunzându-și surâsul): Altă dată să mi le spui mie. ȚUGULEA: Iacă le spui... DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi și ceasul tău. Și s-o porți... REVECA: Până când țara va avea nevoie de ea... ȚUGULEA: Uf! DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos și mucalit ca tat-său... Țugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio... DOCHIA: La porunci. DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte? DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuși. (Dochia și Țugulea ies.) ===Scena II === DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce robotești? OANA: Spăl, măria-ta. DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană? OANA: Pentru împăratul nost... Să fie gata pân-o veni... DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit? OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară... DOAMNA MARIA: Cum îți zice el, Oană? OANA: Băbătie, măria-ta. DOAMNA MARIA: De ce, Oană? OANA: Fiindcă așa-i place, măria-ta. DOAMNA MARIA: Dar ție cum îți place, Oană? OANA: Cum îi place și lui, măria-ta. DOAMNA MARIA: Și cum te mai alintă, Oană? OANA: Dă, măria-ta... DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană? OANA: Cum, măria-ta? DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei? OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, și mă juca și zicea: Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi... De doi ani îmi zice: Băbătie, cum o mai duci cu bătrânețile? Bine, zic. Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul. Așa, măria-ta. DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă și nouă pretutindeni, numai acasă, nu. IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici. DOAMNA MARIA: Soție de domn și mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino. IRINA: Buuuno! ===Scena III === Cele de sus. DOCHIA intră aducând p-o tavă de porțelan albă cu margini albastre grâul fiert. ȚUGULEA MOGHILĂ încins cu sabia. IRINA: Cine să guste întâi, măria-ta? DOAMNA MARIA: Ilinca. ILINCA: Buuun, măria-ta. DOCHIA: Grâul, spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat, puțintică miere și scorțișoară. Talgerele, boier Țugulea. ȚUGULEA: Iacătă-le. Cel cu aur al măriei-sale. DOAMNA (luând din grâu, scapă talgerul și-l sparge): Ah! semn rău!... Mă gândii la Ștefan, la piciorul lui, la bătrânețea lui... Ia! Ascultați... ===Scena IV === Cele de sus. CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet. DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine? CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu așa... DOAMNA MARIA: Spune degrab... CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acușica... Cât ai bea o oca de vin, și e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mi-a șchiopat, c-aș fi fost de mult... DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute! CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit... DOAMNA MARIA: Cum e? CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor și cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut... DOAMNA MARIA: A! CLUCERUL MOGHILĂ: Și ceva mai potolită ca acum șapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Țugulea taichii... Acum pe șart, măria-ta. DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Și toți îi jurară credință, și moldoveni, și rusneci, și leși. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru... in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis ... Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Se retraseră apele... Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguță. Întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreți. Mai departe, el, cu altă mie. Și în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat într-un zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noștri odihniți și iuți... Ne pomenirăm cu patru inși c-un ștergar alb în vârful suliței. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile și-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Și văzurăm pe domn ca pământul, că pământul nu l-ar fi încăput... Atât le zise: Încălecați, și haidi!... Veniseră potolit și se duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de când am început, și se porniră lungi șiruri de călăreți. Leșii!... Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, și apucară unii într-o parte și alții într-alta. Dușmanii se reped. El... face fața dos și dosul față, și-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leșii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte și alții într-alta... Până să se oprească leșii, înfierbântați ca de biruință, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind și-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului... DOAMNA MARIA: Ei, ș-apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Prinși de toate părțile, azvârliră armele jos. Și curse sânge până la țurloaiele cailor... Strașnic răcnea leul Moldovei, că auia valea și codrii... Și vitejii crezură că urlă a război... Și el, pasămite, îi ținea de rău... Așa se stinse ca la jumătate din leși, până prinseră de veste care era porunca domnului... Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calcă, nu simte. Credință veșnică, noi și urmașii noștri ''(lat.).'' Tot se pierde ca în genunea morții!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poți... și curg lacrimile, și plângi fără să știi pe cine... Dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. Ca la două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Șteful și pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: Stați, moșilor, că nu e de voi! Ei, aș!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinși. Aci le dădu drumul și le zise: Spuneți cardinalului să aibă pe suflet sufletele morților din valea Haliciului. Și înapoindu-le cartea le zise: Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, și nu domnului! DOAMNA MARIA: Ei, ș-apoi... CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Și cioplirăm cu toții, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Și eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-și putu ține râsul și zise: Meștere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiș al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă. DOAMNA MARIA: Apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moșoroaie și pietruirăm Pocuția cu bourii noștri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca șira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Și... DOAMNA MARIA: Și... CLUCERUL MOGHILĂ: Și, după ce așeză țara, lăsă pârcălab pe Hrincovici și vameș pe Chiracola. Și ne înșiruirăm călări și plecarăm înapoi cu voievozii noștri înainte. Și începurăm să cântăm: Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină. Într-o zi Duminica Rusaliilor sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiță caldă stropise fâșia de drum. Voitiș, într-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări și căzu, apucându-i piciorul sub el... DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana? CLUCERUL MOGHILĂ: Da... DOAMNA MARIA: Oh! CLUCERUL MOGHILĂ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte. Voitiș tremura... Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mâini... El atât a zis: Unde e ața mai subțire, acolo se rupe... Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri ierte-mă Dumnezeu , se făcu mai bine, și de șapte zile, pe drum. DOAMNA MARIA: Ah! CLUCERUL MOGHILĂ (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, și încălzește și pe boieri și pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecățile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însuflețind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.) OANA (furișându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd! (Se dă după colacul de piatră al puțului.) ===Scena V === ȘTEFAN, alb ca zăpada, vine rezemat la brațul doftorului CESENA, BOGDAN, logofătul TĂUT, vornicul JURJ, hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER, pârcălabii COSTEA, DRAGOȘ, ALEXA, ȘANDRU, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR și mai mulți curteni, căpitani de oaste, copii de casă, hotnogi, hânsari etc. ȘTEFAN (intră prin poarta turnului din dreapta cu tot alaiul): Stați, copii! Opriți unde am văzut pe doamna! DOAMNA MARIA: Măria-ta!... (I s-aruncă-n brațe.) ȘTEFAN: Ea, ca cea dintâi rândunică, îmi vestește primăvara... Cătați sub piciorul drept, și de-ți găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de sărbătoare, că e bun de friguri; de-ți găsi plumb, să-l topim, să-l turnăm într-o cană cu apă neîncepută, și, din ce se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi.. (Șade pe o laiță de piatră.) DOAMNA MARIA (îngenunchind): Ți-e cald, măria-ta?... Ai căldură... nădușești... ȘTEFAN: Vrei să-mi fie frig? Cesena, cum e mai bine: cald ori frig? IERONIMO DA CESENA: Mai bine cald ca frig, ma preferisco recorito senza sentir il freddo<ref>Prefer să mă răcoresc fără să simt frigul ''(it.)''</ref>. PETRU RAREȘ: Cărbune, măria-ta. ȘTEFAN: A, e negru, dar mai negre sunt sprâncenele doamnei... Cine-ar avea inima așa de mică și așa de neagră ca să ție pică domnului lui?... Mario! Fii mândră de Bogdan al nostru... Io, Ștefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca și portarul Sucevei, ș-a biruit tocmai cum aș fi biruit și eu... Nu e așa, boieri? Nu e așa, paharnice Ulea?... Nu e așa?... DOAMNA MARIA: Îl uitasem pe el, măria-ta... Bogdane! (Bogdan dă-n genunchi lângă doamna.) ȘTEFAN: Să-mi dea vin de Cotnar... Vreau să beau în sănătatea doamnei ș-a fiului ei... CESENA: Vin, pentru ce vin? Non, serenissime<ref>Nu, prealuminate ''(it.)''.</ref>. ȘTEFAN: Rareș!... (Rareș se duce repede pe ușa de pe terasă.) Doftore, te-am ascultat până azi... Mi-e sete... Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pântecele ei pe domnul de mâine al Moldovei... Voitiș?... E bine?... El nu are abur, ci suflet... Să-l plimbe în fiece zi până m-oi întrema... (Rareș vine cu trei pahare, două de argint și unul de alabastru, frumos lucrat, ca un potir. Ștefan fărâmă între dește cărbunele și-l pune în paharul de alabastru. Doamna și Bogdan iau paharele de argint. (Ștefan ridică pe al său.) În sănătatea... Ah!... (Lasă paharul în jos.) DOAMNA MARIA: Ce te doare, păcatele mele? ȘTEFAN: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Și toate pe Ștefan Mușatin, fiul lui Bogdan și nepotul lui Alexandru cel Bun... Dă de dușcă, Bogdane... (Ștefan soarbe paharul.) Cald... CESENA: Să ne odihnim, serenissime. ȘTEFAN: Să te odihnești, doftore... În Italia se odihnesc mult principii... îî!... Ce-o fi durerea? CESENA: Odihnă, serenissime. ȘTEFAN: Mă voi odihni, dar nu acum. DOAMNA MARIA: Te rog... să mergem... ȘTEFAN: Mă rogi?... Neadormitul Ștefan a ajuns lăuza Moldovei... Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan și-a rămas fără pecetea domnească... O!... (Ștefan iese la brațul doftorului Cesena și la al Mariei pe ușa de pe terasă, urmat de toți.) ===Scena VI === Paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN și jitnicerul STAVĂR rămân. OANA privește în toate părțile, vrea să se ducă și se teme să n-o vadă. PAHARNICUL ULEA: În curând scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ștefan obrintește. Încheieturile lui sunt prinse. Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier... Ei, ce ziceți? STOLNICUL DRĂGAN: Ce să zicem?... Bogdan?... De viteaz n-are cum mai fi. Dar cred că după datină ar avea drept Ștefăniță, din Țarigrad, fiul răposatului Alexandru, feciorul cel mai mare al lui Ștefan... JITNICERUL STAVĂR: Ș-apoi domn schilod cine a mai văzut? Chior? treacă-meargă... dar orb? Că n-are un ochi deloc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin... O! să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloșcă nedibace, cum răgea snopind pe dușmani... ai fi zis că vedea mai bine cu un ochi decât cu doi... PAHARNICUL ULEA: Țara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie. STOLNICUL DRĂGAN: Ștefăniță e nevârstnic. Vom alcătui o epitropie... JITNICERUL STAVĂR: Din cei mai de seamă boieri... Hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază și d-ta, paharnice Ulea... PAHARNICUL ULEA: Sâât! Nimic lui Arbore. Până n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decât boierilor cu meteahnă. Din sfatul domnesc... lui Gavril Lepădatu și comisului Roată. Atât. Ochiul vulturului bătrân clipește încă... Vărsa văpăi, mă frigea privirea lui... Sââât! (Tustrei ies pe poarta din dreapta.) ===Scena VII === OANA singură, apoi PETRU RAREȘ. OANA: O! Doamne, Doamne! Să schimbe ei ursita? Cine să închidă ochii? Domnul cel sfânt? N-are sfârșit cel care are milă de toți! (Dă să iasă pe după castel și se întoarce la glasul lui Rareș.) PETRU RAREȘ (ieșind din castel): Ce, fugi, Oană? OANA: Nu, Rareș. PETRU RAREȘ: De ce-ți sunt ochii roșii? Ai plâns? OANA: Nu... PETRU RAREȘ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi... OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ștefan ard! PETRU RAREȘ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul și drumul lung și greu... Olecuță de odihnă, și se întremează zmeul bătrân. OANA: Da, Rareș, da... PETRU RAREȘ: Și se face bine... OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu!... Bine... PETRU RAREȘ: Și ție, Oană... OANA: Și d-tale, Rareș... PETRU RAREȘ: Și nouă, amândurora... OANA: Și, Rareș, și... PETRU RAREȘ: Dă-mi o mână, Oană... OANA: De ce?... PETRU RAREȘ: Așa, că mi-e dragă... OANA: O!... PETRU RAREȘ: Ce râzi? Nu ți-am mai spus? OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales... PETRU RAREȘ: Și dreapta mi-e dragă, și stânga mi-e dragă, și amândoi ochii cu lumini adânci, și părul tău rotunjit pe spate și învolt ca un fum auriu, și gura ta cu buze ca măceșea, și mijlocul tău ca trestia de baltă, și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta... OANA: O! Rareș... (Râde.) Și toată ființa mea... (Râde.) PETRU RAREȘ: Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! OANA: Cum, Rareș?... (Râde.) PETRU RAREȘ: Întruna te-am visat, Oană... Și te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetașii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la șipote, în codru, neostiat <ref> '' Neostiat'' &mdash; neostenit, necontenit. </ref> în fața ochilor mei... OANA: Ca p-o soră, Rareș. PETRU RAREȘ: Nu ca p-o soră... OANA: Și de când, Rareș? PETRU RAREȘ: De când împliniși 14 ani... De pe la Paște... OANA: Mi-ești drag, Rareș, dar... PETRU RAREȘ: Dar... OANA: Nu ții minte când mă ridicai în brațe să rup para cea mai coaptă, când te cățărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuță... PETRU RAREȘ: Da... și te sărutam... OANA: Da, și mă sărutai... Ș-acum... na... sărută... (Râde.) PETRU RAREȘ: Nu, Oană, nu așa! OANA: Dar cum, Rareș, cum?... Ca p-o miluită fără părinți? PETRU RAREȘ: Nu... OANA: Ca p-o pripășită la curtea doamnei Maria? PETRU RAREȘ: Ah! nu... OANA: Ca p-o pasăre pribeagă?... Și nu uita că tu ești boier, Rareș... PETRU RAREȘ: Ce boier?... Al Mariei ș-al lui Rareș, pescarul din Hârlău. OANA: Ești căpitan de oaste și prieten al domnului Bogdan... PETRU RAREȘ: Sunt ce sunt, și fără tine mai bine să nu fiu! OANA: Doamne, Rareș... Dar tu mi-ești ca un frate... Eu mireasă? N-ai nici cui să mă ceri. PETRU RAREȘ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte. OANA: A! nu, Rareș, nu!... Nu simț nimic în mine... Mi-ești drag ca un frate, dar nu te iubesc... Și domnul e bolnav... PETRU RAREȘ: Domnul e bun, milostiv și îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii și pleacă repede.) OANA: Ciudat!... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea! (Iese prin stânga pe după castel.) ===Scena VIII === ȘTEFAN, cu piciorul înfășurat, iese șchiopătând puțin la brațul DOAMNEI MARIA, IERONIMO DA CESENA. ȘTEFAN (se așează pe laița de piatră de sub copacul din mijloc): Așa... Aer, doftore, aer... Cosi, serenissime... non, serenissime... si, serenissime<ref>Așa, prealuminate... nu, prealuminate... da, prealuminate ''(it.)''</ref> ... pentru o zgaibă... Parc-aș fi copil... CESENA: Serenissime, nici o mișcare... ȘTEFAN: Zău... CESENA: Parole non piu<ref>Nici o vorbă ''(it.)''</ref>... ȘTEFAN: Non piu... Ca un mort... uf!... când voi avea nevoie de d-ta, doftore, te chem... (Doftorul se duce în castel.) DOAMNA MARIA: Ascultă-l... ȘTEFAN: Eu?... S-ascult? DOAMNA MARIA: Măria-ta... ȘTEFAN: N-am ascultat de tătari, de leși, de unguri, de turci... și s-ascult d-un venezian... a! ha!... DOAMNA MARIA: De când ai început să vorbești, a crescut căldura... (Îi pipăie mâinile). ȘTEFAN: Și va veni ș-un doftor de la Nüremberg și altul de la Mengli-Ghirai... Îmi scrie că știe și toaca-n cer... Un evreu... DOAMNA MARIA: Mai puțin, măria-ta... ȘTEFAN: Puțin, puțin... Toți doftorii la capul unui bolnav... UN CURTEAN: Măria-ta, foaia judecăților. DOAMNA MARIA: Ah! ȘTEFAN: Clucerul Moghilă? Să... ===Scena IX === ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, clucerul MOGHILĂ. CLUCERUL MOGHILĂ: Măria-ta... ȘTEFAN: Judecățile dezlegate. CLUCERUL MOGHILĂ (citește): Oancea cu văduva lui Isaia pentru o fâșie de moșie. Prigonitorul pierde. Pan Mirăuț nu dă depline socoteli ipitropisiților săi nepoți. E osândit să le plătească 100 de galbeni genovezi și să nu mai ipitropisească pe vreunul din neamul lui au din prietenii lui. Obștea răzășilor Pătrășcani pentru 12.000 de fălci, cu munte, cu stâni, cu țărcători și cu ocini. Judecata, peste altă zi nehotărâtă... ȘTEFAN: De ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Prealuminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. ȘTEFAN: Bine. CLUCERUL MOGHILĂ: Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, vărul măriei-tale, cu șapte sate omenești pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde. ȘTEFAN: Cine pierde? CLUCERUL MOGHILĂ: Vărul măriei-tale. ȘTEFAN: Bine! CLUCERUL MOGHILĂ: Pârcălabul Ieremia cu popa Frusănel pentru vaduri de pive. Frusănel rămâne pe pan Ieremia. Hatmanul Dugea cu satele rusești de lângă Roman pentru vro 3.000 de stânjeni. Hatmanul rămâne pe ruși. ȘTEFAN: Î... î... î... rău... Bine a judecat, dar rău... Știu... Spune-i lui Bogdan să taie din moșia mea Trifești 3.000 de stânjeni și să dea rușilor... DOAMNA MARIA (la urechea lui Moghilă): Scurtează. CLUCERUL MOGHILĂ: Să nu ies eu scurtat, doamnă. ȘTEFAN: Ei? CLUCERUL MOGHILĂ: Cele criminalicești. Din douăzeci de pricini, două mai însemnate. Un nărăvit hoț, tăierea mâinilor. Un ucigaș, zobirea capului cu buzduganul. Toate au fost prefirate cu de-amăruntul de înțeleptul Bogdan-vodă. ȘTEFAN: Bogdan... Război și dreptate... Război împotriva oricărui dușman și dreptate față de oricine... de neamurile tale... de tine chiar, deși după legea pământului nu se cuvine să judeci. Domn d-ai fi... să stai d-oparte... Alții să aleagă. DOAMNA MARIA: Măria-ta, prea mult... ȘTEFAN: Dacă Cesena ar avea chipul Mariei ori Maria știința lui Cesena, m-aș vindeca într-o clipă și m-aș îmbolnăvi în cealaltă. Adu mâna, Mario. Mai am căldură? DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta. ȘTEFAN: Atunci?... Ce mai e, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Pricinile de judecat. ȘTEFAN: Le pui zi peste... Azi e 30 iunie... Peste trei zile. (Clucerul Moghilă iese pe poarta din dreapta). ===Scena X === ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA. UN CURTEAN: Oana, măria-ta. ȘTEFAN: Oana?... Să intre... (Oana intră.) A! băbătie... Cum o duci cu bătrânețile?... Vino încoa... aci... jos... mai aproape... (Oana îi sărută mâinile și le-aduce la frunte.) O plută bătrână și scorboroșită lângă un brăduț verde, stufos și drept! Cine te-aduse pe tine pe tărâmul ăsta? Și de unde? OANA: Măria-ta... De unde?... Nu știu... ȘTEFAN: Nu mai am căldură. Sunt bine. Uite, Mario... De unde?... nu știi. Ia uită-te la mine... Așa... Tu ai ceva în capul ăsta... Mi-ascunzi ceva... Vrei să-mi spui și te oprești... OANA: Aș vrea, măria-ta... ȘTEFAN: Ei... OANA: Aș vrea, măria-ta... ȘTEFAN: Rareș... OANA (tresare): Rareș? ȘTEFAN: Da, Rareș, nu ți-a mai prins vro stăncuță... Da... da... s-a făcut mare... E căpitan... Se bate cu leșii și se bate zdravăn... O s-ajungă hatman... Căci n-am avut parte de copii!... Alexandru... Iliaș... Petru... Cât să lungesc pomelnicul?... Și Olena, după fiul nebunului de cuscru al Moscovei... Îi moare bărbatul... Ea și fiul ei închiși într-un turn... Și eu?... Doar cu Bogdan... DOAMNA MARIA (arătându-i pe furiș pe Oana): Să nu mâniem p-Ăl-de-sus... ȘTEFAN: Da... Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca și cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile, și mângâiere să nu am... Ce-ai vrea să-mi spui, Oană? OANA: Aș vrea, măria-ta, să... ȘTEFAN: Ei... OANA: Aș vrea... ȘTEFAN: Doamnă... să știi că fetișcana asta s-ascunde de tine... DOAMNA MARIA: Da, Oană?... Vă las... OANA (cuprinzând genunchii doamnei): Iartă-mă, doamnă! (Doamna Maria o mângâie pe păr, surâde și iese.) ===Scena XI === ȘTEFAN, OANA, mai târziu doftorul CESENA. ȘTEFAN: Mai aproape... mai... Spune-mi... OANA: Sosiși, măria-ta... Tare mi-era dor... Mă dădui după colacul fântânii... Ș-auzii tot... ȘTEFAN: Tot și nimic... OANA: Nu... ȘTEFAN: Atunci nici tot, nici nimic... (O mângâie.) OANA: Nu... Porni alaiul domnesc și trei boieri rămaseră... ȘTEFAN: Trei boieri? OANA: Da... Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr... ȘTEFAN: Paharnicul Ulea? OANA: Vorbiră și-i auzii... O urzeală, măria-ta... ȘTEFAN: Împotriva mea? OANA: Nu, măria-ta... ȘTEFAN: Atunci, împotriva cui? OANA: Împotriva lui Bogdan... ȘTEFAN (sare în sus): Ce? CESENA (intrând repede pe ușa de pe terasă): Basta, senerissime! <ref>Destul, prealuminate ''(it.)''.</ref> ȘTEFAN (pune mâna pe sabie): Ieși! (Iese.) Dă-nainte, Oană! OANA: Vor s-aleagă domn pe nepotul măriei-tale, pe Ștefan, fiul răposatului Alexandru. ȘTEFAN: Și-n locul cui s-aleagă domn? Nu este domn? OANA: După ce nu va mai fi... (Își cuprinde capul în palme.) ȘTEFAN: Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă colivă și mi-o și-mpart! (Ca și cum ar vorbi singur.) Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc... (Scuturându-se.) Am s-o duc și când voi muri, și după ce vor pecetlui piatra pe dasupra mea!... Oană, bine-ai făcut... Să n-afle doamna... Îți poruncesc să nu mai știi nici tu! OANA: Da... Ca și cum ar fi fost aici și c-o lingură aș fi luat... și-aș fi aruncat în foc... a ars... și-apoi, nimic... (Își scutură palmele.) ȘTEFAN: A!... Așa... așa... Du-te. (Oana se duce pe ușa de pe terasă.) O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e! (Îl trec lacrimile.) De! nu fi muiere! (Bate în palme. Un curtean intră din dreapta.) Moghilă... Să vie îndată. (Din întâmplare găsește o oglindă veneziană.) Grozav am îmbătrânit! ===Scena XII === ȘTEFAN, clucerul MOGHILĂ, venind pe poarta din dreapta. ȘTEFAN: Moghilă, lasă închinăciunile. CLUCERUL MOGHILĂ: Să-mi spuie popa, nu te mai închina... bine ori rău... Dar să iasă din icoana la care te închini o mână care să te ia de păr... O!... ȘTEFAN: Poftă de glumă... Să glumim, clucere Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Să glumim? ȘTEFAN: Ah!... Nu e nimic... Unde-au ajuns slovenii cu letopisețul meu? CLUCERUL MOGHILĂ: Abia la jumătate... ȘTEFAN: La ce fapt? CLUCERUL MOGHILĂ: La bătălia de la Cosmin. ȘTEFAN: Ce spui?... Abia vro 39 de ani din viața mea. Și mai au... CLUCERUL MOGHILĂ: Jumătate... ȘTEFAN: Încă 39 de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: Dacă jumătatea d-a doua n-a fi ceva mai lungă ca cea dintâi. ȘTEFAN: O! ho! ho!... Slovenii s-au pripit la scris... N-au greșit... presimțind că-n a doua jumătate... Cam grea răsuflarea de câteva zile... Moghilă, ce face Voitiș... bidiviul care m-a purtat în spinare doisprezece ani? CLUCERUL MOGHILĂ: Ar face bine dacă n-ar fi pus picioarele în sus... ȘTEFAN: M-a lăsat? CLUCERUL MOGHILĂ: S-a dus bietul Voitiș... Cum ajunse în grajdul de piatră pică d-a-n picioarele, căscă gura, mai suflă o dată și... ȘTEFAN: Așa se cade să moară un domn... dar el... CLUCERUL MOGHILĂ: Calul domnului, măria-ta... ȘTEFAN: Da, calul domnului... Ștefan fără picioare și fără cal... O! și cum mă ducea la izbândă... ca un vifor năpustit în valea Sucevei!... Semn rău... CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, aș!... ȘTEFAN: Semn rău, Moghilă!... Ce va să zică să mori de moarte bună? CLUCERUL MOGHILĂ: Să mori în patul tău. ȘTEFAN: Nu, Moghilă... Dumnezeu a dat omului simțurile prin care veghează sufletul. La o cârnire a vieții simțurile, unul câte unul, încep să se întunece. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi... Se vătuiește auzul. S-a dus ascuțimea lui... Aud...? Ce zici?... Nu mai aude... Și când cercetașii nu mai veghează, sufletul părăsește stârvul acesta... Asta e să mori de moarte bună... Eu aud și văd ca la patruzeci de ani... CLUCERUL MOGHILĂ: N-aveam dreptate?... Istoria a ajuns la jumătatea vieții măriei-tale. ȘTEFAN: Așa ar fi de n-ar fi și pieiri năprasnice... Nu de sabie, nu de apă, nu de foc, ci când piei ca mine... