Giorgio Reggiani
From Wikipedia
[redatá] Raccunt in dialètt da la mia Valtravaglia - Giorgio Reggiori
sa ringrasia www.iogirovagando.net para i testi.
[redatá] El Gabalero
A sentii chel nom chi, avegn in ment un quaicos de
spagnol o de mesican. Gabalero el se ciamava, ma
alè pusè giust a di che else faseva ciamà, un certo
Boldrini Secondo che parent e amis il ciamava Condo.
Aleva dela Tor e indi ultim an dela sua vita el stava
de cà in Sciana in una casina indua una volta i tegneva
i besti, e de sota agheva un localin cun dent el camin.
L’eva un tipo stravagant e de lavor la fai un pò el
mecanic, ma pusè che tut el cuntadin. Al Condo l’è
mia che ghe mancava la voia de lavurà, però el faseva
chel che el vureva, el sopurtava mia de ves cumandaa.
Quand poo a vegniva la primavera lu el diseva semper
che el se sentiva “ucel di bosco” e insci al saràsù
elghe stava pù. Al Boltri indua el lavurava, per un
pò de mes il vedeva mia ma poo ala fin grazie anca
al bun cor dela sciora Elvira, la dona del diretor,
il ciapava ammò, e chesta storia l’è naia avanti per un
quai an. Luu l’è mai stai un casciador, però in
cà sua usei de sfilzasù in sul stec cun pansceta e foi
de salvia i gheva semper. Stesa roba cui legur, per
tuta la primavera e l’està li intorn indua el stava de
cà i se vedeva, poo quand a se verdiva la cascia an mancava
semper na quai vuna. Luu l’eva brav a met giò i trapulit e
balaster per i usei, e lascit per i legur.
Chesto però bisogna dil, ella faseva dumà in di so post.
Al Gabalero ghe piaseva bev, e mia gnanca poc, e
insci el ciapava de chi cioc che i durava dì e dì.
Ogni tant aghe piaseva faa i scherz ai gent che
el cunuseva e anca ai sò amis, e quant che l’eva un
po bevù elne cumbinava semper na quai vuna.
Na volta l’è nai sul campanin dela gesa de Dom,
elga ligaa el batac ai campan per mia fai sunaa,
e inscì quand sa nacurgiù chela bonanima del
don Biela che là mia podù sunaa l’Ave Maria,
aghè sucedù el pandemoni. Quaidun ià ciamà
i carbignee e iè nai a ciapal. Lor i vureva savee
chi chel gheva insema a fa chel misfat lì.
Lu cito, e lor ammò, poo aghè intervegnu el prevet
e inscì ala fin alè sbutà e la dì che aieva in trii luu,
el barbera e el squinzano, prevet e carbignee i sa
vardà in facia, ià capii chi l‘eva e ilà lasà naa.
El Gabalero elgheva anca un cert ingegn, ma aleva
sopratut nemis dela fadiga. Chesta lu vista cui mè oc;
asevi de viac a naa sù al’Uspera e fasevi chel sentee
che nava fò sula strada de Tor e che el pasava visin
ala sua casina, luu la ciamava Addis Abeba,
u vist che gheva la porta verta e sum nai là per saludal,
el faseva frec, a sevum in november, l’eva là taca al camin
setagiò sul scagn a scaldas, e sul ripian elgeva la candira piza,
a brusaa gheva sii un pal dela lus vec bela intreg,
e alè perchel che el gheva la porta verta.
A videe chela roba lì a ma nai via la parola,
e insci dopo el salut agudì perchè la mia taià a toc,
luu elmà rispondù che l’eva fadiga traia via,
perchè man man che el brusava l’a puntava avanti sul foc.
Chesto l’eva el Gabalero, un tipo stravagant, nemis dela fadiga.
[redatá] El Rosmagun
Rosmagun nel noster dialet alè chel uselin culor marun
nisciora cun un bel ros sota el bec, a vedel par che
el gabia una bauscina al col cume un fioo picul quand
el mangia setagiò sul cadregun. La storia dis anca
che lè chel usel che el ga tirafò i spin dala testa del
Signor, e che el ros el sares el so sang. Ma chel che
vori ricurdaa mi, alè un alter rosmagun, l‘eva vun
come num, el se ciamava Gentilini Emilio. Aleva
una figura particular dela Muscin vegia, luu la fai
un po de tut, e l’è stai anca a l‘ester, ma ala fin la
lavurà quasi semper indi bosc. El viveva de per luu
e insci cume se dis ala bona, ma aghi de credum a
modo sò el viveva ben. De pasiun elgheva i func e
la cascia, chesta la faseva ala sua manera. Quand
agheva la pasada el curava i usei sota i piant de tamarit
che luu el lasava indrè dal tai, e cun una certa cura
elghe netava el bosc sota dai sciuscioni, e de colp
in aria dumà per fa fracas elne faseva mia. Aleva
vun chel viveva in mez ala natura, la rispetava, aleva
insoma la sua vita. In paes il cunuseva tuc, e quand
che l’ultim bicer bevù aleva chel de trop l’eva na màgia,
el nava ingir per i straa de Muscin a cantà e predicà.
El faseva i discors cun di parol in frances e inscì el
pasava i or dela noc a tegni disedaa i gent. Quand
el pasava davanti ala capeleta che el vegniva d’albergo
bela pien, else fermava a parlaa cun la madona, el
diseva: “Ti parla il piccolo Codirosso”. Luu el faseva
la vos grosa e fina, luu elghe parlava e le la ghe
respundeva, el faseva come se dis bota e risposta.
Mi el truvavi su per Profarè che l’eva la sua segunda cà
nel temp di func e dela cascia. Elgheva in spala el
tabar negher, chel duprava come cuerta, un’umbrela
strascia senza manic, e sota el gheva el sciupet che
però tel vedevet mia. Sota i piant de pascul el meteva
là quater ram per scundes, una bocia per setas giò
cun su una brancada de feres per mia sentì el frec,
e lì el pasava or e or. El Rosmagun elgheva un po’
la nomina de ves un bracunier, ma aleva mia inscì.
Nela stagiun del pas el mazava merli e dord che el
dava via per sudisfaa i so pasiun, (cartuc,vin,sigaret
e cafè) e mia sicur per el gust de mazà. Ades quan
a viagi indi so post e vedi pù gnanca i sentee de tant
che aiè pien de bosciur a me vegn un po de malincunia,
a me par pù el Col, el Profarè o la Portea d’una volta,
quand el truvavi cui sò tabar negher e l’umbrela meza
strascia sota al brasc. El Rosmagun aleva un poo
divers di alter, propi cume chel uselin dala bauscina
rosa, quasi semper sulitari ma anca tant de cumpagnia.
