Revoluţia rusă din 1905

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Seria
Istoria Rusiei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgarii de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
- 1682-1796
- 1796-1855
- 1855-1892
- 1892-1917
Revoluţia din 1905
Revoluţia din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
- 1927-1953
- 1953-1985
- 1985-1991
- Istoria militară sovietică
Federaţia Rusă
editează acest cadru

Revoluţia rusă din 1905 a fost o mişcare antiguvernamentală, violentă fără ţintă din întreg Imperiul Rus. Nu a fost o mişcare organizată sau controlată şi nu a avut cauze sau scopuri unice.

Pentru cadrul general al evenimentelor, vezi şi "Istoria Rusiei, 1892-1920".

Cuprins

[modifică] Circumstanţele generale

Deşi revoltele şi răscoalele au reprezentat fenomene obişnuite în Imperiul Rus, tulburările majore au fost rare în deceniile de dinaintea anului 1905. Nemulţumirile politice au apărut şi au crescut în continuu de la controversata emancipare a iobagilor din 1861 făptuită de ţarul Alexandru al II-lea. Emanciparea a fost incompletă, limitată din punct de vedere juridic şi tehnic de despăgubirile pe care erau îndreptăţiţi să le primească dvorianstvo – nobili latifundiari şi foşti stăpâni de iobagi. Drepturile oamenilor de rând erau erau încă limitate de o serie de restricţii şi obligaţii care erau structurate rigid de către apartenanţa la o clasă socială anume.

Emanciparea a fost doar una dintre schimbările guvernamentale, legale, sociale şi economice care au început în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea, care trebuia să imprime dezvoltarea imperiului, de la statutul de stat absolutist feudal la aceea de ţară capitalistă cu o economie de piaţă. În timp ce aceste schimbări au liberalizat structurile economice, sociale şi culturale, sistemul politic a rămas practic neschimbat. Încercările de reformă în domeniul politic au întâmpinat rezistenţa fermă a monarhiei şi a birocraţiei. Chiar şi consensul asupra dezvoltării era limitat. De exemplu, mai puţin de patruzeci de provincii aveau formate zemstvo (consilii locale), şi aceasta la cincizeci de ani de la promulgarea legii care permitea alegerea acestor consilii. Speranţele tot mai mari, limitate de introducerea măsurilor progresiste insuficiente, au produs frustrări şi, în cele din urmă, au produs revolte. Credinţa comună a celor care se revoltau era că obiectivul pământ şi libertate nu putea să fie sadisfăcut decât prin revoluţie.

Revoluţionarii activi erau găsiţi aproape în exclusivitate în rândul intelectualilor. Mişcare a fost cunoscută ca narodnicestvo, narodnicism sau populism revoluţionar. Mişcarea narodnicilor nu a fost una a unui grup singular sau unit, ci mai degrabă o tendinţa a unui mare număr de grupuri separate radicale, fiecare dintre ele cu propriul program politic şi economic. Rădăcinile ideologice revoluţionare puteau fi găsite în lucrările de dinaintea abolirii iobăgiei ale aristocratului Alexandr Herzen despre socialismul european şi colectivismul ţăranilor slavi. Herzen considera că societatea rusă era încă pre-industrială şi prezenta în mod idealist narodul şi obşcina (obştele săteşti) ca singurele baze ale schimbărilor revoluţionare, de vreme ce, în acele timpuri, ţării îi lipsea un proletariat industrial suficient de numeros şi de organizat.

Alţi gânditori au afirmat că ţăranii ruşi era o forţă extrem de conservatoare, loiali numai propriilor familii, sate sau obşti. Aceşti gânditori considerau că ţăranii erau interesaţi numai de proprietatea lor funciară şi că erau nepăsători, sau se oponeau democraţiei şi liberalismului vest-european. Ideologii ruşi de mai târziu au pus accentul pe o elită revoluţionară, concept care şi-a găsit aplicarea practica în Revoluţia din Octombrie.

