Arta modernă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Scandalul şi artistul în (post)modernitate

[modifică] Pretext

- Dacă glasul unui consilier municipal ar putea ajunge până la dumneavoastră, v-aş ruga, v-aş implora să daţi o raită pe la Salonul de Toamnă. Duceţi-vă acolo, domnule, şi, deşi ministru, nădăjduiesc că veţi ieşi la fel de scârbit ca mulţi dintre oamenii pe care-I cunosc. Nădăjduiesc că vă veţi spune cu glas scăzut: << Oare am dreptul să pun un monument public la dispoziţia unei bande de răufăcători care se comportă în lumea artelor ca nişte apaşi în viaţa de toate zilele>>.1

Această afirmaţie este făcută în octombrie 1912, în urma afirmării cubismului la al zecelea Salon de Toamnă. Ea aparţine domnului Lampue, membru al Consiliului Municipal al Parisului, şi este adresată lui Leon Berard, subsecretar de Stat al Artelor Frumoase. Răspunsul ministrului interpelat în legătură cu faptul că a pus Le Grand-Palais la dispoziţia Salonului de Toamnă, a fost următorul : Este într-adevăr… absolut inadmisibil ca palatele noastre să servească unor manifestări cu un caracter atât de anti-artistic şi de anti-naţional.

Şedinţa din 3 decembrie 1912 a Camerei, care nu reacţionase nici la impresionism în 1874, marchează punctul culminant al bătăliei dezlănţuite de noua mişcare picturală, care se impunea tot mai mult atenţiei publicului, cubismul. Paroxismul bătăliei de la al zecelea Salon de Toamnă, dezlănţuie ca şi lucrările trimise de cubişti, proteste al căror ecou ajunge de la Primărie în Camera Deputaţilor. Doar câteva ziare- Paris-Journal, unde scria Salmon şi L Intransigent, la care colabora Apollinaire- îndrăznesc să apere cubismul. Ostilitatea cvasi-unanimă nu împiedică deloc cubismul să devină cunoscut în provincie şi în străinătate. Prin Saloanele de Toamnă din 1904, 1906 şi 1907, noua pictură devenise tot mai cunoscută publicului, mult mai bine decât prin expoziţiile puţin cam discrete pe care le-au organizat galeriile.

Publicul era recalcitrant, ca de altfel şi critica. Astfel, în Art et decoration ,F. Monot afirma : La Salonul de Toamnă continuă să dea tonul acel grup de colorişti noi şi curioşi care s-au făcut de pomină la Salonul Independenţilor…şi care au luat-o razna, făcând din incoerenţă şi improvizaţie o regulă, …care tratează pictura drept un experiment riscant şi inconştient, …făcând uz de infirmităţile lor, se complac în cea mai deplină eroare şi suficienţă. 2

Enervaţi de un asemenea protest general, conducătorii Salonului de Toamnă, neavând puterea de a-I îndepărta pe aceşti incoerenţi, au decis ca în anul următor să înlăture riscurile, făcând galeria mai puţin nocivă. Fidel metaforei altora, Vauxcelles va vorbi în 1909 despre nişte bizarerii cubice. Va face o dare de seamă în Gil Blas despre expoziţia deschisă de Braque cu aceste tablouri ostracizate, consemnând: ,, Braque dispreţuieşte forma, reduce totul-privelişte, figuri, case- la scheme geometrice, la cuburi.”3 Au luat astfel naştere termenii : cubism şi cubist. Le Journal notează în 1911: noutatea lor care înseamnă întoarcere la sălbăticie, la barbaria primitivilor, care constă în ignorarea şi înjosirea tuturor frumuseţilor naturii şi ale vieţii. Nu cred în viitorul cubismului…El este cântecul de lebădă al neputinţei pretenţioase şi al ignoranţei satisfăcute. 4 Cubismul se naşte în 1907, când Picasso pictase renumita lui pânză Domnişoarele din Avignon, urmată de o serie de picturi şi de sculpturi executate în acelaşi spirit. În vara anului 1908 Leger şi Braque pictează o serie de peisaje care au fost respinse la Salonul de Toamnă de către un juriu stupefiat. Membru în comitet, Matisse vorbeşte în legătură cu ei, despre cubuleţe. Braque se dovedeşte realist prin intenţii şi hiperrealist prin mijloacele folosite, ajunge fărăvoia lui la un rezultat irealist pe care îl refuză. Pentru a regăsi realitatea se va strădui să imite aspectul exterior al obiectelor, introducând în pictură anumite procedee bine cunoscute în lucrările de zugrăveală: imită lemnul, marmura, un cui, o hârtie, copiază litere tipografice. Introduce bucăţi de hârtie adevărată în materia picturală a tabloului. Împreună cu Picasso creează opere executate exclusiv din hârtii îmbinate între ele, completate prin indicaţii desenate. Apare astfel un nou gen, cel al colajului, care va număra câteva capodopere: Aria de Bach, realizată de Braque, Student cu pipă, realizat de Picasso. Un mijloc frecvent utilizat constă în înlocuirea descrierii unui obiect doar prin indicarea sa, strict suficientă pentru a ne lăsa plăcerea de a-l ghici. Paharul este redus la latura sa dreaptă şi jumătate din partea stângă a piciorului. Revine astfel privitorului sarcina de a-l reconstitui. Cubismul nu se impusese încă publicului, nici chiar majorităţii artiştilor, când câţiva reprezentanşi se plictisiseră de el, dezvăluindu-I neajunsurile. La Salonul Independenţilor din 1912 se refuză atârnarea pe perete a lucrării lui M. Duchamp Nud coborând scara. Picalia, Duchamp, Apollinaire, vor fi mereu preocupaţi de noutate, dovedindu-se anticonformişti prin gust şi prin sistem.