[redatá] I grund che gota
Quand a sevi un fioo, stavum de cà fora del paes, fasevum
i guardian in una vila de sciori. La nona Carulò la
viveva per cunt sò e guai a parlaghen de stà fora,
inscì quan la vegniva in de num la truvava mai tera
ferma e la gheva semper presa de turnà indrè a cà
sua visin al campanin dela gesa. Lee la me diseva
che in paes quand el piuveva gheva mia bisogn
del’umbrela perchè te pudevet viagià semper sota
i grund di tec. Ades ogni tant a me vegn in ment i
rop de fioo e inscì un dì u vurù faa un gir a pè sota
l’acqua indi strà che la faseva lee. Dala cà di cucagna
su in piazeta, sum vegnì giò vers la piaza dela gesa,
poo in la per via Roma fina ai cà ros, poo su per
la via castel fina ai cantun sciatel, e ala fin giò un’altra
volta in piazeta fin indua sum partì. Geent ! rispet
a na volta quanti rop aghè cambiaa. Prima de tut
i cà ades aiè tuc saraa, a se veet pù de pagn stendù
sui teraz, a pè se incuntra nisun, te vedet pù gnanca
de fioo che i giuga a scundes, cui serc o cun la lipa,
e inscì se sent pù ei tic tac di zocur e zocurun in sula
sarisciada, chela che gheva ilà quarciada cul catram
e del sarisc pù gnanca l’umbra. Certi cà i gà i grund
cui canai rot, e se te stee mia atent te fee la docia
bela vestii. Te sentet pù i colp de martel del Vincenz
e del Ceser bagat che i picava el curam su chela bocia
negra per fal vegnii dur, prima de cusil cul spac sporc
de pesa ai scarp rot e cunsumad che lor ià tirava come
nov. Aghè pù gnanca la Togna che la carpiva la lana
sota el portic de cà sua cul purtun vert inscì quand
pasava quaidun i se fermava a tapelaa. Te vedet pù
gnanca de agun tacasù a secaa dopo la salamoia.
Ades in strada invece dei don cui zocur de legn cui
patel de pel e la stringa in mez, e al brasc la borsa
de tela per la spesa, te trovet i utumobil che i tegn
tuta la strada, e inscì in pù a chela de sora dei grund
rot te ciapet anca chela de sota. Chisà? forse l’è depertut
inscì come chi, anca in di alt paes cume el nost, aghè
pù la Carulò, la Neta o la Teresa che quand el piuveva
i nava in gir per i strà del paes senza umbrela.
[redatá] Nustranel
Nel noster dialet el vin fai cun l’uga catada nela nostra val
il ciama cain, prut prut, crudel o alter, ma poo ala
fin alè per tuc el nustranel. Chesta vid me la daia
el Pierino del Geremia che el stava de cà su al Rocul.
Luu de vin el se ne intendeva oltre al sò, quand else
sbasava per vegni in paes el nava a sagià chel del
Bartola, chel del circul, chel del Giacumò, e per ultim
in dela Irma del’Ardire. I rasul che luu el ma dai,
iù metù in dela tera umida per fac fa i radis, e poo
aiù piantaa in un tuchet de tera a du pas dala Resega.
El Pierino la ciamava la francesina, a guardac la foia
la gà un poo del selvadic, prima i pinceroo aiè verd,
poo diventa giald quasi or cun di puntit culor rugin,
e inscì da chela uga li ghè vegnì fè chestu vin culor
del’acqua rugina e de gradi poc. Quand tel bevet
te ghè de tacas, se poo ten bevet un po trop el dì dopo
te stee di or, setagiò sul’as del ces. Ogni an quan el
travasi e poo el tiri fè dala damigiana per bevel me
vegn semper la voia de dac un nom, ma in chesta
era del made. . .made in U.S.A. , made in U.R.R.S.
made in Germany, cusa vuri chel ciama chesto vin
chi... El ciamerò el nustranel made in Resega.
[redatá] El lavatoi
El lavatoi aleva chela funtana faia quasi semper de sas
granii, quarciada cun travit, listei e de sora piod o cop.
Tanti lavatoi i gheva l’acqua surgiva e ialt i gheva
chela de l’acquedot cun i rubinit. Agheneva in tut
i paes dela nostra val, e a Port che me ricordi aieva tri.
Quand aleva bel, tanti don oltre al lavatoi i nava
ai lac a lavà cun el brelin, chel as a posta che i don
i stava in genugiun a lavaa. In di lavatoi i don i nava
anca se el piuveva cun i so curbel caric de pagn sporc
e la sudela del’acqua sbruienta. Tanti de lor i lavava
anca i pagn di alt magari sciori, per ciapà un quaicos.
In di lavatoi i don intant che i lavava i faseva un
gran ganasà e inscì a vegniva fò de tut e de tuc, e
ogni tant capitava chi se ciapava pei cavei e poo a
vulava anca un quai sganasun. I don a secunda de
in dua i stava de cà i nava in de chel pusè comut e
tanti volt agheva mia el post liber e i se meteva in
cua a specià. Ma i temp poo aiè cambiaa, ià metù
l’acqua in cà, el bagn e i lavatris ià ciapà el post di
lavatoi, anca se chi rop lì mudern ogni tant aiè a toc.
Inscì i lavatoi aiè restalì a fa nagota. Quant fregà
ià fai cui man e spazeta su chi sas granii e poo via
cun la sua curbela piena de pagn sturgiù per na a
stendi. Chest aleva chel che i faseva per lavà i don
d’una volta, chel aleva el lavatoi.
[redatá] La gira
In italian alè el ‘ghirò, un bestioo che a prima vista el par
un rat, ma l’è tuta n’altra roba: culor scendra na
cueta lunga pelosa e duu ugioni negher che i par duu
ludriun. El viv de niscior, castegn e alter frut de bosc
che el mangia senza misura perchè elga de met là
tanta grasa a dos per pasà poo l’inverno mez indurmentad.
El viagia de noc sui ram di piant cumpagn
d’una cus, e ogni tant el fa un vers un poo dificil
de spiegaa, el par un starnut o un colp de tus. Del
dì alè quasi semper scundù in di boc di arbur vec,
o sota i piod o i tegul di casinasc mez scuarad. Come
tuc i besti de sta tera la gira la gà un muc de nemis
che i ghe dà la cascia per paciala. Na volta i noster
vec i nava a ciapai, i ghe tirava giò la pel e i là vendeva,
e la carna la faseven rustii in del padelin cun buter,
salvia e un tuchet de scigola per tirac via un poo de
chel udor de selvadic. Lor i diseva che aleva come
un bun bun. In autun ià caciaven cui toc de legn e
na bacheta per casciai fò dai boc di arbur. Quaidun i
duprava anca un sciupet per tirac in sui ram di piant.