Pe 1 martie (stil vechi) 1881, Alexandru al II-lea a murit într-un antentat cu bombă pus la cale de către membrii organizaţiei Narodnaia volia, o facţiune a celui de-al doilea partid Zemlia i volia. La tron i-a urmat ţarul Alexandru al III-lea, un om profund conservator, care a fost puternic influenţat de Constantin Pobedonosţev, un a adept al guvernării autocrate.

În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, poliţia politică rusă, Ohrana, s-a dovedit foarte eficientă în înăbuşirea în întreaga ţară atât a mişcărilor revoluţionare, cât şi a celor proto-democratice. Ohranka a răvăşit întreaga intelectualitate rusă prin condamnări la închisoare sau exiluri interne sau externe. Au fost luate măsuri legislative împotriva neruşilor şi a credincioşilor altor culte decât ortodoxia rusă. Evreii ruşi au avut de suferit în mod special. Intelectualii, neruşii şi evreii au emigrat în numerose cazuri pentru a scăpa de persecuţii. Exodul intelectualilor ruşi în occident i-a pus pe aceştia în contact cu marxismul. Primul grup marxist rus a fost format în 1884, deşi nu a avut un număr semnificativ de membri până în 1898.

Într-un contrast izbitor cu stagnarea socială din deceniile al nouălea şi şi al zecelea al secolului al XIX-lea, a apărut un uriaş salt înainte al industrializării Rusiei, comparaţia făcându-se cu nivelurile tehnologice relativ scăzute ale ţării în acele timpuri. Această creştere a fost accelerată de construirea căii ferate transsiberiene în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi de reformele aduse de "sistemul Witte ". Serghei Witte, care a fost numit ministru de finanţe în 1892, a trebuit să facă faţă unui deficit bugetar constant. El a considerat că soluţiile problemei erau dezvoltarea economică şi atragerea de investiţii străine. În 1897 el a stabilit convertibilitatea rublei în aur. Creşterea economică a fost concentrată în câteva regiuni, printre care Moscova, Sankt Peterburg, Kiev şi Baku. Aproximativ o jumătate din capitalul investit era capital străin, iar prezenţa experţilor şi antreprenorilor străini devenise vitală.

Până în 1905, grupurile revoluţionare şi-au revenit după loviturile primite cu zece ani în urmă. Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia de orientare marxistă a fost fondat în 1898, pentru ca numai după cinci ani să se rupă în două facţiuni importante: a menşevicilor şi a bolşevicilor. Vladimir Ulianov (Lenin) a publicat în 1902 lucrarea Ce este de făcut?. Partidul Socialist Revoluţionar (eserii) a fost fondat în Harkov în 1900, iar aripa sa militară, Organizaţia combatantă (Boevaia Organizaţiia), s-a făcut vinovată de asasinarea a numeroase personalităţi politice până în 1905, dar şi după acest an, printre care şi doi miniştri ai internelor, Dmitri Sergheevici Sipiaghin în 1902 şi succesorul lui, Viaceslav von Plehve, în 1904. Aceste asasinate au făcut guvernul să dea şi mai multă putere poliţiei.

Războiul ruso-japonez, foarte popular la început, a devenit în scurtă vreme o sursă de nemulţumiri populare, odată ce au apărut primele insuccese majore militare. Ţăranii nemulţumiţi de inechităţile eliberării din iobăgie s-au răsculat în întreaga ţară, dând foc la ferme. Creşterea economică din anii 1890-1900 s-a transformat în depresie, iar muncitorii au început să-şi exprime din ce în ce mai puternic revendicările economice şi politice. În 1903, o treime din armata imperială din vestul Rusiei era angajată în "acţiuni represive".

Ţarul Nicolae al II-lea s-a suit pe tron în 1894. La fel ca şi predecesorii săi, şi el s-a opus cu îndărătnicie oricăror reforme politice.

[modifică] A fost revoluţie?

