Strămutarea germanilor după al doilea război mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această cutie: vezidiscutămodifică
Istoria Germaniei
Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migraţiilor
Imperiul Francilor
Evul mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului
Apariţia naţiunii germane
Confederaţia Rinului
Confederaţia Germană
Confederaţia Germană de Nord
Imperiul German
Imperiul German
Primul război mondial
Republica de la Weimar
Republica de la Weimar
Germania Nazistă
Germania nazistă
Al doilea război mondial
Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupaţia şi împărţirea
Expulzarea germanilor
RDG
RFG
Reunificarea Germaniei
Germania în zilele noastre
Germania
Alte subiecte germane
Istoria militară
Tabel cronologic
Istoria germanei
[Editează acest format]
Germani expulzaţi din Sudetenland
Germani expulzaţi din Sudetenland

Refugierea şi expulzarea/strămutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial se referă la fuga şi deportarea în masă a celor consideraţi a fi de etnie germană (atât reichsdeutsche cât şi volksdeutsche) din zonele ocupate de Uniunea Sovietică în Europa, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial şi în primii trei ani postbelici (1946 – 1948).

Prima etapă a procesului de expulzare a reprezentat-o evacuarea haotică a populaţiei civile organizată de autorităţile germane în mai multe părţi ale ţării. Au urmat deportările celor care rămăseseră după prima etapă, care în multe părţi se aflau în zonele ocupate de Armata Roşie, şi care erau concepute anume pentru crearea statelor naţionale omogene din punct de vedere etnic. Expulzările în masă ale minoritarilor germani au fost hotărâte în timpul Conferinţei de la Potsdam din 1945, care stabileau că strămutările urmau să fie făcute "în ordine şi într-un mod uman". În atmosfera postbelică, ale cărei caracteristici imediate erau haosul, foametea, bolile, vremea potrivnică, criminalitatea, miliţiile populare răzbunătoare şi violenţele gratuite, pierderile de vieţi omeneşti din rândurile populaţiei civile germane s-au ridicat la cifre apreciate de unele surse ca fiind de ordinul milioanelor. Estimările variază de la o sursă la alta, dar este acceptată o cifră de unu până la trei milioane de civili, care şi-au pierdut viaţa. În conformitate cu sursele Aliaţilor date publicităţii după 1990, deportarea şi migraţia etnicilor germani au afectat în jur de 16,5 milioane de de oameni şi a fost cea mai mare dintre migraţiile postbelice orchestrate de puterile victorioase ale Aliaţilor occidentali şi ale Uniunii Sovietice staliniste. Alături de germani au mai fost deportaţi polonezi, români din Basarabia şi Bucovina, ucrainieni, maghiari, evrei din întreaga Uniune Soivetică şi Europa Răsăriteană.

Majoritatea expulzărilor au fost făcute din zonele care au revenit Uniunii Sovietice şi Poloniei după război. Alte deportări de mai mică amploare au fost făcute din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia (în special din Voievodina), Lituania şi alte regiuni din Europa Centrală şi Răsăriteană. Acei care au migrat sau au fost deportaţi erau fie cetăţeni germani adevăraţi, dintre care unii îşi dobândiseră cetăţenia germană în timpul ocupaţiei naziste, fie persoane care au fost în mod greşit considerate de etnie germană, dar şi oameni care s-au declarat germani pentru a scăpa de regimurile comuniste. Unele dintre aceste persoane au fost persecutate pentru acţiunile lor din timpul războiului, dar cele mai multe au fost persecutate doar pentru simplul fapt că erau de etnie germană.

La mai mult de o jumătate de secol după încheierea celui de-al doilea război mondial, relaţiile dintre Germania unificată şi unii dintre vecinii ei est-europeni rămân umbrite într-o oarecare măsură de controversele legate de moralitatea expulzărilor şi de drepturile deportaţilor ("heimatvertriebene"). Multe dintre controverse sunt alimentate de pretenţiile unor grupuri ale deportaţilor sau ale descendenţilor acestora pentru revocarea decretelor de expulzare, pentru primirea de scuze oficiale, pentru punerea sub acuzaţie a celor consideraţi vinovaţi de migraţia forţată a germanilor, sau pentru primirea de compensaţii pentru proprietăţile pierdute. Deosebite pentru aceste controverse sunt neînţelegerile asupra responsabilităţilor pentru expulzări, asupra motivaţiilor şi asupra moralităţii deportărilor.