Ades a se pò pù casciai perchè alè pruibii dala leg,
ma in cumpens aghe pensa i gat che i gent i bandona
perchè aiè stuf de tegnii e inscì per lor pover besti
la vita l’è semper dura. Tanti an fa el mè amis Carlo
che ades elghè pù, el vureva fami sagià, aghieva lì
bela rustì in del padelin, ma mi agò mia avù el curac,
a me vegniva in ment chi du ugioni negher che i vanzava
fò dala testa come du ludriun. Chesta aleva, e alè
ammò incoo la gira.
[redatá] I Cavandun
A pensac ben la nostra val intorn al votcent la duveva ves
istaia quasi tuta buschiva, chesto mia perchè abia
legiù la storia vegia di nost paes, anca perchè per
leg a sum propri mia taià. Però aghi de savee che
a giraa in lung e in larg la muntagna, a se trova depertut
di mur de sas inscì cume se dis a sec, per tegnì su
la tera cun sora di ripian, o anca pusè che tut di pign
de boc e bucioni lung anca di centen de meter che
tanti volt aiè fai sui cunfit tra una proprietà e n’alta.
Tuc chi sas lì trai là, e poo impignaa vun sora chelalt,
i gros de sota i picul de sora in manera chi tegniva
poc post, aiè stai metu là dai noster vec, tirandui
fò dala tera insema a sciuc e radis. A na quai manera
chesto aleva un lavor che i faseva un po tuc ai tempi
che fù, ma agheva di gent che per necesità, cun forza
e bravura nel dupraa el sapun aieva mei di alt, e inscì
ian ciamaa cul soranom i cavandun. Chesta lè un
poo la storia dei Sobrero che in del votcentquaranta
o lì a dree aiè vegnù dala Spagna in cerca de furtuna,
o forse per salvaa la pel. Da Genuva indua el nono
el faseva un poo de capisquadra a scavaa galerì e
fundament di muraioni de sustegn per faa pasaa i
prim treni, l’è poo finii per met su cà nela nostra
val, e propri a Sarig indua gheva tan bisogn de chel
lavor de fadiga, chesto anca perchè a chi tempi là
se viveva dumà de chel che se tirava fò dala tera,
e alè inscì che i bosc a furia de sapunaa i diventava
praa e càmp de patati. Aieva anca i temp che la gent
la nava a too l’acqua in di riaa che i viagiava semper
visin ai paes, e l’acqua la cureva incanalada sui piod de
fianc ala sarisciada di strà semper neta e fresca. Ades
quand a viagi in di bosc e trovi pianei, mur a sec
e boc metù là in bela manera e dumà cun la forza
di brasc e tut intorn invece de camp de patati e praa
aghè bosc e bosciur a me fermi, a guardi in gir intant
el cervel el lavora. Dopo un poo sbasi la testa e cul
grop che intant a me vegnù, tiri sù e vò via. Chesta
alè un riga de storia dela nostra val scrita sula tera
cun sudor e fadiga. Alè la storia dei Sobrero i cavandun
de Sarig.
[redatá] Trii maget de Port
Inscì cume lè in tut i paes e cità de sta tera anca Port gà
semper vù un quai vun fai un poo curne se dis a na
quai manera. Ades a ne tiri in bal trii. Vun aleva
el Pieromat, un omen bun cume el pan e tuc i ghe
vureva ben quand che sunava la banda del paes lù
aleva chel che el purtava in spala el tambur, e poo
el ripeteva semper chi rop el diseva: “A mangeresi
un risutin de ris”, e num fioo quand l’incuntravum
a se divertivum a faghi cuntasù. A se diseva anca
che quand a capitava de faa un quai banchet el se
racumandava a chi che el gheva visin de dighel quand
che l’eva pien perchè luu else nacurgeva mia e aleva
già capitaa una volta che ià duvù taiac la cinghia
di calzun e a chela manera lì el pudeva anca sciupà.
Un alt aleva el Ducio che de mestee el faseva el bagat,
e i diseva che aleva brav a lavurà ma el faseva i scarp
cume el vureva luu. Na volta la sciora Gigia Luchini
la dona dell’unurevul la ga fai faa un para de scarp,
lu elgheva fai vuna sola, ma quand lee l’è naia per
pruvala gà di de fac un quaicos de diferent, alora
luu elga rispondù de fas faa chelalta da un alter bagat.
Insoma per fala curta aleva un tipo uriginal. Ala
fin el viveva in una casina a Fugin inscì deperlu e
ala bona, ma per la gent de Port aleva el Ducio un
bagat cui barbis. Per finii a meti giò do rig per la
pizi Cantù, chesta alè staia “una dama di corte” dei
Zar de Russia, che in del darset chel’an dela rivuluziun,
alè scapada da chel paes là e alè poo rivada chi a
Port, inscì ‘na volta fai fò chi poc danee che la gheva
la poo finì per viv cume se dis de barbona. La gheva el
vizi de na in gir per i strà del paes cun vuna o anca
dò bors de chi gros pien de pec e anca padel e padelit
che la duprava per fa de mangiaa. Tanti volt la pasava
cà per cà a catasù quaicos e la cercava de vend anca
un quai limun che la purtava semper in dela borsa.
I fioo quand che ilà incuntrava i ghe faseva anca
di scherz e ilà tirava in gir. Nisun saveva cume la
se ciamava e inscì el nom che la gent del paes igà
dai, aleva perchè in quand alè vegnuda a Port e che
la gheva ammò un quaicos che piaseva vestis ben
e i sò vestii i gheva i piz che i vegniva de Cantù, che
aleva el paes indua ià faseven. Chesta alè un poo
la storia de trii personac un poo divers di alt, vivù
in del nost paes e chem un poo a na quai manera
u vurù ricurdaa.
[redatá] La festa de Sant’Antoni
Quand s’eri un fioo, ancamò prima dela guera, el dì
de Pentecost gh’era l’usanza de fà ‘na scampagnada
a Sant’Antoni. Partivum tuc insema la matin de bun’ora
per chela strada tuta curv in mez ai bosc, catavum
i mughetti de purtag ala Madona, bevevum l’acqua
fresca che la vegneva giò tra i sas dela muntagna
e pò duvevum cor per ciapà i grand che iera avanti,
fin che rivavum sù, strac ma cuntent. Quanta gent
a gh’era alora, la rivava dapertut, tuc a pè naturalment.
Gh’era semper ‘na quai banda, urchestrin, un quai
tenor, banchit cun i crucant, anei de fer, bursit fai
de cartun, gh’era in gir un’alegria spensierada, senza
i cumples che va tant de moda ades. Sul piazal gh’era
la giesa dedicada a Sant’Antoni tuta in sas e un campanin
chel pasava gnanca i piant. Me piaseva ‘na dent una
quai volta, gh’era un silenzio, ‘na pas, se stava ben.
