Utilizator:83.103.150.199/Les Temps modernes, Prezentare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Jean-Paul Sartre
[modifică] Les Temps modèrnes
[modifică] Prezentare
Editorialul primului număr al mensualului Les Temps modèrnes, din 1 octombrie 1945, în care Jean-Paul Sartre precizează direcţia revistei şi schiţează teoria scriitorului angajat.
Toţi scriitorii de origine burgheză au cunoscut ispita iresponsabilităţii; de un secol încoace, ea e o tradiţie în domeniul literelor. Autorul face rareori o legătură între operele lui şi remuneraţia primită pentru ele. Pe de o parte, el scrie, cântă, suspină; pe de alta, i se dau bani. Iată două fapte fără legătură aparentă; nu-i mai rămâne decât să presupună că i se dă o pensie ca să suspine. În felul acesta, el se consideră mai degrabă un fel de student titular al unei burse, decât un lucrător care primeşte preţul eforturilor sale. Teoreticienii Artei pentru Artă şi cei ai Realismului i-au întărit, de altfel, convingerea aceasta. S-a remarcat oare că au acelaşi scop şi aceeaşi origine? Autorul care urmează preceptele celor dintâi are drept grijă principală să producă opere care nu folosesc la nimic; de vreme ce sunt cu totul gratuite, fără rădăcini, desigur că îi vor părea de îndată şi frumoase. În felul acesta se aşează în marginea societăţii; sau mai degrabă nu consimte să figureze în ea decât cu titlul de consumator: întocmai ca un bursier. Realistul consumă şi el, la rândul lui, cu plăcere. Cu producţia e o altă problemă: i s-a spus că ştiinţa nu trebuie să se preocupe de ceea ce e util, şi atunci el doreşte să atingă imparţialitatea aridă a savantului. Ni s-a tot spus că acesta „se apleca” asupra mediilor pe care vroia să le descrie. Se apleca! Unde era, deci? În aer? Adevărul e că, nesigur pe poziţia lui socială, prea timorat pentru a se îndrepta împotriva burgheziei care-l plăteşte, dar şi prea lucid pentru a o accepta fără rezerve, el a ales să-şi judece timpurile şi prin asta a început să creadă că le rămâne exterior, aşa cum experimentatorul este exterior sistemului experimental. În felul acesta, detaşarea ştiinţei pure s-a întâlnit cu gratuitatea Artei pentru Artă. Nu întâmplător, Flaubert este în acelaşi timp stilist, iubitor pur al formei şi părinte al naturalismului; nu întâmplător se felicitau fraţii Goncourt că ştiu să observe şi să aibă o scriitură artistică în acelaşi timp.
Această moştenire a iresponsabilităţii a semănat confuzia în multe spirite. Ele suferă de o remuşcare literară şi nu mai ştiu prea bine dacă a scrie e admirabil sau grotesc. Altădată, poetul se lua drept profet, lucru onorabil; apoi, devine paria şi blestemat, mai treacă-meargă. Astăzi, însă, iată-l căzut la nivelul specialiştilor, trecând, nu fără o strângere de inimă, în registrele de hotel meseria de „om de litere” în dreptul numelui său. Om de litere – în sine, această asociere de cuvinte are de ce să provoace râsul. Te gândeşti la un Ariel, la o vestală, la un copil teribil, ori la vreun maniac inofensiv din categoria halterofililor sau numismaţilor. Toate astea sunt destul de ridicole. Omul de litere scrie atunci când se bate; într-o zi, e mândru de asta, se simte preot şi păstrător al valorilor ideale; a doua zi îl cuprinde ruşinea, e de părere că literatura seamănă mult cu un fel special de afectare. În preajma burghezilor care-l citesc, are conştiinţa demnităţii lui; însă în faţa muncitorilor, care nu-l citesc, suferă de un complex de inferioritate, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în 1936 la Maison de la Culture. E sigur că acest complex e la originea a ceea ce Paulhan numeşte terorism, că el i-a determinat pe suprarealişti să dispreţuiască literatura din care trăiau. După primul război mondial, au venit timpurile unui lirism special; cei mai buni scriitori, cei mai puri dintre ei, mărturiseau în public tot ceea ce îi umilea şi erau satisfăcuţi când îşi atrăgeau dezaprobarea burgheză: produseseră o scriere care, prin consecinţele ei, semăna un pic cu un act. Aceste încercări izolate nu au împiedicat, însă, deprecierea zi după zi a cuvintelor. A avut loc o criză a retoricii, apoi o criză a limbajului. În anii premergători celui de al doilea război mondial, cea mai mare parte a literatorilor se resemnaseră cu rolul de vechituri. Se mai găsiră, în fine, şi câţiva autori care să împingă până la capăt consecinţele inutilităţii, spunându-şi că nu au făcut destul atunci când au produs o carte pur şi simplu inutilă, susţinând, astfel, că ţelul secret al oricărei literaturi era distrugerea limbajului şi că, pentru a-l atinge, era suficient să vorbeşti fără a spune nimic. Această tăcere inepuizabilă a fost o vreme la modă, iar Mesageriile Hachette au distribuit în biblioteci comprimate de tăcere sub forma unor romane voluminoase. Astăzi, lucrurile au ajuns atât de departe, încât s-au văzut şi scriitori, îndepărtaţi sau pedepsiţi pentru că-şi vânduseră pana nemţilor, care manifestau o uimire dureroasă: „Cum adică”, se întrebau, „ceea ce scrii te angajează cu adevărat?”.
