Isihasm

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Isihasmul este o mişcare filozofico-religioasă a secolului al XV-lea.

Potrivit tradiţiei, întemeietorul mişcării a fost Grigorie Sinaitul, un călugăr născut, se pare în Asia Mică şi care a umblat o vreme îndelungată în Orient, apoi prin insulele Mediteranei, la Athos şi la Constantinopol, pentru a se stabili după 1325, la Paroria, în Tracia de răsărit unde va şi muri pe la 1356. Veritabilul teoretician şi doctrinar al isihasmului a fost arhiepiscopul de Salonic, Grigorie Palama, întemeietor el însuşi a unei grupări foarte ofensive, partidul "palamiţilor". Baza filozofică a acestui curent (şi aici este un consens aproape unanim în gândirea teologilor) se revendică din gândirea neoplatonicienilor. Ideile lui Platon - mai ales interpretările date de neoplatonicieni - au revenit periodic în atenţia filozofilor şi teologilor bizantini, altfel cunoscători exemplari ai tezaurului filozofic elin şi tulizatori ai lui, în limitele îngăduite de "supravegherea" teologilor, ocupând zonele de iradiere spirituală. Mişcarea isihastă a cărei nume vine de la monahii "isihaşti" adică aceia care preferau în locul comunităţilor călugăreşti, locurile retrase care favorizau asceza şi existenţa în tăcere, cu rădăcini în epoca bizantină timpurie (practica monastică dins Siria şi Palestina ce au arătat de mult elemente pre-isihaste), este, închegată ca sistem, o alcătuire a filozofiei bizantine din secolul al XIV-lea. Isihasmul a mai fost definit şi ca o continuare a cunoscutei lupte dintre "ziloţi" şi "politici" sau a celei dintre călugări şi clerul secular, cu câştig pentru primii.

S-a mai spus după opinia lui F. I. Uspenski că "explozia" isihastă este şi o continuare a luptei dintre Platonism şi aristotelism. Conflictul fundamental a fost însă alimentat de disputa înversunată dintre "palamiţi" şi "varlamiţi", adică dintre Grigorie Palamas şi Varlaam cel originar din Calabria. Două ipostaze l-au făcut celebru: cea de inamic al lui Palamas şi cea de profesor de greacă a lui Petrarca. Raţionalist în esenţa gândirii sale, nutrit la şcoala ideilor filozofice şi a logicii lui Aristotel, apreciind enorm silogismele şi capacitatea minţii omeneşti de a pătrunde cu sprijinul lor către "natura" lucrurilor, Varlaam a intrat repede în conflict cu isihaştii, cu Palamas în special. Potrivit tezelor isihaste comuniunea omului cu divinitatea (legătură iniţial existentă, dar deteriorată apoi) se poate "reface" printr+-un efort către obţinerea purităţii primordiale, efort şi exerciţiu ascetice ce presupun două trepte consecutive. Prima este praxisul, care constă în urmărirea strictă a pildei unor monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supunerea la tot felul de privaţiuni şi probe ascetice. Rezultatul ar fi achiziţionarea unei bune discipline psihice. Regenerarea morală este ţinta celei de a doua etape, în cadrul căreia printr-o supremă concentrare interioiară, prin izolare de lumea exteriioară, prin meditaţie continuă şi prin practicarea rugăciunii mentale (idea de căpătâi a isihaştilor) se poate ajunge la purificare, resurecţie spirituală şi râvnita stare de extaz ce îngăduie "vederea lumii divine (care în concepţia lui Palamas, este identică cu cea apărută pe muntele Tabor).

[modifică] Bibliografie

  • Dan Horia Mazilu Literatura română în epoca renaşterii 1984, Bucureşti, Ed. Minerva