Cadreg de legn eh scranchignaven, candel de scira
semper piz davanti al Sant; me piaseva stà lì per dì
mez’or a incantam davanti ala mia umbria che la
tremava sù pei mur. Tanti an a ien pasà da chi temp
là, i du pin che avevum pianta giò gros come un brasc,
davanti al Cimiteri ades se guarden facia a facia cun
i cop del tec del campanin. El lunedì de Pentecost
de l’an pasà ma vegni in ment la festa che faseven
‘na volta sù in muntagna e sum turnà a ‘na sù, in
auto stavolta. Gh’era poc chela giurnada lì, di tusan,
di giuvinot cun ‘na ghitara che nisun saveva sunà,
quater tedesc che curiosaven, gh’era pù gnanca un
banchet, gh’era pù gnanca l’umbria dela festa d’una
volta. Nel turnà indrè me sum truvà davanti la porta dela
Giesa lu tucada cun un pè, la se derviva, u dai un’ugiada
in gir pò sum scarliga dent senza rumor. Gh’era nisun,
l’era tut cume ‘na volta i stes cadreg, el stes silenzio,
la stesa sensaziun de pas de tanti an fà. Dopo un
pò che seri lì me sum acort che stavi mei. Sant Antoni
l’era lì anca mò al sò post chel me guardava e mà
fin parù chel me dises: “Te se rivà? l’era un pò
che te spetavi mi al sò giamò che i tipi cume tì o prest
o tardi i tornen tuti chi.” L’era tardi ormai l’era ora
de ‘na cà, davanti al Sant me sum segnà (quantu
temp chel favi pù) pò sum partì per vegni in giò pusè
leger, pusè cuntent per chela strada tuta curv.
[redatá] Quai cos de cent’an fa
A vuree met giò quaicos su come se viveva chi in di nost paes intorn al novcent, alè asee tiras in ment chel che i me cuntava i noster noni quand a sevum fioo, ma pusee che tut aiè i segn che ià lasaa in sula tera, e in di post indua i viveva che alè un poo cume un liber istampaa. Cumincem a videe cume l’è fai el nost teritori comunal, che una volta aleva dividut tra la val e Port e che poo l’è stai metù insema. I confit i va dal lag ala scima del culonna. Inscì cume el vedum se pò dii che aghè la part basa intorn al paes de Port, chela de mez indua sa furmaa i paes de Muscin, Musin , Dom, Tor e Ligor e poo aghè la muntagna. Nela part basa ià fai pasaa la feruvia cun staziun e i sò deposit, la strada principal, e poo el lag. La Vetreria, la Boltri, el filatoi dela Telsa e alter picul industriet. Tut insema a Port e un poo in tuta la part basa a girava un cert benesser, e l’è anca perchel che tanti sciori ià fai su cà e vil de staa in gir ai paes principal. A chi temp là agheva mia i mez de trasport che aiè vegnù un bel poo dopo, inscì i paes de sora aieva un poo cume se dis taiafò da Port e ala vita che girava intorn, e da chesta a sa furmad una diferenta manera de viv. Tanti gent dela val i vegniva giò a lavurà e i se faseva matina e sira la strada a pè, o chi pudeva cun la bicicleta. Agheva anca chi de lor che agheven un zic de tera, ma a vegni giò a bas a lavuraa tra la strada chi gheva de fa e la giurnada che l’eva lunga, e i bisogn de ca aieva tanti, i duveva poo truvaa el temp per chel poo de tera, e inscì i nava a vangaa la campea in gir ala vigna de noc al ciar de luna. I don dei paes dela val a segunda dela stagiun, i se sbasava cun sciuera e curbel caric de fruta e chel che vegniva fò dal lavor dela tera, insema a lat, buter e furmagel, e i nava in dree cun chel che i ciapava, per poo turnaa a fa la stesa roba magari el dì dopo. Poo a vegniva el temp de ingrasaa i bigat che ià faseven vegnii gros quasi semper in sui gradisc, e ala fin i galet ià vendeva per fa la sedaa. Ma la foia de murun l’eva mia asee, inscì i gent dela val i vegniva giò al lag, e cun la barca del Lica e alter barchiroo, i nava a fala fina a Ghifa e in tuta la spunda de là e na volta indrè i caregava el tumbarò del Sculati cui cavai, e ialter cun la sciuera carega i turnava a nà in sù in val. Per dac una man a certi famili cun tanti fioo che stava su in val e che lavurava indi bosc, i guvernant comunai de alora ià pensaa, e poo i gà dai di toc de bosc dividunt in list, part, mez part e mantelin, e inscì cul tai dela legna i pudeva tirafò un quaicos per uso famiglia. Dala legna che i taiava se duprava tut; cui bor se faseva i as che dopo la stagiunadura vegniva fò serament e mubilia, cula stanga pal de vid, sercit,cest, gradisc e cestoni, dela roba de meza misura i faseva i pign insù di spiaz in mez al bosc, fai tut a sapun e pala, per poo faa el carbun de legna, che el se duprava per faa la brasa per i supres de stiraa i pagn, e per i scaldit de met in let d’inverno per cascià via un poo el frec, e per finii cun la bropa i faseva sù la fasina che i duprava tut l’an per stua, fooc, e el rest la vendeven ai prestinee per faa el pan, che fai cun la legna dela nostra val elgheva un profum che else sentiva luntan di chilometri, chela che restava la nava poo a finii in roca de Caldè per fa cos el sas per faa la calcina. Un poo de chi atrez de lavor che i duprava ogni dì i gent dela val aieva: pala, sapun, vanga, falcet, zigherot, resega, resegun, zapa, careta, sciuera, sciuè, maza e cugn; poo agheva i picasas che i duprava punta e mazeta per squadraa piod, e faa i arbi per fa bev i besti. Schen curvaa per la fadiga e man che aieva una copa sola, dura come el curam. Per i don delaval in cà, i gheva poo el sò de fà per fa viagià la penagia per fa el buter, dopo avee scremaa el lat cul cupet. Stesa roba d’ inverno quand agheva de faa secaa i castegn in sula graa sora i camit, e tirac via la rusca cun la sbadigia, e ala fin la gea, inscì aieva prunt de dupraa quasi semper per faa castegn e lat, e poo el mac, che aleva un poo el piat fort de alora. Stesa storia quand che agheva de spuiaa, e poo sgranaa el mergun per faa la farina de pulenta, che in sul tavul l’eva la roba che la mancava mai. Chesti e alter aieva lavor per i don, e alè perchel che i gheva propri mia de staa alegher gnanca lor cumpagn di so omen. Pensi