Logică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Logica studiază raţionamentul din punctul de vedere al bunei lui alcătuiri având scopul de a furniza criterii şi procedee pentru a le deosebi pe cele valide de cele nevalide.

În sens larg, logica este cercetarea principiilor raţionamentului sau a principiilor argumentării corecte. Într-o altă formă, logica poate fi prezentată ca fiind un studiu al relaţiilor cu ajutorul cărora se poate spune despre ceva că decurge sau este o consecinţă a altceva. [1]

Etimologia cuvântului logică este explicată prin derivarea din termenul grecesc logos, având sensul de înţeles ca şi cuvânt, discurs, ordine, teorie, ştiinţă.

Termenul logică are şi un înţeles conjunctural precum acela de ordine (temporală, spaţială, materială, spirituală). Următoarele exemple subliniază acestă utilizare a termenului:

  • În logica aceasta, eu ar trebui să învăţ o meserie.
  • Dacă acceptă Europa condiţiile americane intră în logica războiului.
  • Această stare de fapt nu are nicio logică.

Cuprins

[modifică] Istoric

Începuturile logicii ca ştiinţă sunt legate de Grecia antică, mai exact de persoana lui Aristotel. Aristotel este considerat a fi părintele acestei ştiinţe, iar cele 6 scrieri de logică ale sale (Categoriile, Despre interpretare, Analitica Primă, Analitica Secundă, Topica, Respingerile Sofistice), reunite mai târziu în Organon, sunt considerate a fi primul tratat de logică.

În Analitica primă Aristotel enunţă obiectul de studiu al ştiinţei (numită mai târziu logică) şi anume demonstraţia, iar ştiinţa în sine fiind ştiinţa demonstraţiei. Logica ca ştiinţă clar definită apare abia în secolul XX, astăzi Aristotel este considerat ca fiind creatorul logicii termenilor.

Ca disciplină academică logica poate fi întâlnită în antichitate şi în Evul Mediu ca una din marile discipline ale Filozofiei alături de Metafizică şi Etică. Ca majoritatea disciplinelor filozofice, datorită aprofundării cunoaşterii obiectului şi perfecţionării metodei (mijlocului) de cunoaştere, logica a devenit ştiinţă autonomă şi ea însăşi s-a fărămiţat urmând mişcarea obiectului.

[modifică] Obiectul logicii

Obiectul de cunoaştere este nivelul intelectiv al cunoaşterii adică de la noţiune trece prin judecată spre raţionament către teorie şi sistem de teorii. Deci logicianul nu studiază formele neconceptualizate (neraţionalizate) ale cunoaşterii ca de exemplu senzaţia, percepţia sau reprezentarea şi nici formele imaginare. Logica cercetează numai gândirea ordonată. Din gândirea ordonată studiază numai formele gândirii şi niciodată conţinutul informaţional al noţiunii susceptibil de a fi confruntat cu starea de fapt vizată de noţiune.

De exemplu, din noţiunea de materie nu studiază substanţele componente ca atare ci doar ideea de substanţă. Din noţiunea de materie logica ia numai forma mentală a noţiunii care se compune din intensiunea şi extensiunea noţiunii de materie. Intensiunea este totalitatea însuşirilor esenţiale şi definitorii, distinctive ale obiectului vizat de noţiune (în cazul materiei de exemplu extra-subiectivitatea, faptul de a fi în afara conştiinţei). Extensiunea este totalitatea obiectelor ce posedă însuşirile din intesiune. Obiectul cunoaşterii prin logică nu se reduce la studiul unei anumite forme de gândire ordonată ca de exemplu raţionamentul ci conţine ansamblul formelor raţionale de gândire de la simple la complexe: noţiune, judecată, raţionament. Diviziunea şi specializarea în cunoaşterea gândirii ordonate nu duce decât la discipline particulare ale Logicii. De exemplu studiul special al extensiunii unei noţiuni duce la logica mulţimilor dar cu aceasta nu se iese cu nimic în afara ştiinţei logicii.

Organizarea obiectului logicii este sistemică. Logicianul distinge operaţii şi produse ale gândirii.

De exemplu:

Noţiunea nu este rezultatul naşterii noastre pe această lume ci este rezultatul operaţiilor mentale de:

  • dezvăluire a însuşirilor esenţiale ale obiectului;
  • dezvăluire a mulţimii obiectelor ce posedă însuşirile enunţate.

O primă distincţie pe care o face logicianul după cercetarea formelor gândirii este între formele eronate, incorecte, nonlogice şi cele ordonate, logice, corecte de gândire după criteriul obţinerii adecvării cunoştinţelor la starea de fapt a lucrurilor adică după criteriul productivităţii de idei adevărate.

Exemplu: Din judecata "Unii oameni sunt prădători" şi din "Iliescu Ion este om" am putea infera că "Iliescu Ion este prădător". Raţionamentul este incorect, nelogic. Acest tip de raţionament trebuie evitat.

