Tratatul de pace de la Moscova (1940)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tratatul de pace de la Moscova a fost semnat de Finlanda şi Uniunea Sovietică pe 12 martie 1940. Prin semnarea acestui tratat s-a pus capăt războiului de iarnă.
[modifică] Cadru general
Guvernul finlandez a primit primele semnale pentru un tratat de pace cu sovieticii (via Stockholm) pe 29 ianuarie. Până atunci, obiectivul Armatei Roşii era înfrângerea şi ocuparea Finlandei. În ianuarie însă, Uniunea Sovietică era dispusă să-şi tempereze pretenţiile. Astfel, sovieticii cereau cedarea istmului Karelia, inclusiv oraşul Viipuri şi ţărmul finlandez al Lacului Ladoga. Peninsula Hanko trebuia să fie închiriată URSS-ului pentru 30 de ani în vederea construirii unei baze militare.
Finlanda a respins aceste pretenţii şi şi-a reînnoit cererile de ajutor militar concretizat în trupe regulate, cereri făcute guvernelor Suediai, Franţei şi Marii Britanii. Deşi, în timpul luptelor, Finlanda a trebuit să facă faţă unui adversar de 50 de ori mai mare, această mică ţară scandinavă nu a încetat nici o clipă să spere într-un ajutor din partea Ligii Naţiunilor. S-au primit unele semnale poziţive din partea Franţei şi Marii Britanii şi s-a sperat într-un ajutor din partea armatei regulate suedeze, toţi aceşti factori încurajând guvernul finlandez să nu se grăbească cu acceptarea unor propuneri de pace (Pentru mai multe amănunte veziu şi: Războiul de iarnă - Sprijinul extern).
În februarie 1940, comandantul suprem finlandez Mareşalul Mannerheim şi-a exprimat pesimismul în legătură cu situaţia de pe front, sfătuind guvernul să înceapă negocieri de pace. Negocierile au început pe 29 februarie, în aceiaşi zi declansându-se şi atacul sovietic împotriva oraşului Viipuri. Pe toat durata negocierilor de pace, presiunea Armatei Roşii nu a slăbit nici o clipă.
[modifică] Tratatul de pace
Pe 6 martie, o delegaţie finlandeză condusă de primul ministru al Finlandei Risto Ryti s-a deplasat la Moscova. În timpul negocierilor, Armata Roşie a străpuns apărarea finlandeze din zona Tali şi aproape încheiaseră încercuirea Vîborgul.
Tratatul de pace a fost semnat ora 1 dimineaţa a zilei de 13 martie (conform fusului orar finlandez, ziua de 12 martie, conform fusului orar al Moscovei). Luptele au încetat la ora 11 dimineaţă – ora oficială finlandeză.
Finlanda a fost obligată să cedeze apropae tot Istmul Karelia (inclusiv centrul industrial Vîborg/Viipuri, al doilea oraş ca mărime al Finlandei), în total aproximativ 10% din teritoriul antebelic finlandez, chiar şi zone pe care armata finlandeză mai le avea încă sub control. 422.000 karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele. Trupele şi civilii au fost evacuaţi în grabă dincolo de noua frontieră.
A fost şi o zonă care, în conformitate cu prevedrile tratatului de pace, a fost retrocedată Finlandei: oraşul Petsamo. Dar tratatul de pace prevedea ca Finlanda să asigure libera trecere a civililor prin Petsamo spre Norvegia.
Finlanda a mai trebuit să mai cedeze şi o parte a regiunii Salla, partea finlandeză a peninsulei Kalastajansaarento (Rîbacii) din Marea Barenţ şi insulele Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari şi Seiskari din Golful Finic. În sfârşit, peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani URSS-ului în vederea construirii unei baze navale.
În ciuda unei convingeri larg răspândite. Finlandezii nu au acceptat tranzitul pe cale ferată a trupelor sovietice spre baza navală Hanko, deşi au fost pretinse de Moscova pe 9 iulie, după ce Suedia a acceptat tranzitarea ţării de către trupele Wehrmachtului pe cale ferată către Norvegia ocupată.
În cadrul tratatului de pace s-a mai pretins ca toate echipamentele şi instalaţiile din teritoriile cedate să fie predate în stare de funcţionare. Finlanda a trebuit să predea 75 de locomotive, 200 de vagoane de cale ferată, automobile, camioane şi ambarcaţiuni. Zona industrială Enso, care iniţial era în mod clar în zona neocupată de sovietici, a fost în scurtă vreme adăugată pierderilor teritoriale şi de echipamente industriale finlandeze.
Din punctul de vedere sovietic, noua frontieră nu a fost stabilită în mod arbitrar.
- Mai înainte de război, Finlanda era unul dintre cei mai mari producători de celuloză, care la rândul ei era unul dintre materiile prime pentru producerea explozibililor. După ocuparea şi a fabricilor din Enso, Uniunea Sovietică capturase 80% din capacitatea de producţie a Finlandei.
- Finlanda a trebuit să cedeze 1/3 din unităţile producăţoare de energie electrică, în principal hidrocentrale construite pe râul Vuoksi. În acea perioadă, Leningradul suferea din cauza acoperirii doar în proporţie de 80% a necesarului de energie electrică.
- Noua frontieră era în conformitate cu doctrina de apărare sovietică, care prevedea angajarea de lupte pe teritoriul inamic prin contraatacuri şi lovituri preventive. Aceasta presupunea că frontiera ideală nu ar fi trebuit să asigure zone uşor de apărat din punct de vedere natural, aşa că în loc de frontiera veche, care traversa Golful Viipuri sau regiunile mlăştinoase dintre lacul Saimaa şi lacul Ladoga, noua frontieră ocolea prin vest toate aceste bariere naturale. Pe de altă parte, aceste poziţii erau uşor de încercuit de ofensiva Armatei Roşii.
Finlandezii au fost şocaţi de duritatea condiţiilor de pace. Se părea că se pierdea mai mult prin acceptarea păcii, decât prin cuceririle armate sovietice. În plus, se pierdeau câteva dintre cele mai valoroase regiuni ale Finlandei:
- Cea mai mare parte a regiunilor sudice intens populate ale Finlandei erau legate de Golful Finic prin sistemul de canale Saimaa, care era acum întrerupt la Vîborg.
- Partea sudică a regiunii pierdute era inima industrială a Finlandei.
- Karelia este considerată zona de origine a culturii finlandeze. Mai înainte de războiul de iarnă, suveranitatea sovietică asupra celei mai mari părţi a Kareliei şi atrocităţile staliniste din zonă deveniseră un motiv de îngrijorare pentru mulţi finlandezi. După încheierea tratatului, toată Karelia a fost încorporată în Uniunea Sovietică. Acest fapt a declanşat problema kareliană.
Simpatia întregii lumi nu a părut să aibă o valoare prea mare în ochii finlandezilor. Mai mult, finlandezii au fost dezamăgiţi de atitudinea celorlalte naţiuni, în special de cea a suedezilor, care au oferit multe dovezi de simpatie, dar au evitat să se implice într-un conflict sângeros.
Condiţiile grele ale tratatului i-a determinat pe finlandezi să caute sprijin în al treilea Reich şi i-a făcut pe mulţi finlandezi să considere ca fiind justificată orice acţiune revanşardă.
Doar un an mai târziu, în iunie 1941, ostilităţile dintre Finlanda şi URSS au fost redeschise în războiul în continuare.