Japonia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
Puteţi contribui la Wikipedia prin traducerea lui. |
|
|||||
Deviză naţională: Nu are | |||||
![]() |
|||||
Limbă oficială | Japoneza | ||||
Capitală |
Tokio 35°41' N, 139°46' E |
||||
Oraş principal | Tokio | ||||
Împărat | Akihito | ||||
Prim-ministru | Shinzo Abe | ||||
Sistem politic | Monarhie consitituţională | ||||
Suprafaţă - Total - % apă |
Locul 60 377.835 km² 0,8% |
||||
Populaţie - Total - Densitate |
Locul 10 127.417.244 (în 2005) 337/km² |
||||
Independenţă | - | ||||
PIB - Total - PIB/cap de loc. |
Locul 3 $3800 miliarde $29.906 |
||||
Monedă | Yenul japonez (JPY, ¥) | ||||
Fus orar | UTC+9 | ||||
Imn naţional | Kimi ga yo | ||||
Domeniu Internet | .jp | ||||
Prefix telefonic | 81 | ||||
Japonia (în japoneză 日本, se citeste Nippon sau Nihon, sens literal: originea soarelui) este o ţară din Asia de Est, situată pe un lanţ de insule aflate între Oceanul Pacific şi Marea Japoniei, la est de Peninsula Coreeană. Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, textual ţara de la originea soarelui. Este cunoscută în româneşte şi sub numele de Ţara Soarelui Răsare. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale precum şi o multitudine de insule mici (peste 4000). Japonia este localizată în Asia de Est, în nordul oceanului Pacific, fiind formată din 4 insule importante ce reprezintă un procent de aprox. 95% din teritoriul Japoniei: Honshu, Hokkaido, Kyushu si Shikoku, plus numeroase insule mici.
Insulele nipone sunt formate la îmbinarea plăcilor tectonice, placa Pacificului şi placa Filipinelor se scufundă sub placa Euroasiatică din vest. Japonia este situată deasupra zonei de scufundare pe placa Euroasiatică. La îmbinarea plăcilor tectonice crusta pământului este instabilă, ceea ce explică numarul mare de vulcani activi din Japonia precum şi numarul mare de cutremure. Cu toate acestea se susţine ca aceste lucruri contribuie la frumuseţea peisajului din Japonia. Izvoarele termale sunt larg răspândite atât în zonele de munte cât şi în apropierea zonelor de ţărm. Cu toate acestea, lava şi cenuşa rezultate în urma erupţiilor vulcanilor a avut de-a lungul timpului efecte dezastruoase asupra populaţiilor care trăiesc în zona apropiată vulcanilor activi. Legenda şi memoriile documentelor japonezilor conferă Ţării Soarelui Răsare o istorie de aproximativ două milenii şi jumătate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trăit oameni încă din paleolitic şi neolitic. Există un consens aproape unanim că poporul ainu, din marea grupare indo-europeană, a locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul amestecului dintre aceştia şi diferite populaţii malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din Sud, cât şi a unor rase mongoloide venite de pe continentul asiatic.
În secolul al V-lea î.e.n. s-au constituit mici unităţi statale în insula Kyushu şi în regiunea Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea e.n. începe să se exercite influienţa chineză asupra Japoniei, atât în organizarea statului şi a societăţii, cât şi în domeniul artelor şi modului de viaţă. Specialişii japonezi susţin că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu preluarea valorilor spiritule din China: filozofia budistă, diverse arte şi motive artistice, pe care japonezii le-au adaptat impregnându-le cu spiritul local şi dându-le strălucire de-a lungul secolelor.
Istoria modernă a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921) când are loc restaurarea puterii imperiale. Edo primeşte numele de Tokyo şi devine capitala statului. Are loc o puternică dezvoltare a economiei, o perioadă de modernizare, depăşind rapid structurile feudale. Devine un stat capitalist dezvoltat, care pe plan extern promovează o politică expansionistă ce marca trecerea la imperialism. Japonia poartă războaie cu China (1894-1895) şi cu Rusia ţaristă (1904-1905). După ce în 1905 Japonia a instituit protectoratul asupra Coreii, o anexează în 1910.
În primul război mondial (1914-1918) Japonia participă alături de puterile Antantei. Economia continuă să se dezvolte în ritm accelerat, concomitent cu pregătirile pentru război. În 1913 Japonia ocupă Manciuria, iar în 1937 declanşează razboiul pentru cucerirea Chinei. Însă aventura militaristă a Japoniei a avut ca deznodământ capitularea necondiţionată la 2 septembrie 1945, care a suferit pentru prima dată în lume efectele dezastruoase ale exploziilor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki.
Energiile concentrate spre refacerea întregii ţări şi dezvoltarea susţinută a economiei, precum şi evoluţia continuă spre progres au permis ca Japonia să devină o putere economică de o importanţă recunoscută, cu o intensă viaţă culturală
Sărbătoarea naţională a Japoniei este 23 decembrie, ziua de naştere a împăratului Akihito, născut in 1933.
[modifică] Japonia in date
[modifică] Istorie
[modifică] Periodizare
Succesiunea şi cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China (începând cu anul 140 î.e.n.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele unei perioade se stabileşte, în principiu, după cel al capitalei, reşedinţă a suveranului, şi marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în funcţie de evenimentele majore din viaţa ţării, fie că ele au un caracter fast fie nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.
Epoca medievală cuprinde o perioadă de şapte secole, începând cu secolul al XII-lea şi încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor şi stabilirea unui stat central în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub domnia împăratului Kotoku (645-654).
Din evul mediu Japonia iese o dată cu perioada Meiji sau a “Guvernării luminoase” (1868-1912), marcând intrarea Japoniei în epoca modernă. În anul 1868 a fost răsturnat ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, iar împăratul Meiji (1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al naţiunii. Liderul forţelor imperiale, Saigo Takamori şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit şi au discutat predarea paşnică a puterii.
Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [1], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.
[modifică] Preistorie
Preistoria este acea porţiune din trecutul uman care precede documentele scrise şi poate fi cunoscută doar prin cercetarea arheologică. Era preistorică în Japonia începe în epoca pleistocen (era glaciară), când grupuri umane de pe continentul asiatic au ocupat pentru prima dată arhipelagul japonez, şi durează până în primele secole ale erei noastre, când fapte din Japonia au început a fi menţionate de către istoricii dinastiilor chineze. Perioadele pe care arheologii le folosesc, în mod tradiţional, pentru a diviza istoria Japoniei, sunt subdiviziuni arbitrare ale trecutului ţării, limitele acestor perioade fiind în mod frecvent schimbate de noile descoperiri arheologice.
[modifică] Perioada paleolitică (pre 8000 i.e.n.)
Perioada paleolitică (kyusekki jidai), numită de asemenea perioada preceramică, este caracterizată prin rămăşiţe materiale, în special unelte formate prin cioplirea pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.e.n. În literatura de specialitate există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică, momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârşitul acestei perioade fiind marcat de primele elemente de olărit neolitice.
Factorii geologici şi naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămăşiţelor din paleoliticul japonez se bazează pe informaţii referitoare la stratificaţia solului. În al doilea rând, schimbările climei şi scăderea nivelului mării au alterat în mod dramatic aspectul şi forma ţării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei) era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era mai puţin simţită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales între anii 20.000-18.000 î.e.n., între peninsula Coreea şi insula Kyushu (sudul Japoniei) precum şi cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferenţa climaterică din aceste zone şi faptul că erau legate cu diferite părţi ale continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul şi sudul Japoniei s-au format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.
Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată, în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămăşiţe arheologice care aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte din os sau rămăşiţe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic, dar cu toate acestea se cunoaşte prea puţin despre modul de viaţă al locuitorilor arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kanto, sunt rare, fiind totodată dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei culturilor are, deci, tendinţa să se bazeze pe analiza detaliilor şi a tipologiilor artefactelor din piatră atribuite acestei perioade.
Denumirea de “paleolitic timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neşlefuite, mai vechi de 30.000 de ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-70.000 î.e.n.). Descoperite în Peştera Fukui şi Sozudai din Kyushu, precum şi în tumultul Kanto aparţinând sitului Iwajuke şi Hoshino (aflate în nordul câmpiei Kanto) aceste unelte neşlefuite au fost comparate cu cele descoperite în Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) şi alte situri din nordul Chinei. “Poduri de pământ” scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman între China şi Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei în care insulele japoneze au fost habitate pentru prima dată. Mulţi arheologi japonezi şi străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic.