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Cu sufletul întreg, cu dragoste pentru toată țara cu tot cuprinsul ei... oh!... Ascultă, Moghilă... Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege tuturora? CLUCERUL MOGHILĂ: Sfântă ca sfânta cumincătură din sfântul potir! ȘTEFAN: Și vouă, boierilor? CLUCERUL MOGHILĂ: Boieri, curteni, răzăși, țărani, una în fața domnului. ȘTEFAN: Să strângi pe boierii și pe ostașii ce-au mai rămas în Suceava, mâine, întâi de iulie, zi în care... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Ești tu credincios, Moghilă? CLUCERUL MOGHILĂ: Ca-n fața lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Christos... Jur!... ȘTEFAN: Nu jura... Că n-are să afle nimeni din ce-i auzi? CLUCERUL MOGHILĂ: Nimeni! ȘTEFAN: Mâine sui în scaunul Moldovei pe Bogdan... CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne! ȘTEFAN: Ce? CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne... Facă-se voia ta... ȘTEFAN: Am îmbătrânit... O! îndoială!... Și aș putea să scap... dar sufletul nu vrea și trupul nu mai poate... (Trage sabia pe jumătate.) Nu... nu mă mai ascultă... Degeaba o port... (Se reazemă pe Moghilă.)... Și poate să dau ochi cu Ăl de Sus... ==Actul III== Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jețuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeț mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereți se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta și în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o ușă. Ferestre în dreapta. ===Scena I === Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. Fiecare păstrează puțin accent în vorbire, iar CESENA vorbește pe jumătate italienește. DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora... DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Așa de bolnav și așa de tare... Iessus Maria! DOFTORUL ȘMIL: Oțelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am știință... Rana de la picior îi otrăvește trupul dumnealui... Și Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, și la pat... Atunci să vedeți... Unde e Șmilică?... Șmilică, ai mâncat?... Șmilică, ce, tu ești supărat? N-am nimic. Vezi, eu am, Șmilică. În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voință care a voit slobod până la sfârșit... DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemții. Gemea codrii de freddo. El ajuta și încuraja pe toți... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo<ref>Ca un fulger din cer în bătălia de la Halici... Și bolnav, Doamne sfinte! ''(it.)'' </ref>! DOFTORUL ȘMIL: Klingensporn, ce zici de rană? DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste șaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roș... DOFTORUL ȘMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă și prin ăsta... O să vrea? DOFTORUL CESENA: Să-l încredințăm că e durere grozavă... Serenissime, ma che dolore... Io voglio... Ho studiato questo uomo maraviglioso<ref> "Prealuminate, dar ce durere"... "Vreau"... Am studiat pe acest om minunat... ''(it.)'' </ref>... DOFTORUL ȘMIL: Sââât... Vine! ===Scena II === Cei de sus. ȘTEFAN intră pe ușa din stânga, și mai îmbătrânit, cu piciorul înfășurat, la brațul DOAMNEI MARIA. Doamna, îmbrăcată închis. ȘTEFAN: Doftori... prieteni... sunteți bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Șmil a măturat dușumeaua cu fruntea... Nu, Șmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Nițică știință... Mario... Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură? DOFTORUL ȘMIL: Oleacă, măria-ta. ȘTEFAN: Ard? DOFTORUL ȘMIL: Arzi?... A, nu... ȘTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiți? Cine nu arde nu se sfârșește... DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta. ȘTEFAN: De mâine încolo, pace cu știința... Mă voi odihni... Așa... întins... nemișcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile țării... Mario... DOAMNA MARIA: Ce poruncește preaslăvitul stăpân? ȘTEFAN: Mai puțin ca o poruncă și mai mult decât o dorință. DOAMNA MARIA: Ascult, Ștefane. ȘTEFAN: Așa... așa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea ești întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel... DOAMNA MARIA: Mă duc și mă întorc cum dorești. ===Scena III === ȘTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. ȘTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Șmil... DOFTORUL ȘMIL: Cârjea?... N-aș vrea să iasă cârje din teacă... ȘTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade. DOFTORUL ȘMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade... ȘTEFAN (cu un surâs trist): Ești cum ești, cum ai ieșit din părinții tăi... Și cârjea mea e cum e, cum a ieșit din mâna genovezilor... DOFTORUL ȘMIL: O! biata mamă, tare a țipat înainte să mă scoată... ȘTEFAN: Ce de țipete până să scoată oțelul acesta, ce de lovituri, Șmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare. DOFTORUL ȘMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut și n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă! ȘTEFAN: A! Știi tu, Șmil, că tu ești ca sabia mea? DOFTORUL ȘMIL: Ca sabia?... Eu?... Și de ce? ȘTEFAN: Ca și ea, ești foarte ascuțit pe dinăuntru. DOFTORUL ȘMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot. ȘTEFAN: Când poți, Șmil, dar când nu poți? DOFTORUL ȘMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi... ȘTEFAN: Dumnezeu... Șmil, din două picioare bolnave tu poți face numai unul, dar zdravăn? DOFTORUL ȘMIL: Asta?... Nu, măria-ta. ȘTEFAN: Dar din doi oameni sănătoși ai putea să faci un bolnav? DOFTORUL ȘMIL: Din doi oameni sănătoși?... Aș face și doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima. ȘTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci. DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui<ref>Nu, prealuminate, aici. ''(it.)''</ref>.(Arată piciorul.) ȘTEFAN (punându-se pe un jeț cu stemă): Îl simt mai puțin. (Se întinde.) La brațul doamnei am venit până aici... Nu pricep... DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simți mai bine, dar... ȘTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aș fi mai rău, și bine de tot când aș pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi brațul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om și nu mai e de mult... Șmil, cum ți se pare? DOFTORUL ȘMIL: Parcă surâde... Bun și milostiv... ȘTEFAN: De unde știi? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el. DOFTORUL ȘMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta? ȘTEFAN: Ai!... Nimic... Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, taie-o pe ea și-o leapădă în foc... DOFTORUL ȘMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai... ȘTEFAN: Ce, Șmil, tu să îndrepți Evanghelia? DOFTORUL ȘMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr! ȘTEFAN: Ce dureri, Șmil? DOFTORUL ȘMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul și să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri! ȘTEFAN: Brrr! grozave dureri... Și se sfârșește. O! ho! ho! prieteni, și vă e milă?... Ardeți stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ștefan! Puneți foc pretutindeni, ș-aici... ș-aici... ș-aici... până-ți preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în fața atâtor orbi, domnii creștinătății!... Șmil... a! Șmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momești, dar nu pe Ștefan... Ardeți degrab și fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrânețile mele s-or mai aprinde de focul vostru. UN CURTEAN: Petru Rareș (Ștefan îi face semn să intre.) ===Scena IV === ȘTEFAN, PETRU RAREȘ și mai în urmă DOAMNA MARIA. ȘTEFAN: Ce vrei, Rareș? PETRU RAREȘ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate și voie bună. ȘTEFAN: Dorești?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi dorești sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfiești ca o fecioară când dă cu ochii întâiași dată de ce-i e drag?... Rareș... de la cine-ai învățat tu să ții ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareș? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri... PETRU RAREȘ: Stăpâne, n-am învățat știința ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. ȘTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie brațul tău, dintr-un pescar ar ieși preț de ce-au prins toți pescarii de la începutul lumii și până s-ar sfârși și pești și pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut... PETRU RAREȘ: Doamne... ȘTEFAN: Mai bine. PETRU RAREȘ: Ce să fie mai bine? STEFAN: Rareș, tu nu ești un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareș tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O s-ajungi hatman... PETRU RAREȘ: Doamne... ȘTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce? PETRU RAREȘ: Am venit... ȘTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci. PETRU RAREȘ: Să... ȘTEFAN: Să? PETRU RAREȘ: Iartă-mă, doamne, iubesc! ȘTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu! PETRU RAREȘ: E fată bună... ȘTEFAN: Bună și frumoasă, firește. PETRU RAREȘ: Bună... ȘTEFAN: Ca pita caldă. PETRU RAREȘ: Bună... săracă... și fără părinți. ȘTEFAN: A! fără părinți? Atunci cum s-a născut? PETRU RAREȘ: Necunoscuți, măria-ta. ȘTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaște. PETRU RAREȘ: Iubesc pe Oana, măria-ta! ȘTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrânețile... Da, Oana e fată bună și frumoasă și cuminte... Piciorul meu știe, și Dumnezeu, și eu. Săracă și fără părinți... tu știi... Dumnezeu n-a aflat... Și eu mă îndoiesc... Tu mi-o pețești mie ca p-un copil... Și e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus? PETRU RAREȘ: Da, măria-ta. ȘTEFAN: Și? PETRU RAREȘ: Că mă iubește ca p-un frate, dar că nu simte nimic... C-aș fi boier, și ea... ȘTEFAN: Aș, aș, aș! (Doamna intră pe ușa din stânga.) Doamnă... Ce frumos ești îmbrăcată... Rareș tocmai îmi povestea că iubește... Pe cine, mă? PETRU RAREȘ: Pe Oana... DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Și săracă... Și... ȘTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare... DOAMNA MARIA (speriată): Ștefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.) ȘTEFAN (îi face semn de înțelegere): Nu-ți zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aș vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijești, s-o aperi, să aibă și ea același nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru și mai sus... Rareș, dar și tu ești un copil. Abia să fi împlinit douăzeci și unu de ani. Ei, tu știi din cine te-ai născut... și eu... Ia unul din caii mei, care ți-o plăcea, fie și pe Voitiș... DOAMNA MARIA: Voitiș? ȘTEFAN: Știu... Să nu încaleci pe Voitiș, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe fața pământului. Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Și să-i spui Rareșoaiei așa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinți, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Și ce-o chibzui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi! PETRU RAREȘ: Zbor... ȘTEFAN: Să te văd... (Rareș dă să iasă repede și se încurcă.) Nu p-acolo, Rareș, că n-o să ieși prin zid! (Rareș iese în fugă.) Patima, Mario. Ăst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neștiință... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.) DOAMNA MARIA: Să-l privim... ȘTEFAN: Da, a luat pe Dereș<ref> ''Dereș'' &mdash; cal cu părul roșu amestecat cu alb. </ref>... Pune șeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreț care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreșoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeață... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Mușatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte!... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ștefan voievod, vreau! DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aș uni cu dușmanii țării împotriva copilului meu, să zic da, aș ține cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută și un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găsește mângâiere! ȘTEFAN: Ștefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.) ===Scena V === Stolnicul DRĂGAN și jitnicerul STAVĂR intră prin dreapta. STOLNICUL DRĂGAN: Văzuși pe paharnicul Ulea? JITNICERUL STAVĂR: Da, acum chiar. STOLNICUL DRĂGAN: Tot așa? JITNICERUL STAVĂR: Și mai dârj. STOLNICUL DRĂGAN: A vorbit cu... JITNICERUL STAVĂR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc. STOLNICUL DRĂGAN: Ei, ce e? JITNICERUL STAVĂR: Strună... Și Ștefan din ce în ce mai rău... STOLNICUL DRĂGAN: Așa se zice. JITNICERUL STAVĂR: Vor să-l arză. STOLNICUL DRĂGAN: S-a mai vorbit ș-alt dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecățile, cu războaiele, cu trimeșii de la unguri, de la țarul Ivan, de la leși, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala. JITNICERUL STAVĂR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav și de bătrân... STOLNICUL DRĂGAN: Și de slab... JITNICERUL STAVĂR: S-a dus Ștefan... STOLNICUL DRĂGAN: Vecinica lui pomenire... JITNICERUL STAVĂR: Dumnezeu să-l ierte... STOLNICUL DRĂGAN: A fost bun... nu zic... JITNICERUL STAVĂR: Și drept... STOLNICUL DRĂGAN: Cu țara, da... JITNICERUL STAVĂR: Pe noi ne-a cam scurtat... STOLNICUL DRĂGAN: Boier, răzăș, țăran supus, era totuna în fața lui... JITNICERUL STAVĂR: Moșiile le împărțea numai la ostași... STOLNICUL DRĂGAN: Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși boieri sadea. JITNICERUL STAVĂR: Ce era boerul de sfat, Cosma Șerpe? Nimic. Un răzăș. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, ș-acum e în divanul țării... STOLNICUL DRĂGAN: Și cu munteanca ceea... JITNICERUL STAVĂR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel... STOLNICUL DRĂGAN: Că de doi ani, de când l-a întețit boala, de loc... JITNICERUL STAVĂR: Ca o călugăriță... cu fetele, toată ziulica... STOLNICUL DRĂGAN: De Rareș... ce zici? JITNICERUL STAVĂR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore știe multe... STOLNICUL DRĂGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ștefan în Hârlău... nu cu mine... JITNICERUL STAVĂR: La frumoasa pescăriță... STOLNICUL DRĂGAN: Păi Rareș... JITNICERUL STAVĂR: Așa se zice... STOLNICUL DRĂGAN: Arbore știe bine... La naștere l-ar fi înfierat... JITNICERUL STAVĂR: E! STOLNICUL DRĂGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc. JITNICERUL STAVĂR: Rareș o fi știind? STOLNICUL DRĂGAN: Nu se află. JITNICERUL STAVĂR: Rareș plecă mai adineauri... Unde-o fi plecat? STOLNICUL DRĂGAN: Se ducea p-un dereș de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu știu... Ulea vine? JITNICERUL STAVĂR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ștefan, că el e cam bolnav... STOLNICUL DRĂGAN: Hî! JITNICERUL STAVĂR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniță a țipat toată noaptea pe castel? STOLNICUL DRĂGAN: Nu. JITNICERUL STAVĂR: Buha... țipă, țipă până despre ziuă... Când să zboare, o mâță neagră haț, ș-o mâncă. Mâța se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată și înhăță pe mâță. Pe vultur îl săgetă un curtean, și alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie... STOLNICUL DRĂGAN: Ce-o mai fi ș-asta? JITNICERUL STAVĂR: Și azi-dimineață o vacă, din vitele domnești, a sângerat în șistar, pe când o mulgea... STOLNICUL DRĂGAN: Ciudat! Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roșu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied... STOLNICUL DRĂGAN: Urâte semne! JITNICERUL STAVĂR: Ș-acum privește... (Se uită pe fereastra din dreapta.) STOLNICUL DRĂGAN: Acușica era senin, fără pic de nori, și deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că se-ntunecă ca noaptea... Și colo, departe, departe, de unde izvorăște Suceava, cerul e roșu parc-ar arde o cetate. JITNICERUL STAVĂR: Privește... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghiță p-un moșneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moșneagul... Cine vine? ===Scena VI === Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER, vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOȘ, ȘANDRU și ALEXA vin din dreapta. HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr. STOLNICUL DRĂGAN: Bună să-ți fie inima! JITNICERUL STAVĂR: Ca totdeauna... POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună și nu prea bună... PÂRCĂLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore? POSTELNICUL TOADER: Aș... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaște de dimineață... Până mai adineaurea senin, și deodată s-a întunecat că abia se mai vede... PÂRCĂLABUL DRAGOȘ: Era să plec la Neamțu... M-ar fi murat ca p-un câine... PÂRCĂLABUL ȘANDRU: Înhămase la olac , când mă vesti Moghilă... VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi? HATMANUL ARBORE: Nici una. VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare. PÂRCĂLABUL ALEXA: Și mie... STOLNICUL DRĂGAN: Și mie... PÂRCĂLABUL ȘANDRU: Și mie... HATMANUL ARBORE: Cine știe ce vrea domnul, ție-l Dumnezeu să-l ție... POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun... PÂRCĂLABUL DRAGOȘ: Și viteaz... PÂRCĂLABUL ȘANDRU: Și nepărtinitor... PÂRCĂLABUL DRAGOȘ: Și darnic... VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al țării... Ce e-al țării e-a lui Dumnezeu! POSTELNICUL TOADER: Drepte ș-a făcut cărările lui... Și bolnav, că mai bine aș fi fost eu... BĂTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ștefan): Nimic... Mario... ce tresari... Mititelul! STOLNICUL DRĂGAN: Că parcă n-ar mai fi el... HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Și cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane? STOLNICUL DRĂGAN: O vorbă, hatmane. HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă! STOLNICUL DRĂGAN: Fie... HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost! POSTELNICUL TOADER: Pace, fraților! ===Scena VII === Cei de sus. Clucerul MOGHILĂ intră, răsuflând repede, prin dreapta. CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, asta nu înțeleg! Să mă tai și să mă presari cu sare pe crestături, și tot nu înțeleg! POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înțelegi? CLUCERUL MOGHILĂ: Da d-ta, că ești tobă de învățătură, înțelegi? POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nțeleg? CLUCERUL MOGHILĂ: Ai dreptate, că nu e de-nțeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Și aoleo, păcatele mele... ce am...ce am... Iacă nu-nțeleg, și pace! (Toți boierii se uită cruciș la Moghilă.) POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înțeleg. CLUCERUL MOGHILĂ: Nu spui eu? POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ți în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ș-a făcut, ș-a dres? CLUCERUL MOGHILĂ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate... MAI MULȚI: Paharnicul Ulea? CLUCERUL MOGHILĂ: Spus din fir-a-păr... Cum Ăl de sus vrea... El aș... ce am... ce am... Dar mort d-ai fi, și la așa poruncă ar trebui să te scoli și să umbli ca-n ziua d-apoi... HATMANUL ARBORE: Sââât! ===Scena VIII === ȘTEFAN intră la brațul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint c-o mantie de postav roșu blănită cu cacom <ref> '' Cacom'' &mdash; hermină. </ref>. Galben la față și cu cearcăne la ochi. Șchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. Vin pe ușa din stânga. ȘTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ș-asta... Amândouă m-au slujit cu credință... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi de-nchinăciuni.) Vedeți cum mă sprijin... Ș-amândouă mă țin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mânăstirea Putnei, în rândul strămoșilor... O! lasă, Șmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Șmil, da... Ai zis ceva? DOFTORUL ȘMIL: Eu? Nu, măria-ta. ȘTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. Între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcați.) CLUCERUL MOGHILĂ: Aici, măria-ta. ȘTEFAN: N-ai fost?... CLUCERUL MOGHILĂ: Fost, măria-ta... ȘTEFAN: A plecat... Ți-am spus să te duci îndată... CLUCERUL MOGHILĂ: Îndată... măria-ta... ȘTEFAN: Nu l-ai găsit? CLUCERUL MOGHILĂ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav... ȘTEFAN: Ce?... E bolnăvior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... Îl doare... Și ce-l doare? CLUCERUL MOGHILĂ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri și stă ghemuit în pat... ȘTEFAN: Îl doare capul!... CLUCERUL MOGHILĂ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta. ȘTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie și ostașii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Ca afară... Moghilă! CLUCERUL MOGHILĂ: Ascult, doamne. ȘTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Șade lângă castel... Cine mă iubește e-aproape de mine... Nu e așa, stolnice Drăgan? STOLNICUL DRĂGAN: Da, măria-ta. ȘTEFAN: Du-te de-i spune că eu și jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu dorești, Stavăr?... (Boierii să uită unii la alții.) JITNICERUL STAVĂR: Cum zici, măria-ta. ȘTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan și pe Stavăr împotrivă cu vorba lor și vorbele lor împotrivă cu ei înșiși... (Joc de priviri între boieri.) Că Ștefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea... CLUCERUL MOGHILĂ: Preaslăvite doamne... ȘTEFAN: N-ai înțeles? CLUCERUL MOGHILĂ: Iaca sabia... taie-mă, omoară-mă... ȘTEFAN: Așa de curat? (Jocul privirilor se întețește.) Nimeni din voi n-a... Cum să pricepeți ceea ce nu e de priceput? După patruzeci și șapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de brațul tău... Moghilă... CLUCERUL MOGHILĂ (tresărind): Aci, doamne! ȘTEFAN: Ce strigi așa de tare?... Du-te și-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul țării, se închină și s-așează în jețuri.) Ce de judecăți am vânturat împreună... (Intră ostași prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.) Senini și fără interes... (La ostași.) Cu patimă și cu interes... Și toate cu aceeași țintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea și clucerul Moghilă prin dreapta.) A! Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate... PAHARNICUL ULEA: Abia mă țin picioarele... ȘTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (Încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Și de ce-aș vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mută-te în partea astălaltă... (Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulți ostași.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai așteptam... (Ștefan se suie în jețul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mâna. Ștefan îl oprește.) Prea e caldă și nădușită... Așteaptă să se răcească... (Către doamnă și Bogdan.) Ce tresăriți?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel... DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta! ȘTEFAN: Nimeni... (Doftorul Șmil se pleacă la urechea domnului. Îi șoptește ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei... DOFTORUL ȘMIL: Al doamnei?... Al doamnei Maria, măria-ta... ȘTEFAN (se ridică din jeț): Maria și Moldova e totuna... Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci să stați mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci și șapte de ani... mulți și puțini... de când Moldova îmi ieși înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăși și țărani, în Câmpul de la Direptate, și cum vru Moldova așa vrusei și eu. Că vru ea un domn drept, și n-am despuiat pe unii ca să îmbogățesc pe alții... că vru ea un domn treaz, și-am vegheat ca să-și odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l știe și să-l cinstească cu toții, și numele ei trecu granița, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos... HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta! TOȚI: Așa e! ȘTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni și la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce și privește grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și Jitnicerul Stavăr.) MULȚIMEA: Nu! nu! ȘTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moșii voștri? Presărați... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinții voștri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lențești... Unde sunt... bătrânul Manuil și Goian, și Știbor, și Cânde, și Dobrul, și Juga, și Gangur, și Gotcă, și Mihai Spătarul, și Ilea Huru comisul, și Dajbog pârcălabul, și Oană, și Gherman, și fiara paloșului... Boldur?... Pământ!... Și pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași! (Se oprește ostenit.) Suflarea... Bătrânețea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creștini, și trimeșii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste și să se ridice împotriva primejdiei obștești a creștinătății... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ș-am trimes la unguri, la leși, la litvani, la ruși, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, și degeaba. Învoieli cu peceți-n calapoade, iscălituri fudule... Și praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în fața lui, voi îndrăzni să-i zic: Doamne, tu singur știi ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deșărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în fața păgânilor... Dar toți m-au părăsit... Doamne, osândește-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! (Fulgere și tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioși ca creștinii cuvântului dat... Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe... că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri șa urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav și neputincios... Mantia asta e prea grea... S-o poarte altcineva mai tânăr... (Mișcare în mulțime. Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Și voi, mărturie a ceea ce ați văzut, spuneți țării (tunetele se întețesc) că voința mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viață... Că voința mea ș-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna. (Ștefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... așează-te... pune coroana... Bine... (Îngenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogolește de pe treptele tronului în brațele Mariei ș-a doftorului Cesena.) MARIA: Ștefane! DOFTORUL ȘMIL: Altfel nu s-ar fi putut. HATMANUL ARBORE: A murit? CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă! ==Actul IV== O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs și două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii și paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O ușă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o ușă cu trei trepte și o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi. ===Scena I === DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA. IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea... REVECA: Măcar un ceas, doamnă. DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-și durerile... părea un sfânt!... Că câtă lepădare de sine și-a scos mantia domnească și-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... și s-a rostogolit... o!... IRINA: Osteneala, măria-ta. REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuția... DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbești așa. OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme. IRINA: E zobit de osteneală. REVECA: A adormit? Se face bine. DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Maria se duce binișor la pat.) OANA: Doarme? DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste! IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă! DOAMNA MARIA: De două nopți n-a dormit așa de liniștit. Cum ațipea, lega vorbe fără șir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Și ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?... REVECA: Nu e nimica... IRINA: Ca omul bolnav... DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Și ce bucurie!... Păsările au început cu limbuția lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munții... Cerul senin... Și Ștefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbușit). IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă! REVECA: Ei, da, da... DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi? OANA: Da, doamnă. DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaște că n-a dormit... (Ies pe ușa din dreapta). ===Scena II === OANA, ȘTEFAN, într-un vestmânt de borangic. OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce și mai dulce, ca la un copil de țâță scăldat și primenit!... Ce zile posomorâte și ce nopți lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binișor la pat și desface perdelile.) A!... ȘTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte... OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi... ȘTEFAN: Vino-ncoa... Așaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Așaaa... OANA: Credeam că dormi... ȘTEFAN: Dormii, ș-am să dorm, ș-am să dorm... Doamna? OANA: Acum ieși. Nu crez să-și fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc. ȘTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ție nu-ți place să vorbești cu mine? OANA: Stăpâne... ȘTEFAN: Nu, băbătie, nu așa... Aci... da... OANA: Cum vrei, măria-ta... ȘTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult... OANA: Cum vrea măria-ta, așa vreau și eu... Voința măriei tale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Și mi-e așa de drag! ȘTEFAN: Ce ți-e așa de drag? OANA: Când simț că-ți fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici... ȘTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic... OANA: Ah! ȘTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme... OANA: De ce? ȘTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?... OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... n-am să mai bolesc multă vreme... că... (Oana se șterge la ochi.) ȘTEFAN: Mie nu-mi plac... OANA: Nici mie... Iacă așa, ca o proastă... ȘTEFAN: Î... î... Să te sărut... OANA: Aș vrea... ȘTEFAN: Ce? OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiș... ȘTEFAN: Da, da, pe Voitiș... OANA: Și să te duci, să te duci, și să te-ntorci iarăși biruitor ca totdeauna... ȘTEFAN: Să mă duc, să mă duc și să mă-ntorc iar pe Voitiș... OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruințele măriei-tale, parcă am spune niște basme vechi... ȘTEFAN: Da, da... Mâna și piciorul ăsta blestemat... OANA: Nu zice așa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aș fi dezlipit de măria ta... P-un cal ca un zmeu... c-un paloș ca o limbă de foc... Și mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul<ref> '' Buluc'' &mdash; ceată de oameni înarmați. </ref> cela? Să nu mai fie! Și unde m-aș fi săltat în scări, și m-aș fi făcut nevăzut, și m-aș fi întors nădușală și sânge, și aș fi zis: Nu mai sunt, măria ta!... Ba uneori visez... Dacă... ȘTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine! OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaș. ȘTEFAN (se scoală într-o rână): Da... și ce ostaș! OANA: L-ai cunoscut? ȘTEFAN: Firește!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăți aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt și-l purta lunguleț... ca și mine... OANA: Bietul tata! Și cum a murit? ȘTEFAN: Rănit la picior... ca și mine... Ce fulgere... OANA: Nu fulgeră, măria-ta... ȘTEFAN: Ca și mine... Dă-mi un pahar cu apă... OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ȘTEFAN: Ăstor copii nu le-am spus... păcat!... Și mi-e așa de dragă ca ochii din cap... Î... Și poate să mă duc călare pe Voitiș... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleșeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru și toarnă de sus). OANA: Ce rece și limpede e! ȘTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul și vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineață... OANA: O! măria-ta! ȘTEFAN: Paharul!... OANA: Dar nu bea repede... e prea rece... ȘTEFAN: Nu... (Ștefan bea și începe să caște.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aș fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineața... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească ca-n vis, rar și cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau... OANA (sare de la geamuri): Măria-ta! ȘTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial <ref> '' Oghial ''&mdash; plapumă. </ref>... OANA: A adormit? Așa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează... ȘTEFAN: ...Zidăria cenușie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc așa de mult... Aș vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care se-mbracă, sabia de care nu se desparte... ȘTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreșoaia... cânta de te slăvea cântece bătrânești... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ștefan... tatăl bun al ei... OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi. Ștefan: ...La doi ani o iau ș-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o crește ș-o îngrijește ca pe copilul ei... OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ștefan). Răsuflarea grea... Doarme... ȘTEFAN: ...N-a înțeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt... Oana!... OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deștept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ȘTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor... OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor și de moartea voievodului nostru! ȘTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea... OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, crește la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voință... Și-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeți-vă, încheietori, dacă nu vă desfaceți... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ș-acoperă ochii și plânge năbușit.) ȘTEFAN: Î... î... î... OANA: Ce, măria-ta? ȘTEFAN: Ah! ce vis frumos... ș-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă... OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ți treacă! ȘTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o privește țintă și lung ș-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înțeles, Oană?... OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ȘTEFAN: Nu plânge... OANA: Nu plâng... Sunt fericită și nefericită... Fericită de vis, nefericită că suferi așa de mult... UN CURTEAN: Rareș vrea să intre cu d-a sila... I-am spus... ===Scena III === ȘTEFAN, OANA și PETRU RAREȘ, prăfuit și noroit. PETRU RAREȘ (vine din stânga): Doamne! ȘTEFAN: O! Rareș, ești ca un câine scăpat din jujău... O! ho! PETRU RAREȘ: M-a dus iubirea ca vântul și m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. N-am ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu știu. Ș-am ajuns. ȘTEFAN: Tot? PETRU RAREȘ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubești ca pun frate. OANA: Cum ți-am spus, Rareș. PETRU RAREȘ: C-a p-un frate bun, din aceeași mamă și din același... OANA: Cum? PETRU RAREȘ: Din aceeași mamă... OANA: Da, frate... (Se îmbrățișează.) ȘTEFAN: Două ramuri ale aceluiași stejar bătrân! Rareș, grozav te așteptam... Ai! ai!... OANA: Ce? ȘTEFAN: Nimic... (lui Rareș) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac <ref> '' Olac'' &mdash; caruță de poștă.</ref>. Alege unul bine ferecat. Și la drum. Zi și noapte. Schimbă caii din popas în popas. Și să nu te oprești decât în Țarigrad. Acolo s-o dai în mână marelui vizir. Și să vestești tuturora să nu uiți pe Ștefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei și azi, 2 iulie, se strâng glasurile țării să-l aleagă și mitropolitul Gheorghe să-l ungă. PETRU RAREȘ: Da? ȘTEFAN: De ce te uiți așa? PETRU RAREȘ: Poi... ȘTEFAN: Poi? PETRU RAREȘ: Măria-ta... ȘTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simți încheieturile mele?... Cum să le simți... Ai!... Ai auzit pe Ștefan văietându-se vreodată? PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta... ȘTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat? PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta... ȘTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârșitul... (Oana plânge năbușit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăiește trăiește moș Ștefan... Rareș, ca vântul! PETRU RAREȘ: Ca vântul! ===Scena IV === ȘTEFAN, OANA, un PIETRAR. UN CURTEAN: Meșterul pietrar... ȘTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deșărtăciunea omului... OANA: Deșertăciunea omului? ȘTEFAN: Deșărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul... OANA (se silește ca să-l înțeleagă): Când ai golit merticul? ȘTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deșert, dar de deșertăciuni niciodată n-am fost plin. MEȘTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfășură un pergament.) ȘTEFAN: Tu? MEȘTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta. ȘTEFAN: Slovele prea mari și prea mic chenarul. MEȘTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul. ȘTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ș-arată.) Dacă sporești chenarul în măsura slovelor ca să mărești... (pe furiș de Oana) tocmai când... ai!... se micșorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins și abia așteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă mărești piatra, se supără cei din dreapta și cei din stânga... Acolo sunt toți deopotrivă... OANA: Cine se supără? ȘTEFAN: Meștere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ți dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meșterul pietrar iese prin stânga.) OANA: Trupul? ȘTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul? OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui? ȘTEFAN: Taci... Simt ce e durerea... ===Scena V === ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, și OANA. DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deșteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile... ȘTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieșit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învățat. Cele viitoare? Care înțelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Așa-mi placi, Mario! DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta? ȘTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic. DOAMNA MARIA: Ți-e cald? ȘTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Ți-e frig? ȘTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Cum te simți? ȘTEFAN: Ca doi oameni care ar ieși din același om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru... ===Scena VI === Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga. HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta? ȘTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea? HATMANUL ARBORE: El? sănătos. ȘTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine. POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea... ȘTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simță nimenea... Cum vi se pare vorba lui? HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Șoptește, nu vorbește. ȘTEFAN: Și ce șoptește? HATMANUL ARBORE: Nimicuri. OANA: Nimicuri? ȘTEFAN: Dar ce șoptește, Oană? OANA: Știu eu, măria-ta? ȘTEFAN: Firește că tu nu știi, cum e firesc să știe portarul Sucevei... HATMANUL ARBORE: Ce să știu, măria-ta? ȘTEFAN: Luați seama la Ulea, la Drăgan și la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinței lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav. ȘTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu... DOAMNA MARIA: Dar fiului tău? ȘTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult... POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta. HATMANUL ARBORE: Și noi... ȘTEFAN: O să s-adune țara, și voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan... Să nu se țeasă vro urzeală... HATMANUL ARBORE: Împotriva cui? ȘTEFAN: Împotriva voinței mele de când eram domn... HATMANUL ARBORE: Voința ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile? ȘTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr... HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ștefan! ȘTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sângele pe locașul meu ohavnic <ref> ''Ohavnic'' &mdash; de veci. </ref>... (Ies Arbore și Toader prin stânga.) OANA (lui Arbore): Temeți-vă de oamenii care șoptesc. ===Scena VII === ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN și doftorul ȘMIL cu niște legături în mână. Toți intră prin dreapta. ȘTEFAN: Sunteți câteșitrei? Să cunoaște că v-ați culcat târziu... DOFTORUL ȘMIL: Și după ce s-ar cunoaște, măria-ta? ȘTEFAN: Ochii trași... o! o! o!... Șmil... parcă un zugrav ți-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic... DOFTORUL ȘMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic? CLUCERUL MOGHILĂ: La măria-ta, nu se cunoaște. ȘTEFAN: Nu se mai cunoaște... Nu te gândi la zilele d-acuși, ci la întruchipările de mai-nainte... CLUCERUL MOGHILĂ: Totdeauna, ai fost ca totdeauna! ȘTEFAN: Acu, ca niciodată... Șmil, dar ce sunt fașele acelea? DOFTORUL ȘMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare... ȘTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A? DOFTORUL ȘMIL: Care bătrân? Care copil? ȘTEFAN: Ho! Șmil... uită-te bine... DOFTORUL ȘMIL: Iacă mă uit... ȘTEFAN: Și nu-i vezi? DOFTORUL ȘMIL: Ce să văz? ȘTEFAN: N-ai dormit bine, Șmil... OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măria ta... ȘTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă și copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui... OANA: Și ce vor doftorii, măria-ta? ȘTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i așa Șmil? DOFTORUL ȘMIL: S-o săruți? La asta mă gândeam! ȘTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieșiți... Vă chem eu... DOAMNA MARIA: Ah! OANA: Cum oftă, milostivul... ===Scena VIII === ȘTEFAN, clucerul MOGHILĂ, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. ȘTEFAN: Gata? DOFTORUL CESENA: Si, ilustrissime<ref>Da, prealuminate ''(it.)''</ref>. . DOFTORUL ȘMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai așa... cu fața în jos... Așa. Și dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta fașa asta... ȘTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ș-un laț de gât... Glumiți, Șmil... DOFTORUL ȘMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Și cu măria-ta? ȘTEFAN: Desfă, Șmil! Ștefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.) DOFTORUL ȘMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus și în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ȘTEFAN: Vreau! (Doftorul Șmil îi desface legăturile. Ștefan își întoarce privirile spre icoană.) Vedeți?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus și-a zis Iartă-i pe ei, Doamne, că nu știu ce fac! Și el a răbdat pentru alții, și eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se așează cu fața în jos.) CLUCERUL MOGHILĂ: O! ȘTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleștează mâinile. ȘTEFAN (în torturi): Otce naș ije esi na nebeseh... Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău... Vie împărăția ta... fie voia ta... precum în cer și pre pământ... Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi... Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri... Și nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăvește de cel viclean... Că a ta este împărăția și puterea... și mărirea... și mărirea... și slava în veci... și puterea... CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru! ȘTEFAN: ...Și ne izbăvește de cel viclean... DOFTORUL ȘMIL: O! minunat om! DOFTORUL CESENA: Gesù Maria<ref>Isuse, Maria! ''(it.)''</ref>! ȘTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Și când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Și când își dete sufletul strigă... a! a! o! o! ===Scena IX === Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta. La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA și stolnicul DRĂGAN. DOAMNA MARIA: Ștefan... ce e, Ștefane?... OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta? PAHARNICUL ULEA: Ca și mort... la lucru... DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile și le sărută.) N-a murit... OANA (doftorilor): Nu e așa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ȘMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Așa un suflet, Doamne... DOAMNA MARIA: Cum îi picură nădușelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca și Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ȘMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars. DOFTORUL ȘMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn și doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu? DOFTORUL CESENA: Si, signore. DOFTORUL ȘMIL: Când s-o deștepta... oleacă de vin... (Oana se repede și aduce vin.) Așa, un vin tare, să puie la inimă... DOFTORUL KLINGENSPORN: Și liniște, liniște... Dumnezeu va face și minunea asta... OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea? CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieșim din cuvântul lui?... Unde se află... DOAMNA MARIA: Ce strigă? CLUCERUL MOGHILĂ (ascultă): Nu s-aude. ȘTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări... DOFTORUL ȘMIL: Unde e paharul? OANA: Iacătă-l! ȘTEFAN (se mișcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins! ȘTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toți): Maria... Oana... Șmil... N-am murit? DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge și-i sărută mâinile.) ȘTEFAN: Atunci, de ce plângi? DOFTORUL ȘMIL: Măria-ta, nițel vin... ȘTEFAN: Șmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde așa? Că bine ziceți... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă? CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta. ȘTEFAN: Î... î... î... Parcă ș-un alt nume... Nu strigă toți la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ștefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă... (Moghilă se duce la fereastră și se întoarce schimbat la față.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?... CLUCERUL MOGHILĂ: Nedeslușit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mișcare... DOFTORUL ȘMIL: E moartea! DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta! ȘTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ștefăniță.) Dați-mi... ah!... dați-mi... DOFTORUL ȘMIL: Ce faci... (Toți îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu! DOAMNA MARIA: Nu! OANA: Ah! nu! REVECA: Nu! IRINA: Nu! DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu! ȘTEFAN: Toți, dușmani?... Și tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe Ștefăniță. Se ridică în picioare.) DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce... ȘTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ștefan, nu Ștefăniță... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ștefan pleacă repede și, șchiopătând mai greu, iese prin stânga.) DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare și fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor! DOFTORUL ȘMIL: S-a sfârșit! Păcat! DOAMNA MARIA: Ah! Doamne! OANA: N-a picat? DOAMNA MARIA: Da... păcătosul... OANA: Un munte i-ar fi stat în față! DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: Să trăiască Bogdan!) Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.) ===Scena X === ȘTEFAN se oprește pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toți fac câțiva pași spre el și se opresc încremeniți de durere și de spaimă. ȘTEFAN: O! cine vrea pe Ștefăniță, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân și bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaș e o fiară!... Iată-l... Pândește călare... Calul îi tremură și joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovățului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, își cuprinse fața cu amândouă mâinele, și eu cu amândouă o învârtii, și trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospește... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ștefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ștefan voievod, i-am așezat cu mâna mea coroana strămoșilor mei... El fu de față și văzu ce vreau eu, și tot sfatul, și toată ostășimea... Sufletu-mi nu vrea, și ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova și-o prăpastie se deschise... Și cu acest sfânt oțel oprii cutremurul și umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele și aruncă sabia.) Ți-ai împlinit menirea ca și mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe brațele lor și-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideți geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabastru.) DOAMNA MARIA (covârșită de durere): Măria-ta, să te odihnești! ȘTEFAN: Mă voi odihni... DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot... ȘTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria și pe Oana.) Să dăruiți paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute... DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta? ȘTEFAN: Nu, doamna aceea înfășurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit d-atâtea ori în față... Nu mi-e frică de tine... (Sughiță.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot... (S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore și toți ceilalți pârcălabi și Sfatul domnesc, ostași, popor, și cad în genunchi.) BOGDAN: A! Măria-ta! ȘTEFAN: E... (Sughiță.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiță.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în șira spinării. Face cruce.) O... o... o... Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.) (Din mulțime s-aude un geamăt lung.) '''Cortina''' <BR> _________ <references/> [[Categorie:Drame]] o0la24f03yv56g2iyvn46cb16x9qes7 0 1735 153093 69229 2026-11-02T14:10:47Z Mishuletz 445 153093 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Paraziții | autor = Barbu Ștefănescu Delavrancea | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} ==I== Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina "Costandin". Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici "băieții" care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică. În grădină se aud, din toate părțile, strigătele obișnuite: "Băiete, o baterie!", "O idee!", "La moment!", "Un patrician!", "Gaata!", "Pârjoala, Mitică!", "A sosit!", "Un taifas, la a cincea!", "Soseș-teee... pe telegraf!" Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cântă ''Ciocârlia'', o scăpărare uimitoare de sunete. Pentru Cosmin lumea, așa de vie și de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută și fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca niște umbre nehotărâte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiți și, în întunericul de o clipă, îi licări tremurând, ca într-un vis, o grădiniță cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrân cu capul mare, cu părul alb, lung și rar, și o femeie frumoasă, tânără încă, voind să-l mângâie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrânului. Tresări, parc-ar fi simțit furnicarul mângâierilor prelungindu-i-se până pe după umerii osoși. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre și triste, tremurară ca două flăcări de spirt când sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă și zise aspru unui chelner: — Băiete, o țuică! Cosmin bău țuica. Rupse o bucățică de pâine.<br>— Ce aveți? Dă-mi o listă!<br>— Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecând cu niște pași despicați. Cosmin își netezi colțul părului de pe frunte. Chipul lui uscățiv e obosit. Ochii negri și mici se sting și se aprind necontenit. Curat îmbrăcat. E oarecum elegant în niște haine gata. După câteva minute de nehotărâre începu să citească lungul șir de bucate. Ceru o ciorbă de perișoare. Și pe când lungea buzele ca o pâlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tânăr, blond, cu ochii albaștri și cu mustățile învoalte. Ochelari legați în aur. — Te aștept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine?<br>— ''Mon cher ami'' , răspunse pripit Candian, m-am încurcat la "Noua generație". Era o bancă... era o vijelie... băiete, șterge scaunul, nu vezi că este ud?... uf! ce cârciumă infectă!... — Îndată, domnule!<br>— Era o bancă, continuă Candian, frecându-și mâinile, monstruoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O ''razuară'' de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, și ponții, șapte, cinci, bac, patru. Scumpul meu prieten (''fr.'') La jocul de cărți, partida la care toți jucătorii pierd în favoarea bancherului; de la fr. ''raser''— a rade. — Vasăzică, ai pierdut?<br>— Eu?... din contră... am câștigat... Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi câștiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc... idiot! E singurul bancher... ''mon cher ami'', trebuie să fii bę-bęte ca să pontezi contra lui. Candian avea obiceiul să spuie când câștiga că câștigă totdeauna, iar când pierdea că pierde totdeauna. Dar și când pierdea, și când câștiga, susținea că nimeni, ca el și ca Titeanu, nu pricepe "bacaraua". "Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc." Foarte mulțumit de axioma lui... da, a lui, deși a auzit-o de la un general, la "Jockey-Club". — Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet. — Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei...<br>— Mă mir... fără avere... fără ocupație... păcat... o viață pierdută... — Viață pierdută? De ce? Te-i fi gândind la examene. Ei, mon ''cher'', cartea și facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poți s-ajungi cu o licență în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Câți ani să caști gura pe la ușile tribunalelor? Și cu câtă răbdare și cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Și-apoi samsarlâcul domina profesia. Ca să izbutești în avocatură, îți trebuie tot atâta, cum să zic, tot atât de puțină conștiință ca și când ai izbuti să faci bani fără profesie. — Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaște veselia omului care a câștigat la joc. O veselie nervoasă și rea. — Rea? de ce ''rea''? Ba nu zău, aș vrea sa știu cu ce și-a făcut milionul avocatul Pelea!? Și tu nu ai atâtea degete la amândouă mâinile câte case are el în București. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forțat, fiecare casă, o ''Bęte'' — dobitoc (''fr.''). crimă. Și plecându-se la urechea lui Cosmin: Administrează averea unei bătrâne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal și la curte, fără nici un proces, numai ca să-și justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeași secție? Și cum pledează? Și câștigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an. Cosmin nu mai mânca, ascultând la amicul său.<br>— Ți s-au răcit perișoarele, îi zise Candian sugând un rac. Te surprinde ce-ți spun? Așa e lumea care triumfă. Tu ești tânăr... abia de doi ani în București... puțin... Candian mânca și vorbea cu o repeziciune uimitoare.<br>— Peste câțiva ani vei înțelege de ce atâția ramoliți au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă țara în străinătate și de ce un falit, de trei ori simplu și o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Și eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai râdă de mine niște profesori ignoranți și leneși. În marea luptă a vieții nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închiși în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densități turnate în același vas. Da, ''mon cher'', în natură știm de mai nainte care va fi deasupra și care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungași care împart dreptatea oamenilor cinstiți, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungași și pe arlechini ca să se ridice și să domnească? Examenele? Universitățile? E altceva, Cosmine... e altceva... Este marea artă de-a nu roși de nimic și de nimeni! — Prea bine, șopti cu asprime Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atâtea parale? Candian bău un pahar de vin, își îndreptă ochelarii și răspunse zâmbind: — Secretul vieții este profund, și arta ei, vastă. — Nu pricep, răspunse Cosmin, plecând ochii în jos, ca și cum s-ar fi rușinat de ceea ce nu pricepuse. Candian îl lovi, repede și scurt, cu dosul palmei peste piept și începu să râdă. — Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput. Cosmin tresări și zise răstit unui chelner:<br>— Băiete, castraveți acri! Cu ce să mănânc fleica?<br>— La moment... să viie! Chitaristul cânta o romanță de Cavadia . Roșu, cu capul pe spate, pișca, patetic și cadențat, coardele chitarei. Banda îl acompania, ușor și prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binișorbinișor în țevile groase și înalte. — O cafea turcească... cu rom!... strigă Candian.<br>— Un ''tai-fas''... să viiiie! La mo-ment... potrivită... cu caimac și cu romul ei... să viiiie!... — Ești la prima foaie a vieții, continuă Candian, suflând în țigară. Oh! ce bine ai s-o înțelegi! De unde are Mănoiu parale?... Nu știi de unde... Apoi, după o pauză: Cu ce trăiește versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricât te-ai înroși, o înțelegi, o bănuiești cel puțin. Unii din tinerii de astăzi au înțeles-o pe deplin. Și, după câtva timp, șopti, ca și cum și-ar fi vorbit sieși: ''A mea''... mă costă... chestie de noroc... Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, și în privirea lui era întrebarea: "A ta, te costă? când n-ai de unde, cum te costă?" — Numai eu am fost așa de copil ca s-o iubesc sincer, pe când ea ar trebui să mă iubească. Și, să-ți spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste. Cosmin se uită țintă în ochii amicului său. Candian începu să râdă. — ''Mon cher ami'', reluă Candian după ce aruncă câteva roto Bariton și compozitor român, autor al unui mare număr de melodii pentru voce și piano. coale de fum pe care le risipi suflând în ele, capitalul tinereții unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă și masă... Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuși de câteva ori; răsuci o țigare; sorbi din ceașcă, deși nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a ști ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărâmiturile; aruncă jos șervetul și batista. — ''Mon cher''... continuă vesel Candian după ce bău două pahare de'' înfundat''... altora le dă femeie, casă, masă și bani, și la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani și pozițiuni sociale. Mănoiu a ajuns până la bani. Cei mai puțin deștepți se opresc numai la ''masă''. Ce copilărie! Dar după femeie, casă și masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis... Cosmin privi în tăișul cuțitului și îngână:<br>— Da, da, ai dreptate... tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat.... — Și până acum nu mă gândii decât la bărbații cinstiți, bătrâni și nenorociți, care au greșit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbații care se ridică și se îmbogățesc prin turpitudini... o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decât virtutea, căci izbește acolo unde virtutea și legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aș hrăpi cu amândouă mâinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecțiunea legilor și eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aș imita virtutea lașă, care-și descoperă capul înaintea lui și-i întinde mâna? Ș-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capșa , pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici și chiar pentru săraci când nu mi-e lene să bag mâna în buzunar; și dacă fur pentru cineva mai puțin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate... Cafenea bucureșteană, pe Calea Victoriei, loc de întâlnire al scriitorilor și artiștilor. — Mănoiu are parale... răspunse Cosmin, și ceru a doua sticlă de vin. — Și parale, și dreptate. Xantup este un spoliator bătrân și nerușinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe și n-a scăpat decât grație unui prelat prăpădit după grațiile nevestii-și. A luat cu arendă un mare domeniu al statului și n-a plătit arendă nici până astăzi. În sfârșit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Și creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Și când legea este neputincioasă față de Xantup, și când cinstea întinde mâna lui Xantup, și când virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decât legea, decât cinstea și decât virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăiește cu Mănoiu, și Mănoiu cu milioanele lui Xantup. — Da... dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnindu-și degetele. Dinicu cânta ''Miserere'' și naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulțimii. De la o masă se auzi glasul răgușit al unui faimos bețiv, urmașul degenerat al unei mari familii: — Ah! aaah! la-să-mă... la-să-mă, Dinicule... să mă vezi mort, Dinicule... încă o dată ''Trovatorul''! Un tânăr cu chef, bufnind de râs, strigă:<br>— Bravo, Prințule, ești nemuritor! Câțiva ofițeri aplaudară, râzând cu hohote. Dinicu începu iarăși ''Miserere''.<br>— Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian, arătând amicului său pe ''Prințul'' de care râdea lumea. Așa de mult bea, că nu mai mănâncă. Câteva măsline și doi-trei țâri, trași prin spuză, și încolo, toată ziua, țuică, vin și pelin. De unde Arie patetică din actul al IV-lea al operei italiene ''Il Trovatore'' de Giuseppe Verdi (1813-1901). ''Il Trovatore'', operă italiană; libretul de M. Salvatore Cammarano și muzica de Giuseppe Verdi. bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie și bea necontenit. Te rog, privește-l. Abia se ține pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alți cunoscuți? Ce artist, ''mon cher'', ce artist! Cu cât meșteșug se supără pentru ca ceilalți să râdă și el să aibă dreptul ca să le zică: "Haiti... ai râs?... o sticlă de pelin... și nici două, că te plesnesc!" Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prințul a băut, a trântit paharul jos, a ridicat sprâncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, și-a rânjit cei doi dinți negri din gingia de sus și a strigat răgușit și satanic: "Mănoiule, mi-ai stricat șmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin... ai auzit?... marș! marș! că te plesnesc!" Noi am râs, băiatul care ne servea a râs, dar Prințul și-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, ''mon cher'', ce mare artist! Cosmin închise ochii, și în acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă... și mângâierile furișate ale aceleiași femei... și cei doi ochi albaștri, melancolici, mustrători... Vântul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor și legănându-se în aer cad tremurând și ușurel. — Îmi pare rău că n-a mâncat și Mănoiu cu noi. Sunt două luni de când nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile... — Unde?<br>— La Câmpulung.<br>— Singur?<br>— Da.<br>— Și ''madame''... Sașa Malerian... rămâne... în București? Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:<br>— Dumitre, socoteala!<br>— Nu mergi cu mine la "Noua generație"?<br>— Nu, n-am fost niciodată și nu cunosc pe nimeni.<br>— Și dacă nu-i cunoști? Mai întâi că toți sunt cu ochii la bancher... dar tu ești încă fată mare... În curând te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduți... — Zece și șaptezeci și cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton roșu: "Zece bani țuica, douăzeci pâinea, unul și cincizeci ''înfundata'', cincizeci supa, șaptezeci fleica, trei și cincizeci ''ruginita''"... — Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncând pe masă un bilet de douăzeci de lei. Chitaristul, cu capul întins pe spate, cânta "doi ochi am iubit ''într''-a-mea viață", iar Prințul repeta, scuturând din cap, "unul chior și altul cu albeață" . În stradă cei doi prieteni se despărțiră.<br>— Când ne mai vedem? întrebă Candian.<br>— Nu știu, răspunse Cosmin. ''Șansă bună'' dacă te duci la "Noua generație". — Nu cred, căci astă-seară avem o ''bacara spartiană''. Jocul de cărți cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian și Mănoiu "academie liberă, palestre sau bacara spartiană ". ==II== "Același, același cinic", șopti Cosmin, apucând pe Strada Academiei. Cerul era senin; stelele sclipeau ca niște ochi de aur; un vânt ușor, în zăpușeala acestei nopți de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fără să știe încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulțime de impresii, și acum pleca mai tulburat de cum venise. Viața sa i se desfășura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atât de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile și nopți lungi. Când a venit din orașul B... și s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat și hotărât sa învețe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupți, să învingi, și înaintea învingătorului lumea să-și descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus și iluziile. Când a intrat în sala Facultății de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintâi la examene. La început acest "ce-mi pasă!" fu pentru provincial o supremă mângâiere. După câteva săptămâni însă începu să-și piardă farmecul. Într-o zi, intrând în odăița lui săracă, deschise un volum de drept roman. După câteva minute de citire ochii îi alunecară pe rândurile negre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăși curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice și lanțuri de aur, cu mănuși, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roși, cu ghetele scâlciate, cu cămașa mototolită și de o culoare nehotărâtă. De astă dată, "ce-mi pasă!" îl întristă. Rândurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puțin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scântei albastre. De ce când ceilalți discută o chestie de drept, cum de obicei se întâmplă în anul întâi, nu se găsește unul ca să-l întrebe și pe el ce crede despre cutare controversă? De ce când ies de la cursuri ei pleacă discutând, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mână, un sul sărăcăcios de hârtie vânătă? Și de ce cu toții se adună în jurul unui fleac, strâns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citațiile latinești, greșind necontenit timpurile, și altul care citește pe niște foi îngălbenite de douăzeci de ani -chiar și ei nu se uită la el, ca și cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, același lucru. Cu cât erai mai rău îmbrăcat, cu atât observațiile erau mai aspre și mai nedrepte. Șapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat și fiul vicepreședintelui Camerei. Firește, "premiul întâi" venea la școală îmbrăcat ca o păpușă, cu părul lins și cu cărarea aleasă drept din creștetul capului. "Ce-mi pasă!" a zis șapte ani. În facultate, în câteva săptămâni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vârstă oarecare, în liceu "ce-mi pasă!" era puternic ca iluziile unui copil. Ș-apoi, cine înșira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect mașinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proștii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată și are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrențele pe tine, sau iei serios note, pe când prostia continuă a da din cap, prefăcându-se că scrie. În facultate ești deja în lume: judecat după aparență. Nimeni nu are vreme ca să te examineze și să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparențele hotărăsc, și obișnuitul "ce-mi pasă!" devine ridicol. Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte și cărți este cu neputință. După două luni de la sosirea lui în București, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfârșit, cei mari și-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu câteva cuvinte... Două luni și-a plimbat în zadar, pe la diferite autorități, redingota înverzită de soare, ghetele scâlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită și obrajii aprinși de rușine. S-a hotărât să dea lecții la vreun pension, fie și de domnișoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunța continuu că-i trebuie "un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile și istoria la patru clase gimnaziale, și gramatica, caligrafia și desenul, la două clase primare", când l-a văzut s-a uitat lung la el și i-a zis: "Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tânăr, domnul meu". O lună de zile a mai citit acel anunțiu în ziare. Firește, ''domnul meu'' fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrân grefier din orașul B...: "Fătul meu, îți dau tot ce pot să-ți dau, dar n-are să-ți ajungă. În București viața este scumpă, și tu ești mare. Dacă ai vrea, te-aș trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Și el și nevasta lui sunt oameni buni și stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ți fie de haine, cărți... ești de douăzeci de ani... nu mai ești copil." Cu câtă mândrie răspunsese atunci: "Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!" După o jumătate de an de răbdare și de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerșească adăpostul unor necunoscuți, al doamnei și al domnului Malerian. Dar cum or fi ăști oameni? Buni? Atât nu e destul. Or fi având copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: "Te vor primi cu bucurie. Ești mare, fii cuminte. Eu sunt bătrân, ca mâine o să închid ochii." Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfârșitul căruia imaginația îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simțise. Mândria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viața lui, afară de premiul al doilea din liceu, și totuși, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mâna și cere de pomană. Oh! prima scenă... ce lumină!... ce întuneric!... A intrat în curte. Un câine lățos îl latră. Câinii nu pot suferi pe cerșetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simțit-o. A pus mâna pe telul clopoțelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfârșit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis și l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu și-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. "Domnu Paul nu este acasă. Cuconița e sus." Sus s-aud două glasuri fragede: "De la cine e, ''mamŕ''?", "Cine-ți scrie, mamŕ?" Aude, sau i se pare? "Bătrânul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian când a fost greu bolnav." "Când a fost tata așa de bolnav, mamŕ? Ce boală, mamă?" "Înainte de-a se însura... Acum bătrânul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, ''neputând altfel'' să urmeze la facultate. ''E foarte sărac''." Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. "Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamŕ?" "Bietul Cosmin, ne vorbește de plată, îi e rușine... vrea... să ne plătească ceva... Băiatul trebuie să fie afară... Să-i dăm odăița din fund... Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian." Nu, ''săracul'' nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată... o femeie... două domnișoare... vorbesc... le e milă de dânsul... "săracul"... "odăița din fund"... "Mamŕ, o să mănânce cu noi?" Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede "să-l primim, mamŕ". "Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine." Ce rușine! Abia-și stăpânește lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversația s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scânteietori, ca de pisică. O mână îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă își ridică puțintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuș. Doamna Sașa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; își vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine și-ar fi cumpărat o pereche de ghete decât pe Demangeaț . Cu tot dreptul roman nu poți să cârpești o gheată. Ce curios! Îi vine să râdă de ghetele lui. Când doamna Malerian se apropie, el nu mai simți nimic. Frumoasa doamnă îi vorbește blând. Totuși, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decât: "Da, nu, da". Frumoasa doamnă i-a dat brațul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea și, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urât și bătrân, pe lângă ea! — Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian. Un glas rece și ascuțit. Să fi strigat altcineva în acest gât rumen și rotund? Ușa din dreapta se deschise binișor. Sunt ele. Și în fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: "Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamŕ?" și care: "Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine!" — Fetele mele, dle Cosmin, Valeri și Gelina, așa-i zicem noi, din Angelina. Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiași ochi, același nas subțire cu nări mișcătoare, aceeași frunte, același par negru, aceeași talie, același glas limpede și tăios. Desigur că la masă nu va sta lângă dânsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subțirică, foarte subțirică, și ușoară ca și rochia ei de fular alb cu bobițe Joseph-Charles Demangeat — jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris începând din 1862. negre. Ce ochi! Albaștri, leneși și melancolici. Desigur, Gelina zisese: "Săracul, să-l primim"... Și cuvântul "săracul" se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Și el putea să-i zică: "Săraca, ce puțin sânge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!" Și de-aci încolo? Cosmin se șterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viața, îi aprinsese imaginația, îi deșteptase conștiința. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult și bine, ca să-și oprească gândurile. Imposibil. Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deși nu are obiceiul să bea. Da, a scăpat de veșmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Și de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai târziu... "Ești mare... să fii cuminte"... parcă așa se sfârșeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte... ce va să zică a fi cuminte?... Cât de cuminte își închipuia că mângâie obrajii palizi ai Gelinei când sufla în lumânare! Ce cuminte se adâncea în ochii ei albaștri și misterioși! N-ați auzit niciodată de glasuri care mângâie cu orice cuvânt? Ș-apoi, frumusețea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surâs, noi dregem nasul, colorăm ochii și părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor... ne batem joc de ochii noștri și de perfecțiunea statuilor... Urâtă?... Frumoasă?... Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Și nimeni nu e de vină. Chiar acum, când se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adâncimea și misterul unor prăpăstii. Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic... nici un semn... absolut nimic... În locul ei altcineva a vorbit. Ești de carne și de nervi, simți și te naști cu patimi, ș-apoi, de douăzeci de ani... și inocent!... Nimeni nu-și dă seama de puterea fatală a inocenței... Este destul să-ți șoptească: "Ce-o fi aceea... tu nu știi, și alții sunt fericiți"... Îngerul rău este curiozitatea inocenței. Sașa Malerian a suflat... a stins cele două lumini albastre... a vorbit așa, că inocența lui i-a șoptit: "Ce fericire!" Cine ar fi rezistat la fericire?... Ochii ei sunt verzi, cu scântei roșietice, ca de pisică lacomă... La început a fost ca la toate începuturile... Un braț care se încolăcește de brațul tău, înfiorându-te... Un surâs neînțeles și plin de înțelesuri vagi și căldicele... O răsuflare apropiată de obraji... O mică greșeală... să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mâinile tale... și să simți pe mâini un piept rotund și apăsat... tot din greșeală... "Ah! pardon!" Ș-apoi un surâs viclean, care-ți spune clar: "Ce naiv! nu vezi că nu m-am înșelat?"... Apoi un vals în trei pași... o încercare... Iarăși o greșeală... a uitat ușa deschisă când își punea corsetul, și pieptul i se mișca puternic... tot din greșeală... în sfârșit (inocența fiind prea sperioasă), o vorbă... una singură... Cele două lumini albastre și melancolice... fiind numai de șaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie... Și lacrimi... și sărutări... frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină... Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în brațele unui bătrân urât, gârbov și năuc... Cum să n-o creadă?... S-a uitat la ea și s-a uitat la el!... Ș-apoi, când Sașa i-a spus durerile vieții, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputință să nu o creadă, să nu o înțeleagă, să nu o ierte și să nu o iubească. Paul Malerian a agonisit până la patruzeci și cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărți didactice, lecții private, viață calică. A ajuns cu bani și cu moșie, apoi a căutat o fată tânără, frumoasă și săracă. Ce greșeală neiertată pentru un negustor! Pe când strângea un capital, risipea pe celălalt, și tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere și frumoase. Bătrânul fusese maniac și poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, și-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren și, sosind în orașul B..., a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa știe a cui este. S-a culcat și a adormit cu banii rispiți prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcându-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut și atâtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, și-a venit în fire și, socotindu-și avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde știa Sașa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B..., uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă... acolo unde el a cerut acum să-i puie patul... unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară... Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie și te apasă, acești ochi măriți de suferință și de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?... Ce de viclenii, câte minciuni, câte curse întinse bătrânului!... Cum s-a schimbat odăița din fund!... La miezul nopții, uneori și mai devreme, s-aud niște pași ușori și un fâșâit de fuste ca o adiere de vânt. Este ea. Ea cu mâna ei încuie ușa. Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopții, se plimba cu pași mari prin odaie?... Spunea pe dinafară versuri din Horațiu... Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită așa la dânsul, pironindu-și ochii drept în ochii lui, până când îl învinge? Nu se poate, ea știe, cel puțin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare! Numai atât? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durând? Nu spune. A gonit pe doctor și a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei ușă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mâinile uscate îi cad ca niște oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă și soită de nădușeală. Până acum trei zile înghițea câteva linguri de supă, la dejun și seara, pe care i le da Sașa cu mâna ei. Și după ce o mângâia, începea să plângă, repetând aceeași frază pe care o spunea de două luni de zile: "Sașo, iubita mea, omul nu moare decât după ce-l uită ceilalți". Valeri plânge sus și îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbește de mai multe ori pe zi și, când se urcă sus, se uită la mine și mai lung și mai neclintit. Cea din urma fază. Aseară a strigat Sașei: "Fugi... du-te... odăița din fund... să nu te vadă fetele!" În sfârșit astăzi, pe la șapte ore, pe când cobora scara în vârful degetelor, o clipă i-a zvâcnit inima. Bătrânul vorbea tare. L-a auzit bine, și cele din urmă cuvinte îi sună și acum în fundul urechilor: "Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii și mi-a răpit onoarea!" Un hohot de râs și-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, și bătăile inimii nu i s-au potolit decât după ce a venit Candian. E fericită sau nefericită asemenea viață? Iată întrebarea care-și puse Cosmin reîntorcându-se la "Costandin", hotărât să bea, să bea mult, să fumeze și să uite tot. E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se așează la o masă din fundul grădinii și cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decât prea puțini oameni, și toți beau, râd, discută, strigă. Prințul n-a plecat. E la o masă între doi ofițeri. O țigară stinsă i-atârnă pe buza de jos. Din când în când strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: "Lasă-mă... uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scârnăvie!" Dinicu începu ''Ciocârlia''. În grădină e un miros greu de vin, de tutun și de bucate. Mesele sunt ude și pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer "baterii", țigări, "taifasuri" și "tararale" cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l servește destupă sticla privindu-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bând așa de mult și în neștire. Aprinse o țigare; o fumă repede; aprinse alta, și alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc". A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroșit și-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simțit așa greutate la tâmple. Ei, dar ce să fie! Firește că nimic... Ce ciudat! Să se sperie el, tânăr și viguros, de un bătrân bolnav și nebun!... Și cum se sting culoarea și puterea ochilor albaștri... O copilărie... Farmecul lor nu e decât un caprițiu al imaginației... Ce e iubirea?... Capriciu?... Boală?... Ce vin rău și prefăcut... Desigur că e prefăcut... Ce-a băut pentru ca să-i vie amețeală? Nimica toată. O! el poate mai mult... este tânăr... Să mai vie a patra sticlă. Cât de ridicole i se par toate câte îi trecuseră prin cap. Adevărate nebunii... Este o artă a vieții, o mare artă, pe care acum a priceput-o... Iată, colo, ''Prințul'', cu câtă artă lasă pe ceilalți să râdă de el pentru ca să le bea vinul... Ce artist, în felul lui!... Adică cum au făcut atâția calici milioanele?... Nu sunt oameni politici a căror înaltă poziție bănească și socială o datoresc femeilor?... Legile sunt neputincioase în fața acestor uzurpatori... Virtutea salută viciul... Și un băiat care ar grămădi biblioteci întregi în capul lui naiv ce-ar putea ajunge decât "untrei-sute-de-lei-pe-lună"?... Ce dracu, parcă aude glasul și râsul lui Candian!... Aș, vinul e prefăcut... încă un pahar, va fi cel din urmă, iar nu ca celalt... Candian e un cinic... Cum e cu putință să se sperie de un bătrân?... Ș-apoi ce-a făcut?... L-a înșelat?... Nu... E și natural, și drept... Nu se însoară cineva la cincizeci de ani cu o fată frumoasă, sănătoasă și de șaptesprezece ani... Ai?... Parcă de șaptesprezece i-a spus Sașa... Așa e... Oare nu e revoltătoare această împerechere a șaptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parcă i-a spus Sașa... Pe cine a înșelat?... Și mai întâi cine a înșelat? Bătrânul. El a înșelat natura, care pururea se răzbună... El a torturat atâția ani — și ce ani lungi! — pe o femeie tânără, frumoasă și voinică... În acest caz viciul este mai nobil ca virtutea... Virtutea ar fi monstruoasă... Păcatul, dacă păcat este, a scăpat o victimă din brațele unui schelet... O veneră lângă un cadavru!... Ce caraghios... E de râs... (Cosmin râse și își aprinse țigara.) Ba nu, zău, este de râs... Și ce trebuie să fi fost în seara de nuntă!... Zău că e de râs... nu e trist deloc... Marea artă e de-a arunca la o parte scheletul și de-a răzbuna natura insultată... Nu cumva acest gând l-a spus în gura mare? — Ce poftiți, domnule Cosmin? îl întrebă un băiat somnoros, cu șervetul aruncat pe umărul stâng. — Socoteala! A plătit. Nu știe bine cât. În urma sa auzi glasul răgușit al ''Prințului''.<br>— Uf! ce păcătos! umblă drept! marș! drept, puică, să mă vezi mort! — Cui o fi zis! mie? nu cred, bombăni Cosmin... Ce artist... Ce mare artist în felul lui... E hotărât să meargă drept și repede. Nici vorbă că nu va fi așa de laș încât să-i fie frică de un bătrân. Să îndrăznească! Scrâșni din dinți, ridică pumnii și îi repezi în jos, ca și cum ar fi trântit pe cineva. Sângele îi năvăli la cap. Pe la douăsprezece ore ajunse în dreptul porților. Puse binișor mâna pe clanța portiței. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot. — Ce lașitate... să-mi fie frică de un bătrân! Din cotitura străzii se auzi un fluierat ascuțit. Sergentul de noapte. A trântit prea tare portița? Întâiași dată a băut atât de mult. A fugit de-acasă? A zis ceva bătrânul? Da, și avea dreptate, ca proprietar însă, iar nu ca om... Trebuia să afle, era fatal... Vinul a fost prefăcut... O, marea artă îți dă casă, masă, plăceri, bani și pozițiune socială... cine se oprește la mijlocul drumului este un prost care răpește tot și nu se alege cu nimic... Când a plecat de la "Costandin" lui trebuie să-i fi zis: "Drept, păcătosule" !... Ce artist... ce nerușinat!... Sergentul fluieră a doua oară. Cosmin tresări, aducându-și aminte că s-a oprit în poartă. Vasăzică, îi e frică?... Marea artă cere curaj, și el este poltron... El, și poltron! Cosmin se opinti, ca și cum ar fi fost înhămat la o căruță încărcată, făcu doi pași și se clătină. Pământul i se învârti sub tălpi... Vinul a fost prefăcut... dar lampa din bibliotecă de ce-o fi arzând așa de târziu?... La bătrân e lumină... Poate că-l așteaptă pe el... (Un fior rece îi trecu de-a lungul spinării și începu să vadă mai limpede.) Dacă ar merge încet, încet, ca o pisică, ca să nu-l simtă nimeni, până sub fereastra luminată? Binișor, în vârful picioarelor, stăpânindu-și răsuflarea, se apropie de zid și înaintă, oprindu-se la fiecare pas ca să asculte. Da, nu-i e frică, ideea însă că bătrânul l-ar aștepta e mai presus de forțele lui. Ușile care dau în balconul de la al doilea etaj pocniră. Cosmin tresări și se lipi de zid. Cineva ieșise în balcon. Și nu este o părere. Îl întreabă șuierat: "Tu ești?" E glasul ei, e Sașa, ca un sul alburiu. Cosmin tresări și răspunse încet, abia îndrăznind să se dezlipească de zid: "Da, eu, am venit târziu". "Te-am așteptat, șopti Sașa. Ca să nu vorbim mult, caută în batista aceasta, du-te, vezi, citește. Să nu pierzi nimic." O batistă căzu sub balcon, lângă treptele de piatră, și Sașa dispăru, închizând ușile încetinel. Pe unde să treacă? Pe lângă ferestrele bibliotecii? E lumină. Doarme bătrânul? Îl așteaptă pe dânsul? Înlăuntru e lumină, afară e întuneric, desigur, n-o să-l vadă. Și totuși, e mai bine să se târască pe brânci. În întuneric păru o broască colosală. Luă batista și se întoarse. În dreptul ferestrei luminate se opri... N-ar putea privi măcar o clipă, măcar cu un ochi? E ceva... o greutate care-l trage la pământ și o sfoară nevăzută care îl ridică în sus, în sus, până la fereastră, măcar o clipă, ș-apoi, p-aci ți-e drumul!... Nu se mai gândi. Ca și cum și-ar fi luat vânt ca să sară o prăpastie fără fund... privi numai o clipă. Colțul perdelei ridicat. Desigur, pe el îl aștepta. Bătrânul izbutise să se scoale din pat. E în mijlocul odăii, c-o bluză peste cămașa de ziuă, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strâmbi. Își mestecă limba și privește la un revolver de pe măsuța de noapte, în loc de ochi, două rotocoale vinete, două gropi întunecoase. A deschis gura. Și-auzi numele destul de bine. O! e înfiorător!... ==III== Cosmin se repezi pe poartă. Dacă nu s-ar fi temut de sergentul care dormea în colțul străzii, ar fi rupt-o la fugă. Emoțiile și, mai ales, acei ochi înfiorători i-au zguduit conștiința. Beția însă îi stăpânește trupul. Mâinile îi tremură; picioarele — slabe, și de pe la genunchi în jos parcă ar fi încăputate. Pe Strada Doamnei îi e așa de greu... Se rezemă cu fruntea de niște uluci... "Ai băut prea mult, domnule", îi zise un sergent ieșind din întuneric. Cosmin tresări. O nădușeală rece îi brobonă fruntea. S-a ușurat... E mai bine, un fel de bine ca după friguri. După ce pipăi buzunarul de sus al redingotei și se încredință că n-a pierdut batista Sașei, plecă repede, fără a răspunde sergentului, care-l întreba mereu: "Ți-e mai bine, domnule?" Pe bulevard, la lumina unei lămpi, scoase batista, o desfăcu. În ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare și două sute de lei. Citi repede rândurile strâmbe cu litere mari. Sașa îi scria ca să nu vie acasă. Pe Malerian îl apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se încuiase în bibliotecă, strigând că "odată cu el a venit și rândul altuia!" L-a așteptat mult timp prin curte, neștiind ce să facă cu "nebunul". Valeri are spasmuri de frică. Scrisoarea se termina spunându-i ca să se ducă la un otel, să închirieze o odaie și sa-i trimită adresa a doua zi de dimineață. După mii de îmbrățișări venea un postcriptum. "Te împrumut cu 200 de lei." Cosmin mototoli scrisoarea și vârî banii în buzunar. Îl "împrumuta". Al doilea "împrumut". El ține socoteala, știe tot ce i-a dat, și neapărat că va plăti aceste datorii. Tot... tot... afară de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciți, para cu para, de acela care zace în bibliotecă. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte că nu trebuie să cadă în rândul lui Candian și al lui Mănoiu. Nu cumva și ei vor fi început prin a se "împrumuta"? A ajuns în Calea Victoriei. Poate că dacă Sașa nu întrebuința cuvântul "împrumut", l-ar fi scăpat de un scrupul de conștiință. Ea a voit să nu-i atingă amorul propriu, și tocmai această ''evidentă'' voință îl supără. Alt cuvânt nu găsea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decât faptele. Câte nu fac oamenii ocolind să-și spună ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefăcut. Se simte slab, fără curajul de odinioară de-a se îmbrăca oricum și de-a trăi cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi să fie așa de energic ca să-i trimită banii înapoi însoțiți de cuvintele: "Am înțeles cuvântul ''împrumutat'' și mă grăbesc de-a-mi plăti datoria." Și chiar dacă ar avea curajul ca să se arunce în voia soartei, cu Sașa cum rămâne? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemărginită. Cine nu a văzut-o cum îl îngrijește când se întâmplă să-l doară vreo măsea, nu-și închipuiește cum îl mângâie, cum tremură și cu câtă delicatețe îi pune pe obraz o perniță caldă, cu sare, bineînțeles după ce l-a sărutat, cu lacrimile în ochi, în locul unde-l doare. Într-un rând Gelina era bolnavă de friguri tifoide și pe el îl durea capul. Pentru Sașa nu era decât un bolnav în casă, și încă bolnav greu, îl durea capul. "Ce e mai mare rău pe lume decât durerea de cap?" Și Gelina tocmai acum se bolnăvi! Nu face nimic; îi trece ei, că n-are decât friguri... Durerea de cap însă... "nu e nimic mai rău pe lume ca durerea de cap!" E ceva monstruos în iubirea Sașei, dar el s-o judece? El e singura ei speranță și mângâiere, el e fericirea și idealul unei ființe pentru care tinerețea a fost un lung șir de amărăciuni. La Biserica Crețulescu bătu, lung și lugubru, două ore după miezul nopții. Câțiva măturători târșâiau leneș lungile lor târnuri. Unde să se ducă? La ce otel? Ar fi cutreierat toată noaptea dacă tăcerea și pustietatea străzilor nu l-ar fi obosit. Simte însă că nici în pat, într-un hotel, n-ar putea dormi. În dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sări pe trotuar, întinzându-i mâna. Era Candian. — Tu, și noaptea, la ora asta? O fată mare așa de târziu?<br>— Am fost la un prieten, îngână Cosmin, dar tu?<br>— Ți-am spus că avem la mine "academie liberă" cu ''dame'' foarte cumsecade și cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Mă chema, spunându-mi că e bolnavă. Știi, nu pot să aduc la academie o cucoană mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, ''mon cher''. M-am dus și n-avea nimic. M-a primit râzând și cu ceai. De câte ori petrec o seară acasă, mă pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Dacă ar ști... dar pe fecior și pe vizitiu îi plătim și eu, și ea. Abia scăpai. Și, dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, nu te mai duce acasă, ai cu mine, să vezi și tu "palestrele". Sunt vro câteva femei adorabile, și avem un diavol de nouăsprezece ani neîmpliniți, un diavol... A moștenit două milioane... Să vezi ce elegant taie băncile. E și o blondină, o nemțoaică adorabilă, e cu el, și nu știe decât să râdă, să bea șampanie și câteva cuvinte, ''obt la Manoi, apataș bancher, pun, pun la Lizi'' sau ''praafo, Lizi!'' Când bate, căci joacă și ea contra amantului ei. E o frumusețe... O petrecere... Te rog să vii cu mine... Acasă nu, la otel e nehotărât, pe stradă e prea trist și prigonit de atâtea gânduri, mai ales de imaginea fioroasă a bătrânului. Ei, și dacă s-ar duce? Poate că încercându-și norocul va îndoi capitalul și va putea plăti Sașei. E ostenit, slab și cuprins de o adevărată boală în acea parte a sufletului care voiește și nu voiește. — Merg, răspunse Cosmin.<br>— Te rog însă, ''mon cher'', să fii mai vesel.<br>— Făgăduiesc, și nici n-am de ce să fiu trist. La cel din urmă cuvânt, îi trecu prin minte figura sinistră a lui Malerian. Cosmin se strânse în umărul prietenului său. — Ce, ți-e frig? -Aș, nu, nu vezi c-am nădușit? Dincolo de Episcopie cupeul apucă la dreapta și, după câteva minute, se opri pe Calea Dorobanților, în fața unor case cu două etaje. Candian șopti câteva cuvinte vizitiului, îi strecură o piesă de cinci lei, se întoarse către Cosmin și-l întrebă, arătând spre etajul de sus: — Îi auzi? În adevăr, strigătele și aplauzele lor se auzeau din stradă.<br>— Vesel, ''mon cher''!.<br>— Fii sigur, răspunse Cosmin emoționat. ==IV== Candian îmbrânci ușa salonului și zise cu o voce teatrală:<br>— Domnilor și doamnelor, vă prezint pe Iorgu Cosmin, un tânăr ''non plus ultra'' Mănoiu, un brun, cu părul creț, cu mustățile ascuțite, se ridică în picioare la masa de bacara și strigă: — Ura! Să trăiască Iorgu Cosmin! După el cincisprezece guri repetară: "Să trăiască Iorgu Cosmin". Recomandația se făcu repede; erau grăbiți; îi aștepta bancherul gata de-a porni, la dreapta, la stânga și la mijloc. Mai întâi cu doamnele. Firește, "sunt oarecare forme în viață". ''Madame'' Linica Theodorescu, ''madame'' Sevastița Pirigumenos, domnișoara Lizi Gottlib, cea cu "prafo, Lizi", domnișoara Laura D..., pe numele de artistă, Loradonna, căci în curând "va vorbi lumea de o nouă astră pe cerul muzicii când se va hotărî să studieze canto", domnișoara Zozo, "un drăcușor șarmant, o nebună delicioasă", după expresiile lui Candian, și coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atât de groasă că, pe scaun, pieptul i se unește cu pântecele. Coana Anica îngrijește de apartament și de Candian. Pe trei din domni îi cunoștea. Pe Alexandru Mănoiu, pe un student de la Drept din seria de acum șapte ani și pe dnul N..., revizor școlar, doctor în litere și filozofie de la Gand Candian îi prezentă pe ceilalți. Domnul Pantazi, gros, lat și înalt, cu favoritele lungi și cănite, rentier, Georges Panicu, "diavolul", clipește nervos și vorbește pripit, "singurul lui cusur; încolo, inteligent, spiritual și ''irrezistibil'' în fața oricărei femei", Mitică Fileanu, un tânăr ciupit de vărsat, cu părul roșu, cu ochii albaștri și mici, ca două mărgele în fundul capului, are un unchi milionar în Craiova, și n-are "nici ''atâtica'' altă rudă" (Candian își Mai departe nu se poate merge (''lat.'') — fără egal. Oraș în Flandra orientală. arătase vârful degetului celui mic), Petre Leon, Mișu Popovici și Ionel Ludoveanu, "trei tineri plini de talent". Candian, văzând graba cu care se pregăteau toți ca să se așeze la masa verde, îi rugă să bea mai întâi câte un pahar de șampanie în sănătatea noului prieten, Iorgu Cosmin. — Coană Anico, ''leagănă-te'', te rog, și prezintă-ne trei sticle extrasec. Coana Anica se legăna în mers, parcă i s-ar fi scurtat, pe rând, când piciorul drept, când piciorul stâng. Coana Anica însă încremenise cu ochii la biletele de bancă din fața lui Panicu. Pierduse mult și de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi să schimbe rugăciunea în "pașol , coană Anico", dar Georges Panicu îl întrerupse, clipind repede. Vorbește diavolul? Se făcu tăcere. — Ca-Candian, să trag taaa-lia-asta, ș-apo-poi sa șam-șamșampani-nizăm. Ce-cer scu-cuze don'lui Co-Cosmin. — Să-i facem plăcerea, răspunse Candian (apoi mai încet la urechea lui Cosmin), e ''irrezistibil'' diavolul, taie băncile cu o eleganță neîntrecută și n-are decât nouăsprezece ani neîmpliniți. E irrezistibil! Panicu pierduse trei mii de lei cu o eleganță neîntrecută. Toți câștigau, și revizorul, și studentul în drept, și Mișu Popovici, și Mitică Fileanu, și talentatul Ludoveanu, pentru ca să nu vorbim decât de acei care n-avuseseră cu dânșii decât douăzeci până la cincizeci de lei. Numai Mănoiu și coana Anica Mitulescu pierdeau. Ah! coana Anica? Nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai mirosea, murise în ea tot, afară de o răsuflare grea și de o idee fixă: "Dacă n-ar fi aruncat mult pe primele lovituri, ar fi avut acum cel puțin 1.000 de lei". Panicu începuse cu o înfierbântare războinică. Diavolul care nu împlinise încă nouăsprezece ani (ce talent!) trimitea cărțile la dreapta și la stânga c-o iuțeală într-adevăr minunată: zbârnâiau răzând postavul, ca niște săgeți scăpate din arcuri. Marș! (sterge-o) (rus., trecutul verbului itti, alterat). Candian se retrase la o parte cu Cosmin și începu să-i vorbească despre cei de la masa verde. Sunt numai pasiune. Oricare din ei, dacă ar fi studiat frumoasele arte, am fi avut și noi "Renașterea Italiei". Să-i vezi dinspre ziuă, ce ochi scânteietori, "geniali" chiar, în figurile lor palide de "savanți". "Să se organizeze forțele productive și creatoare ale României și se va vedea de ce sunt capabili acești cunoscători profunzi ai vieții moderne. Revizorul este un savant în toată puterea cuvântului, dar ce vrei să facă în țara românească? În Franța de mult ar fi ajuns academician și profesor la Sorbona." Ionel Ludoveanu poate că e "primul condei" în ziaristica noastră. Acel cap tărtăneț închide în el un talent excepțional. N-a trecut decât patru clase gimnaziale și scrie articole de fond într-un ziar modern cu "aspirațiuni de ordine și de propășire". Mitică Fileanu e tot ce a produs Craiova mai inteligent. Au vorbit și ziarele de modul strălucit cu care și-a susținut licența în drept la Paris. Profesorii "l-au strâns de mână", numindu-l, după afirmațiunea organului la care colaborează Ludoveanu, "''notre cher collčgue''" . Un singur cusur are, și "poate că e o calitate", e un fel de "socialist oportunist" în politică. Are un program de idei atât de personale, că nu e de părerea nici a radicalilor, nici a socialiștilor din țară, și de aceea nu s-a sfiit a iscăli trei programe în șase luni cu ocazia a trei alegeri, dar, după cum zice el, toate la un loc alcătuiesc programul lui, bazat pe patru idei fundamentale: "Patriot ca român, conservator în fața diplomației europenești, socialist în fața capitalului și democrat în fața poporului". Pantazi, un om serios "d'un savoir faire" și de-o energie fără pereche. La cărți e tipul cel mai tare. Privește câte o jumătate de ceas ș-apoi pontează. El e organizatorul seratelor noastre, și revizorul, în limba lui de savant, îl numește "Solone al Fortunei, singurul care a știut să smulgă banda de la ochii norocului". ''Rentier'', e o vorbă. "E cel mai mare artist în Scumpul nostru coleg (''fr.''). Capacitate de a se descurca; abilitate, șiretenie (''fr.''). felul lui." Câștigă bani mulți, dar îl și costă. Cum să nu-l coste Linica Theodorescu? A trecut ea de 30 de ani, dar e neîntrecută în misterele sexului". Dacă ochii ei, mari, negri și galeși n-ar bate-n galben, ar fi cei mai frumoși ochi din România. Într-o seară revizorul i-a zis "ochi de bou". Linica s-a făcut foc, el însă i-a dovedit că așa zice Omer celor mai frumoși ochi din antichitate. E tare revizorul, nu e slab decât la pungă și la joc. Aruncă toată leafa pe-o singură carte, și dacă pierde, o lună de zile ne face "teoriile șansei". Laura D... (niciodată nu i se spune numele de familie, un nume glorios în analele noastre), ''Loradonna'', e slăbiciunea lui Mănoiu. "Se mai consoală de Xantupinoaia." ...Ia privește cum se apropie Ludoveanu de Sevastița Pirigumenos! Pentru el ar fi un mare noroc. Dintr-o dată ar ajunge acolo unde Mănoiu n-a ajuns decât după multă răbdare și experiență. Și ea îl chinuiește cu un surâs rezervat. E și tânără, și frumoasă. La ''palestre'' nu vine decât rar, și "așa, pentru un gust". Bărbat-său, un grec bătrân, a plecat la băi, bolnav "de stomah, de ficat, de rinichi și, după cum spun unii doctori, și de inimă". Ea s-a asigurat de un testament făcut de jurisconsultul B... și a rămas în București "sub pretext, ''mon cher'', că iar e însărcinată". Când aude grecul de așa ceva — căci o apucă în fiece an în timpul când trebuie să plece el la băi — îl podidesc lacrimile de bucurie și-i depune, regulat, 5.000 de lei la Maurice Lčvy. Scena se termină cu declarația solemnă a lui Pirigumenos: "Țů, Sevasti, mu rog, si mi-ngropa, eu porunțescu și rumui". Și Sevastița, cu câteva zile înainte de plecarea lui Pirigumenos, simte greață, oarecare amețeli, n-are poftă de mâncare și se desperează de scârba ce trebuie să rabde o mumă pentru copilul ei. Anul acesta Pirigumenos, sărutând-o, i-a zis: "Sevasti, știi că acum un anu am avutu prisentimentu și ci-am spusu, Sevastě, baga la capů și nu lčpăda". "E convins, zise Candian, râzând cu hohote, că în fiece an Sevasti leapădă mai nainte de-a se întoarce el de la băi. Anul trecut l-am întâlnit la o serată și l-am întrebat: «Ce mai faci, nene Pirigumenos?» Știi ce mi-a răspuns? «Cum, nu știi?! în avgust am pierdut un buiatu, o minune de buiat! anu trecut o feta, anu ăsta un buiatu... merga bine, merga bine... nenea Pirigumenos!»" Cosmin zâmbi, privind la Sevastița.