Deşi în acest caz nu a fost sesizat nici o instanţă, se poate considera că orice deportare a populaţiei poate fi considerată crimă împotriva umanităţii în conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi cu practica Tribunalului Penal Internaţional. În accepţiunea judiciară modernă, deportările pot fi considerate purificare etnică.

Cuprins

[modifică] Cadrul general

Unele dintre motivele din spatele hotărârilor pentru expulzări au fost bazate pe istoria Germaniei în Europa, în special în Europa Răsăriteană. Colonizarea şi migraţiile care au avut loc de-a lungul unui mileniu au dus la formarea unor zone compacte locuite de germani prin toată Europă Răsăriteană şi în Rusia europeană. Existenţa acestor zone a fost folosită de naţionaliştii germani, în special de nazişti, pentru justificare unor războaie de agresiune, care au culminat cu cel de-al doilea război mondial. Expulzarea de la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost parte a înţelegerilor negociate între puterile învingătoare pentru redesenarea graniţelor naţionale şi "transferuri ordonate de populaţie", pentru îndepărtarea minorităţilor etnice văzute ca sursă de necazuri.

[modifică] Cronologia evenimentelor

Dacă participanţii la conferinţa de la Potsdam au avut în vedere "transferuri ordonate de populaţie", realitatea de pe teren a fost cu totul alta. Orice transfer de asemenea amploare poate fi dificil, chiar şi în condiţii mai bune. Încercările de a transfera un număr aşa de mare de oameni în condiţiile de haos, distrugere şi lipsuri din Europa de după război nu puteau să se încheie decât într-o catastrofă umanitară.

Acordul de la Potsdam a cerut împărţirea egală a germanilor transferaţi între zonele de ocupaţie americană, britanică, franceză şi sovietică din Germania. În realitate, aproape de două ori mai mulţi germani decât se stabilise la Potsdam s-au refugiat în zonele care aveau să devină după 1949 "Germania Occidentală", mult mai mulţi decât au migrat în "Germania Răsăriteană" (zona sovietică de ocupaţie). Un mare număr de germani au migrat în alte ţări ale globului, printre care SUA, Canada Argentina şi Australia.

Ca parte a politicii de naţionalizare la care toţi cetăţenii statelor comuniste au trebuit să-i facă faţă, proprietăţile germanilor sau care au aparţinut Germaniei au fost confiscate şi au intrat în patrimoniul statului, sau au fost redistribuite populaţiei locale.

În unele cazuri, minoritarii germani nu au fost expulzaţi. În Cehoslovacia, numeroşi muncitori calificaţi germani sudeţi nu au fost forţaţi să plece şi au continuat să locuiască şi să muncească în zonele din care proveneau. [1] De asemenea, în regiunea Opole (Oppeln) din Silezia Superioară, germanii originari din zonă au fost consideraţi "autohtoni", mai mult, au primit ajutorul statului în domeniul economic sau al învăţământului public. Statutul lor de minoritate etnică a fost acceptat în 1955.[1]

[modifică] România

Pentru detalii, vedeţi articolul Strămutarea germanilor din România după al doilea război mondialvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].


[modifică] Cehoslovacia

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele [[]] şi [[]]vedeţi articolele [[]], [[]] şi [[]]vedeţi articolele Istoria Cehoslovaciei, Decretele lui Beneš, Sudetenland şi Masacrul de la Ústí.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, preşedintele cehoslovac Edvard Beneš a fost apărătorul unei politici de tratare "fără milă" a germanilor, el indicând că "problema germană" trebuie rezolvată prin transferul de populaţie. Declaraţiile sale au înrăutăţit sentimentele cehoslovacilor de rând faţă de populaţia germană.