Rămăşiţele paleoliticului târziu (cca. 28.000 – cca. 10.000 î.e.n.) sunt în mod dramatic diferite de cele din paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.e.n., se observă o creştere rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de şlefuire, bazată pe folosirea uneltelor ascuţite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din Eurasia, în paleolitic. Însă mici diferenţe există în tehnica de prelucrare a acestora, semnificaţia acestor diferenţe fiind interpretată diferit de către oamenii de ştiinţă, rezultând păreri contrare referitoare la relaţiile Japoniei cu continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte, cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă şcoală de gândire vede această inovaţie, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaido şi Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord şi Manciuria. În mod evident, a avut loc şi o dezvoltare independentă de influenţele exterioare, iar relativa sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul asemănărilor dintre rămăşiţele materiale din arhipelag şi cele de pe continent.
Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, tot la fel de puţine lucruri se pot spune şi despre modul de viaţă al oamenilor din această perioadă care au locuit pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse de scăderea nivelului mării în timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a inundat aceste zone, rezumând accesul cercetătorilor numai la culturile arheologice care au supravieţuit până astăzi în zonele de câmpie şi deal. Aceste culturi se pare că au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activităţi bazate în special pe vânătoare şi cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu altele de la mari distanţe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor pe zone largi.
Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului mării şi formarea de aşezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag şi continent şi perfecţionarea uneltelor din piatră.
Bibliografie Mihnea Voicu Şimăndan [2], „Incursiune in istoria Japoniei”, in „Cetatea culturala” (Cluj, mai 2000)
[modifică] Perioada Jomon (cca. 8.000 î.e.n. – cca. 300 î.e.n.)
În perioada Jomon (cca. 8.000 î.e.n. – cca. 300 î.e.n.) principalele ocupaţii sunt identificate cu vânătoarea şi culesul, iar ca o caracteristică a arhipelagului japonez, utilizarea frecventă a resurselor marine. Din punct de vedere literal, numele acestei perioade provine din cuvintele jo=împletitură şi mon=ornament.
Populaţia indigenă
Populaţia indigenă se numeşte ainu fiind azi pe cale de dispariţie (au mai rămas cca. 20.000). Aceştia trăiesc azi în sudul insulei Sahalin, în arhipelagul Kurilelor şi în nord-vestul insulei Hokkaido. Posedau o organizare socială patriarhală şi poligamă şi aveau o religie bazată pe cultul ursului.
Originile civilizaţiei japonez
Originile civilizaţiei japoneze se pierd în negura timpului. 11 februarie 660 BC este considerată data tradiţională când Japonia a fost fondată de împăratul Jimmu Tenno. Aceasta este numai versiunea istoriei japoneze datând de la primele înregistrări scrise din secolele al şaselea respectiv al optulea când ţara a adoptat alfabetul chinez. În această perioadă mai mulţi împăraţi se luptau pentru putere. Cu scopul de a-şi legitima pretenţiile la tron ei au comandat poeţilor de curte să scrie mmai multe colecţii de poeme în care pretindeau că au moştenit puterea direct de la zeiţa soarelui Amaterasu ( care a rămas încă cea mai venerată zeiţa a panteonului Shinto ), cu medierea nepotului ei Ninigi lui Jimmu Tenno, despre care se afirma că este unul dintre strămoşii familiei imperiale japoneze. Acest mit propagandistic a fost preluat de istoricii din secolul al XIX lea şi a devenit un pilon fundamental al ideologiei naţionaliste japoneze Kokutai.
Izvoare chineze mai credibile descriu o ţară "Wa" condusă de mai multe familii - fiecare având zeităţi proprii. Studii recente de antropologie arată că strămoşii japonezilor par să fi emigrat din Siberia ori Polinezia.
[modifică] Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. – cca. 300 e.n.)
Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. – cca. 300 e.n.) desemnează momentul în care agricultura ia o amploare deosebită, culminând cu apariţia primelor forme de organizare politică în unele zone ale arhipelagului. Perioada a fost numită după situl arheologic din Tokyo, unde au fost descoperite pentru prima oară produsele olăritului japonez realizate cu roata olarului. Această perioadă este urmată de perioada Kofun sau Yamato (cca. 300-700), trecându-se astfel într-o nouă perioadă a istoriei, protoistoria.
[modifică] Perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552)
Apoximativ în anul 405, curtea japoneză a adoptat oficial sistemul de scriere chinezesc. În secolul al şaselea budismul a pătruns în ţară adus de imigranţi coreeni. Aceste două evenimente au revoluţionat cultura japoneză şi au marcat începutul unei lungi perioade de influenţă culturală chineză. De la stabilirea primei capitale la Nara (ulterior aceasta se va muta la Kyoto) în 710 până în 1867 împăraţii erei Yamato au domnit doar cu numele, aveau doar o valoare simbolică, căci puterea aparţinea nobililor de la curte, regenţilor sau shogunilor (guvernatori militari ai provinciilor japoneze).
[modifică] Perioada Asuka (552-710)
Cultura şi civilizaţia japoneză a fost influenţată de China. Din China va fi adusă, începând cu anul 552, scrierea ideografică chineză. De asemenea, în secolul al VI-lea sunt introduse budismul - care începând cu anul 594 devine religie de stat, artele şi ştiinţele chineze; se adoptă calendarul chinez. Religia care a avut o influenţă considerabilă în Japonia medievală a fost budismul de origine indiană. Din budism s-a desprins zen-ul - cuvântul zen derivă din sanscrită (Dhyama) însemnând “contemplaţie”. Această ramură a budismului propune, în locul textelor sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om în contact cu substanţa absolută a lumii, a naturii.
În urma reformei Taika promulgată în anul 645, se aplică sistemul de organizare rurală, a familiei şi sistemul de taxe chinez. Tot în această perioadă a fost încurajat studiul clasicilor şi învăţăturii chineze. În secolul al IX-lea influenţa chineză se atenuează.
Primul act cu caracter “constituţional” pe care l-a avut Japonia a fost “Constituţia în 17 articole” (Jushichijo no Kenpo). A fost promulgată în perioada timpurie de consolidare a statului centralizat nipon, adică în anul 604, de prinţul Shotoku Taishi, la Asuka. Această “constituţie“ (kenpo) nu este propriu-zis o lege, ci mai mult o culegere de precepte morale şi religioase adresate slujbaşilor guvernamentali. Prin această “constituţie”, Shotoku Taishi a dorit şi a reuşit să creeze un stat centralizat şi să pună capăt luptelor pentru putere din arhipelag. “Constituţia” consfinţeşte stările sociale ale epocii, punând deasupra întregii societăţi pe împărat. Intenţia lui Shotoku Taishi era de a crea o putere centralizată în care, atât pământul cât şi oamenii care-l lucrau să fie puşi sub controlul direct al împăratului, care să obţină veniturile de la clanuri (uji) sub formă de tributuri.
În anul 670 au fost organizate şase compartimente guvernamentale: al populaţiei, al crimelor, al finanţelor, cel militar, cel legal şi cel administrativ. Compartimentul populaţiei supra¬veghea colectarea impozitelor şi, împreună cu celelalte compartimente, administra proprietatea imperială şi organizarea statală. Se poate spune că formarea statului tributal japonez s-a încheiat în secolul al VIII-lea prin organizarea a opt departamente ale guvernului central, dar desfiinţate mai apoi.
[modifică] Perioada Nara (710-794)
[modifică] Perioada Heian (795-1185)
[modifică] Perioada Kamakura (1185-1333)
În secolul al XIII-lea, Japonia a fost pusă în faţa singurei invazii din istoria ei medievală. Mongolii, care au cucerit părţi din China şi Coreea, în anul 1274 pornesc cu o flotă puternică spre insulele japoneze. Sunt respinşi, dar în anul 1281 mongolii reiau atacul cu o flotă mai puternică şi mai numeroasă ca în urmă cu şapte ani. Sunt însă din nou înfrânţi datorită condiţiilor climatice neaşteptate. Un taifun va distruge flota mongolă, astfel Japonia fiind salvată de la cucerire. Acest taifun este numit de către poporul japonez “kamikaze”, adică “vânt divin”.
