Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Seria Istoria Rusiei |
---|
Slavii estici timpurii |
Rusia Kieveană |
Bulgarii de pe Volga |
Hazarii |
Cnezatul Vladimir-Suzdal |
Republica Novgorodului |
Invazia mongolă |
Hoarda de Aur |
Hanatul Kazanului |
Hanatul Astrahanului |
Hanatul Siberiei |
Hanatul Crimeii |
Cnezatul Moscovei |
Imperiul Rus |
- 1682-1796 |
- 1796-1855 |
- 1855-1892 |
- 1892-1917 |
Revoluţia din 1905 |
Revoluţia din 1917 |
Războiul civil |
Uniunea Sovietică |
- 1927-1953 |
- 1953-1985 |
- 1985-1991 |
- Istoria militară sovietică |
Federaţia Rusă |
editează acest cadru |
Cuprins |
[modifică] Ascensiunea lui Gorbaciov
Deşi reformele au fost îngheţate în perioada 1964–1982, schimbul de generaţii a dat un nou impuls pentru reforme. Schimbarea relaţiilor cu Statele Unite au putut de asemenea să fie un imbold pentru reforme. În vreme ce Jimmy Carter a pus capăt în mod oficial politicii de destindere ca urmare a intervenţiei sovietice în Afghanistan, tensiunile est-vest de la începutul anilor `80 au atins niveluri nemaivazute de la criza rachetelor din Cuba pe durata primului mandat al Preşedintelui Ronald Reagan 1981–1985).
În timp ce Mihail Gorbaciov a început procesul care va duce colapsul politic al Uniunii Sovietice şi care va avea ca rezultat demolarea economiei super-centralizate prin programele lui de glasnost (deschidere politică - transparenţa) şi perestroika (reconstrucţie economică), economia sovietică suferea atât din cauza inflaţiei ascunse cât şi din cauza aprovizionări precare în toate domeniile.
[modifică] Perestroika şi Glasnost
Mihail Gorbaciov a preluat putera în martie 1985, la scurtă vreme după moartea lui Konstantin Cernenko. Gorbaciov a instiutuit o serie de reforme politce cunoscute sub numele de glasnost; acestea includeau democratizarea, relaxarea cenzurii şi a represiunii politice, reducând puterile KGB-ului. Reformele au fost gândite sa doboare rezistenţa elementelor conservatoare din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice la iniţiativele economice novatoare ale lui Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, multe alarmante pentru conservatorii partidului, au fost introduse alegeri competitive pentru posturile de conducere (pentru oamenii din interiorul Partidului Comunist).
Dar relaxarea cenzurii şi încercarea de a crea o mai mare deschidere politică au avut efectul neaşteptat de re-deşteptare a sentimentelor anti-ruseşti şi naţionaliste care au fost îndelung ţinute sub control în republicile constituente. Pe durata anilor `80 s-au auzit tot mai tare voci cerând o mai mare independenţă faţă de guvernarea Moscovei. Aceata s-a simţit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania şi Letonia, care au fost anexate la Uniunea Sovietică de Joseph Stalin în 1940. Sentimentele naţionaliste au apărut şi în alte republici sovietice precum Ucraina şi Azerbaijan. Acaste mişcări naţionaliste au fost întărite şi mai mult de declinul economiei sovietice şi de aceea conducerea Moscovei a devenit un ţap ispăşitor convenabil pentru problemele economice. Gorbaciov a eliberat în mod accidental o forţă care a distrus până în cele din urmă Uniunea Sovietică.
Pe 15 februarie 1989, forţele sovietice au terminat retragerea din Afghanistan. Uniunea Sovitică a continuat să sprijine Republica Democratică Afghanistan cu un ajutor substanţial până la sfârşitul anului 1991. În 1989, guvernele comuniste ale sateliţilor Uniunii Sovietice au fost răsturnate unul câte unul fără să se întâmpine rezistenţa notabilă a Moscovei. De la sfârşitul anilor `80, procesul de deschidere şi de democratizare a început să scape de sub control şi a mers mult mai departe decât ar fi intenţionat Gorbaciov.
Relaxarea cenzurii a avut ca rezultat pierderea de sub control a mijloacelor de informare în masă de către Partidul Comunist. Mai mult, spre jena autorităţilor, media a început să să arate gravele probleme economice şi sociale cărora gunernul sovietic le negase îndelung existenţa şi le muşamalizase. Probleme precum cea a lipsei de locuinţe, a alcoolismului, a poziţiei de calitatea a doua a femeii, probleme pe care media oficială le ignorase, primeau acum o atenţie crescută. Mijloacele de infornmare în masă au început să expună crimele comise de Stalin şi de regimul sovietic, precum Gulagurile şi Marea Epurare. Ca rezultat, imaginea foarte pozitivă a vieţii în Uniunea Sovietică, aşa cum fusese îndelung prezentată publicului de media oficială, a fost rapid distrusă şi aspectele negative ale vieţii în ţară au fost în prim-plan. Asta a dus la pierderea încrederii publicului în sistemul sovietic.