Chiar înainte de anexarea de către Germania a zonei Sudeţilor, aproximativ o treime din populaţia Cehoslovaciei era formată din germani. [2] După război, germanii trăitori în zonele de graniţă ale Cehoslovaciei au fost expulzaţi la sfârşitul anului 1945. Mai multe mii de germani au fost ucişi în timpul deportărilor, iar alţii au murit de foame sau de bolile contractate în timpul exodului în masă. În 1946, s-a estimat că 1,3 milioane de germani fuseseră deportaţi în zona de ocupaţie americană din Germania. Cam 800.000 de germani au fost deportaţi în zona sovietică de ocupaţie. [2]

Unele dintre actele de violenţă împtriva etnicilor germani din Cehoslovacia au fost acelea de răzbunare ale unor localnici, deşi există voci care afirmă că de fapt au fost acţiuni planificate. Au existat cazuri de masacre efectuate de grupuri paramilitare, care, deşi erau ilegale, aveau strânse legături cu unele partide politice. Astfel de acţiuni au fost efectuate, dacă nu cu aprobarea Armatei Roşii, atunci cu complicitatea acesteia. S-a sugerat că una dintre motivaţiile unor asemenea acte de violenţă spontană sau supervizată de stat a fost aceea de a asigura argumentele necesare participanţilor la conferinţa de la Potsdam pentru aprobarea iniţiativelor de expulzare a germanilor. Raţionamentul posibil ar fi fost acela că transferul de populaţie ar fi fost o cale umană de a pune capăt violenţelor. Mai trebuie spus că, în anumite cazuri, autorităţile au pus capăt violenţelor bandelor locale.

În vara anului 1945 au fost mai multe incidente şi masacre locale ale populaţiei germane, descrise într-un studiu al European University Institute din Florenţa.[3]

  • Incidentul Prerov – 71 de bărbaţi, 120 de femei şi 74 de copii, germani slovaci în trecere prin staţia de cale ferată Prerov, au fost scoşi din vagoane, duşi în afara oraşlui pe dealul "Svedske sance" unde, după ce au fost forţaţi să-şi sape propriile gropi, au fost împuşcaţi.
  • 30.000 de germani au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele din Brno, fiind transferaţi în lagăre de muncă din apropierea graniţei austriece. Se estimează că mai multe sute de oameni au murit în timpul marşului forţat către lagărele de muncă.
  • Masacrul din Ústí – se estimează că între 30 – 50 şi 600 – 700 de civili germani au fost asasinaţi. Există dovezi că un număr de femei şi copii au fost aruncaţi în Elba de pe podul de peste râu şi, cei care nu se înecaseră, au fost împuşcaţi.

Altă sursă[4] aminteşte de masacrul de la Postoloprty şi zonele adiacente, unde 763 de oameni au fost ucişi, şi estimează că numărul victimelor din Brno ar fi de 800 de oameni.

Aproximativ 10.000 de civili internaţi în lagărele de muncă au murit în perioada 1945 – 1948.[5]

[modifică] Ungaria

În Ungaria, persecutarea minorităţii germane a început pe 22 decembrie 1944, când comandantul sovietic al armatei de ocupaţie a ordonat înceeperea deportărilor. Aproximativ 5% din populaţia germană (cam 22.000 de oameni) fusese evacuată de Volksbund înainte de acest moment. Ei au fost duşi în Austria, dar mulţi s-au reîntors la casele lor în primăvară. În ianuarie 1945, Armata Roşie a strâns 32.000 de etnici germani şi i-a deportat în Uniunea Sovietică pentru muncă forţată. Mulţi dintre ei au murit în timpul deportării ca urmare a relelor tratamente, foamei şi bolilor. Pe 29 decembrie 1945, nou formatul guvern maghiar a ordonat deportarea tutror cetăţenilor unguri care se declaraseră etnici germani la recensământul din 1941, au fost membri ai Volksbundului, SS-ului sau a altei organizaţii armate germane. În conformitate cu acest decret, a început deportarea în masă a germanilor. Primul transport de 5.788 de persoane a fost făcut pe 19 ianuarie 1946, fiind afectaţi localnicii din Budaörs (Wudersch). Între 185.000 şi 200.000 de germani din Ungaria au fost deposedaţi de averi şi au fost deportaţi în Germania de Vest. Până în 1948, încă 50.000 de germani au fost deportaţi în Germania de Est. Cei mai mulţi deportaţi s-au stabilit în Baden-Württemberg, Bavaria şi Hesse. În 1947 şi 1948, a avut loc un schimb de populaţie între Cehoslovacia şi Ungaria. Aproximativ 74.000 de maghiari din Slovacia au fost deportaţi, un număr aproximativ egal de slovaci fiind deportaţi din Ungaria. Ei şi secuii din Bucovina au fost colonizaţi în fostele sate germane din sud-estul Transdanubiei. În unele zone din districtele Tolna, Baranya şi Somogy, populaţia originală a fost înlocuită în totalitate de colonişti. În 1949, numai 22.455 de locuitori ai Ungariei se mai declarau de etnie germană, dar este posibil ca numărul lor să fi fost mai ridicat. Se crede că aproximativ jumate din populaţia germană din Ungaria a supravieţuit anilor grei dintre 1944 şi 1950.