Diviziunea şi multiplicarea disciplinelor logice pe temeiul aprofundării cunoaşterii formelor de gândire ordonată este proces natural de dezvoltare a acestei ştiinţe.

[modifică] Metoda în logică

Calea cunoaşterii utilizată de logician nu este un criteriu prin care poate fi definită logica deoarece metoda logicii este aplicabilă şi în cunoaşterea altui obiect decât gândirea ordonată. De exemplu, analiza aplicată la noţiune mai sus poate fi aplicată şi la percepţie. Diversificarea metodelor de cunoaştere a formelor gândirii corecte duce la denumiri diferite ale ramurilor logicii. Exemplu: utilizarea simbolurilor în limbajul logic a dus la denumirea de logică simbolică, utilizarea unor metode matematice în logică a determinat numirea logicii matematice.

[modifică] Operaţii logice

Operaţiile logice aplicabile diferitelor produse ale gândirii sunt:

  • pentru noţiune: definiţia, diviziunea şi clasificarea.
  • pentru judecată: inferenţa imediată
  • pentru raţionament: inferenţa mediată.

Logica este totodată şi o specie a acţiunii. Obiectul acţiunii logicii este gândirea umană.

Rezultatul distincţiei între formele corecte şi cele incorecte ale gândirii se converteşte în reguli după care alţi oameni trebuie să gândească eficient adică având randament maxim în obţinerea de cunoştinţe adevărate şi de rezultate faptice dorite. De exemplu, din cunoştinţa logică "A este identic cu A şi numai cu A" extragem regula de acţiune că nici un om nu poate fi altul decât el însuşi. Deci ori este el ori nu este deloc.

[modifică] Formele ordonate ale gândirii

[modifică] Noţiunea

Valoarea formei unei noţiuni depinde de calitatea operaţiilor prin care a fost produsă şi modificată.

Exemplu:

O noţiune poate fi precisă dacă intensiunea ei a fost bine dezvăluită sau confuză dacă însuşirile obiectului sunt neesenţiale sau incomplete. Noţiunea poate fi clară dacă i s-a dezvăluit complet extensiunea arătându-se toate obiectele ce fac parte din clasa purtătoare a însuşirilor prevăzute în extensiune şi poate fi obscură dacă mulţimea obiectelor având caracteristicile precizate este incompletă.

[modifică] Judecata

Criterii esenţiale de distincţie a judecăţilor. În raport cu forma judecăţii trebuie ţinut cont de criteriul corectitudinii. Judecata trebuie să reflecte apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect. Deci pentru a fi logică o judecată trebuie să afirme sau să nege că un obiect este într-un anumit fel. Al doilea criteriu de apreciere a unei judecăţi este valoarea de adevăr sau valoarea propriu zis cognitivă prin raportare la realitatea pe care o reflectă; judecata poate fi adevarată sau falsă.

[modifică] Raţionamentul

Criteriul de apreciere a raţionamentelor este însuşirea lor de a da concluzii adevărate din premize adevărate. Aceasta depinde de forma raţionamentului care poate fi prezentată ca o schemă de gândire. Însuşirea se desemnează prin cuvântul validitate. Raţionamentul corect este acea relaţie între premisă şi concluzie, în care o Premisă adevărată conduce la o Concluzie) adevărată.

Logica studiază condiţiile formale ale gândirii, formele valide ale raţionamentului, ea indică modalităţile posibile pentru formularea unei concluzii adevărate, fie pe calea raţiunii - raţionamentul -. Logica este parte componentă a filozofiei, pe de o parte, şi a matematicii, pe de altă parte.

Trebuie făcută deosebirea între validitatea argumentării şi corectitudinea concluziei. Dacă una sau mai multe premise ale unei concluzii sunt false, atunci chiar sub forma unei argumentări formale valide şi concluzia este falsă. Ca exemplu, argumentarea formal corectă "Toate mamiferele sunt patrupede, toţi oameni sunt mamiferi, deci toţi oamenii sunt patrupezi" porneşte de la o premisă neadevărată şi duce la o afirmaţie la rândul ei falsă. Pe de altă parte, o concluzie falsă poate în anumite condiţii să ducă la o afirmaţie corectă: "Unele animale sunt bipede, toţi oamenii sunt animale, deci toţi oamenii sunt bipezi". Prin urmare valabilitatea logică a unei concluzii depinde de felul argumentării şi nu de conţinutul său.

[modifică] Clasificare

Clasificări ale logicilor ca discipline se pot face după criterii diferite:

[modifică] După obiect logicii

  • logica predicatelor - pornindu-se de la conţinutul noţiunilor
  • logica claselor- pornindu-se de la sferele noţiunilor
  • logica judecăţilor sau a propoziţiilor etc.

[modifică] După metodă utilizată

  • logica simbolică - foloseşte raţionalizarea expresiilor naturale tinzând la matematizare

[modifică] După numărul de valori de adevăr admisibile

  • logica bivalentă
  • logica trivalentă
  • logica polivalentă

[modifică] Alte clasificări

[modifică] Logică formală şi logică non-formală

Logica este împărţită în logică formală şi logică non-formală.