Deschiderea politică a început să producă consecinţe neaşteptate. În alegerile pentru Sovietele republicilor constituente ale Uniunii Sovietice, naţionaliştii au preluat conducerea. Cum Gorbaciov a slabit sistemul intern de represiune, puterea guvernului central de la Moscova de a-şi impune voinţa în republicile constituente ale URSS-ului a fost subminat semnificativ.
[modifică] Elţîn şi dizolvarea Uniunii Sovietice
Pentru mai multe detalii vezi Tentativa de lovitură de stat din 1991.
Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord să renunţe la monopolul puterii. Republicile constituente ale URSS-ului au început să-şi impună suveranitatea naţională, începând cu guvernul central "războiul legilor", război în care guvernele republicilor constituente au respins toată legislaţia unională acolo unde intra în conflict cu legile locale, câştigând controlul asupra economiilor naţionale şi refuzând să plătească taxe Moscovei. Acest blocaj a dezorganizat economia, fluxurile de aprovizionare au fost rupte şi a provocat o adâncire a declinului economiei sovietice.
Gorbaciov a făcut eforturi disperate şi prost inspirate să recâştige controlul, în mod special în republicile baltice, dar puterea şi autoritatea guvernului central fuseseră în mod dramatic şi ireversibil distruse. Pe 11 martie 1990, Lituania şi-a proclamat independenţa şi a anunţat că se retrage din uniune. Dar Armata Roşie avea o prezenţă puternică acolo. Uniunea Sovietică a iniţiat o blocadă economică şi au menţinut trupele acolo pentru a "asigura drepturile etnicilor ruşi". În ianuarie 1991, au apărut ciocniri între trupele sovietice şi civili lituanieni, care au făut 20 de victime. Aceasta a slabit mai mult legitimitatea Uniunii Sovietice pe plan internaţional şi naţional. Pe 30 martie 1991, consiliul suprem estonian a declarat puterea sovietică în Estonia ilegală începând cu 1940 şi a început procesul de restabilire a indepenenţei ţării. Pe 17 martie 1991, într-un referendum unional, 78% dintre votanţi s-au menţinut pentru menţinerea Uniunii Sovietice într-o formă reformată. Ucraina şi ţările baltice au boicotat referendumul.
De asemenea, printre reformele iniţiate de Gorbaciov a fost şi alegerea directă a preşedintelui RSFSR (Rusia). Alegerile pentru acest post au fost ţinute în iunie 1991. Candidatul populist Boris Elţîn, care era un critic realist al lui Mihail Gorbaciov, a câştigat 57% dintre voturi, învingâdu-l pe candidatul preferat de Gorbaciov, fostul prim-ministru Ryzhkov, care a obţinut 16% din voturi.
Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneza un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune.
Însă pe 19 august 1991, vicepreşedintele Gennadi Yanayev, primul ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi oficiali de frunte au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional şi au format "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă". (vezi Tentativa de lovitură de stat din 1991) "Commitetul" l-au pus pe Gorbaciov (aflat în vacanţă în Crimea) sub arest la domiciliu şi au încercat să restaureze statul unional.
Organizatorii se aşteptau la suportul popular pentru acţiunile lor, dar populaţia din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieşit pe stăzi să apere "Casa Albă", locul simbolic al suveranităţii Rusiei. Organizatorii au încercat şi în cele din urmă au eşuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elţîn, care s-a raliat opoziţiei de masă anti-puciste.
După trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eşuat, organizatorii au fost arestaţi şi Gorbaciov s-a reîntors ca preşedinte al Uniunii Sovietice. Dar puterea lui era acum în mod definitiv compromisă. Nici o structură de putere unională sau rusească nu a mai ascultat de comanda sa. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale unul câte unul. În noiembrie 1991, preşedintele rus Boris Elţîn a dat un decret interzicând Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe tot întinsul republicii.
După lovitura de stat, republicile au accelerat procesul obţinerii independenţei, afirmându-şi suveranitatea una câte una. Pe 6 septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor trei state baltice.