Salonul din 1912 va sta sub semnul Secţiunii de Aur, ponegrită de critică, de public şi de cubismul conformist.

[modifică] Noile conotaţii ale cuvântului scandal

În secolul XX, cuvântul scandal a primit un nou set de conotaţii, dar mai ales a devenit intrinsec artistului, uneori chiar mai nelipsit decât opera însăşi. Unui artist I se cerea să provoace scandal, altfel nu va fi remarcat. Impresioniştii au produs un mic scandal, Picasso şi cubismul pe următorul, futuriştii şi dadaiştii s-au specializat în scandaluri, iar arta suprarealistă a devenit în mare parte un motor pentru continua producere de scandaluri. După ce au trecut câţiva ani din secolul XX, scandalul a devenit unul dintre produsele sale artistice de bază, folositor şi obişnuit. De scandal se folosesc suprarealiştii şi toţi artiştii moderni care le-au urmat, pentru a se relaţiona cu lumea care încă mai reprezenta preocuparea şi subiectul lor. În arta postmodernă se remarcă o schimbare notabilă, în ceea ce priveşte relaţia sa cu lumea, care nu mai reprezintă un subiect. Preocuparea postmodernilor se îndreaptă spre ideea de scandal, detaşat de orice sau de oricine , pe care l-ar putea scandaliza. Tot ceea ce se întămplă în existenţa socială sau artistică a unui creator, se răsfrânge inevitabil asupra artei artistului, astfel încât, de multe ori un scandal în care este implicat un artist, poate să determine o explozie a preţurilor operelor de artă, create de acesta. În lumea artei nu se justifică o funcşionare debusolată, în absenţa unui public, precum nici promovarea unei arte în care nu mai este nimic de văzut5, care nu mai aduce cu sine nimic nou, incitant. Yves Michaud în lucrarea L artist et le commissaires- 1989, critică demersurile de comandă şi susţinere forţată a unei arte oficiale, ce au dus la producţii lipsite de necesitate şi justificare. În consecinţă, se întrevede rolul unui sistem de putere descentralizat în lumea artei, cu o piaţă liberă. Pe de altă parte, devine totuşi importantă o angajare responsabilă a artei dar mai ales a artistului, fără însă a se pierde din vedere faptul că artistului trebuie să-I rămână neîngrădită libertatea de creaţie, în acelaşi timp să-I fie asigurată securitatea şi integritatea. 6Egalitarismul trebuie exclus în favoarea elitismului ce trebuie promovat în artă.

