Orfism (istoria artelor)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Serie de articole despre artă
Istoria artei
Arta preistorică
Arta antică
Arta medievală
Arta occidentală
Arta contemporană
Arta etnografică
  • Arta occidentală
  • Arte orientală
  • Arta Americilor
  • Arta africană
  • Arta Oceaniei
Robert Delaunay: Soare, turn şi aeroplan, 1913 - Albright-Knox Art Gallery, New York
Extinde
Robert Delaunay: Soare, turn şi aeroplan, 1913 - Albright-Knox Art Gallery, New York

Orfismul în istoria artei este denumirea dată de poetul Guillaume Apollinaire unei orientări artistice, apărută la începutul secolului al XX-lea, care-şi propune redarea muzicalităţii tonurilor şi volumelor în pictură. Reprezentanţi ai acestei orientări sunt Robert Delaunay şi Sonia Delaunay-Terk, care, în anii 1910-1914, opun rigidităţii geometrice a cubismului un mod mai armonios de compoziţie, unde culorile echivalează funcţiile sunetelor muzicale. Aşa cum Arthur Rimbaud voia să acorde fiecărei vocale o încărcătură cromatică, pictorii adepţi ai orfismului stabilesc o legătură directă între proprietăţile fizice ale culorilor şi ecoul pe care îl trezesc la privitor. Orfismul se afirmă public în cadrul "Salonului Independenţilor" de la Paris, în 1913. Pentru a defini programul orfismului, se mai foloseşte termenul de "simultaneism" (Blaise Cendras publică prima "carte simultaneistă" în 1913) sau de "sincronism" (cum îşi considerau opera americanii Morgan Russel şi Stanton Macdonald-Wright), tocmai pentru a marca "lectura" imaginii ca pe a unei compoziţii muzicale. Pentru importanţa acordată valorilor vizuale ale diferitelor culori, orfismul se află la baza căutărilor în "arta optică" (Vezi: Op Art).

[modifică] Bibliografie

  • Werner Haftmann: Orphism, în volumul Malerei im 20. Jahrhundert, München, 1973.
  • V. Spate: Orphism. The Evolution of Non-Figurative Painting in Paris 1910-1914, Oxford 1979.

(Edit.: J.-N. P.)