Vezi şi Invaziile Mongole în Japonia
[modifică] Perioda Muromachi (Ashikaga) (1333-1573)
Cronologia Perioadei Muromachi (Ashikaga)
[modifică] Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)
Cronologia Perioadei Azuchi-Momoyama
Perioada "feudală" a istoriei japoneze, a fost dominată de două puternice familii regionale (daimyo) şi de dominarea militară a războinicilor şi se întinde între secolele al douăspreezcelea şi al nouăsprezecelea. Acest interval de timp se divide în perioade mai mici care poartă numele şogunilor care au dominat epoca.
Primul contact cu Vestul a avut loc în 1542, când un vas portughez, a fost abătut de un taifun de pe calea sa iniţială spre China, şi a aruncat ancora în Japonia. Armele de foc introduse de portughezi au schimbat foarte mult arta războiului în era Sengoku culminând cu bătălia de la Nagashino unde s-au folosit aproximativ 3,000 de puşti (se crede însă că numărul real nu depăşea 2,000) care au redus mult puterea samurailor. În secolul care va urma comercianţi din Portugalia, Olanda, Anglia şi Spania au sosit aici, ca şi misionari iezuiţi, dominicani sau franciscani, din care mulţi au fost supuşi martirizării şi au devenit sfinţi.
[modifică] Era Edo (1603-1868)
În prima parte a secolului al şaptesprezecelea, Shogunatul Tokugawa a bănuit că toţi comercianţii sau misionarii erau pioni ai puterilor europene. Din această cauză intarea lor în Japonia a fost controlată cu stricteţe din ordinul personal al Shogunului. Un marinar englez pe nume William Adams care călătorise pe un vas olandez a eşuat pe coastele Japoniei in 1600. El a reuşit să-l impresioneze pe shogunul Tokugawa Ieyasu învăţându-l arta navigaţiei, astronomie şi matematică şi a devenit Samurai onorific primind o moşie considerbilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al Shogunului ca să construiască prima fabrică dar şi un soi de agenţie de comerţ. În cele din urmă însă Japonia, i-a silit pe toţi străinii să plece şi blocat toate relaţiile cu lumea exterioară, cu excepţia unor relaţii comerciale restrânse cu negustorii olandezi şi chinezi în oraşul Nagasaki.
Câteva ciocniri cu Rusia care se găsea în nord i-au permis shogunului să-şi extindă puterea asupra insulei Hokkaido şi a Sahalinului in 1807 dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane U.S. Navy cu patru vase de luptă: the Mississippi, Plymouth, Saratoga, şi Susquehanna, a intrat în golful oraşului Edo (Tokyo) şi şi-a afişat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să se deschidă spre a face comerţ cu Vestul. Aceste vase au primit numele de kurofune, Vapoarele negre.
În anul următor la Conventia de la Kanagawa (31 martie 1854), Perry s-a întors cu 7 vapoare şi l-a forţat pe Shogun să semneze tratatul de pace şi neutralitate dintre Japonia şi Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate şi cu celelalte puteri occidentale. Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.
[modifică] Stările sociale în Japonia evului mediu
In societatea evului mediu japonez existau două mari categorii de stări sociale: una dominantă şi una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste categorii aveau la bază ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.
Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaşte la baza piramidei luptătorii, samuraii. Aceştia erau cei care îi apărau pe ceilalţi membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun şi pe împărat. Este interesant de observat legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful piramidei, împăratul, reprezentant al cerului şi al pământului, o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în afara vieţii politice. Ţara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau puternicele familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul samurailor.
Piramida stărilor subordonate era formată din categoria ţăranilor, care reprezentau starea productivă a întregii societăţi medievale japoneze. Cu toate că se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii şi meseriaşii ajung să se afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât şi la cel al stărilor dominante. Negustorii şi cămătarii erau o categorie socială alcătuită din oameni înstăriţi, dar aceştia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât le oferă apartenenţa lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea orăşenilor este cea care a reuşit să creeze o civilizaţie urbană, aflată în contrast cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea repudiaţilor. Aceştia nu pot fi incluşi în nici una din cele două piramide ale stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonaţi unei anumite stări dominate, ci erau la mila societăţii japoneze în ansamblul ei.
Interesant de menţionat este faptul că dacă facem o comparaţie între cele două piramide ale stărilor sociale din Japonia evului mediu, constatăm faptul că opus piramidei stărilor dominante, în piramida stărilor subordonate nu putem stabili relaţii de legătură între stările sociale care o compun. Astfel, pentru ţăran, cămătarul era doar un mijloc de a-şi putea plăti dările la timp, pentru artizan şi meseriaş, negustorul reprezenta o cale de a-şi comercializa produsele. Autoritatea împăratului, chiar şi numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale, indiferent că aparţineau stărilor dominante sau celor subordonate.
- Stări dominante
- împăratul Japoniei medievale
- shogunul
- daimyo - nobilul feudal
- samuraiul
- Stări subordonate
- ţăranul Japoniei medievale
- artizanul (meseriaşul) Japoniei medievale
- negustorul şi cămătarul Japoniei medievale
- orăşeanul Japoniei medievale
- paria (repudiaţii) Japoniei medievale
Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [3], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.
[modifică] Instaurarea Erei Meiji (1868-1912)
Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre “Indii”, iar pe liniile de navigaţie între Pacific, Atlantic şi Oceanul Indian străbăteau îndeosebi emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura creşterii nevoii de noi pieţe de desfacere a diferitelor produse industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deşi secundare, în partea de nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci şi în arhipelagul nipon.
Dar, după un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe ţărmul japonez în anul 1543, Japonia şi-a închis porţile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală faţă de lumea din afară, izolare pe care avea să o menţină timp de mai bine de două sute de ani.
Sub influenţa ideilor sociale şi politice de origine europeană aduse de aceşti navigatori, mulţi tineri nobili şi samurai, care nu mai dispuneau de mari avuţii, îşi puneau problema regenerării şi progresului ţării, prin introducerea reformelor economice. În acelaşi timp, pătura tot mai numeroasă şi mai înstărită a comercianţilor, deşi discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalţii demnitari şi nobili cu sume importante. Dispunând de forţă economică şi de capital, ei revendică cu cutezanţă mereu sporită o poziţie nouă în stat, protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor şi confiscărilor, solicită transformări politice şi sociale.
La rândul său, ţărănimea, a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulţumiţii invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocraţia de curte (kuge), de asemenea, sărăcită şi desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire şi nemulţumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea cultul împăratului şi s-a pregătit, astfel, intelectual şi ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese deposedat.
Încă în anul 1715, în lucrarea “Istoria Marii Japonii”, scrisă la iniţiativa nobilimii din ţinutul Mito, se insista asupra importanţei familiei imperiale. În acelaşi scop s-a alăturat şi efortul intelectualilor de a diminua influenţa civilizaţiei chineze şi de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziţie cu confucianismul şi budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) şi-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.
Efectul unor contacte şi schimburi comerciale tot mai intense cu Europa şi S.U.A., deşi impuse prin violenţă, a fost rapid şi spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantităţi mari de mărfuri invadau piaţa japoneză. Între anii 1859 şi 1868 valoarea comerţului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. şi le vindeau japonezilor nave, arme, maşini şi diferite obiecte metalice, stofe din lână, ţesături din bumbac şi cânepă, unelte de pescuit etc.
Preponderenţa accentuată a importului faţă de export a cauzat scurgerea aurului în afara graniţelor Japoniei. Această pierdere de aur şi dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflaţie. Totodată, concurenţa mărfurilor străine a dus şi la ruinarea producţiei manufacturiere şi meşteşugăreşti autohtone. De asemenea, modificări însemnate s-au produs şi în producţia agricolă datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase şi a altor produse. Pe de altă parte, însă, s-a constatat apariţia, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei uşoare, a arsenalelor şi şantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea şi creşterea puterii burgheziei japoneze.
Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situaţie, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis şi decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistenţă presiunilor străine.
Opozanţii l-au abandonat, pe rând, pe shogun, şi s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naţionaliste căzând victime ruşi (1859), francezi şi olandezi (1860), britanici (1861).
Ciocnirile dintre adepţii restaurării puterii imperiale şi cei care susţineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mişcărilor şi acţiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât şi una anticolonialistă. În fruntea acestor mişcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reuşit să-şi alăture burghezia, ţăranii şi intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanşată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forţele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculaţi, dar au fost înfrânte.
În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forţelor militare ale provinciilor Satsuma şi Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunţat la funcţiile sale. După abdicare, acesta nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate, şi mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forţelor imperiale, Saigo Takamori, şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit şi au discutat predarea paşnică a puterii.
