Iobăgia în Rusia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Originile iobăgiei în Rusia pot fi găsite în primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, încă din secolul al XI-lea. Documentele epocii, (precum este Pravila rusă), fac distincţie între cele câteva feluri de dependenţă a ţăranilor faţă de stăpânii de pământ. În mod tradiţional, cuvântul rusesc folosit pentru a denumi ţăranul în epocă – крепостной крестьянин (krepostnoi krestianin) – este tradus prin iobag.
Cuprins |
[modifică] Istorie
Codul de legi al lui Ivan al III-lea – Sudebnik (1497) – înăsprea legarea de pâmânt şi le restrângea libertatea de mişcare a ţăranilor. Ruşii s-au luptat neîncetat împotriva statelor succesoare ale Hoardei de Aur, în principal împotriva Hanatului Crimeii. Zeci de mii de aristocraţi – boieri – apărau graniţele de sud ale statului. Acest fapt a încetinit dezvoltarea socială şi economică a Rusiei şi a crescut sarcinile de plată ale ţăranilor.
După legiferarea unor noi reguli care înăspreau şi limitau şi mai mult dreptul la mutarea liberă de pe moşii, marea majoritate a populaţiei a fost în cele din urmă transformată în iobagi. Şerbia a fost legiferată prin Sobornoe ulojenie – Codul de legi (Соборное уложение) din 1649. Fuga de pe moşie a devenit un delict grav împotriva statului. moşierii ruşi căpătau drepturi aproape nelimitate de proprietate asupra iobagilor lor. Proprietarul putea transfera altui moşier şerbii, fără pământul pe care aceştia îl munciseră, în acelaşi timp putând păstra posesiunile şi familiile înstrăinaţilor. Totuşi, stăpânul nu avea voie să-şi ucidă iobagul. Iobăgia a devenit completă în Rusia mult mai târziu decât în restul ţărilor europene.
Au izbucnit numeroase răscoale împotriva legării de pământ, de cele mai multe ori împreună cu răscoalele cazacilor, aşa cum a fost răscoalele lui Ivan Bolotnikov (1606-1607), Stenka Razin (1667-1671), Condrati Bulavin (1707-1709) şi Eemelian Pugaciov (1773-1775). În timp ce cazacii profitau din plin de dezordinile provocate de ţărani, aceştia din urmă fiind dinamizaţi de răscoalele căzăceşti, nici o mişcare căzăcească nu a fost direcţionată împotriva instituţiei iobăgiei. În loc de aceasta, în regiunile în care cazacii erau dominanţi, ţăranii deveneau la rândul lor cazaci, scăpând mai degrabă astfel de iobăgie, decât prin intermediul răscoalelor. De la sfârşitul răscoalei lui Pugaciov şi până la începutul secolului al XIX-lea, au izbucnit sute de rebeliuni de-a lungul şi de-a latul Rusiei şi nu a fost nici o perioadă în care ţăranii să fie complet liniştiţi. De la mijlocul secolului al XVIII-lea, iobagii reprezentau majoritatea relativă populaţiei ţării, aşa cum arată recensămantul din 1857, adică 23,1 milioane din 62,5 milioane de locuitori ai Imperiului Rus.
Iobăgia rusă a rămas în totalitate legată de tehnologiile extensive tradiţionale ale ţăranilor. Recoltele au rămas scăzute şi la valori constante în timp în tot secolului al XIX-lea. Creşterile veniturilor din agricultură erau datorate în principal creşterii suprafeţelor cultivate şi înăspririi condiţiilor de muncă ale ţăranilor.
În provinciile baltice ale imperiului , (Curlanda, Livoniam Estonia), iobăgia a fost abolită la începutul secolului al XIX-lea.
În 1861, toţi iobagii au fost eliberaţi printr-o reformă agrară majoră gândită de ţarul Alexandru al II-lea, care a considerat că "este mai bine să eliberazi ţăranii de sus" decât să aştepţi până ei îşi vor câştiga libertatea "de jos". Iobăgia a fost abolită în 1861, dar în condiţii defavorabile ţăranilor şi nu a făcut decât să crească presiunile revoluţionare.