[modifică] Exemplificări : geniul şi scandalul

Delacroix spunea : ,, Noi nu suntem înţeleşi, nu suntem acceptaţi.” A învăţat multe de la marii artişti ai culorii, de la precursorii săi. În secolul al –XIX-lea, arta bazată pe culoare reprezenta o provocare adusă modului convenţional în care era înşeleasă frumuseţea. Delacroix trebuie să lupte cu publicul care nu-I înţelege lucrările. De asemenea creaţia Libertatea aduce poporul pe baricade-1830, nu este primită favorabil de critici. Femeia care intruchipează libertatea este numită de unii ,, precupeaţa”. Când va fi numit membru al Academiei de Arte Frumoase, Ingres nu-şi poate opri strigătul: ,, Iată-l şi pe lup la stână! “. La vremea respectivă era considerat un pictor cu o influenţă dăunătoare, pe care mai bine îl sileşti să păstreze tăcerea. De la lucrarea care a constituit debutul artistic la Salon, Dante şi Vergiliu în Infern, pînă la ultimele sale lucrări, creaţia lui Delacroix este obiectul neîncetatelor atacuri ale criticii. Stilul artistului, concepţia sa referitoare la arta de a picta, precum şi tehnica sa I-a iritat pe spectatori, pe receptorii contemporani ai operelor de artă. Reacţiile publicului sunt extrem de violente, iar critica îi stigmatizează lucrările şi îl acuză de masacrarea mascată a picturii. I se reproşează faptul că ştie numai să schiţeze, că este un diletant, că nu şi-a executat într-un mod elaborat tablourile, iar culoarea domină, încărcând compoziţia. Va dispreţui critica şi va aprofunda universul picturii în manieră proprie, neacordând atenţie normelor care constrâng. Încalcă multe din convenţiile impuse de tehnica picturii timpului său, pe care o etichetează ca fiind arta plictisului. Prin afirmaţia :,, nimeni şi nimic nu mă împiedică să percep lucrurile aşa cum vreau eu”, artistul îşi exprimă libertatea totală , nedorind să fie constrâns de rigorile vreunei şcoli. Critica nu va aprecia această independenţă declarată a artistului. Prezentarea la Salon a Morţii lui Sardanapal în 1827, va determina izolarea artistului vreme de şapte ani. În tot acest timp se va vedea exclus din sălile de expoziţie. Baudelaire descrie astfel această situaţie: ,, Niciodată un artist nu a fost mai atacat, mai luat în derâdere şi mai condamnat. “, iar Victor Hugo scrie: << Oare fluierăturile proştilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?”. La sfârşitul vieţii este primit în Academia de Arte Frumoase, dar recunoaşterea vine atât de târziu încât pictorul nu-I acordă decât o importanţă minoră. Criticii nu mai sunt atât de porniţi, deşi artistul prin stilul novator încă mai deranjează instituţiile academice. Compoziţia lui Courbet O inmormântare la Ornans, expusă la Salon, provoacă scandal. Pictorul este declarat socialist căruia îi place urâţenia. Tabloul scandalizează şi pentru că autorul ei nu îşi ascunde deloc convingerile. Comportamentul artistului va constitui o permanentă temă de discuţie în lumea artistică. Devine cel mai cunoscut şi mai controversat pictor al epocii sale, datorită lucrărilor : Somnul, Începutul lumii,Femeie goală cu câine, Baigneuze.

[modifică] Avangarda artistică

Odată cu avangardele, artistul a obţinut o libertate aparent nelimitată, înţeleasă ca imunitate, faţă de libera judecată a marelui public.Artiştii îşi desfăşoară-n libertate demersurile, dincolo de orice refuz sau acceptare, constrângeri, convenţii, activităţi utile. Ordinea simbolică diferă de ordinea realului. Se pune problema limitelor: până unde se poate accepta autonomia penală a artei? Acţiunile transgresează ordinea simbolică a reprezentării, pentru a invada ordinea realului, spaţiu social. În acest context se impune problema responsabilităţii juridice a artistului. Problema răspunderii pentru actele lor, se dovedeşte inconsecventă şi contradictorie. Artiştii se retrag sub acoperirea imunităţii estetice. De asemenea ei pretind libertatea nelimitată şi autonomia penală conferite de apartenenţa la ordinea simbolică. Arta modernă a revendicat din perioada lui Baudelaire o imunitate estetică şi morală asociată pretenţiei sale la autonomie, la libera creaţie, la critica convenţiilor , confomă cu estetica şocului pe care promovat-o. Însă libertatea artistului poate fi concepută doar ca termen şi binom care include la fel de bine şi responsabilitatea. Daca este abandonată tensiunea dintre libertatea de expresie şi responsabilitate, imunitatea absolută riscă să lipsească arta de sensul ei. 7 Dacă dadaismul îşi află libertatea în practica constantă a negaţiei, suprarealismul încearcă să dea acestei libertăţi fundamentul unei doctrine. Este trecerea de la negaţie la afirmaţie. 8 Pentru dadaişti un singur lucru contează: ca gestul să fie întotdeauna o provocare impotriva bunului simţ, împotriva moralei sau a legii. Scandalul reprezintă instrumentul de exprimare preferat de dadaişti. Devine chiar un mod de viaţă.