Cu toate că shogunul acceptă restauraţia şi îşi retrage trupele la Osaka, la sfârşitul lui ianuarie 1868, alte forţe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forţele din provinciile Satsuma, Choshu şi Tosa. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominaţia familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum şi abolirea regimului shogunatului. Împăratul îşi va instala curtea şi reşedinţa la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868, oraş ce primeşte numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji (“guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi o continuitate dar şi o mare mutaţie socială şi politică în societatea japoneză.
Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale faţă de împărat şi faţă de instituţiile de stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au fost orientate spre formarea mentalităţii militariste şi fanatice. De la restauraţia Meiji şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împăratul va fi conducătorul guvernului şi al armatei.
În epoca Meiji, împăratul a fost divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost înconjurată de veneraţie. Matsuhito, deşi a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost şi a rămas o personalitate marcantă şi totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acţioneze în numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât datorită propriilor eforturi, cât şi împrejurărilor internaţionale favorabile: marile puteri europene şi Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne şi externe care le-au ţinut departe de arhipelagul nipon.
Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internaţional al Japoniei prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forţelor sale armate terestre şi navale, angrenarea ţării în competiţia marilor puteri pentru acaparări de zone de influenţă şi pieţe de desfacere a produselor industriale şi dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.
Bibliografie
1) Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Japonia un secol de istorie 1853-1945, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
2) Vadime şi Danielle Elisseeff, Civilizaţia japoneză, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.
3) Mihnea Voicu Simandan [4], “Restauratia Meiji (1868-1912)”, in „Jurnal studenţesc” (An V, nr. 5, septembrie 2000)
În 1854, Comandantul Matthew Perry al Marinei americane a forţat deschiderea Japoniei către Vest prin Convenţia de la Kanagawa. Războiul Boshin, între anii 1867 şi 1868, a dus la desfiinţarea şogunatului, iar restauraţia Meiji a stabilit un guvern centrat în jurul împăratului.
Japoina a adoptat numeroase instituţii vestice în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi şi organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez intr-o putere mondială, învingând China în primul război sino-japonez (1894+1895) şi Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să deţină controlul Koreei, Taiwanului şi a jumătăţii sudice a insulei Sahalin.
[modifică] Era Taisho (1912 - 1926)
Începutul secolului al XX-lea a marcat o scurtă perioadă de democraţie Taisho, lăsată în umbră de evoluţia politicii de expansiune japoneză. Primul război mondial a permis Japoniei, care luptase de partea aliaţilor victorioşi, să îşi extindă sfera de influenţă în Asia şi posesiunile în Pacific.
[modifică] Era Showa (1926 - 1989)
în 1936, Japonia semnează pactul anti-comintern, în acest fel formând împreună cu Germania şi Italia alianţa Axei. În această perioadă Japonia invadează China, ocupând Manciuria în 1931 şi şi-a continuat expansiunea în China în 1937, pornind Al doilea război sino-japonez, care a durat până la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial. În 1941, după ce President Franklin D. Roosevelt, preşedintele Statelor Unite, a cerut ca Japonia să-şi retragă forţele din China, Japonia a atacat baza navală americană de la Pearl Harbor şi coloniile britanice şi olandeze din Asia de sud-est, intrând în război cu Statele Unite.
După o îndelungată campanie în Oceanul Pacific, Japonia şi-a pierdut câştigurile teritoriale iniţiale, şi forţele americane s-au apropiat suficient de mult pentru a începe bombardamente strategice asupra Tokyo, Osaka, şi a altor mari oraşe, precum şi bombardamente atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Japonezii au acceptat în cele din urmă capitularea necondiţionată în faţa Aliaţilor pe 15 August 1945. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat s-a întrunit pe 3 Mai 1946 pentru a judeca Crimele de război japoneze, inclusiv atrocităţile ca Masacrul de la Nanking. Împăratul Hirohito, însă, a primit imunitate şi şi-a păstrat titlul.
Războiul a costat milioane de vieţi în Japonia şi în alte ţări, mai ales în Asia de Est, şi a lăsat mare parte din industria şi infrastructura ţării distruse. Ocupaţia americană a ţinut până în 1952, deşi forţele americane încă deţin importante baze militare în Japonia, mai ales în Okinawa. În 1947, Japonia a adoptat o nouă constituţie pacifistă, urmărind cooperarea internaţională şi punând accent pe dreprurile omului şi pe practicile democratice.
[modifică] Era Heisei (1989 - prezent)
După ocupaţie, în cadrul unui program de dezvoltare industrială agresivă şi beneficiind de asistenţă americană, Japonia a cunoscut o creştere spectaculoasă devenind una din cele mai mari economiii ale lumii. În ciuda unei majore prăbuşiri a bursei de valori în 1990, din care ţara şi-a revenit treptat, Japonia rămâne astăzi o putere economică globală şi cere acum un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.
[modifică] Guvernul şi politica
În studiile academice, Japonia este în general considerată o monarhie constituţională, bazată în mare parte pe sistemul britanic şi având puternice influenţe ale unor ţări din Europa continentală legea civilă cum ar fi Germania şi Franţa. De exemplu, guvernul japonez a stabilit Codul Civil, Minpo, făcând referinţă la Codul Civil francez din 1896. Împreună cu modificările din al 2-lea Razboi Mondial, codul rămâne valabil chiar şi în ziua de azi în Japonia. [5]
[modifică] Parlamentul
Constituţia Japoniei specifică faptul că "cel mai înalt organism de putere în stat" este parlamentul bicameral, Dieta Japoniei. Dieta constă din Camera reprezentanţilor (Camera inferioară sau Shūgi-in) cu 480 de locuri, aleasă prin vot popular la fiecare patru ani sau la dizolvare, şi o Cameră a consilierilor (Camera superioară sau Sangi-in) de 242 de locuri, ai cărei membri aleşi popular au mandate de şase ani. Există vot universal pentru adulţi (peste 20 de ani), cu vot secret pentru toate oficiile elective.
Cabinetul este compus dintr-un Prim Ministru şi miniştri de stat, şi răspunde direct Dietei. Primul Ministru trebuie să fie membru al Dietei, şi este desemnat de colegii săi. Primul Ministru are puterea de a numi sau demite miniştri, majoritatea acestora fiind obligatoriu membri ai Dietei. Partidul Liberal Democrat (PLD) este la putere din 1955, cu excepţia unui guvern de coaliţie format de partidele de opoziţie în 1993; cel mai mare partid de opoziţie este Partidul Democrat din Japonia, de orientare liberal-socialistă.
[modifică] Familia Imperială
Casa Imperială a Japoniei este condusă de Împăratul Japoniei. Constituţia Japoniei defineşte împăratul ca "simbol al statului şi al unităţii poporului". El execută datorii ceremoniale şi nu are putere reală, nici măcar în situaţii de urgenţă. Suveranitatea este pusă în mâinile poporului japonez prin constituţie. Deşi statutul său oficial este disputat, la ocazii diplomatice, împăratul tinde să se comporte (doar dacă are susţinere publică) de ca şi cum ar fi şef de stat. În 2006, Japonia este singura ţară din lume condusă de un împărat.
[modifică] Relaţii cu străinătatea
Japan is a member state of the United Nations and a non-permanent member of the Security Council; it is currently one of the "G4 nations" seeking permanent membership.
Japan's current constitution prohibits the use of military forces to wage war against other countries. However, the government maintains "Self-Defense Forces" which include air, land and sea components. Japan's deployment of non-combat troops to Iraq marked the first overseas use of its military since World War II.
As an economic power, Japan is a member of the G8 and APEC, and has developed relations with ASEAN as a member of "ASEAN plus three" and the East Asia Summit. It is a major donor in international aid and development efforts, donating 0.19% of its Gross National Income in 2004. [6]
Japan currently has territorial disputes with Russia over the Kuril Islands, with South Korea over the Liancourt Rocks, with China and Taiwan over the Senkaku Islands, and with China over the Okinotori islands. These disputes are in part about the control of marine and natural resources, such as possible reserves of crude oil and natural gas.
In recent years, Japan has been heavily criticized by the PRC and South Korea for perceived whitewashing of Japanese war crimes through history textbooks and official visits to Yasukuni Shrine. Japan also has an ongoing dispute with North Korea over its abduction of Japanese citizens and nuclear weapons program.