Noi nu vrem să ne fie ruşine că scriem, şi n-avem chef să vorbim ca să nu spunem nimic. Chiar dacă am vrea, tot n-am putea face asta; nimeni nu poate. Fiecare scriere posedă un sens, chiar dacă acesta e departe de cel pe care vroia autorul să i-l atribuie. Pentru noi, într-adevăr, scriitorul nu este nici vestală nici Ariel, el este „pe fază” orice ar face, marcat, compromis, chiar şi în cea mai retrasă sihăstrie. Dacă uneori îşi foloseşte arta pentru a produce bibelouri de zădărnicie sonoră, este şi acesta un semn: acela că există o criză a literelor şi, fără îndoială, a societăţii, sau că pătura conducătoare l-a orientat, cu consimţământul lui, spre o activitate de lux, de frică să nu îngroaşe rândurile revoluţionarilor. Flaubert, care a tunat şi a fulgerat atât de mult împotriva burghezilor şi care se credea retras din maşinăria socială, ce este oare pentru noi, dacă nu un rentier de talent? Şi arta lui migăloasă, nu presupune ea, oare, confortul de la Croisset, solicitudinea unei mame sau a unei nepoate, un regim de ordine, un comerţ prosper, dividende de încasat cu regularitate? În câţiva ani, o carte devine un fapt social pe care-l interogăm ca pe o instituţie sau pe care-l inserăm în statistici ca pe un lucru; ea se confundă imediat cu bunurile unei epoci, cu obiceiurile ei, cu pălăriile, mijloacele de transport şi alimentaţia ei. Istoricul va spune despre noi: „Mâncau asta, citeau asta, se îmbrăcau astfel”. Primele căi ferate, holera, revolta mătăsarilor, romanele lui Balzac, apariţia industriei concurente sunt elemente care caracterizează la fel de bine Monarhia din Iulie. Toate astea s-au spus şi s-au repetat de la Hegel încoace: noi vrem să tragem din ele concluziile practice. De vreme ce scriitorul nu are nici un mijloc de a evada, noi vrem să îmbrăţişeze strâns epoca sa; ea este şansa lui unică, este făcută pentru el şi el e făcut pentru ea. S-a spus că e regretabilă indiferenţa lui Balzac faţă de zilele din ’48, neînţelegerea înfricoşată a lui Flaubert faţă de Comună; o regretăm la rândul nostru pentru ei: exista acolo ceva ce au pierdut pentru totdeauna. Noi nu vrem să pierdem nimic din timpurile noastre; poate că există altele mai frumoase, dar acestea sunt ale noastre; nu avem decât această viaţă de trăit, în mijlocul acestui război, al acestei revoluţii poate. Să nu se tragă concluzia de aici că predicăm un soi de populism; dimpotrivă. Populismul e o odraslă de bătrâni, tristul avorton al ultimilor realişti; e o ultimă încercare de a ieşi cu îndemânare din joc. Noi suntem convinşi, dimpotrivă, că nu te poţi retrage din joc. De-am fi muţi şi încremeniţi ca pietrele, chiar pasivitatea noastră ar reprezenta o acţiune. Cel care şi-ar consacra viaţa scrierii unor romane despre hitiţi ar face din absenţa sa o luare de poziţie. Scriitorul se află în situaţie în epoca sa: fiecare cuvânt are consecinţe. Fiecare tăcere, deopotrivă. Pe Flaubert şi pe fraţii Goncourt îi consider responsabili pentru represiunea care a urma Comunei, pentru că nu au scris nici un rând ca să o împiedice. Nu era treaba lor, se va spune. Dar procesul lui Calas era oare treaba lui Voltaire? Condamnarea lui Dreyfuss era treaba lui Zola? Administraţia din Congo era treaba lui Gide? Fiecare dintre aceşti autori, într-o împrejurare anume a vieţii lui, şi-a măsurat responsabilitatea de scriitor. Anii Ocupaţiei ne-au învăţat ce înseamnă responsabilitatea. De vreme ce acţionăm asupra timpului nostru prin însăşi existenţa noastră, noi hotărâm că această acţiune va fi voluntară. Mai trebuie spus, totuşi, că nu e chiar atât de rar ca un scriitor să se îngrijească, din modesta lui poziţie, de felul cum va arăta viitorul. E însă vorba, în cazul lor, de un viitor vag şi conceptual care priveşte întreaga umanitate şi asupra căruia n-avem nici un indiciu: va avea istoria un sfârşit? Soarele se va stinge? Care ar fi condiţia omului într-un regim socialist al anului 3000? Lăsăm aceste reverii în seama autorilor de anticipaţie: doar viitorul acestei epoci trebuie să facă obiectul atenţiei noastre; un viitor limitat care abia dacă se poate distinge – căci o epocă, la fel ca şi un om, înseamnă mai întâi un viitor. E alcătuită din muncile în curs, din ceea ce