Dacă anarhismul dadaismului ajunge abia la conceperea libertăţii drept refuz al convenţiei sociale şi morale, suprarealismul aduce propunerea unei soluţii care garanteză o realitate realizabilă. Dada era o poziţie provizorie, după război situaţia tinde să se blocheze, iar scandalurile apăreau tot mai puţin eficace.

Leger a devenit pictorul vieţii moderne şi este unul dintre puţinii, poate chiar singurul care a început să vadă reîncadrarea artistului în societate. La acest artist reîncep să se manifeste noi motive ale sensului pozitiv al vieţii, nu încă în sens clar, pozitivist, marinettian. La Leger nu există consimţământ faţă de ordinea socială, cum ar fi în futurismul marinettian. El ştie să îşi creeze operele aflându-se în stare de război cu societatea.9 Un fel de elementar umanism îl animă. Cu trecerea anilor va deveni mai precis şi mai operant. Acest sentiment al vieţii, al omului ce exersează minuni de oţel şi de fier, cu mâinile sale, dragostea pentru viaţa modernă, activă, este starea de fapt a unei picturi care nu mai poate fi cea din trecut.

Ceea ce caracterizeză viaţa modernă este maşina şi raporturile omului cu ea. Maşina şi peisajul cu şosele, căci Leger pictează maşini aşa cum alţii pictează nuduri feminine. Nu seamănă cu Duchamp care copiază cu fidelitate o elice şi strigă că pictura este gata. Leger nu copiază maşini ci le inventează. Nu mai era cu putinţă în lumea modernă să continui a picta sticle, mere şi mese cu trei picioare, când eţti înconjurat de o viaţă trepidantă, pe care însă nimeni nu a încercat să o picteze. Omul modern trăieşte în mediul care nu mai aparşine trecutului, este mediul industrial, tehnic, ce a transformat sensibilitatea. În consecinţă şi expresia artistică trebuie să se schimbe, să încerce să devină interpreta acestei viziuni reale.

Expresia picturală s-a schimbat. Acest lucru s-a petrecut pentru că viaţa modernă a cerut-o. Omul modern înregistrează de o sută de ori mai multe impresii decât artiştii secolului al –XVIII-lea. Condensarea tabloului modern, varietatea sa, ruptura formelor, este rezultatul acestor cauze. Se naşte o pictură realistă care nu se va opri prea curând. Leger a pus problema unei arte a epocii noastre în afara sferei esteticii pozitiviste, a futurismului şi a tehnicismului abstract. Lucrarea sa Oraş din 1919, aparţine acestei poetici picturale.

Kazimir Malevici se afirmă ca suprarealist. El ajunge să golească tabloul complet, de orice urmă, de orice element figurativ, de orice aluzie figurativă. Acesta este sensul esteticii sale: ajunge dintr-un singur salt la noţiunea cea mai abstractă care se poate imagina, cea care , ca în făimosul său tablou expus la Moscova în 1919, aşază pur şi simplu un dreptunghi negru pe un fond alb.( 7) 10 Din 1913 încearcă să elibereze arta de restul obiectivităţii, să redea în modul cel mai clar sentimentul inobiectivităţii. A adus suprarealismul la un înalt nivel de rigoare şi de absolut. Opera sa este o eliberare totală a spaţiului, acesta devenind un mediu fără dimensiuni precum spunea însuşi pictorul, în care formele geometrice sunt simplificate la extrem. Arta devine o estetică a sentimentul pur.

În făimosul tablou Alb pe alb, asistăm la o estompare a culorii şi a formei. Critica şi publicul considerau tabloul incomprehensibil şi primejdios, pe când artistul constată că nu ne putem aştepta la altceva, căci, aceasta este comprehensiunea publicului asupra unei lucrări care reda : imaginea perfectă arealităţii, obiectivitatea reală, sensibilitatea morală. Pictura lui De Chirico, pe care al o va numi metafizică, prezintă aspecte onirice . Ia naştere într-o atmosferă de lucidă şi statică absurditate.

Singurătatea, tăcerea, iluziile spaţiale, fuga de perspective, umbre pe pavaje, volume netede, forme care par a aminti de viaţă dar care sunt parcă suspendate, înfăşurate într-un val care le separă de restul lumii. 11 Peisajul suprarealist şi produsele suprarealiate au devenit adevărate locuri comune, ce ne sunt familiare prin intermediul publicităţii şi al poştei electronice. Se pot genera imagini suprarealiste la atelierele foto, se poate pune în vânzare un generator de imagini suprarealiste.