[modifică] Geografie
[modifică] Geografie
Arhipelagul Japonez se întinde în partea de est a continentului asiatic, de la tropice, în sud, până în zona subpolară, în nord. Acest arhipelag este format din peste 4.000 de insule. O privire de ansamblu pe harta regiunii distinge patru insule mari şi o puzderie de alte insuliţe grupate sau izolate între ele; cele mici aflate în preajma celor mari sau la distanţă, în imensitatea de ape a Pacificului, dintre care 500 fiind locuite.
Insulele mari, pornind de la nord la sud, sunt: Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu. Honshu, după vechea denumire politico-administrativă Honcho, pe lângă că este cea mai întinsă ca suprafaţă, este şi cea mai importantă insulă pentru că acolo sunt situate cele mai mari şi mai semnificative oraşe ale Japoniei: Tokyo, Yokohama, Osaka, Kobe şi Kyoto.
Caracteristică şi importantă pentru pământul japonez este Marea Interioară, formaţiune aproape închisă între insulele Japoniei. Relieful Japoniei se caracterizează prin două elemente, muntele şi apa, elemente de nedespărţit, combinate în artă în cele mai variate şi spectaculoase moduri. Cel mai înalt munte, Fuji (3.776 m), astăzi un vulcan stins, reprezintă o emblemă, o prezenţă sacră, mândria japonezilor - cel mai des pictat, mai admirat şi mai îndrăgit dintre toţi munţii lumii. Specific Japoniei este taifunul, denumire aplicată de niponi cicloanelor din zona lor.
Sistemul medieval diviza Japonia în provincii (kuni), în număr de 84. În perioada modernă s-a renunţat la provincii şi s-a făcut o împărţire administrativă în 43 de prefecturi (ken), la care s-ar adăuga un district metropolitan (to), şi încă trei regiuni metropolitane (do şi fu), în total 47 de diviziuni locale. Cele patru mari prefecturi care s-au adaugat sunt: Tokyo, Osaka, Nagoya şi Kita-kyushu. Există de asemenea şi o împărţirea în opt regiuni geografice: Hokkaido, Tohoku, Kanto, Chubu, Kinki, Chugoku, Shikoku şi Kyushu.
Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [7], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.
Japan, a country of islands, extends along the eastern or Pacific coast of Asia. The main islands, running from north to south, are Hokkaido, Honshu (or the mainland), Shikoku, and Kyushu. Naha in the Ryukyu archipelago is over 600 kilometres (375 mi) to the southwest of Kyushu. In addition, about 3,000 smaller islands may be counted in the full extent of the archipelago.
Japan is the 18th most densely populated country in the world. About 73% of the country is mountainous, and unsuitable for agricultural, industrial, or residential use, due to the generally steep elevations, climate, and risk of landslides caused by earthquakes, soft ground, and heavy rain. This has resulted in an extremely high population density in the habitable zones that are mainly located in coastal areas.
Its location on the Pacific Ring of Fire, at the juncture of three tectonic plates, gives Japan frequent low-intensity earth tremors and occasional volcanic activity. Destructive earthquakes, often resulting in tsunamis, occur several times each century. The most recent major quakes include the 2004 Chuetsu Earthquake and the Great Hanshin Earthquake of 1995. Hot springs are numerous, and have been developed as resorts.
The climate of Japan is predominantly temperate but varies greatly from north to south. Japan's geographical features divide it into six principal climatic zones:
- Hokkaido: The northernmost zone has a temperate climate with long, cold winters and cool summers. Precipitation is not heavy, but the islands usually develop deep snow banks in the winter.
- Sea of Japan: On Honshu's west coast, the northwest wind in the wintertime brings heavy snowfall. In the summer, the region is cooler than the Pacific area, though it sometimes experiences extremely hot temperatures, due to the Föhn wind phenomenon.
- Central Highlands: A typical inland climate, with large temperature differences between summer and winter, and between day and night. Precipitation is light.
- Seto Inland Sea: The mountains of the Chugoku and Shikoku regions shelter the region from the seasonal winds, bringing mild weather throughout the year.
- Pacific Ocean: The east coast experiences cold winters with little snowfall and hot, humid summers due to the southeast seasonal wind.
- Southwest Islands: The Ryukyu Islands have a subtropical climate, with warm winters and hot summers. Precipitation is very heavy, especially during the rainy season. Typhoons are common.
The main rainy season begins in early May in Okinawa, and the stationary rain front responsible for this gradually works its way north until it dissipates in northern Japan before reaching Hokkaido in late July. In most of Honshu, the rainy season begins before the middle of June and lasts about six weeks. In late summer and early autumn, typhoons often bring heavy rain.
Japan is home to nine forest ecoregions which reflect the climate and geography of the islands. They range from subtropical moist broadleaf forests in the Ryukyu and Bonin islands, to temperate broadleaf and mixed forests in the mild climate regions of the main islands, to temperate coniferous forests in the cold, winter portions of the northern islands.
[modifică] Subdivisions
Japan is divided into 47 prefectures, which are commonly grouped into regions. Honshu, by far the largest and most populated island, is typically divided into five (or more) regions. The other major islands constitute one region each. From north to south, the regions are:
Region | Prefectures |
---|---|
Hokkaidō | Hokkaidō |
Tōhoku | Akita, Aomori, Fukushima, Iwate, Miyagi, Yamagata |
Kantō | Chiba, Gunma, Ibaraki, Kanagawa, Saitama, Tochigi, Tōkyō |
Chubu | Aichi, Fukui, Gifu, Ishikawa, Nagano, Niigata, Shizuoka, Toyama, Yamanashi |
Kinki | Hyōgo, Kyōto, Mie, Nara, Ōsaka, Shiga, Wakayama |
Chūgoku | Hiroshima, Okayama, Shimane, Tottori, Yamaguchi |
Shikoku | Ehime, Kagawa, Kōchi, Tokushima |
Kyūshū | Fukuoka, Kagoshima, Kumamoto, Miyazaki, Nagasaki, Oita, Saga |
Okinawa | Okinawa |
The prefectures are further subdivided into cities, towns and villages. Major cities are divided into wards, and the central portion of Tokyo is divided into 23 special wards.
[modifică] Economie
Japan is a major economic global power. Government-industry cooperation, aid from the United States following World War II, a strong work ethic, mastery of high technology, emphasis on education, and a comparatively small defense allocation have helped Japan advance with extraordinary speed to become the second largest economy in the world, after the U.S. For three decades, overall real economic growth had been spectacular: a 10% average in the 1960s, a 5% average in the 1970s, and a 4% average in the 1980s. Growth slowed markedly in the 1990s largely due to the after-effects of over-investment during the late 1980s and domestic policies intended to wring speculative excesses from the stock and real estate markets. Government efforts to revive economic growth have met with little success and were further hampered in 2000 to 2001 by the slowing of the US and Asia economies.
However, the economy saw signs of strong recovery in 2005. GDP growth for the year was 2.8%, with a fourth quarter expansion of 5.5%, surpassing the growth rate of the US and European Union during the same period. Unlike previous recovery trends, domestic consumption has been the dominant factor in leading the growth. Hence, the Japanese government predicts that recovery will continue in 2006. In March 2006 the core Consumer Price Index (CPI) showed a positive growth for the first time in 8 years.
Distinguishing characteristics of the Japanese economy include the cooperation of manufacturers, suppliers, distributors, and banks in closely-knit groups called keiretsu; the powerful enterprise unions and shuntō; cozy relations with government bureaucrats, and the guarantee of lifetime employment (shushin koyo) in big corporations and highly unionized blue-collar factories. Recently, Japanese companies have begun to abandon some of these norms in an attempt to increase profitability.
The current government of Junichiro Koizumi has enacted or attempted to pass (sometimes with failure) major privatization and foreign-investment laws intended to help stimulate Japan's dormant economy. Although the effectiveness of these laws is still ambiguous, the economy has begun to respond, but Japan's aging population is expected to place further strain on growth in the near future.
[modifică] Agricultural sector
Japan uses a system of terrace farming to build in a small area due to lack of available land. Japanese agriculture has one of the world's highest levels of productivity per unit area. Japan's small agricultural sector, however, is also highly subsidized and protected, with government regulations that favor small-scale cultivation instead of large-scale agriculture as practiced in North America. Imported rice, the most protected crop, is subject to tariffs of 490% and restricted to a quota of only 3% of the total rice market. Although Japan is usually self-sufficient in rice (except for its use in making rice crackers and processed foods), the country must import about 50% of its requirements of other grain and fodder crops, and relies on imports for most of its supply of meat. Japan maintains one of the world's largest fishing fleets and accounts for nearly 15% of the global catch, prompting some claims that Japan's fishing is leading to depletion in fish stocks such as tuna. Japan has also sparked controversy by supporting quasi-commercial whaling.