<br>— Ai tras! Ai tras! strigă de la masa verde coana Anica c-un râs forțat. Nu se poate, diavolul mamei, ai tras! Lui Panicu îi căzuse un ''trei-ochi'' din pachet, cu care, peste ''șapte'' al lui, făcea tocmai ''bac''. Se puntase pe amândouă tablourile peste 1.500 de lei. Panicu clipi amețit și, mai încurcat ca oricând, dădu să spuie că nu trăsese, ci că-i alunecase cartea. — Să mă, mă explic. Eu n-am atin-tins-o; a că-căzut, a aluneca-cat sin-gu-gu-ră. Să mă judece cu-cu-coane-le! — Frumos, musiu Panicule, frumos de tot, adică ce, eu nu țiu de cucoane? ! zise Mituleasca, sculându-se după scaun. Linica Theodorescu, Sevastița Pirigumenos și Loradonna o apucară de mâini, mângâind-o fiecare cu câte o vorbă bună: "Coană Anico, dragă"... "Anicuțo, fata mea, ce-o să fii dacă nu cucoană?, "Lasă, coană Anico, că trebuie sa se schimbe șansa diavolului; n-o să ție până mâine; ce, ești copilă?" Adevărul e că coana Anica, ca și ceilalți, și mai mult decât ei, pierduse necontenit. Domnișoara Zozo sări la gâtul coanei Anica, o sărută și pe-o parte și pe cealaltă și, după ce-i șopti ceva la ureche, coana Anica se liniști. "Irrezistibilul" plăti amândouă tablourile, "fi-fi-fiin' că așa e e-el", spre bucuria tuturor, mai ales a talentaților Petre Leon și Mișu Popovici. După ce se liniștiră, Lizi Gottlib trase paralele zicând: "Pun, pun la Lizi! praaafo, Lizi!" Georges Panicu o apucă de bărbie ș-o mângâie, vroind s-o imite: "Pra-pra-pra-fos, Lizi". Candian arătă lui Cosmin pe Zozo.<br>— Ea, ''mon cher,'' a făcut pace, ea, c-o vorbă, c-un sărutat. Ce drăcușor șarmant! Privește-o, Cosmine, ce bărbie rotundă, ce ochi umezi! Dacă ar ști ''cealaltă ''cât iubesc eu pe Zozo! Numele ei? Zozo. Prenumele? Zozo. Din părinți? necunoscuți. Chiar ea ne spune râzând că, desigur, tată n-a avut și se îndoiește dacă a avut și mumă. Revizorul zice: "Zozo s-a născut ca Venus, din valurile... lumii". — Dar tânărul Panicu cine e?<br>— Dacă mă crezi, nici eu nu știu bine. O invenție a lui Pantazi. Solone are un talent extraordinar de-a descoperi asemenea tipuri. A moștenit de curând două milioane. Un an de zile a plimbat, pe la diferite petreceri de noapte, pe un alt tânăr, tot așa de bogat. Acela a trecut frontiera cu o doamnă din lumea mare. Acum a găsit pe Georges Panicu. Toți îl fac haz. Aruncă paralele cu atât sânge rece, că revizorul îi zice "forța morală personificată". Băieții — Popovici, Leon, Ludoveanu și alții — se prăpădesc după el. Coana Anica îi zice ''irezestibelul''. Pe Lizi Gottlib a luat-o dintr-un liceu de domnișoare; fusese profesoară de canto, de limba germană și de pictură. Nu e urâtă nemțoaica. Și are haz Panicu, o pune să joace contra lui, de ''cabulă''. — Pe cea din urmă lovitură, zise Pantazi c-o voce de bas profund, pun și eu doi napoleoni. — Joacă Solone? zise Candian. Pun și eu o sută de lei pe tabloul lui Zozo. Nu zău, pune și tu douăzeci de lei, e ''puntul lui Solone''! Cosmin se sculă de pe scaun.<br>— Bine.<br>— Stai, Georges, nu porni, Iorgu Cosmin te onorează.<br>— Așa te vreau, Cosmine, strigă Mănoiu, frecându-și mâinile. Femeile se uitară curios la Cosmin. Juca întâiași dată. Se simțea cuprins de-o veselie neînțeleasă. Uitase tot în această lume gălăgioasă și pasionată. Bancherul "dădu lovitura" și pierdu pe ambele tablouri. — E lovitura lui Cosmin! strigă Mănoiu. Să șampanizăm în onoarea lui Iorgu Cosmin! Femeile, cu coana Anica în frunte, repetară: "În onoarea lui Iorgu Cosmin!" Domnișoara Gottlib își înnumără paralele: "Pun, pun, Lizi, praaafň, Lizi!" Coana Anica dispăru ca să facă rost de șampanie. Georges Panicu declară că nu pierde decât "ci-cinci mi-mii de lei în to-to-tal". Până să aducă șampania, se împărțiră în mai multe grupuri. Mănoiu luă de braț pe Cosmin și-l întrebă ce mai face, cum o duce cu studiile. — Dar Sașa? E bine? Frumoasă femeie!<br>— Bine, răspunse Cosmin.<br>— Și Malerian?<br>— Și... Mă rog, Mănoiule, coana Anica e rudă cu Candian?<br>— As, rudă! Coana Anica a fost de pe vremuri cea mai vestită "procuristă". Acum trei ani cât p-aci sa deschidă un pension de... cum a văzut ea la Paris. La Paris se dusese anume pentru aceasta. Întâlnind pe Candian la Șosea și făcându-i cunoștința, i-a propus... — Ce?<br>— Nu ce crezi. Să-l recomande unei doamne... doamnă cu care trăiește astăzi. O văduvă de vro 40 de ani și un venit de 150 000 de lei. Cu o condiție: coana Anica să-l supravegheze. Și coana Anica, ca o femeie cu minte, ia din toate părțile și lasă pe băiat să-și facă gusturile, ba chiar ea i-a găsit pe Zozo, o fată în adevăr delicioasă. Cosmin se puse pe gânduri. Cum? Așa, pe nevăzute? Numai după trup, după vârstă și după bani? Și el, Cosmin, cu atâtea scrupule! Ce a făcut în comparație cu ei? Este el vândut, ca orice carne proaspătă, după mușchi și frăgezime? Ar putea să nu se mai gândească dacă n-ar fi acel cap mare cu ochii ca două gropi întunecoase și dacă nu l-ar prigoni privirea albastră și senină a Gelinei. Ludoveanu, student în drept, Petre Leon și Mișu Popovici vorbeau încet pe-o canapea. Ludoveanu le făcu semn: — Tare e Solone! A găsit unul și mai și decât cel de anul trecut. Habar n-are de cărți! Încă o ședință, și ne scoatem lunile de băi. Știți ce a făcut Zozo pe tabloul ei? I-a arătat același ''nouă'' de două ori. — Și n-a observat?<br>— Poți să joci cu el cum vrei. E orb. Revizorul se opri în dreptul lor și, trecându-și mâna prin părul lui lung, zise, încântat de el însuși: — La spartani, tinerii nu vorbeau decât între ei. Sunteți demni de acea eroică cetate! Apoi, râzând: Cum v-a mers la "palestre"? — Câteva sute de fiecare, răspunse studentul în drept. Revizorul făcu semn lui Ludoveanu. Tânărul publicist se sculă repede.<br>— Cum mergi cu Sevastița?<br>— Cam greu.<br>— Nu te-arăta prăpădit. Ar fi păcat, Ludovene. E frumoasă. E frumoasă, tânără, cu avere, și-ți spun eu... îi place. Dar... ceva mai imperial. — Am înțeles. Între revizor și publicist, o veche prietenie. Panicu povestea doamnelor cum, la vârsta de 16 ani, era să divorțeze pe femeia unui prefect dacă brutalul administrator al județului nu l-ar fi închis contra legilor și nu și-ar fi bătut femeia în "sec-secolul" nostru. Pieptul coanei Anichii intră pe ușă, și o salvă de aplauze o primiră în salon. După ea, o unguroaică cu șampania. Se ridică toaste pentru toți. După afirmarea lui Panicu, nimeni nu este în stare să bea mai multă șampanie "bu-bună" fără a se "a-me-me-me-meți" ca el. Adevărul e că bea necontenit, ciocnind cu "ne-ne-ne-nea Pan-panta-ta-ta-zi", care n-a isprăvit nici primul pahar. Bea, vorbește fără să-l mai înțeleagă nimeni, strigă, sărută mâinile "ge-ge-ge-gentil-lelor do'ane și do-don'șoare". Coana Anica a prins limbă și le mărturisește că pe cine a iubit mai mult a fost pe un tânăr care semăna așa de mult cu ''irezistibelul'' Panicu... îl vede înaintea ochilor. — Și să mă ierți, musiu Panicule, continuă coana Anica, ștergându-și lacrimile, să te sărut și să-mi vărs focul de altădată. Râsete și aplauze. "S-a aprins coana Anica!", "Sa vie pompierii!", "Focul de altădată care se varsă acum este o iubire și virtu-oasă și virtu-oală. Amor platonicoheghelian". Observația revizorului atrase felicitările lui Ludoveanu și puse pe coana Anica pe gânduri. Mai târziu nu uită să-l întrebe încetinel: "Ce-o fi aceea? nu e vreo boală? Nu prea mă simt bine." Tinerețea, veselia, șampania, libertatea și căldura răpiră pe Cosmin, ca un torent care smulge o rădăcină fără adâncimi. A fost destul primul pahar de șampanie, ca un curent căldicel să i se ridice de la ceafă în obraji, la tâmple, în sus și profund, încurcând și ștergând imaginile triste, pregătind, în conștiința lui obosită, alt câmp pentru alte grupări de impresii fermecătoare și necunoscute până atunci. Și al doilea pahar, al treilea. Lumea e cum ești. Sigur, omul trist este dușmanul lui însuși și al omenirii. Impresiile trebuie să se șteargă una după alta, una pe alta; cine se gândește mereu la o nenorocire e mereu nenorocit; numai bolnavii suferă continuu de aceeași impresie. Dacă tu nu te vei ierta și iubi, cum să te ierte și să te iubească alții? Numai nebunii refuză de-a lua parte la banchetul lumii. Uitarea este suprema mângâiere a tuturor, și buni și răi. Să nu ne împotrivim naturii: noi suntem jucăriile ei, iar nu ea servitoarea noastră. Ochii lui Cosmin scânteiară. — La ce te gândești, Cosmine, îl întrebă Candian, întinzându-i un pahar de șampanie. — De unde știi că mă gândesc?<br>— Nu bei?<br>— Al patrulea, e prea mult. Prea mult? De ce? Dacă măsori fiece lucru, ajungi la revolver. Revolver?... Ce-a fi făcând Paul Malerian? Nici el nu îndrăznea... privea la revolver... și ce ochi!... Prostii... Candian nu este atât de cinic cum i se păruse lui. El și-a vândut tinerețea pentru mulți, nu numai pentru el. Și ce-ar fi câștigat omenirea dacă Candian, în loc să fi fost recrutat de coana Anica, ar fi ajuns un grefier sau un judecător de instrucție? Nimic. Cealaltă probă. Ce pierde omenirea dacă Candian împarte banii unei văduve decăzute? Absolut nimic. Ei, și dacă Panicu aruncă banii, de ce n-ar culege și el? Numai așa ar putea să scrie Sașei: "M-ai ''împrumutat'' și mă grăbesc să-mi plătesc datoria". Se apropie de Candian și-l întreabă:<br>— Dar Panicu ce are de gând? Nu ne mai taie o bancă?<br>— ''Monsieur Georges,'' strigă Zozo, destulă curte. Pe cine vrei să mai învingi? E timp de-o bănculiță. — Cărți noi, musiu Panicu, zise coana Anica luându-l de gât, ori ți-e frică de băieți. — Mi-mie? Nu mă cu-cunoști, cu-cu-coană Anico, răspunse Panicu. Într-o-tr-o zi am pe-pe-pe-per... spu-ne ne-ne-ne PanPan-Pan-tazi... — Rău, neică, răspunse Pantazi, ți-am spus. Erai în casă la mine și mi-a părut foarte rău. Așa om energic și liniștit vă declar că eu, unul, n-am mai văzut. A pierdut douăzeci de mii de lei în două ceasuri, și râdea, făcea chef... — Forța morală personificată! zise revizorul.<br>— Așa e, așa e, beau acest pahar în sănătatea lui Georges Panicu, strigă Loradonna. Și după ce bău paharul de șampanie, termină cu o scară: a, a, a, a, a, a, a, a... Toți se adunară în jurul ei, iar Panicu declară că &quot;o asemenea sca-sca-ră merită o, o, o, o"... O "bancă", vroi să zică, mișcând mâinile ca și cum ar fi dat cărți. Roșu ca para focului, cu ochii tulburi și lăcrimoși, se încurcă de toate scaunele până la masa verde. Șampania și tutunul lucraseră serios asupra "irrezistibilului". Domnișoara Lizi se așeză la dreapta lui. Coana Anica îi prezentă două pachete de cărți pe o tavă de argint. "Ca pe împărați te servesc, musiu Panicu!" Servise și mulți împărați coana Anica! În câteva minute dete două mii de lei. "Ce dracu, se gândi Cosmin, care se așezase la joc, când pierde, pierde numai bilete întregi, și când câștigă nu se puntează decât jumătăți." I se pare lui, ori ceilalți își retrag regulat jumătate din ''mize'' când pierd? Coana Anica se sculă de la joc, dădu brațul lui Pantazi și ieși din salon. După câteva minute se întoarseră iarăși la braț. Se crăpa de ziuă. O lumină slabă și albicioasă pătrundea prin storurile ferestrelor. — Dacă deschideți un geam, vă tai și eu o bancă, zise râzând Pantazi, și începu să se plimbe cu mâinile la spate. — Solone descinde în rândul muritorilor! exclamă revizorul.<br>— Ce mi-mi-mi... (Ce minune, vroi să zică Panicu, care obosise dând din mâini la dreapta, la stânga și la mijloc.) Să mă rără-ră-răz... (Adică îi venise rândul să se răzbune.) Georges Panicu era foarte respectuos cu nenea Pantazi. Avea și de ce. Cui îi pare rău când pierde? Lui Pantazi. Cine îl sfătuiește ca să nu joace oriunde? Pantazi. Cine-l introdusese în grupuri așa de vesele, de culte și de inteligente? Cine dovedise celorlalți că este "irrezistibil" în fața oricărei femei? Și cine făcea istoricul "marilor lovituri" date de el, fără a păli, ca un adevărat erou al jocului? Firește, nenea Pantazi. Iată de ce Georges Panicu se grăbi să piardă și cele din urmă lovituri și dădu locul lui Pantazi. Pantazi începu să amestece cărțile. Puntatorii sa sculară ca să-și întindă puțin oasele. Ludoveanu luă de braț pe revizor. Cosmin începu sa se plimbe. Iar i se învârtea pământul sub picioare. N-ar fi fost nimic dacă nu l-ar fi durut capul. Din întâmplare, trecu pe lângă revizor și Ludoveanu și, fără să vrea, auzi câteva cuvinte: "Să nu puntezi mult la Pantazi", zisese Ludoveanu revizorului. "Știu", răspunsese revizorul. De ce să nu punteze mult? Și de ce răspunsese celălalt "știu"? Știa ceva? Cosmin mai avea 100 de lei. Îl doare capul. Îi e greață. — Gata! zise Pantazi aruncându-și favoritele pe umeri. Cine taie? ''Mon cher'' Panicu, vrei? Panicu scăpă de câteva ori cartea cu care vroia să taie, o ''damă'' ''de treflă'', "cu care, când taie el, pra-praf se alege de bancher". — O să te că-că-că... O să te căiești, vroi sa zică el lui nenea Pantazi, cu o evidentă părere de rău, căci tăiase cu dama de treflă. Așa e el, nici chiar lui nenea Pantazi nu-i poate tăia decât cu dama de treflă. Nu mai joacă decât să taie cu altă carte. Cine se pune cu cabula? — Gata, zise a doua oară Pantazi, și fiecare își luă locul, având câte o cafea turcească în față. În bancă erau 500 de lei.<br>— ''A che-che-cheval'' , îngână Panicu, și câștigă pe amândouă tablourile. Pantazi surâse și ''aroză'' banca. De trei ori pierdu, apoi strică cărțile și ceru altele. Coana Anica se grăbi a-i prezenta un pachet, pe care Pantazi îl puse la dreapta, și începu să vorbească c-o repeziciune neobișnuită, să râdă, să gesticuleze și să glumească cu toate femeile. "Gata!" strigă Pantazi, și întinse pachetul de cărți lui Panicu. I se păruse lui Cosmin, sau în adevăr Pantazi nu se atinsese de pachetul pe care-l adusese coana Anica? Îl doare capul afară din cale, dar își va încerca norocul. Panicu ceru o damă de treflă și tăie. Erau 1.000 de lei în bancă. De astă dată "a che-che-cheval" pierdu pe amândouă tablourile. Și jocul începu tacticos. Toți puntau puțin. Numai Panicu arunca zvăpăiat biletele, încredințat că până la urmă dama de treflă va "so-so-ta" banca. Abia ajunsese la jumătatea cărților, și Pantazi își înzecise capitalul. Cosmin pierduse tot. Candian îl împrumutase cu trei sute. În câteva lovituri le pierdu. Candian îl împrumută din nou și-i recomandă să punteze ''mai putin'', căci așa se întâmplă uneori: "Sunt bănci ''razuare''". Cosmin nu-l ascultă. Cum e cu putință să aibă cineva așa noroc? E ceva în hazard care-l revoltă, și ar fi în stare sa se arunce și el pe-o carte. Nu se poate, trebuie să câștige odată! Ah! și capul! A băut prea multă șampanie. Cafeaua nu i-a făcut nici un bine. Îi vine amețeală. Să nu i se întâmple ca pe Strada Doamnei... ce rușinos ar fi!... A mai rămas cu cincizeci de lei. Să-i arunce pe toți. I-a aruncat. A pierdut. E galben ca ceara și-i vine... Făcu semn lui Candian. Candian îl privi mirat și, neștiind ce are, îl întrebă: Călare (''fr.''). La jocul de cărți, a miza pe două tablouri deodată. A distribui ce se cuvine jucătorilor (''fr.: arroser la banque''). A câștiga toți banii bancherului (''fr. faire sauter la banque''). — Să-ți mai dau?<br>— Nu, răspunse Cosmin, strângând din fălci. Afară... afară...<br>— În odaia mea de culcare, îi zise Candian dându-i brațul.<br>— Unde vă duceți? întrebă Zozo, râzând.<br>— Venim acum, răspunse Candian. Dar nu s-a întors decât el, spunând celorlalți că amicului său nu prea-i e bine, nu e obișnuit cu șampania și cu nopțile albe, e "o fată mare". — Unde și-a făcut educația? întrebă Sevastița Pirigumenos.<br>— În pension la călugărițe, răspunse râzând Loradonna, unde am învățat eu să scriu scrisori cu chei. — Ce, vă jucați cu cheile? zise coana Anica, bătând pe umeri pe musiu Pantazi. Rezultatul acestei talii: Georges Panicu pierduse tot ce avusese în buzunar, mărturisind că rareori ''dama de treflă'' l-a trădat așa de grozav. Dar, cum izbuti el să îngâne, va plăti Lizi pentru dama de treflă. Și Lizi răspunse: "Pun, Șorjic, pun!" — Așa e? întrebă Ludoveanu pe revizor, într-un colț al salonului.<br>— Da, răspunse revizorul, apoi, uitându-se la Panicu, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua! Iorgu Cosmin e în odaia de culcare a lui Candian. I-a trecut greața, capul însă îl doare, mai ales în fundul ochilor. Tot e în mătase și broderii. Pe masa de toaletă vreo zece sticluțe cu parfum, cu apă de Colonia, cu briantină. În odaie, un miros aromatic și greu. Uf! s-a mai ușurat! Îi venise rău. Șampania, fumul de tutun, gălăgia, jocul, mai ales jocul, îl făcuseră să-și piarză conștiința. I se păruse că el e altul, și ce curios este acest sentiment de-a te crede altul decât ai fost până atunci. Să vezi cum unul se stinge și că în pielea celui stins o nouă viață s-aprinde. Apoi un vârtej care te soarbe și cineva care te scoate de braț afară, afară, la spațiu, la aer, la răcoarea tremurătoare a dimineții. Prima impresie când te trezești pe un așternut moale e neapărat plăcută, după o lungă călătorie... ce călătorie?... Patul, de la picioare, i se învârtește încet și lin, așa de lin, că această dulce rotațiune îl gâdilă de-a lungul trupului. A dormit? E bolnav? Cosmin nu știe. Bolnav sau nu, acum își dă seama de un secret al jocului și se înfioară... Coana Anica iese din sală cu Pantazi... Ludoveanu previne pe revizor ca să nu punteze mult, și acesta răspunde: "Știu"... Pantazi vorbește, râde, gesticulează, glumește, cum nu e obiceiul lui, și, fără să amestece noul pachet de cărți, îl prezintă lui Panicu... Candian, împrumutându-l a doua oară, îl povățuiește să punteze mai puțin... Și toți, până și cel mai pasionat, Mănoiu, să joace așa de cuminte, lăsând pe Panicu singur să azvârle tot ce avea în buzunar?... S-a convins. Cărți măsluite. Ce rușine! Un tânăr milionar, înfumurat și fără experiență, aruncat în mijlocul acestor oameni... și să nu se găsească unul care să-i strige: "Nu vezi că te înșeală?" Tuturor le trebuie bani și iar bani. Lacomi și fără milă, au căzut pe el ca niște omizi pe un pom înflorit. Acum un an a fost în Muscel. Dincolo de Moșoroae a văzut un brad — cel mai nalt și cel mai falnic din acest codru secular, dar trist, aproape uscat — acoperit cu un fel de scamă fumurie, ce curgea de la ramuri în jos. Un rucărean i-a spus că încă doi ani, și vijelia va abate pe "Domnul brazilor" din cauza milioanelor de parazite care l-au supt, încetul cu încetul, de la rădăcina din stâncă până la vârful din nouri. Cum ar putea să se scuture de parazite un Georges Panicu, un cretinizat de noroc, care bea, fumează și joacă, fără să fi împlinit măcar nouăsprezece ani? Și după ce el va cădea sub mulțimea și mâncărimea parazitelor, altuia îi va veni rândul, tot așa de tânăr și de bogat... Cât de luxoși apar, la Șosea, paraziții de ambele sexe!... Parazit de parazit, de parazit, ca niște ghirlande otrăvitoare se întind de la om la om și-și trec din mână în mână averile altora. Amanta lui Candian a moștenit pe bărbat-său, un mare proprietar. Candian își umple buzunarele de la văduvă. Goana Anica scutură buzunarele lui Candian. Domnișoara Zozo trăiește în socoteala amândurora, și cine știe cine întinde de buzunarele domnișoarei Zozo... Parazit!... Scârboasă viață!... Ușoară viață!... Nu ți se cere decât lipsa totală a simțului moral, încolo poți să fii deștept, cult... de talent... Atât mai bine, vei fi un parazit mai armat, mai perfect și vei ataca mai sus!... Și el e parazit?... De mult simte că se duce în jos, în jos, dar cel puțin până acum cădea în lumină. Din noaptea aceasta a intrat pe gura unei prăpastii fără aer, fără lumină, fără fund... cine-l mai poate reda luminii și seninului?... Ce senine sunt privirile Gelinei! Ochii ei sunt adânci ca cerul, și părul, când se piaptănă, îi cade, ușor și luminos, ca aureola Fecioarei de pe icoana la care se închina el când era mic... Când era mic?... O grădină mare cu pomi înalți ... dealuri cu vii... orașul... casa... fără mumă... Ce rău e să nu ai mumă... Cine să te mângâie?... Ah!... Ah!... Nu mai simte nimic... Ce vis frumos! Era cu Gelina la un șipot rece din coastele cu vii ale orașului său natal. Să te întorci la copilărie, aducând cu tine tot ce-ai găsit mai divin, iată un vis fericit! Cosmin se freacă la ochi. Nu e copil, nici pe dealurile cu vii stufoase, și nici nu are lângă dânsul pe... ci pe Candian. — E douăsprezece ore, ''mon cher''!<br>— Da? Aș vrea un pahar de apă, mi-e grozav de sete!<br>— Dar ce ai?<br>— Sunt dezgustat.<br>— Ei, ce-ai făcut?<br>— Am băut, am jucat, am jucat și m-am convins de un lucru revoltător. — Ce? întrebă Candian, și se înroși puțin, apoi privi la prietenul său cu un surâs milos. — A! e ceva mizerabil!<br>— Ei, spune, ce e, ce-ai văzut, sau ce ți s-a părut?<br>— Nu mi s-a părut, am văzut!<br>— Ce-ai văzut?<br>— Pantazi a jucat cu cărți măsluite.<br>— Da, ai dreptate, răspunse liniștit Candian.<br>— Și cărțile erau potrivite pentru Panicu. — Da, așa este.<br>— Și voi știați!<br>— Se înțelege că da. Cosmin, revoltat de atâta liniște, strigă, privind țintă în ochii lui Candian: — Este o crimă ce faceți voi cu acel nenorocit!<br>— Convențional, așa e, ai dreptate, răspunse Candian, natural însă, nu. Te rog să crezi, ''mon cher'', că Georges Panicu n-a muncit pe paralele lui nici cât au muncit, ast-noapte, Pantazi și coana Anica. A moștenit. — A moștenit, n-a muncit, dar e proprietatea lui, și nimeni nu are dreptul să i-o fure... Lui Cosmin îi tremura glasul de emoție.<br>— Dar bine, ''mon cher'', zise Candian râzând, după ce că e proprietar, tot alții să-i păzească proprietatea? — Candian! Candian! striga Cosmin apucându-l de umeri, voi nu vă dați seama de ce faceți? — Nu, căci am trecut de criză. În curând și tu vei fi mai liniștit ca mine. — Eu ?<br>— Da, Cosmine, da, mai liniștit ca mine. Afară, în spațiul fără tavan, Cosmin se simți mai bine. Încă o dată se simți liber înainte de-a-l înghiți acea prăpastie fără aer, fără fund, fără lumină... ==V== Niciodată nu se va mai întoarce. Glasul lor, sitav de râs și de băutură, îl aude în fundul urechilor. Privirile lor șirete, figurile lor obosite și palide le vede încă, neștiind cum să și le șteargă din minte. Dar încotro? Nicăieri! Fără casă, fără prieteni buni și onești, fără mângâiere și fără ideal. Îi e foame și n-are parale. La cin' sa ceară? Nimeni nu-i va da, afara de ea, ea, care l-a obișnuit, de doi ani trecuți, să nu aibă nici o grijă, nici o mâhnire, nici o durere. Altădată putea sa rabde. Fusese bine armat contra tuturor împrejurărilor, suferind cu înlesnire, cu naivitate, cu eroism. Acum se simte învins. Dacă cineva i-ar fi zis la timp "sărăcia nu dezonorează", sau "sărăcia de-acum va fi gloria ta", nu ar fi cerșit un adăpost străin, care l-a transformat, l-a moleșit și l-a făcut să tremure la orice impresie neplăcută. Degeaba! Așa s-a întâmplat, și acum se simte neputincios în lupta pentru existență. Ce ușor e să faci planuri când altul ți-aprinde focul iarna, când altul îți face ghetele și îți întinde masa! E chiar plăcut. Fără griji, leneș, tot de-a gata, și în fundul acestei odihne, un viitor iarăși de-a gata, ca și cum lumea n-ar merge fără asemenea monarh nepăsător... Nici o grijă, nici chiar grija bestiei... Și după o asemenea viață?... Obosit, înfometat, tremurând, fără bani, fără amici, întinzând pe Calea Victoriei, neștiind unde va mânca astăzi și unde se va culca deseară. Să se reîntoarcă la viața de-odinioară?... Dar cu ce? Unde sunt vechile arme? Și examenele nu și le-a trecut. I-ar trebui o forță extraordinară, și el simte bine că din această forță nu are decât o părticică: oroarea de-a nu ajunge ca un Mănoiu, ca un Candian, ca un Pantazi. Atât nu e de ajuns. A face, iar nu a nu face, a lupta cum trebuie, iar nu a te scârbi de lupta altora... Ce mult se cere... Îi e foame, cel puțin acuși să aibă ce-i trebuie. Ce curios l-au privit doi domni! Desigur, e descompus. Nu s-a uitat în oglindă. E și ridicol. Mai bine rămânea la Candian. Dacă s-ar întoarce?... Iar acolo? Să-i spuie că n-a mâncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate duce la... Imposibil... Nici o mână curată care sa-l susție, nici un cuvânt amical. Să scrie lui tată-său? Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la birt. Unde l-a pus? După o noapte ca aceea cum să-și mai aducă aminte? Se uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tată-său. Cât o fi scris bătrânul grefier pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze. Dar dacă cămătarul va privi bine în figura lui? Te pomenești că-l întreabă de unde are ceasornicul! E ușor să răspunzi "''E al meu''", cu un ton semeț, când ai alt chip, dar după o noapte de rușine nu e așa de ușor. Cosmin abătând pe Strada Clemenței, cu capul în jos, cineva îl opri repede. — Ce faci? de unde vii? Sașa Malerian!<br>— Unde-ai dormit? Ești bolnav? îl întrebă ea luându-l de braț. Brațul Sașei tremura. Ce să răspundă?<br>— Ce ai?<br>— Nimic, răspunse el, abia îndrăznind să ridice capul. Și voind s-o întrebe și el ce are, văzând-o cu cercuri vinete în jurul ochilor, nu avu destul curaj, neștiind cum să-i zică, ''tu'' sau ''d-ta''. — Tu ai ceva, Cosmine! Mâinile reci! Ai friguri! Oh! Doamne, toate odată! — S-a întâmplat ceva? întrebă Cosmin, aducându-și aminte de ceea ce văzuse în bibliotecă. Sașa îl întoarse pe Strada Vămii și, ducându-l în ulicioara strâmtă și umbrită de salcâmi care dă în curtea Bisericii Bradului, începu să-i vorbească repede, privind în toate părțile: — Să nu te sperii... Nu e nimeni de vină... Oh! Doamne, bine că te-am întâlnit... N-a trecut un ceas după ce te-ai dus... eu nu adormisem... nu știam unde ai plecat... Am auzit o detunătură de revolver... Cum mi-a zvâcnit inima din loc... Dacă s-o fi întors?... Și m-am gândit la tine... Gelina a sărit din pat strigând: "S-a împușcat!"... &quot;De unde știi?"...Ea nu mi-a răspuns... A aprins lumânarea și s-a repezit pe scări... M-am dus și eu... Am deschis ușa... Să nu te sperii... zăcea întins în bibliotecă... Cosmin își retrase brațul de la brațul ei. Se șterse de nădușeală.<br>— Săracu' Malerian! mormăi Cosmin și, aproape în același timp, simți stingându-se în el o frică adâncă. -Să nu te sperii... Așa a fost să fie... Cosmin tăcu. Așa a fost să fie! Și totuși, nu s-ar fi putut să fie altfel? — Sașa, răspunse el, Sașa, mi-e frică... Cine l-a ucis?<br>— Mai încet! El singur, răspunse Sașa, cu mirare și cu grijă. Nu fi copil... nu fi copil!... De ce ți-e frică?... Dacă nu te întâlneam! Ce-ar fi zis lumea să nu te vadă!... Trebuie neapărat să vii acasă... Gândește-te... — Ai dreptate... În adevăr, ce ar zice lumea? Trebuie curaj, curaj mare în marea artă a vieții. Candian are dreptate. Și acest gând îi dădu curajul s-o întrebe: — Un' te duceai?<br>— Am lăsat pe fete cu soră-mea și vroiam să tocmesc doliul. Te rog însă pe tine. Șade rău să-l las singur. Îi dădu parale, îl strânse de amândouă mâinile, îi spuse încă o dată să nu se sperie și se depărtă, privind îndărăt până ce dispăru. Cosmin se întoarse în Calea Victoriei. Se opri, așteptând o birjă liberă... E de mirare... De necrezut... Primul mort pentru care trebuie să cauți pe ciocli. Tot el să-l îngroape?... Care om a putut să zică: "Eu am fost mai tare decât împrejurările?" Omul e slab, e decăzut, e păcătos... foamea îl face să tremure... Trebuie să intre la "Costandin" să mănânce ceva... Dacă n-ar întâlni pe Prințul... Ce ironie!... Să-i mănânce și din paralele de înmormântare!... În care autor citise o legendă stranie... O femeie, împreună cu amantul, și-a ucis bărbatul și pe doi copii vitregi. Scena se petrece într-un castel așezat pe malul unui torent. Castelul cu turnuri înalte e cufundat în păduri seculare. Femeia plânse toată ziua de ochii servitorilor. După înmormântare, pe la miezul nopții, se închide cu amantul ei într-o sală vastă, cu pereții acoperiți cu armuri și cu portretele strămoșilor bărbatului ei. În mijlocul sălii, masă întinsă, cu bucate delicioase, cu vase de argint pline cu vin spumător. Se așează unul în fața celuilalt. Afară, vijelie. Fulgerele întunecă flăcările torțelor înfipte în felinare. Torentul se umflă și rostogolește stânci mari, smulse din maluri. "A ce miroase carnea?" o întrebă amantul, scăpând furculița din mână. "Mănâncă, îi răspunse ea, mănâncă, e de căprioară." "De ce e așa de roșu și de gros vinul?" întrebă amantul, scăpând cupa de argint în mijlocul mesei. "Strugurii au fost prea copți"... Și n-apucă să sfârșească, că vântul se umflă și sparse ferestrele vechiului castel. Amantul se ridică în picioare și, abia putând să vorbească, îi zise, arătând la portretele care se mișcau de vijelie: "Tu nu-i vezi? Se mișcă și ne-arată! Nu-i auzi? Bătrânul acela, îmbrăcat numai în zale, a deschis gura. N-ai auzit cum ne-a zis: "Mâncați din ei, beți din ei și nu știți a ce miroase carnea și vinul?" Cosmin iuți pasul. Își scoase pălăria. E nesuferit de cald. Ce închipuire sălbatică! Sfârșitul legendei: amantul înnebunește și se aruncă pe fereastră în torentul de sub zidurile castelului, iară ea cade moartă la picioarele acelui bătrân fioros, îmbrăcat numai în zale... Dar ce are a face această istorie cu foamea lui? Închipuire de oameni bolnavi. Toată epoca feudală e plină de asemenea orori. "Pi! ce prostie!" Știe de ce i-a trecut prin minte acel basm fără gust. "Mi-am închipuit că voi mânca din paralele de înmormântare." O copilărie! Tot atât de vinovat e el ca și fabricantul care a făcut revolverul, ca și acela care a inventat iarba de pușcă... Abia îl mai țineau picioarele de foame. "Trebuie să mănânc!" Și dispăru în grădina de platani de la birtul lui "Costandin". ==VI== A doua zi toate ziarele din capitală anunțau moartea tragică a "veteranului profesor Paul Malerian, unul din stâlpii culturii și redeșteptării noastre naționale". Organul "moderat cu aspirațiuni de ordine și propășire", la care colaborează cunoscuta pană a lui Ionel Ludoveanu, descria pe larg viața "de virtute și de muncă eroică a luceafărului cultural". După ce pomenea toate operele didactice ale răposatului, încheia: "A trăit, s-a jertfit, a luminat. Școalele noastre să-și cernească drapelele. Unui suflet mare, un mare omagiu! Din viața lui a scăpărat lumina, din țărâna lui va renaște virtutea! Fenix pe care revoluțiunile nu l-au putut stârpi din mijlocul popoarelor. Ce martir! Când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver! Înainte de toate însă, noi, toți elevi ai lui și ai operelor lui, să imităm exemplul dlui ministru al instrucțiunii publice, care, și astă dată, s-a grăbit a dovedi că-și înțelege înalta misiune: d-sa a delegat pe eminentul revizor, dnul N..., ca să salute la mormânt pe acela care a luptat pentru ordine prin disciplină, pentru propăsire prin lumină". Se cunoștea pana lui Ludoveanu, în colaborare, desigur, cu revizorul școlar, mai ales în partea privitoare la "ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver". Sașa rugase pe Cosmin ca să dea notițe pe la toate ziarele, pentru că (după cum recunoștea și ea) bătrânul avea drept la toate onorurile. Cât pentru dric, nici vorbă, de clasa întâi. Douăzeci de popi, un archiereu și un episcop vor oficia slujba în Biserica Sf. Gheorghe și la Cimitirul Șerban-vodă. Colegii lui Malerian vor purta panglicele și perna de catifea, încărcată cu toate decorațiile: serviciul credincios, "Bene-merente", clasa a doua și întâi, "Coroana" și "Steaua României". Sașa Malerian, pentru ea și pentru fete, a poruncit un mare doliu, rochii lungi și zăbranice de la pălărie și până în pământ. Gelina s-a împotrivit, susțnâind că "exagerațiile îi fac rău". Firește, Sașa i-a închis gura, aducându-i aminte că "se cuvine a fi mai respectuoasă cu sfintele rămășițe ale părintelui ei". Cosmin e în odăița din fund. Și-a pus coatele pe masă și capul între mâini. E obosit, e nervos și nu poate să urmărească un șir regulat de gânduri. Da, și-a zis foarte bine la birt: tot atât de vinovat e el de ce s-a întâmplat ca și acela care a inventat iarba de pușcă. Dar atunci era departe... Ce are a face distanța?... Aproape sau departe, ori ai dreptate, ori nu ai... Și cioclii care bat cu ciocanele în porți nu mai isprăvesc?... Putea să mai trăiască? E o întrebare... Când cineva e așa de bolnav nu se poate zice că și-a scurtat zilele... L-a apucat furia?... Altădată n-a fost nebun? În adevăr a fost, și nu s-a omorât... Sașa plânge?... Se vede că povestește cuiva cum s-a întâmplat... A povestit de o sută de ori. Femeilor le trebuiesc impresii... Ah! să înceteze odată!... Ce nesimțire!... Și e nesuferit să simți în tine o a doua persoană care te judecă... De ce s-a ucis? De ce i-au venit furii? De ce s-a bolnăvit? De ce altădată, fiind în aceeași stare, nu s-a gândit să-și curme zilele... Sunt unele cuvinte inocente care te prigonesc... După doi ani trecuți, aude pe tată-său cum îi zice: "Ești mare, să fii cuminte!"... Dar îi aude glasul uscat, îl vede cum mișcă gura... Să fii cuminte... să fii cuminte! E revoltător să auzi aceleași cuvinte... Când a început vina?... Cum a început și ce putea sa facă?... Cum să reziste?... Cine l-a îndemnat?... Ah! e un demon în om care își bate joc de toate planurile lui, de toate hotărârile lui și, după ce-l încurcă, se oprește asupra faptelor, și atunci e teribil de elocinte, de clar, de neîndurat. Atunci îți spune: iată ce-ai făcut, iată ce trebuia să faci. Și acestui demon oamenii îi zic conștiință!... Acest demon se bucură de frica care-l cuprinde când se gândește să se ducă în bibliotecă. El e care-i zice: "Du-te să-l vezi, ești dator să-l vezi, dar nu vei îndrăzni!"... Cine vine? Un fâșâit de fuste, același fâșiit de acum câteva zile... Ce caută?... Ș-acum?... E dezgustător!... Cosmin sări în picioare. Sașa Malerian deschise ușa. Nu mai găsise pe nimeni ca să-i spuie cum s-a întâmplat? Iată o ființă care știe ce vrea și nici acum nu e în revoltă cu demonul din ea. — Ce vrei? o întrebă Cosmin cu asprime.<br>— Cosmine, zise Sașa luându-l sfiicios de mână, te rog să vii până jos... — Unde jos?<br>— În bibliotecă. Doi prieteni întreabă de tine, un jurnalist și un revizor școlar. Au venit să ia notițe, unul pentru ziar și celălalt pentru discursul de la cimitir. — Și ce să le spun eu?<br>— Te rog, ''mon ange'' <center>*</center> Cosmin își întoarse privirea spre fereastră. Sașa se opri din vorbă. Aștepta un răspuns. Ce va zice lumea care îi cunoaște? Ce Îngerul meu (''fr.''). vor zice cei doi prieteni dacă Cosmin nu ar vrea să vie? Iacă ce o muncește pe ea și nu îndrăznește să-i spuie. I se păruse că e bolnav. Cosmin mototoli un petic de hârtie. Ce să facă? Femeile... sunt nesimțitoare. Nu putea să-i zică altfel? Iorgule, Cosmin, altfel, altfel, dar "mon ange"? Ce este în el de înger? Ce om are vreo parte îngerească? "Mon ange" i-a zis în nopțile de plăceri și de rușine. Aceste cuvinte îi amintesc o fericire scârboasă acum, când celălalt stă drept, cu mâinile pe piept... De nu i-ar fi rușine, ar întreba-o dacă rana i se vede, dacă a închis ochii, dacă i-a închis bine... Ce laș!... Ea e bărbat, el e femeie... un bolnav fără voință... — Te rog... trebuie să vii... zise Sașa mângâios.<br>— Așa e. Trebuie să vin. Spune acelor domni că vin îndată, răspunse Cosmin fără a-și întoarce privirea. — Mă duc, zise Sașa mulțumită, aproape veselă. Sașa plecă. Cosmin se uită în oglindă. Slab, galben și cu pleoapele roșii. Se pieptănă și ieși din odaie. Deschise ușa bibliotecii. Un miros greu de flori și de lumânări. L-a văzut! Da, s-au văzut unul pe altul! O nădușeală rece îl trece de la frunte până la genunchi... Ce nas enorm!... Un ochi i-a sărit, și în locul lui un rotocol de plasture roșietic... Celălalt nu e închis bine... E ceva în fund care licărește, sau i se pare?... Acel ochi e teribil... Dacă n-ar fi nimeni, ar fugi... "Mi-ze-ra-bil grefier"... Îi aude încă cuvintele din urmă... Ce cap poartă pe umeri? În el vorbesc toți, și morții și viii, și acel demon triumfător... A înnebunit?... Acest gând îl scutură, îi dădu curaj și se îndreptă către prietenii săi. Le întinse mâna. De nu ar tremura! Nu, nu a tremurat, e un curaj în momentele supreme pe care-l simte orice om. Câteva doamne, în picioare. O femeie bătrână apără pe Malerian cu un mănunchi de busuioc. — Cum te simți, dle Cosmin, după o noapte albă? îl întrebă încet Ludoveanu. — Dragă dle Cosmin, îi zise revizorul școlar, surâzând, am aflat de la Candian că d-ta cunoști de doi ani pe bătrân... că ai trăit sub protecția lui... Da, îl cunoaște... așa e... sub protecția lui... ei și... unde vrea s-ajungă?... Ce vrea să-l întrebe?... — Da, răspunse Cosmin, îl cunosc, de doi ani, relațiuni între el și tatăl meu... Desigur, e cineva în el care vorbește. "Numai între el și tatăl tău?" E bine să se stăpânească. Cu acești oameni îți pierzi mințile! — Foarte bine, domnule Cosmin, continuă revizorul. Îl cunoști bine. Eu sunt delegat din partea dlui ministru ca să salut printr-un discurs pe valorosul profesor. Dacă ești bun, să-ți spun, încet și pe scurt, planul discursului meu. Aș dori să-ți dai părerea, fiindcă cunoști pe acela care o viață întreagă a luptat "pentru ordine prin disciplină și pentru progres prin lumină". Ludoveanu se uită lung. Îi luase fraza, dar, pentru un prieten... Și el profitase de la revizor de figura cu Brutus, cu toate că un personaj suspus îi atrăsese atenția că Brutus este al demagogilor. — Voi începe cu omul în sine, urmă revizorul, apucând pe Cosmin de un nasture al redingotei, cu omul în sine. Cine a fost, ce este azi și ce va fi mâine? În această parte a discursului mă voi opri asupra virtuții. Virtutea e nota dominantă a omului care se duce, lăsând o soție neconsolată... Dacă mi-o spune tot discursul? se gândi Cosmin. E o comedie nesuferită pe care o joacă în urechile lui acest cartofor pe care l-a văzut, o noapte întreagă, înșelând la cărți. — O... soție neconsolată, urmă revizorul, două fiici neconsolate și neconsolați pe toți aceia asupra cărora s-a întins generozitatea sa. — Această parte e bine, îi zise Cosmin, năbușit de căldură. A doua parte. — Îndată. Pe bătrân îl voi compara cu un erou din prima epocă a republicii romane, cu Cincinat bunăoară. Pe soție, cu o matroană al cărei ideal rămâne închis în ''larii'' casei... (''larii'' fusese pronunțat gros și cu gura rotundă...) puritatea vetrei și creșterea în virtute a copiilor... Cosmin citea prin geamurile bibliotecii: "Virgilius Maro, Marcus Tullius Cicero". Revizorul îl trase de mânecă. Puritate, virtute, lari, tot trebuia să asculte. — Cred că e destul, zise Cosmin revizorului. Această parte va fi admirabilă. — Și de ce voi face aceste comparații? zise cam tare revizorul. Pentru ca să ajung la concluzia că sub cerul modern se găsește un templu antic, templul virtuții: casa lui Malerian! Ș-apoi, într-o orațiune directă, mă voi adresa la toți câți l-ați cunoscut (revizorul se aprinse: intrase o doamnă tânără și elegantă) cam astfel: amici ai lui, spuneți voi ce este casa lui! Copii ai generozității lui, spuneți voi: unde și-a așezat virtutea locașul ei favorit?... (Văzând că nu-l ascultă doamna elegantă, scăzu glasul.) Și voi încheia rugând pe Dumnezeu ca toate căminele să fie ca acela al lui Malerian, pentru mărirea și gloria neamului românesc. Cosmin simți că răsuflarea i se oprește. Dacă și celelalte părți ale discursului vor fi tot așa, comedia va fi desăvârșită. Toți vor insulta pe acest nenorocit? Ce crimă a comis ca să merite o asemenea batjocură? Cosmin simți o milă caldă, care îi aduse lacrimile în ochi, și începu să plângă, cercând în zadar să-și oprească plânsul. Își cerea iertare prea târziu. Dacă ar fi avut destul curaj, ar fi dat în genunchi, i-ar fi acoperit mâinile cu sărutări și i-ar fi strigat: "Iartă-mă! iertarea din urmă este divină, este eternă!"... Revizorul, abia stăpânindu-și mulțumirea, îl luă de braț și îi șopti amical: — Așa sunt toate inimile mari, ca a d-tale! Să ieșim, te rog... Să-ți spun drept, sunt momente când eu, pe mine, mă fac să plâng. Cosmin își retrase brațul cu un "te rog" pe care revizorul nu-l înțelese. Ieși din bibliotecă. Sui repede treptele scării. Pe la mijlocul coridorului se izbi de cineva. Ridică capul. Era Gelina îmbrăcată în negru. — Plângi și d-ta, domnule Cosmin? Și-l privi senin și lung. Ah! acești ochi vii se aseamănă cu ai mortului! Să răspundă? Ce să răspundă? Sunt oameni care n-au dreptul sa plângă... Lacrimile lui fac parte din comedia revizorului, din minciuna tuturor acelora pe care i-a văzut aseară jucând și înșelând. Și ea, ca o sfântă îndurerată, nu se miscă, stă drept, nu clipește, așteaptă un răspuns... Ce vrea?... Ce vrea?... Tăcerea ei judecă, osândește, execută... Sa fie rea, sa-l insulte, să-l pălmuiască, dar să nu-l privească așa... În sfârșit, s-a smucit din loc și s-a repezit în odaia lui. S-a aruncat în pat, cu capul în pernă. Aci e liber să plângă, dar nu mai poate. După ce Cosmin ieșise din camera mortuară, Sașa Malerian intrase, dorind să întâmpine pe soția unui doctor cu renume. Sașa Malerian primi politicos distinsele condoleanțe ale acestei doamne, care regreta că nu consultase pe "doctorul", convinsă că l-ar fi scăpat. Nu doară că-și lăuda bărbatul, dar a făcut atâtea minuni! Pe unul l-a scăpat după ce-i pusese lumânarea în mână. Sasa Malerian se șterse la ochi, mărturisind că îi pare rău de această greșeală, și începu să-i povestească cum "s-a întâmplat cazul, când e să cadă nenorocirea pe om". Mi-nchipuiesc, dragă doamnă, câta suferință și ce pierdere ați încercat." Sașa însoți pe doamna, "ce fusese atât de gentilă", până la scară, apoi se apropie de revizorul școlar și de Ludoveanu. Ludoveanu îi făgădui că "dacă doamna va binevoi să-i dea, peste câteva zile, mai multe detalii", va scrie un studiu întreg. — Negreșit, răspunse ea tânărului scriitor, să poftiți când voiți... — Pierderea, doamnă, e deopotrivă de mare și pentru d-voastră, și pentru țară. — Oamenii mari, zise revizorul ascuțindu-și glasul, sunt pentru popor ceea ce sunt părinții pentru copiii lor. — Oh! ai dreptate, domnule, răspunse Sașa, fără să fi înțeles bine două lucruri: cum sunt oamenii mari și cum sunt ei pentru popoare? — Să-mi dați voie, doamnă, zise revizorul, ca să vă expun, în câteva cuvinte, planul discursului meu. Cred că e o înaltă datorie ca să vă fac cunoscută esența celor ce voi avea onoarea de-a spune corpului profesoral, elevilor și amicilor marelui profesor. — Poftiți, domnule, poftiți, răspunse Sașa, făcând semn bătrânei cu mănunchiul de busuioc ca să apere figura alb-vânătă a lui Malerian. Revizorul începu cu prima parte: omul. Nota caracteristică: virtutea; căminul: templu antic; concluzia: pentru gloria și mărirea țării așa ar trebui să fie toate casele. Când ajunse la orațiunea directă, "amici ai lui, spuneți voi... copiii generozității lui, spuneți voi"... Sașa începu să plângă, căzu pe un scaun și ceru un pahar cu apă. În camera mortuară nu mai rămăsese decât bătrâna cu apărătoarea. Revizorul era încântat de efectul de mâine. Sașa felicită pe orator, asigurându-l că răposatul merită un asemenea discurs, rugându-l însă ca să-i permită o mică observație, privitoare la "înaltele fețe bisericești". Oratorul se arătă fericit într-o îngânare curtenitoare: "O! doamnă... cum de nu.... vă rog... nimic nu e perfect"... — Aș dori să scoateți pe Brutus din discurs... Revizorul își reluase fraza din articolul lui Ludoveanu: "când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus s-a străpuns cu un glonț de revolver". — ...Vă mărturisesc că nu cunosc viața acestui om mare. Îmi pare rău că s-a împușcat, dar istoria aceasta ar nemulțumi pe episcop și pe archiereu, care doresc să creadă că s-a împușcat din greșeală. Altfel, legea i-ar opri ca să slujească. Revizorul se uită lung la Ludoveanu, parcă ar fi voit să-i spuie: "Acea figură a rămas numai a ta, și e genială". Apoi făgădui că îl va compara cu alt roman, înlăturând pe "Brutus din chestie". O idee minunată avu Ludoveanu: să scoată într-o broșură, frumos imprimată, studiul pe care-l pregătește, precum și "clasicul" discurs al amicului său. Va costa maximum o mie de lei. Sașa Malerian, încântată, abia-și stăpâni bucuria. Le mulțumi. Îi însoți până la poartă și îi rugă să se ție de cuvânt "oricât ar costa". — Frumoasă femeie! Femeie fără vârstă! zise Ludoveanu.<br>— Genial tipograf! răspunse revizorul. ''O mie de lei'' pentru ''cincizeci'' de pagini! Și începură să râdă. ==VII== S-au întors de la cimitir. Cosmin s-a trântit cu fața în sus în odăița din fund. O lumină tristă îi bate în geamuri: cele din urmă raze gălbui ale apusului, în pleoapele sale ostenite strivi două lacrimi. Un surâs melancolic i se opri pe buze... De-ar întârzia cu masa... de nu ar auzi pe nimeni... de nu i s-ar deschide ușa... Așa cum stă, veșnic ar voi să stea... Sunt momente când sufletele ostenite nu mai pot răbda pe nimeni... Un cuvânt i-ar sfărâma acel echilibru estatic, acea liniște tristă prin care vede tot ce s-a petrecut de ieri până astăzi... Faptele sunt aceleași, nici o iluzie nu le poleiește. Dar, după cum tavanul i s-a ridicat, ca un cer înalt sub privirea lui neclintită, tot astfel și faptele se afundă în timp, parcă s-ar fi petrecut acum douăzeci de ani, iar nu acum două ore... Comedia a fost mai crudă decât și-o închipuise... În Biserica Sf. Gheorghe un profesor de istorie a discutat o jumătate de oră data când s-a născut "bătrânul dascăl al tânărului popor român". Un volum, ''Primii noștri cărturari'', încercare necunoscută și nevătămătoare, punea data nașterei lui Paul Malerian, din satul Mălăereți, la 1815, pe când istoricul, cu documente, cu notițe de prin cele dintâi publicațiuni periodice, cu autografele lui Heliade, Aricescu și Laurian, dovedea că "''nu se putea naște decât in 1817''&quot;. Lumea vorbea încet despre alte lucruri. "Închipuieste-ți un moment că s-a născut la 1815, zicea un student vecinului său, știi ce s-ar întâmpla?" "Nu." "Malerian n-ar fi mort." "De ce"? "Dacă s-a născut la 1815, nu e mort, căci a murit cel de la 1817." "Doamne, șoptea o femeie care se plictisise, vecinei sale,sa vede că omul acesta ține răboajele arhanghelului Mihail." Când oratorul ajunse la valoarea operelor didactice ale răposatului, geografii, istorii sacre, naționale, universale, gramatici și cărți de lectură, episcopul întrebă dacă mai ține mult. Pe drum, până la cimitir, în mijlocul mulțimii, câte n-a auzit! De ce s-ori fi înșirând oamenii după dricuri dacă e să vorbească de haine, de comerț, de politică și de scandaluri? Înaintea mortului, cântări ostenite, în urma lui, glume și petreceri. Cei mai respectuoși sunt aceia care se desprind de alai și se furișează la cea dintăi răspântie. La cimitir a venit rândul revizorului. S-a suit pe mormanul de pământ proaspăt. Capul lui mic predomina, ca înălțime, toată mulțimea de școlari și curioși. După ce a aruncat mâna, căutând un gest eroico-sacerdotal, a pornit cu prima parte. Nimeni n-a plâns. Sașa își ținea batista la ochi. Nici chiar când oratorul a ajuns la "spuneți voi...spuneți voi", n-a produs nici un efect. Din cauza aceasta, sau poate fără voie, n-a trecut cu vederea figura cu Brutus". Afirma dar că răposatul s-a sinucis. Aci o adevărată scenă. Episcopul și archiereul — alarmați. Sașa Malerian și-a luat batista de la ochi, lucru de care se vedea că-i pare foarte rău. Degeaba însă fulgera cu privirea pe orator, oratorul își terminase figura și lumea aflase că "veteranul, ca un alt Brutus, își străpunsese creierul cu un glonț de revolver". După Brutus a urmat un lung șir de bărbați din antichitate, nici chiar Anibal n-a scăpat, căci și el, "într-un moment suprem, a sorbit otrava eroilor". Și acela peste care cădea pământul, răsunând în pleoapa cosciugului, nu expia decât o singură greșeală care nu privea pe nici unul din acei comedianți... Lumea se depărtează trist, fiind cald, praf și cale lungă... E ceva însă de care îi e frică să se apropie cu gândul. Ce capriciu și pe Sașa, la întoarcere, să-l puie pe el cu Gelina în trăsură! Pe drum nu simțea nimic, nici milă, nici căință, nici rușine, nimic din lupta de până atunci. Aproape de casă a îndrăznit s-o privească. Peste figura albă a Gelinei, zăbranicul negru. O statuie de marmură vineție. În clipa aceea, ea începu să plângă, fără a se mișca. Și fără să vrea o întrebase: "Plângi, domnișoară Gelino?" Și ea, cu o liniște supraumană și cu un glas ca din altă lume: "Dar ce, vrei să râd?" Și acest răspuns îl deșteptase ca pe-un cloroformizat în mijlocul operației. Ah! da, el e autorul acestei oribile comedii. El a încoronat virtutea în templul antic de sub cerul modern! Ce rușine! Cosmin sări din pat și încuie ușa. Când îl va chema la masă... să nu-i dea brațul... desigur, ea se va grăbi ca să-l cheme... Așa e... Se aude cunoscutul fâșâit de fuste... Cel puțin acum ar fi trebuit să trimtă pe altcineva... Bătu în ușă. Cosmin strânse pumnii și, după ce strivi între dinți un "ah", îi răspunse: — La masă? Bine. Vin îndată.