Pe 9 ianuarie (stil vechi)/22 ianuarie (stil nou), în ziua cunoscută sub numele de "Duminica însângerată", a avut loc la Sankt Peterburg o mare demonstraţie populară. Marşul de protest a fost dispersat în forţă de cazaci, chiar în faţa Palatului de Iarnă al ţarului. Numărul victimelor variază de la o sursă la alta, dar este în general acceptată cifra de o mie de morţi şi răniţi.

Acest eveniment a fost scâteia care a aprins revolta în societatea rusă. Fiecare grup protestatar avea propriile lui ţeluri, chiar în cadrul aceleiaşi clase sociale, şi fiecare lupta pentru atingerea obiectivelor fără nici o cooperare sau coordonare între nemulţumiţi. Cele mai importante grupuri protestatare erau cele ale ţăranilor (obiective economice), ale muncitorilor industriali (obiective economice şi antiindustrialiste), ale intelectualilor şi liberalilor (drepturi cetăţeneşti), ale militarilor (obiective economice) şi cele ale minorităţilor naţionale (drepturi politice şi culturale).

Situaţia economică a ţăranilor era cumplită, dar fără să se bucure de o conducere unificată, fiecare grupuscul lupta pentru propriile lui obiective. Revoltele s-au răspândit în tot imperiul şi s-au desfăşurat pe toată durata anului 1905, având momente de maxim în timpul verii şi al toamnei, culminând în noiembrie. Arendaşii doreau chirii mai mici, angajaţii doreau salarii mai mari, iar proprietarii de pământ doreau suprafeţe agricole mai întinse. Revoltele se manifestau prin ocuparea abuzivă a terenurilor agricole, urmate uneori de incendieri şi violenţe, jefuirea proprietăţilor mari, vânătoarea ilegală şi defrişarea pădurilor. În zona Samara, ţăranii şi-au format propria lor republică, confiscând pământul şi împărţind loturi agricole până în momentul în care trupele guvernamentale au pus capăt revoltei. Violenţă revoltelor diferea funcţie de condiţiile de viaţă mai bune sau mai rele ale ţăranilor. Ţaranii lipsiţi de pământ din Livonia şi Kurlanda au atacat marile proprietăţi şi au incendiat ogoarele şi conacele, în timp ce cei mai avuţi din Grodno, Kovno şi Minsk s-au manifestat mult mai puţin violent. În total, 3.228 de revolte au trebuit să fie înăbuşite de armată, iar proprietarii de pământuri au suferit pierderi de 29.000.000 de ruble.

Partidele politice radicale din Rusia au intervenit rapid în sprijinul revoltelor ţărăneşti. Au fort mai multe încercări de creare ale unui consiliu care să organizeze şi să conducă acţiunile ţăranilor, ceea ce a dus la apariţia în mai a "Uniunii Ţăranilor din Intreaga Rusie". Consiliul era format din delegaţi regionali şi avea legături strânse cu Partidul Socialist Revoluţionar, dar a eşuat să propună obiective realiste şi coerente.

După evenimentele din 1905, revoltele ţărăneşti au reizbucnit în 1906 şi au durat până în 1908. Concesiunile guvernului au fost percepute ca sprijin pentru redistribuirea pământurilor, aşa că au apărut atacuri împotriva marilor proprietari funciari, dar şi asupra "neţăranilor", prin care aceştia erau forţaţi să fugă. Având credinţa că o redistribuire a pământurilor era iminentă, ţăranii au hotărât să acţioneze în avans, până la luarea deciziilor oficiale. Aceste acţiuni au fost rapid şi aspru reprimate.