[modifică] Industrial sector
Industry, one-fourth of Japan's GDP, depends heavily on imported raw materials and fuels. Internationally, Japan is best known for its automotive, optics, and electronics industries, as the home of big manufacturers such as Toyota, Yamaha, Honda, Nissan, Mitsubishi, Mazda, Sony, Matsushita, Toshiba, Suzuki and Hitachi, as well as household names like Nintendo and Nikon Corporation. Japan also holds a large market share in high-technology industries such as semiconductors, industrial chemicals, machine tools, and (in recent years) aerospace. Construction has long been one of Japan's largest industries, with the help of multi-billion-dollar government contracts in the civil sector. Robotics constitutes a key long-term economic strength.
[modifică] Service sector
Japan's service sector accounts for about three-fourths of its total economic output. Banking, insurance, real estate, retailing, transportation, and telecommunications are all major industries. The Koizumi government is attempting to privatize Japan Post, one of the country's largest providers of savings and insurance services, by 2007.
Format:Seealso
[modifică] Societate
[modifică] Demografie
Japanese society is ethnically and linguistically homogeneous, with small populations of primarily Ryukyuans (1.5 million), North and South Koreans (1 million), Chinese and Taiwanese (0.5 million), Filipinos (0.5 million) and Brazilians (250,000). Japan also has indigenous minority groups such as the Ainu, Ryukyuans and burakumin. Japanese citizenship is conferred jus sanguinis, and monolingual Japanese-speaking minorities often reside in Japan for generations under permanent residency status without acquiring citizenship in their country of birth. About 99% of the population speaks Japanese as their first language.
Japan has the highest life expectancy in the world (85.2 years for women and 78.3 years for men in 2002 [8]). However, the Japanese population is rapidly aging, the effect of a postwar baby boom followed by a decrease in births in the latter part of the 20th century. By 2007, over 20% of the population will be over the age of 65. The changes in the demographic structure have created a number of social issues, particularly a potential decline in the workforce population and increases in the cost of social securities like the public pension plan.
The population started declining in 2005, as the 1.067 million births were exceeded by the 1.077 million deaths. At current birth and death rates, the 2005 population of 128 million is expected to decline to 100 million in 2050, and to 64 million in 2100. Demographers and government planners are currently in a heated debate over how to cope with this problem. [9] Immigration and birth incentives are sometimes suggested as a possible solution to provide younger workers to support the nation's aging population. Immigration, however, is not publicly popular as recent increased crime rates are often attributed to foreigners living in Japan.
[modifică] Religie
Format:Main articles
The Japanese people's concern towards religion is mostly related to mythology, traditions, and neighborhood activities rather than the source of morality or the guideline for one's life, for which sometimes Confucianism, or even Taoism, tends to serve as the basis for the moral code. When asked to identify their religion, most would profess to believe in either Shintoism (54%) or Buddhism (40%), for simple reasons like their family has belonged to some sect of Buddhism or to avoid contention with religious foreigners. Nonetheless, most of the people are not atheists, and the tendency is often identified with syncretism, secularism, and even irreligion. This results in a variety of practices such as parents and children celebrating Shinto rituals, students praying before exams, couples holding a wedding at a Christian church and funerals being held at Buddhist temples. A minority profess to Christianity (0.7%) and other religions (4.7%) like shamanism, Islam, and Hinduism. Also, since the mid-19th century, many religious sects called shinkoshukyo, and later shinshukyo, emerged.
[modifică] Educaţie
Compulsory education was introduced into Japan in 1872 as one result of the Meiji Restoration. Since 1947, compulsory education consists of elementary school and middle school, which lasts for 9 years (from age 6 to age 15). Almost all children continue their education at a three-year senior high school, and 96% of high school graduates attend a university, junior college, trade school, or other post-secondary institution.
[modifică] Limbă
The Japanese language is an agglutinative language distinguished by a system of honorifics reflecting the hierarchical nature of Japanese society, with verb forms and particular vocabulary which indicate the relative status of speaker and listener. Linguists debate whether Japanese is an Altaic language, a relative of the Korean language or a language isolate.
Japanese incorporates many foreign elements. The writing system uses kanji (Chinese characters) and two sets of kana (syllabaries based on simplified forms of Chinese characters). Although many words are of native origin, many others are borrowed or derived from Chinese. Japanese has also borrowed an extensive vocabulary from European languages, including English.
[modifică] Muzica japoneză
Koto
Strămoşul instrumentului koto îşi are rădăcinile pe continentul asiatic. Totuşi ca şi pentru alte instrumente, muzica japoneză de koto nu are nimic în comun cu cea chineză sau coreeană. Istoria muzicii de koto în Japonia se întinde pe mai mult de 12 secole. Cea mai lungă dintre ţiterele lungi ale Asiei de Est, koto are corpul sculptat în lemn de kiri (paulownia) lung cam de aproximativ doi metri. Peste acest corp, elegant, alungit şi uşor convex, sunt întinse 13 corzi de mătase egal tensionate, fiecare fir având ca suport o punte proprie. Pentru că fiecare coardă este reglabilă, este posibilă o infinitate de acorduri şi, într-adevăr, se folosesc chiar în cadrul unui singur cântec, diverse tonuri, nefiind nimic anormal în faptul că se modifică tonul de bază în timpul compoziţiei.
Corzile sunt pişcate de trei pene (tsume) din fildeş, purtate pe degetele de la mâna dreaptă, mijlociu şi inelar. Sunetul fiecărei corzi poate fi modificat, crescut cu un semiton, un ton sau un ton şi jumătate, în funcţie de preferinţă. Cea mai mare parte a repertoriului tradiţional implică koto ca acompaniament pentru voce, în recitarea unor poeme clasice. Compoziţii recente utilizează koto în solo instrumental sau ansambluri pur instrumentale.
Părintele stilului modern de interpretare la koto este Yatsuhashi Kengyo (1614-1685). Cu inovaţiile sale aduse stilului şi tehnicii, muzica s-a îndepărtat de stilul aristocratic devenind mult mai accesibilă şi populară. Unul dintre cei mai distinşi compozitori de koto, ale cărui piese conţineau, în majoritate şi versuri, este Rentaro Taki (1879-1903). Un mare compozitor al genului este Michio Miyagi (1884-1956). Acest geniu orb a lansat peste 300 de compoziţii şi numeroase inovaţii tehnice cum ar fi kota bass cu 17 corzi.
Ayoka Lister a învăţat de mică să câte la koto. Mai târziu a învăţat să cânte şi la shamisen şi a studiat cu Yukiko Miyajima, apoi cu Tokue Nonaka şi Kinoko Shirane la Miyagi School of Koto şi Shamisen. A susţinut numeroase concerte de koto şi shamisen precum cele din Anglia, Franţa dar şi la prestigiosul Bunka Kaikan din Tokyo. Ea foloseşte deseori koto pentru a se acompania, specializându-se în clasicii japonezi, precum şi muzica lui Michio Miyagi sau a altor compozitori moderni.
Ayoka Lister a absolvit Facultatea de istorie a Universităţii din Londra şi şi-a dat doctoratul în relaţii anglo-japoneze. Este lider fondator a grupului Kakehashi Sankyoku Kai format în toamna anului 1988. Este totodată membră a Asociţiei Miyagi de Koto din Japonia şi a Consiliului Internaţional pentru Muzică tradiţională - Secţia Britanică.
Bibliografie: A.D., „Koto - muzică japoneză” „Studii nipone” (An II, nr.2, ianuarie - februarie 2001)
[modifică] Sărbatori şi festivaluri tradiţionale japoneze
Din punct de vedere climateric, Japonia este o ţară cu patru anotimpuri distincte, iar multe sărbători anuale sunt asociate cu schimbarea anotimpurilor.
Sărbătoarea Anului Nou
Japonezii sărbătoresc sfârşitul unui an şi începutul următorului cu mare fast şi pasiune. Perioada sărbătorită se numeşte shogatsu, care într-un sens foarte larg se referă la prima lună a anului. Pe întâi ianuarie familiile japoneze se reunesc pentru a bea un anume tip de sake, care se presupune că asigură o viaţă lungă, pentru a mânca un anume tip de supă cu orez care, după obicei, şterge orice amintire rea care a rămas din anul precedent.