[modifică] Alte ţări ale Europei Răsăritene

Cimitir german părăsit în Varşovia
Extinde
Cimitir german părăsit în Varşovia

Acţiuni de deportare a etnicilor germani au avut loc şi în ţări precum Iugoslavia, Polonia sau România.

[modifică] Rusia

Pentru detalii, vedeţi articolul Evacuarea Prusiei Răsăritenevedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Königsberg, (redenumit în zilele noastre de ruşi Kaliningrad), a fost capitala istorică a Prusiei Răsăritene şi unul dintre oraşele importante ale istoriei germane.

Numeroşi germani din Prusia răsăriteană au fost evacuaţi de autorităţile naziste sau au fugit din faţă înaintării armatelor sovietice. Germanii care au rămas în zonă au trăit teroarea ocupaţiei sovietice. După război, toţi germanii supravieţuitori din regiune au fost deportaţi, în zonă fiind colonizaţi ruşi şi familiile personalului militar sovietic.

În zilele noastre, zona cunoscută ca Regiunea Kaliningrad este o exclavă rusă, separată de restul ţării de Lituania şi Belarus.


[modifică] Lituania

O regiune mică din ceea ce este azi statul modern lituanian a fost anexată de nazişti în 1939, cu puţin timp mai înainte de izbucnirea războiului. Această zonă, inclusiv importantul port maritim Memel (Klaipėda) au fost parte a provinciei germane Prusia Orientală din 1871 până la semnarea Tratatului de la Versailles şi din nou între 1939 - 1945.

După al doilea război mondial, zona a fost parte a Uniunii Sovietice, (care includea şi Lituania). Cei mai muli dintre germanii din zonă fugiseră în Germania, alăturându-se celor plecaţi din Königsberg şi alte localităţi est-prusiene. În 1946, puţinii germani rămaşi au fost deportaţi de autorităţile sovietice. Ruşi şi lituanienii din localităţile suprapopulate din zonă au înlocuit locuitorii Memelului şi zonelor înconjurătoare, care avusese populaţia mixtă german-lituaniană.

[modifică] Controverse legate de motivele şi justificările expulzărilor

Date fiind complexitatea istoriei zonei şi a intereselor divergente ale Aliaţilor învingători, este dificil de apreciat care au fost toate motivaţiile din spatele hotărârilor de deportare. Diferiţi istorici, dar şi persoanele afectate de deportări, consideră că, pentru deciziile de la Potsdam şi deportările care au urmat, au existat motive diferite. Acestea ar putea fi:

  1. Compensarea pierderilor teritoriale suferite de Polonia ca urmare a ocupării zonei estice a ţării de către Uniunea Sovietică;
  2. Dorinţa de consolidare a noilor graniţe prin crearea unor state naţionale omogene din punct de vedere etnic;
  3. Lipsa de încredere şi animozităţile faţă de minoritatea germană;
  4. Dorinţa de evitare a conflictelor interetnice;
  5. Dorinţa de pedepsire a minoritarilor germani pentru sprijinirea invadatorilor nazişti;
  6. Dorinţa de a împiedica viitoare pretenţii teritoriale germane bazate pe prezenţa unor populaţii compacte germane;
  7. Asigurarea de cămine pentru repatriaţii şi deportaţii polonezi;
  8. Transformarea Poloniei într-un stat dependent de Uniunea Sovietică;
  9. Însuşirea proprietăţilor germanilor expulzaţi;
  10. Încercarea de a restaura situaţia demografică de dinaintea purificărilor etnice şi colonizilor naziste din zonele ocupate de Reich.