propri che la legna e la campagna, la sia semper staia la vita dela nostra gent che de cà i stava ai pè dela muntagna. A Port e li in gir agheva mia dumà i sciori, e tanti famili i gheva gnanca chel zic de tera o de bosc, inscì i duveva lavurà chela di sciori e poo fa a mez de chel che vegniva fò. La legna per scaldas la faseven cui barc in sul lag quand agheva la piena, e i don cui curbel adree ala riva a catasù toc e busa per poo impignala a fà sugà. Ma de cert chela del lag aleva mia asee; el rest i nava a fala adree ala feruvia o indua i pudeva, e quasi semper de scundiun, e poo a cà cul mazzot in spala e i spal rot. La vita aleva già dura a chela manera che poo aghè vegnù la guera, “la prima”, tuc i omen aieva ai frunt e i don i duveva rangias a tiraa grand i fioo. In Vetreria i duveva fa chel che i faseva i omen, anca lavurà cun la careta in bilic sui bancai o visin ai forni. A Port giò in fund ala lea asè tacava i barconi, che i vegniva dai bas lag o anca dal fund tos e i scaregava la roba, inscì i don cun la sciuera carega i nava a purtala sul post de lavor, che aleva visin, e a volt anca luntan adiritura fina in Arcumegia. I nà propri fai de tut i culor per sbarcaa el lunari. Parlemen poo mia del mangiaa: pulenta e lat, un quai pes e poo el mac, e i fioo per impienii un po el stomic i meteva in sacocia una brancada de castegn buii. Stes de chi de Port, anca i gent dela val i scarp de curam aieva poc chi che i pudeva veghi, e chi ghieva, ià tegneven cume fus un uracul, inscì aieva semper zocur e zucurun, e chi pedù de peza che ià faseven lor cusii cul spag, e un quaidun ghe meteva sota inscì ala bona di toc de cupertun de bicicleta cunsumad. Chesti poc rop, metù giò a na quai manera cun chel che ghè restaa del noster dialet, alè poo nai avanti ammò anca dopo finida la guera. Ma intant a Port cun i Luchini I padrun dela Vetreria, cun sindic, dutor farmacista, e tanta gent del paes i se dava de fà per ricumincià ammò un’altra vita, e inscì insema a alter rop, d’agost per la festa del paes, ià fai giò in sula lea el toboga tiraa cui cavai e sul vagunin la gent,sciori e pover, setagiò tuc insema a tras dent in del lag bela vestii, e chialt lì in riva a vardaa e ghignaa. Aiè tuc rop che tanti de num cume se dis d’una certa età, em sentii cuntasù dala boca dei noster gent, setagiò sui scalit dela staziun, intan che speciavum el treno che vegniva dala cità, a navum per purtaa i valis ai sciori cun la careta, che aleva a chi temp là el ‘tacsì’ a na roda sola. Inscì per finì a podum propri dii che per num che sem nasù dopo de lor, la nostra l’è staia una vita diferenta, e i gheva resun quand i diseva, che num asevum nasù in dela grasaa.
[redatá] Gheva una volta i alp
Un poo de an aiè pasaa da quand la nostra muntagna la perdut se inscì se po dii i sò guardian, e tut alè vegnu a pian a pian, e a la stesa manera anca i noster oc i sa abituaa a videe tut chel che cambiava, e chesto pusee che tut in sui alp, insci incoo num che un quaicos em vist cume l’eva una volta, ades podum dumà a na quai manera cuntala sù.
A Cuvignun e Pianiz agheva i casei, e aieva pusee che vuna i famili che i pasava la stagiun bela su in di sò alp a faa fen e legna, che poo i mandava a bas cul fir, cui slit, cun l’asen e i boo, poo i purtava fò in di bosch i besti a pasculaa, e dumà quasi a la fin prima chel fiucava ià lasaven naa dent anca in di praa, insci lor i cuminciava a ingrasaa per la stagiun che vegniva. Alora tuc i gent i nava sù in muntagna a pè cul sò zaino in spala, ma se aleva necesari per bev o mangiaa su là quaicos a se truvava semper perchè agheva el Curaz che el faseva anca un poo de usteria.
A sant Antoni che alè pusee visin ai paes de bas, e dunca a se rivava sù pusee inpresa e con men fadiga, agheva semper a la dumeniga un grand muviment, e lì de usterì ghe neva trè. I gent i nava sù anca dala Valcuvia e se la giurnada aleva bela tuc i pasava tra una usteria e nalta a mangiaa, bev, giugaa a la mora e poo agheva l’alpin chel sunava l‘armoniga e tanti i cantava, tut chesto fin a quand che vegniva noc, e poo chi cioc, e chi un poo meno, giò tuc a pè. De besti su a sant Antoni agheneva tanti, aghieva
i Daverio, i Boualò, la Linda, l’Ambros el Batistun e poo apena sora sù a Calorest, un’alp indua el soo el ghè dala matina fin a quasi noc, i Vagliani e i Sobrero, che a chi tempi là aieva pusee cunusù col soranom de Lanciabumb e Cavandun. La prada e tut i pradei lì intorn aieva ben ingrasaa, e lì el suc il pativa mia, inscì i faseva semper un bun tai, e a la fin aieva poo i besti che i faseva el rest.
Cumpagn de Cuvignun, Pianiz, sant Antoni e Calorest, anca l’alp de Booc el se trova in sul cumun de Castel, e su in chesto alp i pruprietari aieva i Boni e poo i Spozio, e la figura particular de la vita vivuda ammò a l’antiga su a Booc, aleva el Dumenic, un umun grand e gros che aleva mia semper facil parlag insema, chesto anca se la persona che ghe parlava l’eva cunusuda, el prim mument el gheva semper un quaicos; disem che el stava insci cume se dis un poo sui sò. El Dumenic aleva brav a fa viagià la ranza e i sò praa e anca la Bedrina fina sora ai roc aieva semper luster, e d’autun prima de sbasas giò a Sarig cui besti, el spantegava el ledam in sui praa, inscì de primavera una volta via la fioca a vegniva sù erba e fior de muntagna che dopo la sua mort, e dunca el bandun cumplet de l’alp, aghè stai pù.
La parola guardian per il Dumenic la par faia a posta, a luu aghe scapava nagota. Se te pasavet in punta de pè per chela strada de gera calcestra o anca dent pel bosc, luu el te sentiva, poo tel vedevet là in mez ai buscun de nisciora mez scunduu cumpagn d’una
sentinela de guardia. Ades dopo i alp de Castel a nem avanti a cuntà sù quaicos su chei che agheva in sul cumun de Port.