Japonezii îşi decorează uşa de la intrarea în casă cu ramuri de pin şi cu ghirlande de paie, care feresc, în mod simbolic, de intrarea oricărui lucru necurat în casele oamenilor. Se vizitează, de asemenea, temple unde japonezii se roagă pentru a avea noroc în anul ce urmează şi cumpără săgeţi aducătoare de noroc, precum şi casele rudelor şi prietenilor pentru a se felicita reciproc cu ocazia Anului Nou. Azi, mulţi copii japonezi îşi petrec vacanţele absorbiţi de jocurile pe calculator, dar există, de asemenea, mulţi copii care preferă să participe la jocurile tradiţionale specifice Anului Nou. În Japonia, celebrarea Anului Nou este cel mai important eveniment din calendar, toate companiile şi instituţiile guvernamentale oprindu-şi activitatea în primele trei zile ale anului.
Sărbătoarea Setsubun
În trecut cuvântul setsubun se referea la oricare dintre schimbările anotimpurilor, dar astăzi se referă în special la ziua de 3 sau 4 februarie, momentul în care începe primăvara în mod tradiţional. Conform calendarului vechi, prima zi a primăverii marca şi începutul anului nou, iar ziua precedentă, sau setsubun, reprezenta ultima zi a anului care a trecut. Modul tradiţional de a sărbători această zi este prin împrăştierea boabelor de fasole prin casă, pentru a feri familia de spiritele rele.
Festivalul păpuşilor
Festivalul păpuşilor sau hina matsuri, este celebrat în data de 3 martie, când familiile japoneze cu fete expun în interiorul casei un set de păpuşi reprezentând vechea familie imperială. De asemenea, cu ocazia acestui festival se bea un anume tip de sake alb îndulcit.
Ziua Copiilor
A cincia zi din a cincia lună a fost sărbătorită în China şi Japonia din timpuri străvechi. În Japonia, data de 5 mai a fost transformată în sărbătoare naţională în anul 1948. Cu toate că sărbătoarea se numeşte Ziua Copiilor, acest festival este doar pentru băieţi. Familiile japoneze cu băieţi atârnă, în afara caselor lor, panglici reprezentând crapi, simbol al puterii, şi expun armuri şi păpuşi reprezentând samurai în interiorul casei. De asemenea, cu această ocazie se mănâncă prăjituri speciale din orez.
Festivalul Tanabata
Sărbătorit pe 7 iulie, sau pe 7 august în unele zone ale Japoniei, Festivalul Tanabata îşi are originile într-o legendă populară chineză care povestea despre întâlnirea romantică, o dată pe an, a două stele din Calea Lactee: Steaua Văcarului (Altair) şi Steaua Ţesătoarei (Vega). În ziua festivalului oamenii îşi scriu dorinţele pe fâşii de hârtie colorată, pe care mai apoi le prind de ramurile arborilor de bambus. Sărbătoarea este asociată cu ziua îndrăgostiţilor.
Festivalul Bon
Japonia este ţara care îşi sărbătoreşte cu regularitate şi mult respect toate sărbătorile naţionale, care sunt în număr de treisprezece. Ultima dintr-un an calendaristic este cea care celebrează ziua de naştere a împăratului (23 decembrie), dar pe lângă acestea se organizează de asemenea şi multe festivaluri regionale.
În mod tradiţional, Festivalul Bon se întinde pe mai multe zile, în jurul datei de 15 august (sau 15 iulie), când sufletele celor morţi se reîntorc, conform tradiţiei, la casele lor. În această perioadă a anului mulţi japonezi fac excursii în locurile natale pentru a vizita mormintele strămoşilor lor. În timpul acestui festival, oamenii aprind lanterne, făcute din lemn şi hârtie, care au scopul de a călăuzi sufletele morţilor spre şi dinspre casele lor; se aduce mâncare ca ofrandă celor decedaţi şi se dansează bon odori (dansuri speciale). Lanternele sunt de obicei trimise pe apă, în josul râurilor. De asemenea, o tradiţie budistă cere japonezilor să-şi aducă omagiul la mormintele strămoşilor lor în timpul echinoxului de primăvară, în jurul datei de 21 martie, precum şi în timpul celui de toamnă, în jurul datei de 23 septembrie.
Japonia are o veche tradiţie de a organiza festivaluri cu scopul de a invita şi primi cu bucurie zeii, de a-i sărbători şi de a se reuni spiritual cu ei. Multe dintre aceste evenimente, precum festivalul Gion din Kyoto şi Festivalul Okunchi din Nagasaki, găzduiesc parade cu care de procesiune splendid împodobite. Deseori, în timpul acestor festivaluri, raioanele comerciale se întrec unul pe celălalt în decoraţii, pentru a realiza cea mai atrăgătoare prezentare.
Festivalurile agricole
Încă din timpul perioadei Yayoi (cca. 300 î.e.n.-300 e.n.), agricultura a jucat rolul principal în aprovizionarea cu alimentaţie a Japoniei, iar de aceea multe festivaluri sunt legate de producţia agricolă, în special de cea a orezului.
Ceremoniile shinto ţinute cu ocazia Anului Nou au fost iniţial festivaluri în care japonezii se rugau pentru a avea o recoltă bună în anul viitor, iar cultivarea orezului şi alte festivaluri legate de muncile câmpului sunt şi astăzi sărbătorite pe întreg teritoriul Japoniei. Fete îmbrăcate în kimono, cu mânecile lungi legate la spate, plantează orezul în timp ce muzicanţi cântă în apropiere la tobe, flaute şi clopote. Dansul tradiţional asociat unor astfel de festivaluri s-a dezvoltat treptat ca parte integrantă a teatrului no.
Toamna se ţin festivaluri cu ocazia recoltelor, iar primele fructe ale pământului sunt oferite zeilor. La sate, întreaga comunitate sărbătoreşte festivalul toamnei, iar în multe zone ale Japoniei, care de procesiune purtând zeităţi simbolice sunt expuse pe străzi. La Palatul Imperial, împăratul aduce ofrande în grâne şi produse zeilor.
Festivalurile verii
În timp ce multe festivaluri de primăvară sunt ţinute cu scopul de a îmbuna zeii şi a avea o recoltă bună, iar festivalurile de toamnă, pentru a mulţumi pentru aceasta, majoritatea festivalurilor de vară au scopul de a-i feri pe japonezi de boli. Dintre cele mai importante trei festivaluri japoneze – Festivalul Gion din Kyoto, Festivalul Tenjin din Osaka şi Festivalul Kanda din Tokyo – două dintre ele, respectiv festivalurile Gion şi Tenjin au un astfel de scop.
Festivalul Gion, ţinut pe data de 17 iulie, faimos pentru cele 32 de care de procesiune expuse în paradă pe străzi, a fost iniţial festivalul unui cult cu o răspândire largă, începând cu perioada Heian (794-1185), pe tot parcursul evului mediu. Simpatizanţii acestui cult credeau că bolile şi epidemiile erau cauzate de spiritul unor oameni puternici care au murit lăsând în urma lor invidie. Deoarece epidemiile apăreau frecvent în timpul verii, majoritatea festivalurilor de vară aveau scopul de a împăca oamenii cu spiritele care au cauzat epidemiile.
În timpul Festivalului Tenjin, care îşi are de asemenea originile în credinţele unui cult, un mare număr de bărci încărcate cu tobe şi păpuşi urmăresc bărci care poartă care de procesiune colorate în josul râurilor din Osaka.
Unul dintre cele mai mari festivaluri de vară japoneze, care atrage muţi turişti în fiecare an, este festivalul Nebuta. Acest festival se desfăşoară în prefectura Aomori dar şi în alte zone din nordul Japoniei, la începutul lunii august. Festivalul este caracterizat prin parada unor imense care de procesiune din hârtie, luminate din interior, având reprezentări ale unor personalităţi japoneze din trecut şi prezent. Se crede că festivalul îşi are originea într-un ritual care alunga somnolenţa, cuvântul nebuta derivând de la cuvântul japonez care are sensul de a dormi.
Festivalul Okunchi din Nagasaki, organizat în luna octombrie, celebrează recolta din anul respectiv. Festivalul este renumit pentru dansurile cu dragoni, originare din China, în timp ce carele de procesiune reprezentând vase de comerţ din perioada Edo (1603-1868), balene şi alte simboluri sunt etalate în întreg oraşul.