[modifică] Originile
Originile iobăgiei în Rusia (крепостничество - krepostnicestvo) pot fi găsite în secolul al XI-lea, dar, totuşi, forma completă a exploatării feudale nu se întâlnea decât la anumite categorii ale populaţiei rurale. În secolul al XII-lea, exploatarea aşa-numiţilor zakupi de pe moşii (ролейные (пашенные) закупы – poleine (paşennie) zakupî) şi a smerdilor care prestau robota (барщина – barşcina, corvoada) era în mare măsură similară cu exploatarea iobagilor. În conformitate cu prevederile Russkaya Pravda, un smerd princiar avea drepturi limitate la proprietate şi anumite libertăţi personale. Dreptul de proprietate asupra pământului revenea stăpânului feudal, iar viaţa ţăranului era echivalată cu cea a unui holop, ceea ce însemna că uciderea lui era pedepsită cu o amendă de 5 grivna.
Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, un număr din ce în ce mai mare de ţăranii au ajuns în dependenţă feudală, dar iobăgia nu era un fenomen lar răspândit. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, dreptul anumitor categorii de ţărani din unele otcine (moşii transmise erdeditar) de a-şi părăsi stăpânul a fost limitată la doar o săptămână înaintea şi după aşa zisei zile a lui Iuri (26 noiembrie – ziua Sfâtului Gheorghe). Sudebnikul (codul de legi) din 1497 confirma în mod oficial aceată perioadă de timp ca valabilă pentru toată lumea şi stabilea şi numărul "plecări libere" (пожилое - pojiloe). Sudebnikul din 1550 mărea numărul de plecări libere şi introducea în plus taxa за повоз – za povoz (pe transport), pentru cazul în care ţăranul refuza să aducă recolta de pe câmp în curtea stăpânului său. Ucazul din 1597 a în mod temporar măsura interzicerii părăsirii moşiilor (Заповедные лета - anii de interzicere). Măsura a devenit după un timp definitivă. Acelaşi ucaz a definit aşa-numiţii ani ficşi (Урочные лета – urocinie leta), termenul de cinci ani în care era permisă căutarea ţăranilor fugiţi de pe moşii. Ucazul din 1607 introducea sancţiuni pentru cei care ascundeau sau păstrau ţăranii fugari. Trebuia plătită o despăgubire fostului proprietar şi o amendă în visteria statului.
Cea mai mare parte a aristocraţiei ruse](dvorianstvo) era mulţumită de perioada lungă de timp în care un fugar putea fi căutat. Marii proprietarui din sud erau interesaţi însă de un termen de căutare mai scurt, dat fiind faptul că majoritatea fugarilor îşi căutau refugiu în sudul Rusiei. În timpul primei jumătăti a secolului al XVII-lea, nobilii au trimis o serie de petiţii colective autorităţilor, prin care se cerea mărirea perioadei de timp în care putea fi căutat fugarul. În 1642, ţarul a stabilit un nou termen de 10 ani pentru căutarea celor plecaţi fără voie de pe moşiile stăpânilor de pământ şi un termen de 15 ani pentru găsirea ţăranilor răpiţi de noi proprietari.
Codul de legi din 1649 introducea dreptul nelimitat al stăpânului pentru a-şi căuta fugarii. Nobilii au căutat în plus să obţină sprijinul statului în căutarea ţăranilor fugiţi de pe moşii.
[modifică] Vezi şi:
[modifică] Legături externe
- The Establishment of Serfdom in Eastern Europe and Russia, de Richard Trethewey, American Economist, 1974, Vol. 18 Issue 1,
- Cauzele sclaviei şi iobăgiei: o ipoteză,
- A existat feudalismul în Rusia?,
- Proclamaţia de emancipare: drepturi evazive pentru ţăranii ruşi,
- Крепостная правда în Kommersant.