<br>— Georges...<br>— Da, da, du-te, te rog, sunt dezbrăcat. Câtva timp o simți stând cu mâna pe clanță, apoi fâșâitul rochiilor se depărtă. De mirare că nu-i răspunsese: "Ești dezbrăcat? nu face nimic, deschide, ''mon ange''!" Cum n-o fi auzind glasul preoților: "Veșnica lui pomenire! veșnica lui pomenire"? Lui îi răsună în urechi ca niște trâmbițe... Ce curioși ochi are, când mângâie îi sticlesc ca la pisică... Ceea ce nu pricepe e că de ieri o vede altfel... o simte... o înțelege cu totul altfel decât până ieri... Ce s-a schimbat în ea?... Ce s-a schimbat în el?... Și despre bătrân alte gânduri... Altele?... Dar până acum câteva zile nu se gândise deloc la el... De la revolta și ura din seara de la "Costandin" până la mila nesfârșită de astăzi este o cale infinită... Când a străbătut-o?... La masă, Sașa l-a pus la dreapta. În stânga ei e sor'-sa, ''madame'' Firica Ghimbavu, văduva unui băcan. Lângă el, Valeri. În fața lui, Gelina. La început nimeni nu vorbea. Gelina privea neclintit în farfurie. Sașa turna necontenit în paharul Firichii, care bea și, după fiecare pahar de vin, zicea oftând: "Săracu nenea Paul! Dumnezeu să-l ierte!" Pe la friptură Firica prinse poftă de vorbă. — Vai! Sașo dragă, când mă gândesc la câte spunea revizorul, îmi vine... săracu nenea Paul! Așa e... a muncit... nu putea să zică că vă lasă pe drumuri... moșie, casă, vie, bani... săracu nenea Paul... Dumnezeu să-l ierte!... Acolo, cu virtutea și cu ... templul, a fost grozav de bine! Și după ce mai bău încă un pahar de vin: Sașo dragă, cine erau ăia de care pomenea el, Brutus, Cinatu, Lanibal, pesemne alți profesori ca nenea Paul, Dumnezeu să-l ierte! Mă apucă fiori când mă gândesc. Vezi d-ta? Dacă nu se-mpușca, trăia și astăzi. Ar fi văzut și el fetele căpătuite. N-a avut parte, săracu nenea Paul! Începu să plângă cu hohote, își suflă nasul și bău un pahar de vin. Cosmin plecă capul în jos. Gelina se sculă de la masă, spunând că o doare capul. — Ai dreptate, Firico, zise Sașa, revizorul a fost la înălțime. Ce păcat că a pomenit de Brutus! Episcopului nu i-a plăcut, încolo, minunat! Așa e, domnule Cosmin? — Da, răspunse Cosmin.<br>— Dar și tânărul Ludoveanu a scris tot ce s-a petrecut. Amândoi vor scoate o carte despre Malerian, și nu costă decât o mie de lei. Nu e bine, dle Cosmin? — Da, răspunse Cosmin.<br>— Numai atât costă, mamŕ? Întrebă Valeri.<br>— Da, ''ma chčre'', dar o fac așa de ieftin pentru că tată-to a fost un om mare. Nu e așa că e ieftin, dle Cosmin? Sașei îi venea foarte greu să-i zică ''domnule'', dar n-avea ce face, era Firica de față. — Da, răspunse Cosmin. Firica voind să zică ceva, îi căzu furculița și, pe când o trăgea cu piciorul, Sașa se plecă repede spre Cosmin și-l întrebă: — Ești bolnav?<br>— Nu, răspunse Cosmin. Firica ridică capul de sub masă. Era roșie, sudoarea îi curgea de pe obrajii ei rotunzi. — Dar cine era acela de la Sfântu Gheorghe, Sașo dragă? Doamne ferește! Îl apucase alte alea. Ei, și dacă s-a născut la atâta și nu la atât, ce-a ieșit de-acolo? Doamne, iartă-mă, că-ți vine să râzi! Firica începu să râdă și să se închine. Bău un pahar de vin. Se întristă. Aduse șervetul la ochi. Începu să plângă, să suspine și să vorbească. — Când mă gândesc... la nenea Paul... ce om, Sașo... ce om!... moșie, casă, vie, bani, bani munciți... și când să se bucure... să-și vadă fetele căpătuite... ooh! Valeri, oh! Valeri plângea, deși nu se gândea la nimic.<br>— Plângi, Valeri, plângi, fata mea, urmă Firica oftând, ce ai pierdut tu nu se mai găsește! Să pierzi ceva pe care să nu-l mai găsești! Această frază emoționă pe Sașa și, văzând că soră-sa se uită la Valeri, întrebă pe Cosmin, încet și mângâietor, ca în serile de fericire: "Ești bolnav? spune-mi, ce ai"? Cosmin se rugă să-i dea voie ca să se retragă. În pragul ușii lui, Sașa îl apucă de braț. Acest braț îl făcu să se scuture. Parc-ar fi simțit un șarpe. Ea îl privi cu niște ochi scânteietori. — Ești bolnav? Georges, ce ai? Să chem doctorul? Să-ți fac un ceai... să ți-l aduc mai târziu... ești bolnav... ai călduri! Vorbea șuierat și nu-și dezlipea ochii din ochii lui. Cosmin își scoase brațul din al ei și-i răspunse deschizând usa:<br>— Te rog, te rog, să nu vie nimeni la mine astăseară. Sunt ostenit. Nici doctor, nici ceai, nimic, nimic, nimic! Cosmin se închise în odaie. Sașa se uită lung în ușă. Niciodată nu fusese atât de nervos și de aspru. Nimeni!... Să-l știe bolnav și să nu-l îngrijească... Revizorul a spus atât de multe... L-a emoționat... Așa e... liniștea o să-i facă bine. Cosmin aprinde lumânarea. Se plimbă prin casa. În capul lui se bat impresiile, se rup gândurile. Ar dori sa fie singur într-o câmpie nemărginită, să nu vadă om, să n-audă mișcare. În mijlocul pustiului să se culce, să doarmă și să nu se mai deștepte. Să nu simtă, să nu dorească, să nu vadă decât o masă infinită de pământ. "Toată lumea a râs de el, afară de o singură ființă!"... Numai acei ochi albaștri și senini au plâns de milă, de iubire, de durere... Din ce vis nesuferit se trezește.... N-a fost vis, ci realitate și rușine!... S-a încălzit în casa lui, s-a săturat la masa lui... Și el, el, care trăiește, ce-a făcut? I-a dat foc casei? I-a răpit averea?... I-a batjocorit viața, apoi i-a pus un revolver în mână și i-a zis: ori te împuști, ori să-ți vezi casa casă de prostituție!... Nefericitul și-a ales moartea, iar el, el, prostituatul, a rămas stăpân acolo unde n-a adus nimic, afară de rușine! Sub ochii unui bătrân generos și ai unei ființe divine niciodată nu s-a comis o crimă mai stupidă la început și mai oribilă în urmă!... A greșit?... O dată... de două ori... de zece ori... Trebuia să se oprească... Trebuia să plece, fără să se uite îndărăt... Aș, nu, liniștit, nepăsător, petrecea, se simțea fericit, înfumurându-și mintea că răzbună natura insultată de un bătrân... El, judecător suprem?... El?... Un moleșit, un nesimțitor, un decăzut, un bețiv, un parazit murdar! Cosmin se opri în mijlocul casei și, rotind o privire de om care-și pierde vederea, se izbi cu amândouă palmele peste obraji. O ploaie de stele scăpărară înaintea ochilor. Aude sau i se pare? Cineva bate la ușă... Sa nu vină! Să nu vină! Ar fi în stare să-i spuie tot ce au făcut și s-o întrebe: cum se numesc faptele lor?... Bate la ușă... Prin cimitir răsună încă ''Veșnica lui pomenire''! și ea îi bate la ușă?... Dacă e așa, să intre și să-i spuie dacă e nebunie sau crimă ceea ce au făcut ei! Cosmin se repezi la ușă și-o trânti de perete... Și-a pierdut mințile?... Ochii care-l privesc sunt ai lui Malerian?... Picioarele i se muiară. Se sprijini de colțul sobei, scăpă capul în piept și mormăi: — Poftim, domnișoară, poftim... Era Gelina, îmbrăcată în negru, așa cum fusese la cimitir.<br>— Domnule Cosmin, zise Gelina, și glasul ei curat tremură ca glasul unui soprano într-o catedrală, aș dori să-ți vorbesc, și grabnic, și deslușit. Mama s-a culcat. Valeri doarme. Gelina se roși, trecu o batistă pe la ochi și se opri câteva momente. Cosmin, cu liniștea unui om care nu mai simte, îi dădu un scaun și o rugă să stea și să vorbească, că el &quot;o ascultă, da, firește, cu plăcere... o! cum de nu... cu plăcere..." Era alb.<br>— Domnule Cosmin, reîncepu Gelina privindu-l neclintit, a fost un om muncitor, cinstit și generos, și acum nu mai este. Și-l iubeam nu numai pentru că mi-era tată, ci pentru că, de când mi-aduc aminte, acest om mi s-a părut un martir. N-avea decât să mă privească, și mi-era de ajuns: știam ce vrea, știam ce-l doare, căci ori de câte ori eram unul lângă altul, înțelegeam și sufeream împreună. Într-o zi însă, este aproape un an, într-o zi de durere pentru mine, am rămas singură, am înțeles numai eu ceea ce el nu bănuia încă. Din acea zi am suferit pentru amândoi, pentru amândoi și pentru un vis mare, stins într-o clipă de oroare... De ce te uiți așa?... Te gândești la altceva?... Nu mă înțelegi, domnule Cosmin? — Da, da, am înțeles, am înțeles! răspunse Cosmin, tresărind speriat. — Multe zile și multe nopți am vroit să nu cred; am încercat să spun ochilor mei că mint, că nu văd! Într-un acces de friguri am vroit să mi-i scot, dar n-am avut curaj... El a avut. Eu n-am avut curaj, și am văzut înainte... Oh! domnule Cosmin, domnule Cosmin!... Privirea lui aiurită căzu în jos. Strigătul ei plutea în aer, se învârtea pe lângă urechile lui, îl simțea sfredelindu-i conștiința. Într-o clipă de revoltă ridică capul în sus, deschise gura, voind să-i zică: "Sfârșește odată și dă-ți veridictul!" — Poftim, domnișoară... înțeleg... da, de ce nu!... El a vorbit? Ceea ce îl zdrobi fu conștiința limpede că spusese altceva decât voise, că era odios și ridicol! Gelina îl privi lung. Pe figura ei se coborî un văl senin și blând.<br>— Dorești să sfârșesc, domnule Cosmin? Să sfârșesc. Sunt aici trei ființe care nu pot trăi la un loc. Una din ele trebuie să plece. Eu, d-ta și... Pe ea însă nimeni nu are dreptul s-o dea afară. Dintre mine și d-ta, d-ta ești acela care să hotărăști. Cine vrei să plece, acum, îndată? Pe Cosmin îl podidi plânsul, un plâns binefăcător.<br>— Eu, domnișoară! răspunse el acoperindu-și ochii cu amândouă mâinile. Voi pleca îndată, dar, te rog, te rog să-mi spui dacă vreodată mă vei ierta! — Da! răspunse Gelina plecând repede. În prag însă se opri, îl privi cu ochii plini de lacrimi și-i zise: Dintr-un vis mare nu mi-a rămas decât o mare durere, dar cel puțin... oh! îți mulțumesc... acum, mai mult, n-ai fi putut face... Ușa se închise. Cosmin auzi în lungul coridorului niște suspine năbușite. Se șterse la ochi. Își luă pălăria și bastonul. Suflă în lumânare. Se coborî pe scara cea mică, care da în fundul curții. Deschise poarta și se repezi în stradă. O imagine dezgustătoare îi trecu prin minte: i se păru că se aseamănă cu un parazit greoi care părăsește un pat străin, abia mișcându-se de gras și de nesimțitor. Cosmin iuți pașii... E loc... e loc în lume când vrei să fii cinstit... Dar încotro?... Oriunde! shz9yv36a568mkpblp7eclo3r4x7z56 10 44310 153105 137734 2026-11-02T23:06:34Z Maintenance script 11708 Use thumb.wikimedia.org for thumbnails ([[phab:T427465]], Operator: Ladsgroup) 153105 sanitized-css text/css .wst-ext-scan-links { font-size: 83%; } /* add a link style based on a comment on a user talk page - .wst-ext-scan-links a.external[href^="https://babel.hathitrust.org"], { background: url(" https://thumb.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/23/HathiTrust_icon_16px.svg/16px-HathiTrust_icon_16px.svg.png") padding-right: 14px; } .wst-ext-scan-link a[href$=".pdf"].external, .wst-ext-scan-link a[href*=".pdf?"].external{ background: url("//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/23/Icons-mini-file_acrobat.gif") no-repeat right; // /* @noflip padding-right: 18px; } .wst-ext-scan-link a[href$=".djvu"].external, .wst-ext-scan-link a[href*=".dvu?"].external{ // background: url(" ") no-repeat right; // Is there a small icon for djvu? The ones on commons are too big for this task. // /* @noflip padding-right: 18px; } */ ryr9vwwi04ql24lqkohob01plp8wih9 8 47438 153104 144114 2026-11-02T23:06:32Z Maintenance script 11708 Use thumb.wikimedia.org for thumbnails ([[phab:T427465]], Operator: Ladsgroup) 153104 css text/css /* Generate paragraph markers in the Page: namespace (IE7 and lower not supported) */ /* body.ns-104 div.pagetext > p:before { */ body.ns-104 div.pagetext div.mw-parser-output p:before { position: absolute; left: -1.1250em; font-size: inherit; line-height: inherit; content: "¶"; /* content: url('//thumb.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b6/Paragraph-mark.svg/7px-Paragraph-mark.svg.png'); */ vertical-align: text-top; } ds6skaqdwnxquvz2rdaect357lflz2e 8 47441 153102 144117 2026-11-02T23:06:29Z Maintenance script 11708 Use thumb.wikimedia.org for thumbnails ([[phab:T427465]], Operator: Ladsgroup) 153102 javascript text/javascript /* * Simple gadget to add image upload links to the Wikisource Image Upload * to the sidebar and elsewhere. */ ( function ( $, mw ) { var ImageUpload = { hostname: 'https://ws-image-uploader.toolforge.org', toolname: 'Wikisource Image Uploader', accesskey: 'u', toolbarIcon: '//thumb.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c8/Wikisource-logo-green.svg/22px-Wikisource-logo-green.svg.png' }; var wikiEditorConfigIncantation = function ( callback ) { mw.loader.using( 'user.options' ).then( function () { // This can be the string '0' if the user disabled the preference // ([[phab:T54542#555387]]) if ( mw.user.options.get( 'usebetatoolbar' ) === 1 ) { $.when( mw.loader.using( 'ext.wikiEditor' ), $.ready ).then( function () { /* eslint-disable-next-line no-jquery/no-global-selector */ var $tb = $( '#wpTextbox1' ); callback( $tb.wikiEditor.bind( $tb ) ); } ); } } ); }; $( function () { var indexPage = mw.config.get( 'wgTitle' ).replace( /\/[0-9]+$/, '' ); var params = { index: 'Index:' + indexPage }; var page; if ( mw.config.get( 'wgCanonicalNamespace' ) === 'Page' ) { page = mw.config.get( 'prpFormattedPageNumber' ) || undefined; } if ( page ) { // T285218 params.pageNumber = page; } // eslint-disable-next-line compat/compat var url = ImageUpload.hostname + '?' + new URLSearchParams( params ); if ( ImageUpload.accesskey ) { $( 'a[accesskey="' + ImageUpload.accesskey + '"]' ).attr( 'accesskey', null ); } mw.util.addPortletLink( 'p-tb', url, 'Upload image', 'ws-img-upload', 'Upload an image for this page using ' + ImageUpload.toolname, ImageUpload.accesskey ); function setUpWikiEditorButton( wikiEditor ) { wikiEditor( 'addToToolbar', { section: 'main', group: 'insert', tools: { smile: { label: 'Upload image with ' + ImageUpload.toolname, type: 'button', icon: ImageUpload.toolbarIcon, action: { type: 'callback', execute: function () { window.open( url ); } } } } } ); } wikiEditorConfigIncantation( setUpWikiEditorButton ); } ); mw.hook( 'gadget-imageuploader.config' ).fire( ImageUpload ); // eslint-disable-next-line no-undef }( jQuery, mediaWiki ) ); dts51i7jlq3jrzk5poyco5jxrexvr1o 8 47752 153103 144981 2026-11-02T23:06:30Z Maintenance script 11708 Use thumb.wikimedia.org for thumbnails ([[phab:T427465]], Operator: Ladsgroup) 153103 css text/css /* Keep the line below. It is used to check the global usage of the script at [[Special:GlobalUsage/User:He7d3r/Tools/LanguageConverter.js]] * [[File:User:He7d3r/Tools/LanguageConverter.js]] (see [[bugzilla:33355]]) */ /* Modernizarea automată a textelor */ #p-variants-js li#ca-conv-ro-53 a, #p-variants-js .flag-ro-53 { background: url("https://thumb.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/21/Ansi_0238.svg/23px-Ansi_0238.svg.png") no-repeat scroll left center transparent; padding-left:32px; } #p-variants-js li#ca-conv-ro-93 a, #p-variants-js .flag-ro-93 { background: url("https://thumb.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f1/Ansi_0226.svg/23px-Ansi_0226.svg.png") no-repeat scroll left center transparent; padding-left:32px; } #p-variants-js span { background-position: 5px 13px !important; } .show-changes .v-ro-53, .show-changes .v-ro-93 { background-color: var(--background-color-success-subtle, #dff2eb); } kziqo7qtdhlrkjs7251jt38x6dy0wpj 3 51364 153091 2026-11-02T12:31:10Z New user message 6487 [[Template:Welcome|Mesaj de bun-venit]] 153091 wikitext text/x-wiki {{Template:Welcome|name=Fabinicola}} -- [[Utilizator:New user message|New user message]] ([[Discuție Utilizator:New user message|discuție]]) 2 noiembrie 2026 14:31 (EET) 3uf06cokgg7bgmt4qj2z2rfz3hm0ino 0 51365 153095 2026-11-02T14:30:33Z Mishuletz 445 Redirecționat înspre [[Autor:Victor Papilian]] 153095 wikitext text/x-wiki #redirect[[Autor:Victor Papilian]] 016gmdho9ponlbtwcjbu819cjnh9y0v 102 51366 153096 2026-11-02T14:33:10Z Mishuletz 445 n 153096 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2027}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Volume== * ''Generalul Frangulea'', nuvele, Cluj, 1925 * ''Ne leagă pământul'', București, 1926 (Premiul Academiei Române) * ''Sufletul lui Faust'', nuvele, Cluj, 1928 * ''Celui ce n-are i se va lua'', teatru, 1928 * ''Un optimist incorigibil'', Cluj, 1934 * ''În credința celor șapte sfeșnice'', I-II, Cluj, 1933 * ''Cerurile spun'', Sibiu, 1934 * ''Nocturnă'', Cluj, 1934 * ''Alt glas'', Oradea, 1936 * ''Fără limită'', București, 1936 * ''Vecinul'', nuvele, București, 1938 * ''De dincolo de râu'', nuvele ardelenești, Colecția „Universul Literar”, București, 1938 * ''A trecut...'', Oradea, 1939 * ''Cu steagul înfășurat. Amintiri de la evacuarea Clujului'', Sibiu, 1941 * ''Manechinul lui Igor și alte povestiri de iubire'', nuvele, București, 1943 * ''Teatru'' (Cerurile spun, Nocturnă, Moartea vanităților), Sibiu, 1945 * ''Nuvele oltenești'', nuvele, Craiova, 1946 * ''Amintiri din teatru'', Editura Tineretului, București, 1968 65zxny8i9ulsgy3vo05goe4lrwxbiya 153097 153096 2026-11-02T14:40:16Z Mishuletz 445 153097 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2027}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Volume== ===Opera științifică=== * ''Anatomia scoarței lobului frontal'', teză, București, 1916 * ''Manual practic de disecție'', Cluj, 1920 * ''Tratat de anatomie umană'', 1923 * ''Tratat elementar de anatomie descriptivă și topografică'', Cluj, 1928 * ''Embriologie'', în colaborare cu Victor Preda, Sibiu, Editura H. Welther, 1946 * ''Anatomia Omului, vol. I: Aparatul locomotor, Ediția a XII-a'' 2006 * ''Anatomia Omului, vol. II: Splanhnologia, Ediția a XII-a''. 2006 * ''Manual practic de disecție și descoperiri anatomice'', Editura Dacia, Cluj, 1994 ===Opera artistică=== * ''Generalul Frangulea'', nuvele, Cluj, 1925 * ''Ne leagă pământul'', București, 1926 (Premiul Academiei Române) * ''Sufletul lui Faust'', nuvele, Cluj, 1928 * ''Celui ce n-are i se va lua'', teatru, 1928 * ''Un optimist incorigibil'', Cluj, 1934 * ''În credința celor șapte sfeșnice'', I-II, Cluj, 1933 * ''Cerurile spun'', Sibiu, 1934 * ''Nocturnă'', Cluj, 1934 * ''Alt glas'', Oradea, 1936 * ''Fără limită'', București, 1936 * ''Vecinul'', nuvele, București, 1938 * ''De dincolo de râu'', nuvele ardelenești, Colecția „Universul Literar”, București, 1938 * ''A trecut...'', Oradea, 1939 * ''Cu steagul înfășurat. Amintiri de la evacuarea Clujului'', Sibiu, 1941 * ''Manechinul lui Igor și alte povestiri de iubire'', nuvele, București, 1943 * ''Teatru'' (Cerurile spun, Nocturnă, Moartea vanităților), Sibiu, 1945 * ''Nuvele oltenești'', nuvele, Craiova, 1946 * ''Amintiri din teatru'', Editura Tineretului, București, 1968 0uejwpr32t6mdxzfrum42549b3u65u3 14 51367 153098 2026-11-02T14:50:50Z Mishuletz 445 Pagină nouă: [[Categorie:Autori români]] {{DEFAULTSORT:Șirato, Francisc}} 153098 wikitext text/x-wiki [[Categorie:Autori români]] {{DEFAULTSORT:Șirato, Francisc}} c0bbfam2h806wooc8tcqi7gfs4lbyed 0 51368 153099 2026-11-02T19:23:46Z Mishuletz 445 n 153099 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Cenușăreasa | autor = Nicolae Davidescu | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = | an = | note = Publicată în revista [[Sburătorul, revistă literară săptămânală, tabla de materie, anul I, No. 1-26|Sburătorul]], anul I, nr. 5, București, 17 mai 1919, pag. 99 }} {{ppoem|În curtea pasărilor adormise. Un val de pene vii o-acoperise Și se scurgeau de-alungul ei ca’n vis; Cuptorul plin cu suc aprins al șoldului Făcea să crească pâinile imboldului În trupul ei ca floarea de cais. Cocoșul, ca un trandafir mai mare, Cu creasta grea și roșie de soare, Pe sânii ei rotunzi s’a așezat; S’anfipt întreg în ea și cu aripele Adună’n fulgii lui de aur clipele Ce pe sub pântecu-i puternic bat. S’a deșteptat, e drept, cenușereasa, Dar, când simți ce s’a’ntâmplat, rămas-a Așa cum se trezise, neclintit; De teamă să n’o vadă goală soarele Sta nemișcat sub pasări cu picioarele Și sub cocoș ca sânu-acoperit. Albi porumbiei și albe porumbițe Printr’ale părului desprins șuvițe, Pe după gât, și-apoi din loc în loc, Pe lângă trupul în bătaia vântului Și între curba lui și a pământului, Își cuibăresc chemarea lor de foc. Ființa ei tremurătoare tace Și-ascultă cum pe sine se desface În vietățile din jurul ei; La rândul lor ele-și surprind dorințele Cum își înfig în carnea ei semințele Și se deschid ca florile de tei. Pământ, căldură, apă și verdeață, Cu-o nouă și năvalnică vieață, Se mișcă’n ritmul lor clocotitor; Cenușereasa își dilată nările Și cercetează, astfel, zările Ce-ascund pe-al împăratului fecior.}} ijz1eo9q0805h25qu4xe6iddpfyv75o 153100 153099 2026-11-02T19:34:34Z Mishuletz 445 153100 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Cenușăreasa | autor = Nicolae Davidescu | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = | an = | note = Publicată în revista [[Sburătorul, revistă literară săptămânală, tabla de materie, anul I, No. 1-26|Sburătorul]], anul I, nr. 5, București, 17 mai 1919, pag. 139 }} {{ppoem|În curtea pasărilor adormise. Un val de pene vii o-acoperise Și se scurgeau de-alungul ei ca’n vis; Cuptorul plin cu suc aprins al șoldului Făcea să crească pâinile imboldului În trupul ei ca floarea de cais. Cocoșul, ca un trandafir mai mare, Cu creasta grea și roșie de soare, Pe sânii ei rotunzi s’a așezat; S’anfipt întreg în ea și cu aripele Adună’n fulgii lui de aur clipele Ce pe sub pântecu-i puternic bat. S’a deșteptat, e drept, cenușereasa, Dar, când simți ce s’a’ntâmplat, rămas-a Așa cum se trezise, neclintit; De teamă să n’o vadă goală soarele Sta nemișcat sub pasări cu picioarele Și sub cocoș ca sânu-acoperit. Albi porumbei și albe porumbițe Printr’ale părului desprins șuvițe, Pe după gât, și-apoi din loc în loc, Pe lângă trupul în bătaia vântului Și între curba lui și a pământului, Își cuibăresc chemarea lor de foc. Ființa ei tremurătoare tace Și-ascultă cum pe sine se desface În vietățile din jurul ei; La rândul lor ele-și surprind dorințele Cum își înfig în carnea ei semințele Și se deschid ca florile de tei. Pământ, căldură, apă și verdeață, Cu-o nouă și năvalnică vieață, Se mișcă’n ritmul lor clocotitor; Cenușereasa își dilată nările Și cercetează, astfel, zările Ce-ascund pe-al împăratului fecior.}} 2zazfioml688rubn2jhnq4z9bdvz2be 153101 153100 2026-11-02T19:35:22Z Mishuletz 445 153101 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Cenușăreasa | autor = Nicolae Davidescu | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = | an = 1919 | note = Publicată în revista [[Sburătorul, revistă literară săptămânală, tabla de materie, anul I, No. 1-26|Sburătorul]], anul I, nr. 5, București, 17 mai 1919, pag. 139 }} {{ppoem|În curtea pasărilor adormise. Un val de pene vii o-acoperise Și se scurgeau de-alungul ei ca’n vis; Cuptorul plin cu suc aprins al șoldului Făcea să crească pâinile imboldului În trupul ei ca floarea de cais. Cocoșul, ca un trandafir mai mare, Cu creasta grea și roșie de soare, Pe sânii ei rotunzi s’a așezat; S’anfipt întreg în ea și cu aripele Adună’n fulgii lui de aur clipele Ce pe sub pântecu-i puternic bat. S’a deșteptat, e drept, cenușereasa, Dar, când simți ce s’a’ntâmplat, rămas-a Așa cum se trezise, neclintit; De teamă să n’o vadă goală soarele Sta nemișcat sub pasări cu picioarele Și sub cocoș ca sânu-acoperit. Albi porumbei și albe porumbițe Printr’ale părului desprins șuvițe, Pe după gât, și-apoi din loc în loc, Pe lângă trupul în bătaia vântului Și între curba lui și a pământului, Își cuibăresc chemarea lor de foc. Ființa ei tremurătoare tace Și-ascultă cum pe sine se desface În vietățile din jurul ei; La rândul lor ele-și surprind dorințele Cum își înfig în carnea ei semințele Și se deschid ca florile de tei. Pământ, căldură, apă și verdeață, Cu-o nouă și năvalnică vieață, Se mișcă’n ritmul lor clocotitor; Cenușereasa își dilată nările Și cercetează, astfel, zările Ce-ascund pe-al împăratului fecior.}} ks2rhue4blpn6dufrwf11dwztdeoxj1 3 51369 153106 2026-11-03T08:28:34Z New user message 6487 [[Template:Welcome|Mesaj de bun-venit]] 153106 wikitext text/x-wiki {{Template:Welcome|name=Ank89}} -- [[Utilizator:New user message|New user message]] ([[Discuție Utilizator:New user message|discuție]]) 3 noiembrie 2026 10:28 (EET) re2i24128qjs0w76nlr4l9u7q6h9t9z