Forma de luptă a muncitorilor a fost greva. Au izbucnit greve masive în Sankt Peterburg imediat după evenimentele din Duminica Sângeroasă, implicând aproximativ 400.000 de muncitori până la sfârşitul lunii ianuarie. Acţiunile protestatare s-au răspândit rapid în centrele industriale din Polonia, Finlanda şi din Ţările Baltice. În Riga, 80 de protestatari au fost ucişi pe 13 ianuarie (stil vechi), iar, în Varşovia, după numai câteva zile, peste 100 de grevişti au fost împuşcaţi în timpul unei demonstraţii. Până în februarie au mai fost greve în Caucaz şi în aprilie în Urali şi în zona adiacentă. În martie, toate instituţiile de învăţământ superior au fost închise până la sfârşitul anului, făcându-i pe studenţii radicali să se alăture muncitorilor grevişti. Greva generală a feroviarilor din 8 octombrie (stil vechi) s-a transformat rapid în grevă generală în Moscova şi Sankt Peterburg. Acestă grevă a dus la apariţia Sovietului deputaţilor muncitorilor din Sankt Peterburg, o grupare aflată sub controlul menşevicilor, soviet care a organizat greva în peste 200 de fabrici. Până pe 13 octombrie (stil vechi), erau în grevă peste 2.000.000 de muncitori, iar activitatea pe căile ferate încetatse aproape total.

[modifică] Efecte

Guvernul a reacţionat destul de repede. Ţarul a sperat să nu fie obligat să facă nici o schimbare majoră şi l-a demis pe Sviatopolk-Mirskii pe 18 ianuarie (stil vechi). După asasinarea rudei imperiale, Marele Duce Serghei Alexandrovici (4 februarie stil vechi), ţarul a fost de acord cu anumite concesii. Pe 18 februarie (stil vechi), el a dat publicităţii "edictul Bulîghin", prin care promitea formarea unei adunări "consultative", toleranţă religioasă, drepturi naţionale şi culturale pentru polonezi şi scăderea chiriilor agricole ale ţăranilor fără pământ. Aceste concesiuni nu au fost suficiente pentru restabilirea ordinei în ţară, ţarul fiind obligat să accepte pe 6 august (stil vechi) crearea Dumei consultative. Când au fost aduse la cunoştrinţa publicului slabele puteri ale Dumei şi limitele impuse electoratului, revoltele au reizbucnit, culminând cu greva generală din octombrie.

Pe data de 14 octombrie (stil vechi) 1905, Witte şi Alexis Obolenskii au redactat Proclamaţia din Octombrie], document pe care l-au prezentat ţarului. Aici erau formulate pe scurt cererile Congresului zemstvelor din septembrie, care cerea acordarea de drepturi cetăţeneşti, permisiunea de formare a partidelor politice, extinderea dreptului de vot (chiar până la sufragiul universal) şi stabilirea Dumei ca organ central legiuitor. Ţarul a mai aşteptat trei zile, după care a semnat proclamaţia pe 17 octombrie (stil vechi)/ 30 octombrie (stil nou), dorind să evite un masacru, dar, pe de altă parte, dându-şi seama că nu are suficiente forţe în capitală pentru înăbuşirea revoltelor. El a regretat profund că a tebuit să semneze proclamaţia şi a declarat că că se "simte bolnav de ruşine de această trădare a dinastiei".

Când a fost publicată proclamaţia, au izbucnit demonstraţii spontane de sprijin în cele mai importante oraşe ale imperiului. Grevele din capitală şi din celelalte centre industriale s-au încheiat în mod oficial. Concesiunile au fost însoţite de acţiunile reînoite şi brutale împotriva revoltelor. Au existat şi reacţii ale elementelor conservatoare ale societăţii, în special atacuri antievreieşti – aproximativ cinci sute fiind ucişi într-o singură zi în Odesa. Până şi ţarul a afirmat că 90% dintre revoluţionari au fost evrei.

