O scrisoare pierdută
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale şi politice, scrisă de dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884.
Cuprins |
[modifică] Structură
Ca orice piesă de teatru, "O scrisoare pierdută" este împărţită în acte (patru la număr) şi scene. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervenţiile autorului, adică indicaţiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acţiunii, statutul personajelor, mimica şi gestica acestora, etc. şi utilizează ca moduri de expunere descrierea şi naraţiunea.
[modifică] Premiera piesei
Gloria literară a lui Caragiale a fost consfinţită în seara zilei de 26 octombrie 1884, la Iaşi, la lectura piesei "O scrisoare pierdută", în casele lui Iacob Negruzzi. Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public, prin seria de 11 reprezentaţii consecutive, în decurs de numai trei săptămâni.
[modifică] Reprezentaţiile piesei la alte teatre
A fost reluată, până la sfârşitul anului, cu actorii Teatrului Naţional, la Iaşi, apoi la Craiova, echivalând cu răspândirea ei în toată ţară şi cu receptarea unanimă a publicului amator de teatru. Pentru autor, spectacolele de la teatrul ieşean au însemnat consacrarea, după ce în 1879 primele două reprezentări ale comediei "O noapte furtunoasă" au provocat scandal şi l-au îndepărtat pentru un timp pe dramaturg de Teatrul Naţional şi după ce, în 1880, "Conu Leonida faţă cu reacţiunea" trecuse aproape neobservată, jucându-se pe o scenă de mâna a doua, cum avea să consemneze Titu Maiorescu în studiul său din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale.
[modifică] Interpretarea critică
Criticii teatrali ai timpului au socotit însă piesa lipsită de calităţi literare (Ionescu-Gion, Dassè, Claymoor), excepţie făcând Ollănescu-Ascanio care a scris favorabil despre piesă. O apreciere favorabilă despre "O scrisoare pierdută", scrie, fără a semna, şi Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie 1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naţionalul ieşean.
Pe cei prezenţi la reprezentaţiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acţiunea ei vie şi prin forţa extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoaşterea meritelor indiscutabile şi în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care s-a scris vreodată în limba română“, capodopera de necontestat a repertoriului nostru dramaturgic, o piesă clasică, în măsură să consacre nu numai un autor, ci şi o întreagă literatură.