Există două feluri de reguli în oricare sistem de logică formală: regulile de sintaxă şi regulile de inferenţă. Sintaxa oferă instrumentele prin care se dă un sens unei expresii; regulile de inferenţă pun la dispoziţie instrumentele cu care se obţin formule adevărate din alte formule adevărate cu ajutorul semanticii, adică - cunoscând valoarea variabilelor - se determină valoarea de adevăr a unei propoziţii.

Logica non-formală este studiul logicii aşa cum este ea folosită în argumentele limbajului natural. Ea este complicată de faptul că poate fi foarte riguroasă în extragerea structurii logice formale înglobate într-un argument.

[modifică] Logica aristoteliană

Aristotel - prin lucrările lui reunite în Organon - este considerat fondatorul logicii clasice silogistice sau logicii tradiţionale. Logica aristotelică este de multe ori dată ca exemplu de logică formală, pentru că se ocupă în mod specific cu formele raţionamentului, este însă în acelaşi timp non-formală în felul cum este folosită în limbajul curent. De aceea logica aristotelică poate fi considerată mai degrabă o precursoare a logicii formale.

Logica aristotelică, în aspectul său formal, a stat la baza scolasticei din Evul Mediu. Unul din marii gânditori scolastici a fost călugărul dominican Albertus Magnus (1206 - 1280). Textele aristoteliene erau la mare preţ în cultura arabă şi iudaică a evului mediu, cum au fost învăţatul arab Ibn Rushd (1126 - 1198) sau rabinul Moise Maimonide (1135 - 1204), ambii din Córdoba (Spania), mare centru cultural al epocii cu 70 de biblioteci însumând ca. 40.000 de volume.

[modifică] Logica filosofică

Logica filosofică se ocupă mai mult cu studiul noţiunilor ca interferenţă, gândire raţională, conţinutul gândirii, în forma cea mai fundamentală posibil, încercând a le modela cu instrumentele logicii formale. Categorii aparţinând logicii filosofice sunt: referinţa, prevederea, identitatea, adevărul, negaţia, cuantificarea, existenţa, necesitatea, definiţia şi clasificarea.

Logica filosofică nu studiază procesele psihologice legate de gândire, emoţiile, imaginaţia etc. Ea se ocupă numai de acele entităţi - raţionament, afirmaţii, argumente - care pot fi adevărate sau false.

În mod esenţial, logica filosfică reprezintă o continuare a disciplinei care a fost logica tradiţională şi face trecerea către logica matematică modernă. Fondatorul logicii filosofice a fost Gottlob Frege (1848 - 1925).

[modifică] Logica matematică

Logica matematică este greu de definit, pentru că, din punct de vedere epistemologic, ea este în acelaşi timp un instrument de definiţie a matematicii, dar şi o ramură a aceleiaşi matematici, deci un obiect. Din punct de vedere practic prin logică matematică înţelegem aplicarea matematicii la studiul logicii formale.


La începutul secolului XX, reprezentanţi ai logicii filozofice, ca Frege sau Bertrand Russell (1872 - 1970), au încercat să demonstreze că matematica ar putea fi redusă în întregime la logică. A fost meritul lui Kurt Gödel (1906 - 1970) de a fi întreprins ambiţiosul program de considerare a logicii ca obiect de studiu al matematicii. În România, un reprezentant strălucit al logicii matematice a fost Anton Dumitriu, profesor la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, destituit din funcţie odată cu reforma învăţământului din 1948, reformă ce a desfiinţat catedra de logică înlocuindu-o cu aceea de dialectică marxist-leninistă.

[modifică] Logica polivalentă

Definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică. Logica polivalentă este acea specie a logicii care are ca obiect de cunoaştere judecăţile ( propoziţiile logice) cu mai mult de două valori de adevăr.

Locul comun în semantica sistemelor discutate până acum reprezintă principiul conform căruia o propoziţie poate fi ori "adevărată", ori "falsă", tertium non datur. Au fost denumite în consecinţă sisteme bivalente.

În primii ani ai secolului XX, Jan Łukasiewicz (1878 - 1956) a introdus o a treia valenţă, aceea de "posibil". Mai târziu se admite că între "adevărat" şi "fals" există un număr nesfârşit de grade intermediare.

[modifică] Automatică şi Teoria informaţiei

În aceste două domenii, logica este omniprezentă şi reprezintă fundamentul acestor discipline.

  • În automatică este necesară o funcţionare logică, pentru a putea ordona procesele în funcţie de condiţii precise.
  • În teoria informaţiei, aceiaşi operatori logici sunt utilizaţi în număr mare în circuitele electronice digitale.

[modifică] Note

  1. Antony Flew:Dicţionar de filozofie şi logică. Editura Humanitas, Bucureşti 2006. ISBN 973-50-0978-1