Utilizator:Darie Ducan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

                   DARIE DUCAN  
    -----------------------------------------------------
     Volume publicate;

1. Funingine pe rană, Ed. Tipomur, 2003, poezii,

                          Cu o postfaţă de N. Băciuţ ,( debut editorial)

2. Zeii de carton, Ed. Tipomur, 2004, poezii,

                        prefaţă şi postfaţă de Adrian Păunescu

3. Trilogia lapidară, Ed. Ansid, , 2004, poem ,

                         cu o postfaţă de Doru A. Mureşan

4. Acordorul de tărgi, Ed. Ansid, , 2005, poezii,

                         Cu o prefaţă de Lazăr Lădariu



Câteva  POEZII


     SFÂNTUL EU

Eu sunt un sfânt. Cuiva îi ţin de foame,

Sunt sfânta mea treime, sunt ce sărută gura

Când aerul ştirbeşte în coafori de coame

Şi Dumnezeu nu-şi pune-n maşina lui centura.


Eu nu mă-ntind şi nu râvnesc la stele,

Le schimb ca pe cămăşi când se tocesc în cot,

În naosul cravatei voi predica belele,

Prefaţă şi postfaţă a cărţii de tarot.


La dată fixă sunt sărbătorit mereu

Şi pic pe douăşnouă, februaria lui peşte,

Fă-ţi cruce cu piciorul, sunt sfânt până la pneu

Şi sunt circumferinţa rotundului din deşte.


Lipsesc din calendare oricât de ortodoxe,

Pricesnele păroase îmi urlă din cais,

Undeva în frunze îşi pune vântul boxe,

Pe-a versului şosele se-ntrec maşini de scris.


Sunt un sfânt plătit cu ora la altare,

Nu trebuie să stau ca sfinţii pe pereţi,

La popica vremii, cel care dă mai tare

Va primi un bonus de sinucise vieţi.


Slujesc şi templu-mi e la purtător

Şi Bachus nu mi-i rege Criţă,

n-am nici zece porunci şi nici carburator,

cum unii cred în cruce, mă-nchin eu la peniţă.


Sunt mai sfânt ca toţi nebunii

Şi ceara lumânării mi-e-n halbă de hamei,

Haideţi, daţi-mi cioc şi pentrul golul lunii,

Pe zare-mi vine-un Creangă cu pupeze din tei.


Dacă şi peniţa mă doare-n rezervor,

Apoi las-o dracului de treabă şi de vis,

Doar n-am ajuns acum pe zebre să mai mor,

Pe mine nu mă calcă decât maşini de scris.

                                                              (2004)


 RUSLANA MEA LUDMILLĂ


Pe sfori se-ntinde ceapa să se uşte

Şi din cădelniţă ne creşte nouă păr,

Se simt cum bat aripile în muşte

Şi soarele se decojeşte ca un măr.


Hoţilor ce sunteţi, n-aveţi ce fura,

Dumnezeu e un borfaş de stele,

Tu mi-eşti dată mie, Manole ca să-i dea

Lui Dumnezeu ruleta măsurilor de schele.


Cum nu-s cu nituri stelele lipite

Şi luna nu se-ngroaşă cu rumeguş presat,

În plumb cotiledoane de viscol întărite

Iahnia unei toamne în noi o au de dat.


Te-am sădit copac, înfrunzărire,

Piciorului plantat în folie de-argilă,

Eterul e o zdreanţă ce ţine de iubire

Cum tu vei fi odată Ruslana mea Ludmillă.


Ficatul unui zâmbet se descoase

Pe canabele din buza de pământ,

În urma ta ceva-mi flaută-n oase

Şi se-acordează Stradivariusuri de vânt.


N-o să mi te las în aşchii de fereşti,

Bisericile-n cosmos dau staţiile cu Mir,

O s-anunţ cu tunul când şi cum soseşti,

Decapitata mea de nici un rege Lear.


Ţărăncile cu mâna-n şold îţi stau

Uitându-se când ne pupăm sonor,

Parcă nu pieptarul iubirii-l închideau

Când mirosea a faţă pe cap prescura lor.


Soarele e-un gât de vin turnat

Dintr-un an bun ,cu tufe pe cuvânt,

Pe sfori întinde ceapa viţeii de-alăptat

Din coarda re sărită a ultimului vânt.


Ce-o fi şi ce n-o fi, te voi iubi din milă

De nu vei fi cândva Ruslana mea Ludmillă.



