Exegeză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prin Exegeză (din limba greacă: exegesis = explicaţie, comentariu) se înţelege interpretarea (filologică, gramaticală, istorică etc.) a unui text, referindu-se în special la comentarea textelor biblice.

Întrucât atât Iudaismul, cât şi Creştinismul s-au dezvoltat din evenimente istorice, Biblia - spre deosebire de literatura sacră a altor religii, cum ar fi Hinduismul şi Islamul - a făcut totdeauna obiectul unor analize critice. Cu toate că cele mai multe cărţi ale Vechiului Testament, cât şi ale Noului Testament au fost redactate anonim, ele au fost scrise de oameni şi este legitim ca ele să fie supuse unor criterii de analiză valabile şi pentru alte producţii ale personalităţilor umane. Comentatorii religioşi, evrei sau creştini, consideră însă că aceste scripturi sunt de inspiraţie divină, fiind o revelaţie a lui Dumnezeu făcută autorilor, fie cuvânt cu cuvânt, fie sub formă de visuri, viziuni sau alte forme de apariţie.

Vechii rabini din Ţara Israel sau Babilon (200-500 p.Chr.), ale căror comentarii au fost reunite în Talmud, s-au străduit să demonstreze lipsa de contradicţii din textele sfinte şi identitatea dintre Biblie şi religia ebraică (vezi: Mişna). În perioada hellenistică, învăţatul evreu Philon din Alexandria - cu mai mult de un mileniu înaintea lui Moise Maimonide - a făcut prima încercare de armonizare a scrierilor religioase iudaice cu filosofia greacă şi cu datele ştiinţifice ale epocei. Philon, foloseşte o serie de alegorii şi reduce semnificaţia pur verbală a textelor, accentuând sensul lor de inspiraţie divină, accesibil însă numai iniţiaţilor.

Părinţii bisericii creştine au urmat şi ei aceiaşi cale, subliniind totuşi că spiritul Vechiului Testament se revelă cu adevărat abia în Noul Testament. Acest punct de vedere este şi astăzi reprezentat de Biserica Catolică, de ex. în decretul asupra Sfintei Scripturi adoptat la al Doilea Conciliu al Vaticanului (1962-1965).

[modifică] Primele cercetări critice

În comentariul său asupra Genezei ("Cartea facerii"), Sfântul Augustin constată o discrepanţă între imaginea lumii din vremea sa şi cea a autorilor biblici (De Genesi ad Litteram, 401-415 p.Chr.) şi subliniază necesitatea unei cercetări critice a scrierilor biblice. În Biserica răsăriteană, învăţatul Teodor din Mopsuestia face deosebirea între "spiritul profetic", adică iluminaţia divină care stă la baza celei mai mari părţi din Biblie, şi "spiritul înţelepciunii", prezent la diverşi autori, aparţinând însă propriilor lor idei şi consideraţii omeneşti, fără a avea origine în revelaţia lui Dumnezeu.

O analiză critică a textelor biblice în accepţiunea actuală s-a conturat totuşi abia în epoca Iluminismului. Printre primii cercetători în această direcţie din secolul al XVII-lea se numără filosofii Thomas Hobbes şi Baruch Spinoza precum şi învăţatul francez Richard Simon. Un impuls în această direcţie fusese dat deja de Reformă, care a reactualizat studiul Bibliei şi a introdus noi metode de consideraţii critice.

Fiecare nouă traducere a textelor biblice obligă pe traducător să caute scrierile cele mai vechi, unele din timpurile pre-creştine, pentru a putea ajunge la semnificaţia cea mai apropiată de intenţiile autorilor. Nu există texte biblice originale, ci numai versiuni redactate la câteva secole după cele presupus originale. Astfel manuscrise ale Vechiului Testament încă existente îşi au originea în timpul după începutul erei creştine (Septuaginta în limba greacă şi Vulgata în latină); confruntate cu Masora, reiese că derivă direct din versiunile ebraice originale.

[modifică] Cercetări istorico-critice moderne

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, unii cercetători pun sub semnul întrebării însăşi veridicitatea scrierilor sfinte, analizează izvoarele manuscriselor şi se îndoiesc că unele ar fi redactate de presupuşii autori (de ex. de Evangheliştii Noului Testament), ci de de persoane purtătoare de cuvânt ale unor grupe sau ale unor biserici locale, corespunzând nevoilor şi punctelor lor de vedere. În felul acesta s-ar explica şi lipsa de identitate şi unele contradicţii din cele patru Evanghelii. La fel cărţile Vechiului Testament (cele cinci cărţi ale lui Moise, Profeţii, Psalmii lui David sau Proverbele lui Solomon) ar fi opere tradiţionale colective, ajunse la forme definitive în decurs de secole. Folosindu-se metoda studiilor comparate, structuralismul descoperă concordanţe cu scrierile altor culturi, în care se găsesc motive identice. Structuralismul presupune o structură psihologică comună unei anumite perioade istorice în condiţii socio-culturale asemănătoare, din care rezultă un mod de gândire similar, ce depăşeşte intenţiile autorilor.

Vezi şi: Hermeneutica

[modifică] Legături externe

În alte limbi