Suprarealiştii au introdus odată cu aceste imagini spiritul realist, ele reprezentând acte de revoltă. Conştiinţa nu răspunde întrebării puse de către spiritul suprarealist ce se foloseşte de diferite tehnici pentru a denunţa inconştientul: vise, hipnoză, dicteu automat. Toate conduc spre o neaşteptată cunoaştere a sinelui. Acum lumea poate părea suprarealistă, iar datorită suprarealiştilor, ea chiar este suprarealistă, în cel mai profund şi mai ciudat mod cu putinţă.

[modifică] Artistul şi responsabilitatea artistică

Fiinţa artistului pretinde o libertate absolută, doar în aceste condiţii ea poate crea. În prezent artistul este cuprins într-o piaţă a artei, liberă şi mondializată. O politică artistică intervenţionistă, nu este scutită de dileme şi contradicţii, cum ar fi antinomia dintre protecţionismul statal şi libertatea de creaţie. Acestea au un anumit impact asupra vieţii artistice şi asupra ierarhiei valorilor artistice. Problema care se degajă vizează asigurarea libertăţii creatoare a artiştilor. Unul dintre cei mai contestaţi şi controversaţi artişti tineri români, cu o imagine socială deloc de invidiat, dar cu activitate artistică de cele mai multe ori remarcabilă, este Sorin Tara. Este la începutul activităţii artistice.

Expoziţia Stalingrad cuprinde lucrări ce reprezintă soldaţi devoraţi de corbi şi de şobolani. În timpul studiilor la Academia de Artă Ion Andreescu din Cluj, şi-a caricaturizat profesorii, în ipostaze deloc onorante. Realizează apoi o expoziţie la Sala Dalles din Bucureşti, în memoria lui Corneliu Zelea Codreanu. În Black Românie radiografiază tot ceea ce crede el că este rău în societatea românească. Teritoria Villanova a fost o altă expoziţie în care artistul condamna criminalitatea în plină creştere în satul natal. Este revoltat de corupţia întâlnită la tot pasul în societatea românească. Foloseşte ca titlu de expoziţie sintagma folosită de către nazişti ca nume de cod în exterminarea evreilor : Endol Endlosung, adică soluţie finală. Este premiat de către juriul expoziţiei DWS cu premiul I, apoi I se retrage premiul, deoarece trimite invitaţii în care semnează astfel încât iniţiala numelui Tara, era o zvastică întoarsă. În urma acestui incident I se pune eticheta de nazist.

Împreună cu alţi artişti deschide o expoziţie cu numele: F.A.Q. about Steve the Great. Faptul că lucrările îl reprezintă pe Ştefan cel Mare în ipostaze domestice, duce la demitizarea personajului, determinând un scandal în toată regula, similar cu cel declarat de revista Dilema ce problematiza mitul poetului M. Eminescu. Sociologul Vintilă Mihăilescu consideră că demitizarea care nu este teribilistă, este o dovadă de sănătate mentală a unei societăţi, fiind expresia forţei unei culturi, nu o slăbiciune. Atitudinea de respingere din partea societăţii româneşti, a acestor acţiuni artistice, vine din obişnuinţa unui secol în care aceste subiecte au fost considerate tabu-uri. Mesajul expoziţiei a deranjat atât lumea politică, dar şi pe cea religioasă. Arta contemporană are nevoie de publicitate. Toate aceste scandaluri care au apărut în jurul numelui artistului Sorin Tara, au determinat un interes sălbatic pentru lucrările sale. Mari festivaluri europene îl solicită să realizeze afişe. Creatori internaţionali şi-l doresc în expoziţii, iar colecţionarii se întreabă de unde a apărut.

[modifică] Concluzii

În lumea postmodernă, artistul este resposabil să surprindă prin lucrările sale schimbările omului, căci precum spunea Merleau-Ponty, artistul este cel care ne face să vedem cum ne afectează lumea. Artistul este deplin liber şi responsabil doar în acest sens.

[modifică] Bibliografie

Marcel Brion, Arta abstractă, ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 Bernard Dorival, Pictori francezi ai secolului XX, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983 Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, ed. Meridiane, Bucureşti, 1978

[modifică] Bibliografie selectivă

  • N. Heinich , Le triple jeu de l’art contemporain
  • Yves Michaud, L’ artist et les commissaires, 1983
  • Raymond Moulin, Le marche de la peinture en France, 1967

[modifică] Legături externe