[modifică] Compensaţii pentru teritoriile pierdute în favoarrea Uniunii Sovietice

Polonia a pierdut 43% din teritoriul antebelic, dat fiind faptul că Uniunea Sovietică a insistat să păstreze teritoriul anexat în conformitate cu prevederile acordului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939. În timp ce unele oraşe ca Gdańsk (Danzig) au fost cedate Poloniei şi au fost "curătate din punct de vedere etnic", alte oraşe, precum Vilnius (Wilno), Hrodna (Grodno) şi Lviv (Lwów) au fost cedate Uniunii Sovietice (RSS Lituaniană, şi RSS Bielorusă şiRSS Ucrainiană).

Se poate spune că, văzut din punctul de vedere polonez şi aliat, expulzarea germanilor era făcută pentru a oferi cămine deportaţilor polonezi din teritoriile cedate URSS-ului. Schimburile teritoriale şi de populaţie au fost făcute cu acordul tacit al tuturor conducătorilor politici ai Aliaţilor.

[modifică] Dorinţa de creare a statelor naţionale omogene din punct de vedere etnic

Aceasta a fost prezentată ca un motiv principal pentru deciziile de la Potsdam.

Există o lungă istorie a luptelor polonezilor şi cehilor împotriva expansionismului german, (Vedeţi şi: Drang nach Osten), ca şi a naţionalismului în noile state apărute în Europa Răsăriteană după sfârşitul primului război mondial. Linia Oder-Neisse fusese graniţa istorică a Regatului Polonez al Piaştilor şi fusese graniţa propusă pentru Polonia postbelică de Guvernul polonez în exil, care căuta posibile compensaţii pentru teritoriul ocupat de URSS şi pe care Stalin nu era dornic să le retrocedeze.[3]

Teritoriile care au fost oferite Poloniei şi Cehoslovaciei de hotărârile tratatului de la Versailles a cauzat unele probleme noilor state independente. Guvernele din exil au considerat că stabilitatea în ţarile lor nu poate fi asigurată decât în cazul unor state omogene din punct de vedere naţional. Înfrângerea totală militară şi morală a Germaniei Naziste a oferit posibilitatea realizării omogenităţii etnice prin mijloace imposibile în alte condiţii. În cazul Cehoslovaciei, nu doar germanii sudeţi, dar şi ungurii din sudul Slovaciei au fost victime ale campaniei de purificare etnică postbelică.

[modifică] Lipsa de încredere şi animozităţile faţă de minoritatea germană din Polonia

Polonezii şi-au manifestat teama faţâ de lipsa de loialitate a germanilor din Silezia şi Pomerania, sentiment bazat în parte pe activităţile pronaziste a unora dintre membrii grupului etnic german în timpul războiului şi chiar după încheierea conflagraţiei mondiale. Ca urmare a acestor activităţi, toate partidele politice poloneze au fost de acord cu expulzarea germanilor din Silezia şi Pomerania. Pentru polonezi, deportarea germanilor era văzută ca un efort de evitare unor evenimente din viitor şi ca urmare a mai vechilor propuneri de transfer de populaţie făcute de guvernul polonez încă de la sfârşitul anului 1941.[6] Printre argumentele guvernului polonez era şi acela că nu exista nicio singură familie poloneză din zonă care nu a suferit pierderi umane sau materiale ca urmare a agresiunii germane. Transferul populaţiei germane spre vest a fost văzută ca o măsură necesară pentru asigurarea păcii interetnice. Unele activităţi teroriste din vara anului 1945 ale unei organizaţii paramilitare numite Wehrwolf au fost prezentate ca noi argumente ale necesităţii transferurilor de populaţie.

[modifică] Prevenirea violenţelor etnice

Aliaţii participanţi la conferinţa de la Potsdam au afirmat că doar expulzările puteau asigura evitarea violeţelor etnice. După cum afirma Winston Churchill în Camera Comunelor în 1944, "Expulzarea este o metodă care, aşa după cum s-a văzut până acum, va fi cea mai sadisfăcătoare şi de durată. Nu vor mai exista amestecuri de populaţii care să cauzeze necazuri fără sfârşit... O curăţare definitivă va fi făcută. Eu nu sunt alarmat de aceste transferuri, care sunt cele mai posibile în condiţiile moderne... " Din acest punct de vedere se poate spune că politica deportărilor şi-a atins ţelurile: graniţele redesenate după 1945 sunt stabile, iar conflictele etnice sunt relativ marginale, deşi această stabilitate ar poatea fi explicată de asemenea şi prin rigiditate controlului sovietic asupra Europei Răsăritene în timpul războiului rece.

