Psihologie socială

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Psihologie
Portal
Istorie
Psiholog
Domenii
Aplicată
Comportamentală
Biologică
Clinică
Cognitivă
Dezvoltare
Educaţie
Evoluţie
Gestalt
Umanistică
Lingvistică
Personalitate
Senzorial
Social
Liste
Psihologişti
Publicaţii
Subiecte


OBIECTUL PSIHOLOGIEI SOCIALE

1.1. SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE. FENOMENUL SOCIAL

Psihologia socială operează cu o categorie aparte de fenomene, cele care apar în cadrul interacţiunii social – psihologice, între un anumit context situaţional obiectiv şi anumite particularităţi psihologice, subiective, ale celor angrenaţi în diverse situaţii. Prin contextul social – obiectiv se înţeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianţa noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacţiunea. Pe baza acesteia, între social şi psihologic, apare un nou fenomen: fenomenul psihosocial.

1.2. OMUL ŞI PROCESELE PSIHICE ÎN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE

Pentru a elucida omul şi procesele psihice din punct de vedere psihosocial, se impun două teze fundamentale:

  1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie influenţat şi condiţionat social.
  2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondenţe, componente şi implicaţii psihologice.

Grupul, societatea sunt produse ale acţiunii umane, pentru că omul este un subiect activ care contribuie la producerea vieţii sociale. Diversele forme de activitate productivă, mişcările sociale, mobilitatea socială, ş.a. sunt expresia implicării active a omului în societate.

1.3. DEFINIŢII ALE OBIECTULUI PSIHOLOGIEI SOCIALE

  • Este studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţia cu stimulii sociali (Sherif);
  • Este ştiinţa evenimentelor, conduitei interpersonale (Krech & Crutchfield);
  • Este studiul interacţiunii umane (Watson);
  • Examinează şi explică modul în care gândirea, sentimentele, conduita indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginată, sau implicată a altora (Allport);
  • Se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale omului ca fiinţă socioculturală, şi ale conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cât şi cu studiul psihologiei de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în activitatea umană (P. Golu);
  • Este studiul ştiinţific al influenţei reciproce a indivizilor şi contextul său social (Sabini).

1.4. PERSPECTIVE EPISTEMOLOGICE ASUPRA PSIHOLOGIEI SOCIALE

  1. Din partea psihologiei: Se concentrează asupra influenţei stimulilor sociali asupra indivizilor şi asupra studiului percepţiei şi cunoaşterii de către om a vieţii sociale. Este o perspectivă intraindividuală.
  2. Din partea sociologiei: Se preocupă de studiul interacţiunii sociale, comunicării sociale, construcţiei sociale prin intermediul limbii, etc. Este o perspectivă interindividuală, în cadrul căreia există o serie de concepţii (psihanalitice, cognitive, interacţioniste), i.e. nivele de analiză.


1.5. NIVELE DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

a) Nivelul intraindividual – pune accent pe procesele intraindividuale, adică mecanismele prin care oamenii îşi organizează percepţia şi îşi evaluează ambianţa socială.

b) Nivelul interindividual şi situaţional – analizează procesele interindividuale aşa cum au ele loc într-o situaţie dată; indivizii au o poziţie interşanjabilă şi nu interesează poziţiile pe care le au în afara unei situaţii date.

c) Nivelul socio-poziţional / al relaţiilor de putere şi statut – se focalizează pe poziţia ocupată de individ în societate, adică diferenţele extrasituaţionale în poziţiile sociale.

d) Nivelul ideologic / al convingerilor sociale - al reprezentărilor sociale, al normelor produse de societate şi grupuri, pe care individul le poartă cu el, le manifestă intr-o situaţie anume, etc.

Agresiunea

  • teorii referitoare la “instinctele agresive” – nivelul intraindividual
  • teoriile frustraţie-agresiune (Dollart) – nivelul interindividual (o altă persoană s-a opus, a intevenit în realizarea scopului, a generat agresiunea)
  • conflictele şef – subaltern, violările de norme – nivel socio-poziţional
  • acţiunile agresive colective, grupuri incompatibile – nivelul convingerilor sociale

1.6. PRINCIPII, LEGI, STRUCTURI CONCEPTUALE, METODE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Metode

  • experimentul
  • tehnicile non-experimentale / cercetările corelaţionale
  • observaţiile
  • măsurarea atitudinilor

Principii

  • Principiul deteminismului: indivizii şi grupurile reflectă influenţele constante şi episodice ale mediului social, ale celorlalţi;
  • Principiul dezvoltării: diversele fenomene psihice sunt rezultatul interacţiunii evolutive a indivizilor între ei, individ – grup, etc;
  • Principiul comunicării: procesele de comunicare au un rol fundamental în formarea şi manifestarea fenomenelor psihice interpersonale, de grup şi de masă;
  • Principiul abordării valorice: studiul fenomenelor psihosociale din punct de vedere al semnificaţiei lor asupra indivizilor, grupurilor, societăţii.

Legi – există anumite constante cu caracter legic care se stabilesc între diferitele fenomene psihosociale. Concepte de bază:

  • fenomen social (împletirea dintre social şi psihologic)
  • interacţiune
  • influenţa socială
  • comportament individual, comportament de grup

Ca orice ştiinţă, psihologia socială are un sistem teoretic şi aplicativ, subramuri, în funcţie de domeniul de activitate umană: psihologie socială educaţională, juridică, a grupurilor mici, organizaţională, ş.a.

1.7. SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE

Se consideră că psihologia socială a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în 1908, odată cu experimentele lui Ross şi McDougal, ale căror teorii erau descriptiviste, centrate pe macrosocial, cu puţine cercetări empirice.

O a doua etapă (1920-1945) se caracterizează prin influenţele neopozitivismului şi ale pragmatismului, accentuarea tendinţelor empiriste, apariţia statisticii. Temele preferate ale acestei perioade sunt dinamica grupului (Lewin), atracţia interpersonala (Moreno).

A treia etapă (1945-1960) e centrată pe autoritate, acţiune, interacţiune. Nevoia de teorie îşi găseşte reflexul în apariţia teoriei frustraţiei şi agresiunii (Miller şi Dollart), teoria învăţării prin imitaţie (Bandura), teoria disonanţei afectiv-cognitive (Festinger), teoria comparaţiei sociale. Această perioadă este caracterizată şi de reflexitatea teoretică, reflectarea asupra teoriei, experimentului, asupra calităţii şi eficienţei acestora.

În cadrul celei de-a patra etape (1960-1980) apar pregnant experimentele de laborator, cercetări asupra problemelor sociale, reprezentărilor sociale.

După 1980 se continuă unele teme (socializarea), ca rezultat al schimbării societăţii, sistemului de norme şi valori, apare studiul de psihologie interculturală (prin compararea diverselor culturi), se pune mai mult accent pe studiul vieţii cotidiene (căsătoria, mariajul), centrarea pe comportamentul prosocial şi altruism. [???] perspectiva cognitivistă : se reiau unele teme clasice (charisma, de ex.)