L’alp de sant Michee che una volta aleva sota a Musin cui sò casei, stal e casin sul fianc de la strada, cumpagn de la sua Geseta che la gà una storia lunga. Su chesto alp aieva diversi i famili che sulà i faseva la stagiun, e quasi tuc aieva dei paes de Musin, Dom, Tor e Ligor. Su a l’alp de sant Michee el lavor che se faseva l’eva l’istes di alter, fen, pascul ma pusee che tut aleva el legnam che dopo avel tirà fò dai bosch del gesun, e de sora fina sù al pian travaia cui slit, cun l’asen o la curdina, il purtava a bas sui car, cui boo o cavai, e poo cul fir. Vun de chesti ghe agheneva un poo in tuta la muntagna, el partiva a du pas dala Gesa, e lì dopo una campada che la traversava tuta la gogna ià faseven poo partii per un’altra campada fin che a la fin, i rivava giò ala sostra del’Uspera indua i caregava i car per purtai a la stazion di treni, e per finii sui vagon merci. Su a sant Michee tuc i lavurava bona part de la stagiun bela in dii bosch, agheva i Boldrit pusee cunusù cul soranom de Pedun, i Baroz, i Cristufuret, Menic, Roc e poo el Nest. I Lazzarit che i gheva el soranom Cip, agheva l’Eto, e poo i familii Isabela che aieva tanti e alora chesti ià ciamaven i Bert, i Riaa, i Gerit, i Barba e poo alter ammò. Anca a sant Michee, cumpagn de Cuvignun e sant Antoni, agheva una usterieta inscì a la bona cun tavul e banchet de legn e piod in su un terapien a l’umbria, e la funziunava ben. La famiglia che la fai usteria per tanti an, e propri quand che l’alp aleva nel pien del lavor, aleva chela dei Cip, l’Angiulin e la Maria, e a la dumeniga cul bel temp agheva semper sù gent, e i duveva faa di grand parioo de pulenta che i dava via cul lat frésc apena mungiù, cunili o galina in umid, e poo la casora e tut chesto aleva quasi semper el “menu” de alora.
Semper sul comun de Port aghera anca la Basa, el Profarè e la Brughera. Anca lì agheva casei e stal per i besti, e de praa e pradei agheneva tanti tuc tegnù bei, net e ingrasaa, che poo de primavera e d’està aleva un quaicos de bel de videe, agheva mia un alt post che vegniva sù tant narcis compagn de chi che veniva in chest post. Manz, manzet e vac de tuc i culor che in principi ia faseven pasculaa in di bosch fin sù in pian Nav, e poo pian pian semper pusee in bas fin che vegniva el dì de inviai giò in dela piana, visin ai paes indua poo i pasava l’inverno. La stagiun sui alp la vegniva sfrutada fina a poc prima che el fiucas.
Sac e bagali cume se diseva alora aieva prunt, ma na quai volta a capitava che la vegniva prima del temp e inscì la diventava una ventura a vegnì giò. Besti e cristian tuc in fila per sentee e strà fina ai paes.
De cert alè che su tuc i alp se viveva un poo a una quai manera.
L’acqua i nava a tola a la surgent cui sidel, tre per volta, dò ia purtaven in sui spal a balanza cul baag chel legn de curnaa, e poo un’alta de chelalta part. Per faa de mangiaa agheva foc e stua a legn.
Per faa lus agheva i candir de scira, l’alum e la lucerna. El cafè il faseva cul caldaret e l’eva fai cun l’orzi, giand de rovera tustaa sul foc o cicoria e quand i pudeva i cumprava un estrat de cafè, e poo volta in volta i la faseva riscaldaa cul pignatin, e a la sira tuc a durmii quand a nava i galin. In tuc i alp dela nostra val agheva semper una vaca o dò cul buscin per veg poo el lat per faa buter e furmagel. Quater caur che i mungeva per fa la casora, na quai manza de ingrasaa, cunili, galin e poo el can per faa de guardia pusee che tut al pulee per volp e fughit. De besti in muntagna agheva poo mia dumà chi di alp, ma agheva anca du o tri rosc de caur cui soo boc, che ia faseven pasculaa in mez a la buschina de nisciora, in di scuaraa e anca sui roc, insci i sentee aieva semper net, e se pudeva viagiaa quand el piuveva cun l’umbrela verta. Purtrop incoo la muntagna cul vee perduu i sò guardian alè tuta cambiada. I vec casei aiè poc chi che aghè restaa in pee. De tuc i praa e pradei che agheva, aghè resta feres, bosciur, e i alt iè diventaa bosch. De besti su là aghenè pù, inscì se sent pù gnanca una cioca a sunaa, prima aleva una musica, una alegria, ten sentivet depertut, ogni vuna cun un sun divers da chelalta, insoma la muntagna te la videvet e te la sentivet che aleva viva e viventa. Tut chel poc che u metù giò, e un poo a la bona, alè anca chel che agheva in di alter alp che faseva cunfin cun la nostra val, e a la stesa manera anca lì aghè suceduu i stes rop de chi.
Pos Pian, Perin e Pigera aiè lì de videe. La muntagna bandunada dai sò guardian la cambia facia” se inscì se po dii” e de besti agheva restaa dumà volp, tas, martur, fughit e cus, ades ha ciapà pè anca cavrioo, muflun, cerv e cinghiai che una volta agheva mia. Per finii a se po dii che de chel che agheva una volta, aghè restaa dumà un quaicos e chesto se sà tegnù un poo a una quai manera in di alp de sant Antoni e Calorest, e inscì a podum propri dii che alè merit dei gent che ammo incoo i lavora, se i fioo di nost paes i po capii chel che agheva una volta sui alp de la nostra Valtravaia.
[redatá] Stri(stregh) e ciapit(diavulett) de Pos Pian
Chi a legiu’ el liber scrit cun scienza e bravura dal Cerini de Arcumegia,
el sa’ che su’ a Pos Pian se viveva una vita de fadiga,
i lavor aieva el tai di bosch cui trasport del legnarn gio’ in val,
praa e pradei de segaa per faa el fen per i besti d’inverno, e poo
el pascul de vach, manzet, peur e caur che ala sira e matina agheva
de mung per faa buter, casor e furmac de segia che aleva chesto,
una invenziun dei gent de Arcumegia.
Ma su a Pos Pian aieva tucc disperaa perche’ agheva stri' e ciapit
che faseva di e nocc dispresi de ogni qualita’, ma poo un bel di’
ale’ vegnu’ a savel un umun grand e groos che per el so’ curacc il
ciamava el Giuanin senza pagura de Arcumegia che la’ decidu’ de faa
piaza pulida de tucc chi rumpibal de stri’ e ciapit, e insci’ i
alpigian ia’ pudu’ tiraa el fiaa. Da alora tanti an aie’ pasaa e
Pos Pian ale’ tut cambiaa.
Di casei che agheva aghe’ restaa duma’ un quai mur in pee e el
bosch la’ quarciat tucc i praa e pradei che agheva, insci’ de gent
ades sul’alp aghe’ duma’ chi de pasacc, casciador, fungiat
e pasiunaa de muntagna.