  VIDUL  MEDIOCRU

Aşa de tare m-am enervat pe timp, încât am scris poezie.

De nu voi fi crezut, mă voi albi la faţă,

Voi tria valuri de mare aşa cum triază alţii scrisori,

Garnisindu-le cu cutii poştale.


Câinii vor lătra şi aerul expirat prin faptul că latră

Va deveni perciuni.Aerul va ajunge carusele de perciuni

Şi sternul nostru întreg o copcă de copite.

Femeile se vor termina în manometre şi gurile ne vor înţepeni căscând.

La craniul unei ape vom îndoi cuie penru a le pune

Ca semne de întrebare la simple afirmaţii, fiindcă nu vom mai avea întrebări .

Şi vom ajunge să folosim distanţa dintre cei doi poli

Doar ca să legăm între ei o sfoară de întins rufe.


Teama noastră e aceea care-şi ţin fesele strânse să nu facă pe ele

De atâta hrană a faptului că ne-au văzut murind, adică vânzând

Mantii negre ambalate-n intestine în care de obicei se vinde salam.


În faţa Stixului sunt cabine de schimb, de aceea celor albi la faţă

Băgaţi-le-n coşciuge chiloţii de baie,cu elasticul -axul planetei devenit cerc.

Pe uter să stea scris urnă votivă.

Cu vertebre moi, folosite ca funii ne vor spânzura în catedrale de păr!

Vom vorbi: -Septar de aşi!

-Careu de ghindă!

-Nonet de decari!

-Te-am tăiat, moarte de viaţă!

Vom grebla cu pumnii strânşi, tuşind garduri de pori.

Ca să ştii când să tragi bară, îţi voi trimite o poezie scrisă în sistemul morse,bătând în firele de păr ca-n ţevi.

Cu toţii vom cădea atunci în şube groase de pământ

Şi-n noi vor suna oase ca în orchestre toba.



  DINCOLO DE STERN, DINCOACE DE VERTEBRE


Eu gărilor le-aş da nume de fete

Şi-un stern de om aş pune ca stâlp de felinar,

Moartea să-mi fie o gaură-n curea

În care pantalonii să-i port strânşi foarte rar.


Oul găinii s-a spart de gălăgia

Calciului fugit din coaja sa,

Se lasă ceaţa ca şi cum ar cădea tancuri

Din cerul pe care sar ca pe saltea.


Bunicii mei, ca oase, au coarnele de pluguri,

Părul la un amanet de trestii pot să-l dau

Şi palma să mi-o vând ca bătător de preşuri,

Să nu mertite pleoapa decât făraş s-o iau.


În timp ce pun pe sete şa şi hamuri

Statuia pierderii auzului n-o vreau,

Îmi doresc mai mult, bunica mea

Să fi născut cavouri,

Să am şi eu un loc unde să stau.


Nu ca azi,când nu trec ani,ci parc-ar trece şoareci

Şi nu sunt o humă dansând pe pereţi,

Aşa cum se varsă fierea în sânge

Şi marea obţine brevet de găleţi, aşa vreau să iau

La tangou muma coasă

În formă de şapte ce ară în ou,

Perciunii-s neoane ce-au avut malformaţii,

Din elastiv de slip îi fac veciei halou.


Ochii-s ceaune mereu aşezate,

Luna mi-e doar cotul când stau pe cer ca-n bar,

Sângele aerului e pompat de-o cişmea

De-unde nu curge apă, ci un lung minutar.



     EPILOG


Linişte importăm din cimitir!

Ninge-atât de des, că tind să cred

Că ouă corbii rochii de mireasă.

……………………………………..


poate-ar trebui să ieşim la deszăpezit

catafalce, nu drumuri şi să frigem

mici pe grătare de crematoriu.

Grâu de holeră şi busole făcute

Din ochi ceva mai plaţi…

………………………….



  DERBEDEUL FÂNTÂNAR

Furcile, inelele, da, mă mai ţin,

Unghiile ieşite din furci, da, mă mai suportă

Ca pe o predoslovie de letopiseţ.


Nimic nu ning, nimic nu-mi pasă,

Eşti mai frumoasă ca un plug cu plete de brazde,

Eşti mai noapte decât toiul nopţii şi-un

Pod de zaruri peste Stix.

Dar zi-mi, de cine tăiem colţurile şi

Simulăm cercuri până la gusturi

De fântânar?