[modifică] Răzbunarea

Una dintre explicaţiile politicii de expulzare poate fi aceea că, de fapt, adevăratul scop era pedepsirea germanilor pentru acţiunile celui de-al treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial, printre care se numărau expulzările cehilor şi polonezilor din teritoriile anexate de Germania Nazistă.

Din acest punct de vedere, expulzările erau văzute ca acte de dreptate istorică, deoarece unii dintre membrii minoritaţii germane din Sueţi au contribuit din plin la dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938 – 1938. Opinia publică cehă socotea că faptele germanilor sudeţi sunt acţiuni trădătoare. Forţele de ocupaţie naziste plănuiseră înrobirea, uciderea sau deportarea unor populaţii slave, pe care le considerau aparţinnd rasei inferioare, ca şi repopularea regiunilor depopulate prin deportare prin colonizări cu germani.

Pentru victimele germane ale deportărilor nu prea existau sentimente de compasiune după experianţa tragică a războiului mondial, de vreme ce guvernul nazist fusese iniţiatorul unor vaste acţiuni de epurare etnică. (Vedeţi şi: Reichsgau Wartheland).

[modifică] Împiedicarea unor pretenţii teritoriale germane

Se pare că, pentru a nu se repeta ce s-a intâmplat în Sudetenland, când naziştii au pretins modificarea graniţei având ca argument existenţa unei importante minorităţi germane în zonă, puterile aliate au luat în calcul deportarea germanilor.

[modifică] Asigurarea de cămine pentru repatriaţii şi deportaţii polonezi

Chiar mai înainte ca fostele teritorii germane să fie cucerite de Armata Roşie, aproximativ 2 milioane de polonezi de dincolo de Linia Curzon au fost deportate de autorităţile sovietice din răsăritul Poloniei în gulagurile siberiene. Alte 800.000 de polonezi din Varşovia fuseseră strămutaţi de germani în lagărele de muncă. După război, marea majoritate a deportaţilor polonezi rămaşi în viaţă s-au reîntors în patrie şi aveau nevoie de case într-o ţară devastată de lupte.

[modifică] Transformarea Poloniei într-un stat dependent de Uniunea Sovietică

Deşi niciodată recunoscut ca un motiv oficial, se speculează că unul dintre motivele URSS-ului pentru expulzarea germanilor era acela de a face statul polonez mult mai dependent de protecţia sovietică împotriva unor posibile pretenţii teritoriale germane.

[modifică] Câştiguri materiale de pe urma proprietăţilor germanilor expulzaţi

Administraţia comunistă poloneză nu-i anunţau decât cu 24 de ore înainte de plecare pe germanii programaţi pentru expulzare. S-a presupus că că motivul pentru un asemenea comportament era acela de-ai impiedica pe germani să-şi organizeze transportul bunurilor mobile.[7]

[modifică] Restaurarea situaţiei demografice din perioada pre-nazistă

Politica pe termen lung a naziştilor era aceea de creare a "Germaniei Mari", care avea să ocupe un spaţiu din care urmau să fie îndepărtate populaţiile negermane din Sudetenland, Cehoslovacia, Polonia şi alte zone din Europa Răsăriteană. În aceste zone au existat aşezări ale germanilor colonizaţi aici prin politica nazistă de schimbare a compoziţie etnică a unor teritorii cucerite. În principal însă, în zona vizată de proiectul Germaniei mari locuiau minorităţi germane aşezate aici de secole. Deşi în mod oficial au fost vizaţi pentru deportări în special noii colonişti, în fapt deportările i-au afectat pe toţi germanii, inclusiv pe cei care trăiau de generaţii în Polonia, Cehia şi alte zone ale Europei Răsăritene.

[modifică] Rezultatele politicii de deportare

În perioada 1944(45) – 1950, mai mult de 14 milioane de germani au fost forţaţi să fugă sau au fost deportaţi ca urmare a acţiunilor Armatei Roşii, miliţiilor populare sau eforturilor guvernelor din regiune.

Zonele din care au germanii au fugit sau din care au fost deportaţi au fost repopulate cu cetăţeni ai statului care stăpânea mai-înainte numitele zone, unii dintre ei fiind la rândul lor expulzaţi din teritorii cedate mai la răsărit.