Ma la soria di stri’ e ciapit la va ammo’ avanti, e chesta ale’
la mia storia che ades ve cunti su’.
Aleva el des de utober, ai ses de matina apena vegnu’ ciar sevum
li’ tucc insema prunt de partii per naa a cascia de cinghiai, e
come post de naa evum cata’ fo’ el Cuvignun, e insci’ na volta fai
i grup cui so’ cumpagnadoo asem partii. Tuc aghevum zaino, sciop e
poo i can per cercaa e fa cor i besti.Quand tucc sevum a post,
avegn l’ordin del capisquadra de faa lavuraa i can, che dopo avee
cercaa per na quai mezora, ia senti’ l’udor dei cinghiai che aieva
scundu’ su’ pei roch, e insci’ aghe’ cominciaa la casciada che l’e’
vegnuda propri vers de num e dunca, lungh a chel sentee che el
cumincia a S. Antoni, a duu pass dala gesa, e el riva su’ in scima
dopo avee tucaa el Pos Pian.
I can cui so’ vers, vun diferent de ch’elalt ma tuc insema, ia’
rnandaa i besti ados ai casciadoo, e in ch’el mument li’ aghe’
parti’ i prim sciupeta’. Un colp, duu coip, poo una scarega,
e poo ammo’ colp, e ala fin i besti che aieva trii aie’ restaa li’
in tera bela stechii.
Subit dopo avegn l’ordin de ciapaa i can che intant i ga’ nai sora
a lecach el sangh che vegniva fo’, ma vun el seva un poo sluntanaa
da chialt e insci’ mi’ un fai la mia part, lu’ ciapa’ e me sum
inviaa in gio’ per chel sentee, per purtal insema a chialt che
aieva stai ligaa. E chi avegn el bel, agheva una pioda in mez al
sentee che la faseva cume de scalin, un pee sula pioda e ch’elalt
de sota, ma putrop li’, agheva scundu’ dala foia un ciapin fai de
legn, vun di tanti che aghe’ in di noster bosch, e aleva rutund
cume chel che se dopra in ca’ per fa’ la pasta e che i don se dis,
i dopra ancha per picagio’ ai so’ omen inquand i vegn a ca’
d’usteria bela pien.
El ciapin fai el so’ dispresi e vem trai intera, aghe’ subit
saltafo’ la stria che la ma’ piantaa un curtel ghuz in dela gamba.
Anca se in chel mument li’ el piuveva e agheva un poo de nebbia,
avel giuri che mi a lu’ vista. Aleva bruta cume la noc in mez a una
serenada fregia piena de stel che lusiva cun un quart de luna
calanta, e lee sta’ bastarda la ghignava, e a mi me vegniva de piang
e de rid insema, e poo un quai mument dopo a me sum sentii
a mancaa.
Me vegniva de trasu’ e de fala in di calzun, intant a pensavi ala
figura che avresi fai vers i me’ soci de ventura se oltre al rest
fusi anca stai pien de merda.
Subit dopo aie’ rivaa tucc, chi de sot e chi de sora, el ciapin
ale’ resta’ li per tera in mez ala foia, la stria ale’ scapada ma la
ma la lasaa dent el curtel in dela gamba rota, e ai me’ amis la
fadiga de purtam fora.
Ades chi la storia la sares finida, ma invece la ricumincia perche’
ciapit e stri’ dopo el ripulisti fai alora dal Giuvanin senza pagura
de Arcumegia aie’ vegnufo’ dala tera, e nalta volta aie’ li’ prunt
a faa i so’ dispresi. E insci’ per tucc chi che la’ legiuda, cume
el Cerin la’ cuntada, a sta’ manera a mi la me’ capitada.
[redatá] La Madona di Gan
Chesta ale’ una picula storia vera. In del an dei madon che piang,
anca la Valtravaia e la Valcuvia, ligat insema dala muntagna
che la ghe fa’ de capel, ades i ga’ anca lor la sua madona.
A un tir de sciop dala colma del Culona, ale’ li’ che la varda gio’
el Magior e insema el Munt Rosa, che lee da sula’ ia ved in tuta
la sua beleza.
Chesta madona pero’, e avel disi subit, la piang mia
sangh cumpagn de chii che a se sent a dii da un poo de temp in scia’,
chesta ale’ cume tue chialt che a piang mia. Aie’ staia metuda
su’ a chel pich de roca propi in scima ai Gan, indua a se pugiava
semper el puian, e chii che ia fai chel fac li’ aie’ sicur gent de fed.
A quarciala dai intemperi, i ga metu’ un capel de lamera francaa gio’
in sula roca in bela manera, e vernisat de gris scendra.
Dopo un an che aleva su’, em pensaa de quarciala con un tabar
de sas calcester truvaa in sul post e metu’ la’, ala bona, per faa
che la senta un poo meno frec d’invern e cald d’estat, e a chesta
manera el puian el pudeva ammo’ pugias a ripusaa.
De cert cul pasaa del temp i so’ bei culor i sbiadis via,
ma per quaìdun la sara’ semper bela.
E insci’ per finii el Munt Culona, che ale’ semper stai un poo
trist, biot e sulitari li’ in mez a vardaa i sant Antoni, Michee e Martin,
ades la cambià facia, el par un'alt cun visin la sua Madona.
[redatá] Stelin, Trintiroo, Re di sces
Chesti aié i nom nel noster diaiet, de tre qualità de usei che
i pasa bona part dela vita in di noster bosch, e podum anca
dii che aié tra i pusee picui che aghé sula tera.
A pensag ben anca nel noster dialet ognì roba che vedum
la gà un nom che alè quasi semper ligaa, magari anca cun un zich
de “fantasia” e poo metù giò ala bona senza inventaa nagota de
divers de chel che sà vist. E alora per fala curta da chesto a trovum
la risposta anca ai nom che i ga dai a chesti trii bei uselit.
Cuminciem cul Stelin che alè culor verd, griis e marun nisciora,
e sula testa propi sora al bech el ga un ciufet de pen giald cume
l’or, e alè forse da chesto che avegn el so nom. El pasa el so temp
a cercaa in sui ram di piant, e pusee che tut in sui pesc, camulet,
piogit e ragnit, ma tanti volt d’inverno al vedum anca in di zuf d’erba
seca a cercaa sumenzit e quant alter per impienii el goos.
Quand a viagium in di bosch e sentum un cuntinuuf zic zic zic liger
e delicat, chel ale’ el so vers che el fa semper senza mai dismet.
El vedum là in sui ram quasi semper a gamb in aria a cercaa tut
chel che ghe fa bun e alè mai fermo, e di person el ga mia pagura.