Pe un aisberg de pipe curbează ora

Tabachere de cărni şi e-o linişte-a

Brichetelor şi-a furcilor ce se

Coclesc sub fân.


Şinele de trenuri sunt două riduri lungi

Furate dintr-o frunte ce nu se mai termină

Şi probabil şi tu îţi vei face groapă de gunoi

În gropiţele din obraji. Vei turna ciment

De nu în ele, te vei mototoli pentru un teanc

De viaţă trecătoare.


Ruşine să-ţi fie că te-am iubit, furcile, inelele,

Da, mă mai ţin!

Cu tot ce eşti – mâini de amvoni

Şi luni coclite-ntre kosoni.



 DE N-AŞ MAI AVEA ŢARĂ MÂINE DIMINEAŢĂ


Dacă dintr-odată ar fi să nu mai am ţară,

Şi s-o tragă cineva de sub mine, ca pe-un preş,

Aş intra într-o ceramicărie

Şi oalele de lut le-aş trânti pe podea val-vârtej.


Pe urmă le-aş topi, din nou să-mi fie ţară,

Ca şi când n-ar mai fi furnică şi-aş lovi

Cu un pietroi în chihlimbar, pe cea de-acol’ s-o scot,

Sau poate, mai introvertit de-aş fi

M-aş împunge-n deget c-un ac cosând o ie

Şi contra curentului aş merge prin sânge înot.


De-ar fi să nu am ţară, aş lua lâna din cojoace

Dând-o înapoi pe oi, spre-a o purta.

Şi aş sta la pândă, văzând încotro merg să pască

Şi aş şti că acolo e ţara mea.


De n-aş mai avea ţară mâine dimineaţă,

Prin absurd şi ipotetic, spun-

Aş trage ca de-un capăt de aţă de morţii din groapă

Şi parcă tras, ar zbura mai jos un lăstun.


Aş lăsa la vatră fluierele, naiul,

Le-aş da drumul ca unor deţinuţi pe care-i graţiez,

Ca să pot să-i urmăresc în ce copac se-ntorc

Şi unde creştea acel copac când creştea,

Fiindcă acolo era ţara mea


Dacă n-aş mai avea ţară, mi-aş da drumul mie,

mi-aş da liber să mă-ntorc în părinţi,

sigur ei trebuie să fi avut o ţară,

sau dacă nu în bunici, sau în pielea de-opinci.


Pământul a apărut din prea multă seară la un loc,

Dar ţara mea a apărut din prea multă dimineaţă,

Dacă n-aş mai avea ţară mâine în zori

m-aş înrola ca lemn de plug şi ţara sub talpă mi-ar veni

ca un covor pe care din nou îl desfăşori.


Iar cel ce mi-ar fi luat-o, văzând că tot o am

Va încerca să se scuze, zicând că neamul

La spălătorie l-a dat

Ca pe un imens covor împăturat!



 3 dec.2005

Dreptatea de a nu fi strâmb

Eu dacă am dreptate

şi văd că nu mi-o dai,

chiar capul de mi l-ai tăia,

se va regenera

ca râma când o tai.


Chiar dacă-n ochii tăi

Eu nu spun adevărul,

Prea bine ştii că lumea

Nu ar fi fost la fel

Dacă în cap lui Newton

Nu i-ar fi căzut mărul.


Poţi să regândeşti roata,

Dar eu merg pe jos,

Dacă-mi place aşa.

Eu dacă am dreptate, lupt

Deşi am steaguri albe

Ca oase-n carnea mea.


Eu, dacă am dreptate,

Lupt pentru ea oricât,

A ea mi se-oxidează

Tăiat mărul adamic

Din ce se cheamă gât.


De-ar grohăi nerozii

Prin cârciumi hibernante,

De parcă direct în urşi ar grohăi,

Pot zice orice, de ştii că ai dreptate

Îţi cresc lauri drept unghii,

Oricât de rău, oricât de bun ai fi.


Vei zice – ce contează,

Tot aşa te rod viermii,

Chiar de-i avea dreptate,

Fie de n-ai avea,

Un singur lucru însă

Contează peste toate:

Dacă ai o speranţă

s-o poţi fructifica.


Dreptatea e pe lume

Inexistentă adesea,

Dar tu eşti totuşi

Mai trecător ca ea,

-Învaţă, poete să crezi

că măcar după moarte

dreptate vei avea.

     31.03.06