[modifică] Controverse asupra responsabilităţilor pentru deportări

Problema responsabilităţilor pentru decesele şi suferinţele din timpul deportărilor germanilor este intens şi controversat disputată. Indiferent dacă au pierit un milion sau două milioane de germani, este clar că pentru pierderile de vieţi omeneşi trebuie condamnate puterile aliate care au autorizat transferurile de populaţie, Uniunea Sovietică care a avut controlul asupra ţărilor implicate, guvernele naţionale care au pus în practică deciziile de deportare, cât şi organizaţiile paramilitare şi cetăţenii care au profitat de expulzări pentru a jefui, viola, tortura şi ucide strămutaţii. Totuşi, gradul de vinovăţie a fiecărei părţi diferă funcţie de perspectivele celor care discută problema.

Din alt punct de vedere, ar trebui spus că singurele două forţe care controlau noua ordine postbelică erau SUA şi URSS. Dacă privim astfel lucrurile, responsabilităţie pentru expulzările germanilor, polonezilor, ucrainienilor, românilor basarabeni şi a altora cad în sarcina celor două supraputeri, ale căror politici au iniţiat, aprobat şi facilitat expulzările.

Există critici care afirmă că expulzătile nu au fost provocate doar de ura împotriva germanilor, ci vina trebuie aruncată şi asupra naziştilor şi politicilor lor de deportare, eliminare fizică şi exploatare a popoarelor pe care le-au ocupat în timpul războiului. Astfel, expulzările ar fi fost motivate de reacţiile la crimele de război, atrocităţile şi legile opresive ale ocupanţilor germani. [8].

[modifică] Critici

În timpul războiului rece, s-a discutat foarte puţin despre deportări. Principalul motiv al nediscutării acestei probleme pare faptul că politica vremii descuraja criticile vest-germanilor la adresa acţiunilor postbelice ale aliaţilor occidentali şi a criticilor est-germanilor la adresa acţiunilor postbelice sovietice. Studierea problemei expulzărilor a fost posibilă cu adevărat numai după prăbuşirea Uniunii Soietice şi reunificarea Germaniei.

[modifică] Reconsiderări ale expulzărilor postbelice

În ultimii ani ai secolului trecut, războiul rece s-a sfârşit, iar puterile învingătoare în al doilea război mondial s-au retras din Germania reunificată. Modul în care au fost trataţi germanii după înfrângerea ţării lor în a doua conflagratie mondială a început să fie reexaminat, dat fiind că până acel moment discuţiile cu privire la deportările germanilor erau umbrite de crimele naziste de război. Acest lucru a fost posibil şi datorită colapsului Uniunii Sovietice, care a permis ca aceste discuţii, marginalizate până atunci, precum crimele comise de militarii Armatei Roşii să fie aduse în prim-planul dezbaterilor publice.

[modifică] Consultaţi şi următoarele articole:

  • Berihah
  • Căutarea colaboratoraţioniştilor nazişti
  • Evacuarea Prusiei Răsăritene
  • Copii războiului
  • Minorităţile din Polonia după război
  • Victor Gollancz
  • Atrocităţile Armatei Roşii

[modifică] Notes

  1. Rocznik Polsko-Niemiecki Tom I " Mniejszość niemiecka w Polsce w polityce wewnętrznej w Polsce i w RFN oraz w stosunkach między obydwu państwami" Piotr Madajczyk Warszawa 1992
  2. The Czech Republic: From Liberal Policy to EU Membership, Dušan Drbohlav, Charles University
  3. Expulzarea comunităţilor germane din Europa Răsăriteană la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Steffen Prauser şi Arfon Rees, European University Institute, Florenţă. HEC No. 2004/1. pag. 18.
  4. Z. Beneš, et. al, p. 221
  5. Z. Beneš, et. al, p. 223
  6. "Polacy - wysiedleni, wypędzeni i wyrugowani przez III Rzeszę", Maria Wardzyńska, Varşovia, 2004". Organizaţia teroristă Selbstschutz, creată la iniţiativa Reichsführerului-SS Heinrich Himmler, a colaborat cu poliţia secretă germană la execuţiile în masă din timpul „Intelligenzaktion”, acţiuni care vizau etnicii polonezi.
  7. Jankowiak, pag. 135
  8. Zybura, p. 202

[modifică] Bibliografie

[modifică] Resurse internet