El so nom scrit in sui liber alè Regolo, mai deperlu,
ma semper in cumpagnia.
Trintiroo, chesto alè culor gris ciar cume la scendra del frasen
che al prim colp d’occ al par quasi bianch.
La testa alè negra cumpagn dela cua che alè lunga al dopi del corp,
e a diferenza del Stelin, el Trintiroo el viagia semper in gran cumpagnia,
set, vot, des anca pusee. El vola da un buscun a chelalt in cerca
de mangiaa e alè mai fermo.
Anca luu el se gira a gamb in aria a cercaa sumenzit ma pusee che tut
camulet, bisit e ragnit de ogni qualità che el tira fò dai foi e fior sec
cul so bech guz e fin come una gugia.
Anca il Trintiroo, cumpagn del Stelin, el fa semper un zic zic che però
a ves in tanti , alè ala fin una vera musica. Quand i se sposta da una
pianta a n’alta cun chela cua lunga, i dundegna cumpagn di foi sec
d’autun quand i va in tera
El nom Trintiroo par chel vora dii che aiè semper in rosc.
Chesto alè dai liber il Codibugnolo.
E ades metum giò un quaicos sul Re di sces che alè culor marun
castegna, pusee scur de sora, pusee ciar a righett de sota , na cueta
curta e semper in pee. Anche chesto cume chialt alè gros cume un
nuset de chi selvadig e alè semper in cerca de quaicos per impienii el goos.
In di sces e tut chel che aghè de bosch spess, sora a do dida de tera,
el padrun alé luu che el se fa sentii cun un trich trich, e anca un triclì
ma pusee lungh e fort quand a ghè un quai pericul in vista,ma di person
el ga mia pagura, e insci el va avanti a fa i so facc.
El viagia in di sces quasi semper in cumpagnia , ma alè anca sulitari.
El so nom, in sui scritur, alè Scricciolo, e de chesto uselin sà scrit
tanti rop ma alè tuta “fantasia”.
La sua vita alè in di buscun in mez ai legn che marscis, e alè li
ch’el trova de mangiaa e in sui piant el va mia. E dunca la verità alè
vuna sola e alè propi tuta in del so nom: Re di sces.
[redatá] A ghe fiurii el sotbosch
In chestu mond tut alè cambiaa, de liber aghenè a centen scrìt da gent de cultura che i parla de chel, e poo la televisiun che la te fa videe de tut, bel e poo anca brut.
El viv per i gent incoo alè tut un coor, un ciapa ciapa e guai a chi se ferma. El ga propi resun el me amis che el dis semper: “Coor coor tant cul to coor a te rivet mia a temp l’istes.”
De cert alè che per viagiaa semper pusee fort a se perd i toc per strada. In Valtravaia per avee bandunaa i praa, i pascul in muntagna e anca in bas, a podum dii che a chesta manera i bosch i sa sgrandii, e el sotbosch alè cambiaa.
Ei vec pruverbi el dis che a cuu indré a va dumà i gamber, e insci anca nun chi em fai cume tucc. Na volta, senza poo naa tant indré, che a nava in di bosch aieva i buschiroo, fungiat e casciador, che a segunda dela stagiun i gheva sciop, bastun, falcet, cavagn e poo el can, e tuc a pe.
Or e or de caminaa, e aleva rar a truvas cun quaidun per pudee cuntasela su. In di bosch te se sentivet cumpagn d’un selvadig: mia na vos, mia na pedana de gent in sula foia seca, insoma aleva una paas e in dua te butavet i occ in gir aleva tut ala stesa manera.
Zuf d’erba, ramit che marsciva, risc de castegna, poo i furmighee che i vanzava su dala tera cumpagn di trapun, ma tant pusee gros e fai de tuchit de legn. Poo ogni tant un guai buciun inscì deperluu, che in mez al bosch i par metù là. I noster vec ia ciamaven truvant. I sentee aieva semper tegnù net per pasaa cun la sciuera caregà de legn o de foia, e insci ei sotbosch aleva luster e creseva i fior de ogni qualità, e poo i ludriun.
Tanti de chesti rop incoo i ghe pù, e anca se i sentee i sa impienii de bosciur, la gent che la va in di bosch alè aumentada a dismisura per via dela mudernità. Tuc i riva in grunda ai bosch dai paes e dala cità cnn muturet e utomobil, e la maia che i ga sota alè mia bagnada de sudor, e insci de chel silenzi e chela paas aghè restaa dumà el ricord, insema a tut chel che incoo aghò pù.
Na volta, inquand a te vegniva de mulà giò i calzun e dopo avela faia e ves netaa cun la foia umida, erba o feres,insoma chel che a te truvavet in sul post, ala fin tela quarciavet, e se poo agheva una quai pioda, te ghe metevet sora anca chela,inscì in pù a mia lasaa in gir i segn, anca i can che per so vizi igà chel de ruzzelas dent, a sta manera i pudeva mia fal.
Purtrop da un poo de an in scià,la mudernità la lasaa el segn del bun e dei gram anca in di bosch dela nostra Valtravaia, e inscì el sotbosch alè fiurii ùn’altra volta, ma i so fior ades aiè pù istes de prima, ià cambiaa culor e forma.
Ades i gent in sacocia igà pù el panet de peza grand cume un mantin magari slis a furia de laval, ma incoo igà tucc fazzulit de carta, che dopo una snarigiada a te tree via, l’istes alè quand a te vegn de fala, e per netas aghen voo pusee che vun e quand te alè finii avà in tera anca el sachet. I gent per via dela prèsa i perd mia el temp a quarciala, e inscì la resta li e pei can alè una goduria, ma pel so padrun alè mia istes.
Ma la storia alè mia finida: quand a se va in di bosch avegn anca seet, na volta aleva l’acqua di riaa o la vegia buracia de suldaa cun dent el cain, chel vin fai cun l’uga nustrana che el te faseva scoot la seet e poo drizza in pe i cavei de tant che aleva brusch.
Ades cun la mudernità, al post de l’acqua di riaa o del nustranel, aghè scatul, tulet, butili e butigliet cun dent una mistura culurada cun tanti gust e che quand aiè voi i vegn trai in tera, e insci i tegn cumpagnia a chi de l’an prima o de chialt ammò.
A chesta manera bosch e sotbosch là cambiaa facia, e aiè turnaa a rifiurii cume una volta, ma de fior trai là cun poca resun e tucc aiè senza vita e senza stagiun
Ades quand te vee in del bosch, a te ghe pò chela tranquilità e paas d’una volta, e quand a te guardet in tera a te vegn de giraa i occ, e per chel che te vedet a te se sentet in colpa. Ma la storia la sares ammò lunga ma per finii a me par giust a dii che se el bosch in chesti ann el pudes parlaa el te diseres che alè rabiaa.