Revoltele s-au încheiat în decembrie cu un ultim spasm în Moscova. Între 5 decembrie şi 7 decembrie (stil vechi), comitetul bolşevic a impus o grevă generală, ameninţându-i pe spărgătorii de grevă. Guvernul a trimis trupe pe data de 7 decembrie şi au început lupte de stradă. O săptămână mai târziu, regimentul Semenovskii a fost adus în zonă şi a fost utilizată artileria pentru bombardarea cartierelor muncitoreşti. Pe 18 decembrie (stil vechi), după ce a au fost ucişi aproximativ 1.000 de oameni şi o bună parte a oraşului a fost preschimbat în ruine, bolşevicii s-au predat. În cursul represaliilor care au urmat, numărul victimelor ucise sau bătute a rămas necunoscut.


[modifică] Urmări

Printre partidele politice nou formate sau intrate în legalitate au fost cel al intelectualilor liberali Partidul Constituţional Democratic (Kadeţii), Grupul Muncii (Trudovik), Uniunea lui 17 octombrie (Octombriştii) şi Uniunea Proprietarilor Agricoli.

Legile electorale au fot promulgate în decembrie 1905. Ele dădeau dreptul la vot cetăţenilor de peste 25 ani, care alegeau prin colegiile electorale. Primele alegeri pentru Duma au avut loc în martie 1906 şi au fost boicotate de socialişti, de eseri şi de bolşevici. În prima Dumă au intrat 170 de kadeţi, 90 de trudovici, 100 de reprezentanţi fără partid ai ţăranilor, 63 de de naţionalişti de diferite orientări şi 16 octombrişti.

În aprilie 1906, guvernul a prezentat proiectul noii constituţii. Ţarul era confirmat ca autocrat, având controlul total asupra guvernului, politicii externe, bisericii şi forţelor armate. Rolul Dumei a fost schimbat, devenind camera inferiaoră a parlamentului bicameral, camera superioară fiind Consiliul de Stat numit de ţar. Proiectele legislative, pentru a căpăta putere de lege, trebuiau aprobate în ordine de Dumă, Consiliul de Stat şi de ţar. Numai în condiţii excepţionale, guvernul putea ocoli discutarea în Parlament a proiectelor de legi. Tot în aprilie, după ce a negociat un împrumut de 900 de milioane de ruble pentru echilibrarea finanţelor imperiului, Serghei Witte şi-a dat demisia. Se pare că ţarul îşi pierduse încrederea în omul politic, perceput în acele vremuri ca "ultimul şi cel mai de frunte politician al Imperiului Rus". Witte a fost înlocuit cu un slujbaş loial palatului, Ivan Goremîkin.

Pentru că cerea liberalizarea în continuare a vieţii politice şi pentru că ajunsese să fie o tribună a agitatorilor, ţarul a desfiinţat prima Dumă în iulie 1906. În ciuda speranţelor kadeţilor şi a temerilor guvernamentale, nu au apărut reacţii populare violente în ţară. Totuşi, după o tentativă eşuată de asasinare a lui Piotr Stolîpin, au fost înfiinţate tribunale excepţionale care să judece rapid teroriştii. În următoarele opt luni peste o mie de persoane au fost spânzurate, laţul călăului ajungând să fie poreclit "cravata lui Stolîpin".

De fapt, ţara a rămas neschimbată, puterea politică a rămas în mâinile ţarului, iar bogăţia şi moşiile în cele ale nobililor. Înfiinţarea Dumei, ca şi desfiinţarea ei, a reuşit să dezbine grupurile revoluţionare. După ce conducătorii revoluţionarilor au fost întemniţaţi sau trimişi în exil, camarazii lor rămaşi în libertate nu au ştiut ce să aleagă: să candideze sau nu pentru Dumă? Despărţirile şi diviziunile interne i-a menţinut dezorganizaţi şi lipsiţi de putere pe radicali până în timpul primului război mondial.

[modifică] Finlanda

În Marele Ducat al Finlandei, greva generală din 1905 a dus la desfiinţarea Dietei Finlandei şi la înfiinţarea Parlamentului Finlandei. Evenimetele anului 1905 au dus şi la oprirea temporară a politicii de rusificare a Finlandei începute în 1899.