Japonia are treisprezece sărbători naţionale, ultima dintr-un an calendaristic fiind cea care celebrează ziua de naştere a împăratului (23 decembrie); se organizează de asemenea şi multe festivaluri regionale.
Bibliografie: Mihnea V. Şimăndan [10], Publicat ca plinat în anul 2000 de Fundaţia Nipponica – Filiala Arad
[modifică] Arta şi literatura
Primele elemente de artă din arhipelagul japonez le găsim în perioada Jomon (cca. 8000 - cca. 300 î.e.n.) când au fost confecţionate vase de ceramică folosite pentru provizii şi figurine din lut (dogu). Ceramica Jomon, deseori confecţionată în formă de flacără, este cea mai veche ceramică în lume descoperită până la ora actuală.
Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. - cca. 300 î.e.n.) a adus tehnicile de prelucrare a metalului pentru realizarea armelor din aramă şi a clopotelor din bronz (dotaku), precum şi tehnica de prelucrare a ceramicii arse.
Urmează perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552) a marilor morminte (tumului), caracterizată prin construirea de mari mausolee din pământ. Oglinzi din bronz – simboluri ale alianţelor politice – şi sculpturi din lut (haniwa) au fost descoperite în aceste morminte. Cu toate că nu a existat o literatură scrisă înaintea secolului al VIII-lea un mare număr de balade, rugăciuni rituale, mituri şi legende au fost create în această perioadă.
Cele mai timpurii construcţii budiste care se mai păstrează încă în Japonia – fiind cele mai vechi clădiri din lume – datează din perioada Asuka (552-710). Complexul de temple de la Horyu-ji, aflat la sud-vest de Nara a fost construit pentru prima dată la începutul secolului al VII-lea ca templu al prinţului Shotoku Taishi, complexul este format din 41 de pavilioane independente. Cele mai importante dintre acestea, Pavilionul de Aur (Kondo) şi Pagoda cu cinci etaje (Goju-no-to), sunt situate în centrul unei zone deschise înconjurate de un zid cu acoperiş. În interiorul Kondo-ului se află unele dintre cele mai importante sculpturi ale acestei perioade. Cel mai important templu din secolul al VIII-lea a fost Todai-ji din Nara, construit ca şi centru al unei reţele de temple.
Baladele, rugăciunile rituale, miturile şi legendele create în perioada Yamato au fost mai apoi incluse în perioada Nara (710-794) în “Kojiki” (“Povestea despre cele vechi”) apărut în anul 712, scris în cea mai mare parte în japoneză, dar cu caractere chinezeşti şi în “Nihonshoki” (“Cronicile Japoniei din cele mai vechi timpuri până în 629 e.n.”) apărut în anul 720, scrisă aproape în totalitate în chineză. Fiind primele istorii ale Japoniei, aceste lucrări explică originea poporului japonez şi formarea statului japonez, potrivit miturilor shinto.
Poezia lirică provenită din balade a fost adunată în prima antologie japoneză “Man’yoshu” (“Antologie a nenumăratelor frunze”), compilată de poetul Otomo no Yakamochi după anul 759. Cele două forme poetice mai importante folosite în antologie au fost poemul scurt (tanka) şi poemul lung (choka).
În această perioadă budismul se impune ca religie oficială a Japoniei.
Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii şi artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogăţind întreaga moştenire a tezaurului mondial.
Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie a fost atribuită călugărului budist Kukai şi a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbaţii îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curte.
Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshu” (“Antologie de poeme vechi şi moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki Tsurayuki a compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara Narihira, autorul “Poveştii lui Ise” (“Ise monogatari”), apărut în 980, şi poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei noi poezii aristocratice.
În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat şi un precursor al romanului modern, prezintă viaţa şi iubirile prinţului Genji precum şi viaţa de la curtea Heian. Muzica Heian, în special Gogaku, a fost în mod intim legată de viaţa de la curtea aristocratică. Aristocraţii perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale.
În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar zen budismul este privit ca una dintre cele mai importante şcoli de gândire din acea vreme, fiind îmbrăţişat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada literaturii religioase.
Şcoala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Muromachi (1333-1573) a influenţat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoţii-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, şi Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuţi, amândoi fiind adepţi ai budismului zen.
Cea mai importantă şcoală de pictură din perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603) a fost cea a lui Kano Eitoku. Cea mai mare inovaţie a acestei perioade a fost pictarea de peisaje pe uşile pliante care închideau o cameră, deseori pe un fundal de aur.
Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Edo (1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) şi Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) şi Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.
Arta şi literatura Japoniei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi a influenţat într-o anumită măsură evoluţia stărilor sociale în Japonia evului mediu.
Bibliografie: Mihnea Voicu Şimăndan [11], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.
[modifică] Cultura
Japanese culture has evolved greatly over the years, from the country's original Jomon culture to its contemporary hybrid culture, which combines a number of influences from Asia, Europe, and America.
Historically, China and Korea have been the most influential starting with the development of the Yayoi culture from around 300 BC and culminating with the introduction of rice farming, ceremonial burial, pottery, painting, writing, poetry, etiquette, the Chinese writing system, and Mahayana Buddhism by the 7th century AD. In the pre-modern era, Japan developed a distinct culture, in its arts: (ikebana, origami, ukiyo-e), crafts (dolls, lacquerware, pottery), performances (bunraku, dance, kabuki, noh, rakugo), traditions (games, onsen, sento, tea ceremony, architecture, gardens, swords), and cuisine.
From the mid-19th century onward, Western influence prevailed, with American influence becoming especially predominant following the end of World War II. This influence is apparent in Japan's contemporary popular culture, which combines Asian, European, and, 1950-onward, American influences. Both within the country and abroad, its people have achieved international acclaim in fashion, films, literature, television, video games, and music. Also, the Japanese are the largest spenders of money on luxury goods in the world. Today, Japan is a major exporter of such culture, which has gained popularity around the world, particularly in the other countries of East Asia. Especially notable contributions of modern Japan to the rest of the world come from the technology sector, such as that of cell phones, camcorders, and mp3 players. This category also includes some of the highest caliber video games and game consoles. The unique art and thematic styles present in animation (anime) and graphic novels (manga) have also presented a unique addition to the world's entertainment field. Japanese culture has attracted many devotees in Europe and North America as well. Recently Japan defeated Cuba in the first World Baseball Classic to be recognized as the best baseball team in the world.
Format:Seealso
[modifică] Bibliografie
- S. N. Eisenstadt, Japanese Civilization: A Comparative View, University of Chicago 1995. (ISBN 0226195589)
- Japan a Profile of Nation, Kodansha International, 1999. (ISBN 4770023847)
[modifică] Miscellaneous topics
Topic
[modifică] GeografieJaponia este o ţară insulară, fiind alcătuită din aproximativ 3000 de insule, dintre care cele mai mari (de la nord la sud) sunt: Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu. Japonia are un relief muntos, aproximativ 80% din suprafaţa este ocupată de munţi cu vârfuri înalte, uneori depăşind 3000 metri, fiind înconjuraţi de văi adânci, şi care formau în trecut bariere împotriva cotropitorilor. Administrativ, Japonia se împarte în următoarele 47 de prefecturi:
[modifică] EconomieDupă o creştere spectaculoasă în anii 1960-1990, economia japoneză este una foarte dezvoltată, fiind a doua ca mărime din lume. Japonia reprezintă o mare putere economică mondială, situându-se printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte nivelul de cultură şi trai (aproximativ 99% din tinerii niponi urmează cursurile şcolilor!!!). Succesul economiei nipone îl constituie exportul bunurilor de cea mai bună calitate realizate cu ultimile tehnologii din domeniu. Japonia este cunoscută pentru producţia de automobile, componente şi sisteme electonice performante ce se ridică la cele mai înalte standarde mondiale. Unul din motto-urile japoneze este: "puţin dar bun" ceea ce explică lucrul bine făcut. [modifică] ReferinţeVezi şi Artizanul (meseriaşul)Japoniei medievale [modifică] Legături externeFormat:Col-begin |
[modifică] Further readingPuteţi găsi mai multe informaţii la Japan prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de "proiecte surori":
[modifică] Official
|
[modifică] Media[modifică] Other
La Wikitravel găsiţi un ghid turistic despre Japonia.
Format:Col-end Format:UN Security Council Format:G8 Format:East Asia
|
---|