Pe 1 decembrie 1991, Ucraina şi-a declarat independenţa faţă de URSS după un referendum popular în care 90% dintre votanţi au optat pentru independenţă. Pe 8 decembrie 1991, conducătorii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au întâlnit în Belavezhskaya Pushcha pentru a afirma că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente. Gorbaciov s devenit un preşedinte fără ţară. Pe 25 decembrie 1991, el a demisionat din funcţia preşedinte al URSS-ului şi a predat puterea lui Boris Elţîn. În ziua urmăoare, Sovietul Suprem a votat pentru autodizolvarea sa şi a abrogat declaraţia din 1922 care stabilea în mod oficial existenţa URSS. Până la stârşitul anului, toate instituţiile oficiale sovietice îşi încetaseră activitatea.
Cele patru elemente principale ale sitemului sovietic erau: ierarhia sovietelor, federalismul etnic, socialismul de stat şi dominaţia Partidului Comunist. Programul gorbaciovian de perestroika a produs efecte rapide şi neaşteptate care au doborât sistemul. Gorbaciov a creat cu succes o coaliţie de lideri politici sprijinitori ai reformelor şi a creat noi arene şi baze ale puterii.
Prin folosirea reformelor structurale pentru lărgirea şanselor date liderilor şi mişcărilor populare să capete influenţă, Gorbaciov a făcut de asemenea posibil ca naţionaliştii, comuniştii ortodocşi şi forţele populiste să se opună încercărilor sale de liberalizare şi revitalizare a socialismului sovietic. În timp ce unele dintre mişcările nou apărute aspirau să înlocuiască sistemul sovietic cu unul liberal şi democratic, altele cereau independenţă pentru republicile naţionale, iar altele mai insistau la restaurarea vechiului sistem sovietic. Până la urma, Gorbaciov nu a reuşit să obţină un compromis între aceste forţe
[modifică] Restructurarea sitemului postsovietic
Pentru detalii vezi de asemenea Istoria Rusiei postsovietice.
Pentru restructurarea sistemului administrativ de comandă astfel încât să facă o tranziţie la capitalism, programul terapiei de şoc a început în zilele următoare disoluţiei Uniunii Sovietice prin tăierea subsidiilor date fermelor şi intreprinderilor nerentabile, liberalizarea preţurilor, măsuri pentru convertibilitatea rublei şi iniţiative pentru restructurarea economiei larg etatizate. Instituţiile existente au fost abandonate însă mai înainte ca structurile legale ale economiei de piaţă, (cele care guvernează proprietatea privată , supraveghează piaţa financiară şi colectarea taxelor şi impozitelor), să devină funcţionale, în ciuda faptului că două din componentele macroeconomice sunt sistemul bancar şi sitemul bugetar de stat.
Economiştii liberali au crezut că demontarea sistemului administrativ de comandă din Rusia va creşte PIB-ul şi standardele de trai prin alocarea mai eficientă a resurselor. Ei au crezut de asemenea că acest colaps va crea o mişcare vizibilă către noi posibilităţi de producţie prin eliminarea planului centralizat, prin substituirea lui cu unul descentralizat de piaţă, eliminând uriaşele distorsiuni prin liberalizare şi oferirea de stimulente prin privatizare.
În momentul de faţă, Rusia face în mod curent faţă multor probleme, precum acelea că 25% din populaţie trăieşte sub limita sărăciei, a scăzut speranţa de viaţă, a scăzut natalitatea şi a scăzut PIB-ul, (care s-a înjumătăţit de la căderea URSS-ului).
[modifică] Sfârşitul războiului rece
În timp ce în Uniunea Sovietică se produceau evenimentele pomenite mai sus, Gorbaciov şi preşedintele SUA George H.W. Bush au declarat la summitul din iulie 1991 un parteneriat sovieto-american, care a marcat în mod decisiv sfârşitul războiului rece. Preşedintele Bush a declarat că datorită cooperării sovieto-americane din timpul războiului din Golful Persic din 1990-1991, s-au pus bazele parteneriatului pentru rezolvarea problemelor bilaterale dar si ale lumii. După colapsul Uniunnii Sovietice, relaţiile cu Statele Unite nu şi-au pierdut nici una dintre semnificaţii pentru Rusia, în ciuda pierderii de catre aceasta din urmă a statutului de supraputere. Rusia a văzut în cooperarea cu Statele Unite semnul continuării statutului său de mare putere, de a doua mare putere nucleară
<< articolul precedent |
[modifică] Legături externe
Europa Răsăriteană în timpul Comunismului | |
---|---|
Albania | Bulgaria | Cehoslovacia | Republica Democrată Germană | Ungaria | Polonia | România | Iugoslavia Uniunea Sovietică: 1917-1927 • 1927-1953 • 1953-1985 • 1985-1991 |