întreprinde, din proiectele pe termen mai mult sau mai puţin lung, din revoltele ei, din luptele şi din speranţele ei: când se va termina războiul? Cum vom reface ţara? Cum vom gândi relaţiile internaţionale? Ce vor reprezenta reformele sociale? Vor triumfa forţele reacţiunii? Va exista o revoluţie – şi dacă da, cum va fi aceasta? Viitorul acesta îl facem noi înşine, şi nu vrem deloc să avem un altul. Fără îndoială, anumiţi autori au griji mai puţin actuale şi viziuni cu mult mai largi. Ei trec printre noi ca nişte absenţi. Unde sunt, atunci? Alături de strănepoţii lor, se întorc spre a judeca această epocă dispărută care a fost a noastră şi din care ei au rămas singurii supravieţuitori. Dar fac un calcul greşit: gloria postumă se sprijină întotdeauna pe o neînţelegere. Ce ştiu ei despre aceşti nepoţi care vor veni să-i pescuiască dintre noi! Nemurirea e un alibi cumplit; nu-i uşor să trăieşti cu un picior în mormânt şi cu altul în afara lui. Cum să mai faci ordine în afacerile curente, când le priveşti de la o asemenea distanţă! Cum să te mai pasionezi pentru o luptă, cum să te mai bucuri de o victorie! Totul e echivalent. Ei ne privesc fără să ne vadă: suntem deja morţi în ochii lor, şi se întorc alene la romanele lor, scrise pentru nişte oameni pe care nu-i vor vedea niciodată. Au permis ca nemurirea să le fure viaţa. Noi scriem pentru contemporanii noştri, nu dorim să privim lumea noastră cu nişte ochi viitori, ar fi mijlocul cel mai sigur de a o ucide, ci cu ochii aceştia ai noştri de carne, cu ochii noştri trecători. Nu dorim să ne câştigăm procesul în apel şi n-avem ce face cu o reabilitare postumă: aici, în timpul vieţilor noastre, se pierde sau se câştigă procesul.
Nu ne gândim, cu toate acestea, să instaurăm un relativism literar. Avem prea puţin respect pentru istoricul pur. Şi, de altfel, există oare un istoric pur, altundeva decât în manualele dlui Seignobos? Fiecare epocă dezvăluie un aspect al condiţiei umane, în fiecare epocă omul se alege pe sine dinaintea celuilalt, a iubirii, a morţii, a lumii, şi chiar şi atunci când se înfruntă două tabere pe chestiunea dezarmării F.F.I. [Forces françaises de l’intérieur, denumire sub care erau grupate, după Eliberare, forţele care luptaseră în Rezistenţă – n.t.] sau a ajutorului furnizat republicanilor spanioli, în joc este de fapt această alegere metafizică, acest proiect singular şi absolut. Astfel, luând parte la singularitatea epocii noastre, ne alăturăm până la urmă eternului, şi este datoria noastră de scriitori să facem vizibile valorile de eternitate care sunt implicate în aceste lupte sociale sau politice. Însă nu ne interesează deloc să le căutăm într-un cer inteligibil: ele nu prezintă interes decât sub aspectul lor actual. Departe de a fi relativişti, afirmăm deschis că omul este un absolut. Însă el e astfel în ceasul său, în mediul său, pe pământul său. Ceea ce este absolut, ceea ce o mie de ani de istorie nu vor putea şterge, este hotărârea aceasta de neînlocuit, incomparabilă, pe care el o ia în acest moment în legătură cu aceste împrejurări precise. Absolutul este Descartes, omul acesta a cărui imagine ne scapă pentru că e mort, care a trăit în epoca sa, care a gândit-o în fiecare zi, cu mijloacele sale de bord, care şi-a format doctrina plecând de la o anume etapă a ştiinţelor, care i-a cunoscut pe Gassendi, Caterus şi Mersenne, care a iubit în tinereţea lui o tânără saşie, a participat la război şi a lăsat însărcinată o servitoare, care a contestat principiul autorităţii în general şi în particular autoritatea lui Aristotel, şi care ni se înfăţişează astăzi, dezarmat dar nu învins, ca un reper; ceea ce este relativ e cartezianismul, această filozofie hoinară care e purtată de la un secol la altul şi în care fiecare găseşte ce vrea să pună. Nu alergând după nemurire vom deveni eterni: nu vom fi nişte absoluturi pentru că am reflectat în operele noastre nişte principii descărnate, îndeajuns de vide şi de nule ca să treacă de la un secol la altul, ci pentru că ne vom fi luptat cu pasiune în epoca noastră, pentru că o vom fi iubit cu pasiune şi vom fi acceptat să pierim definitiv odată cu ea.
În rezumat, intenţia noastră este să producem anumite schimbări în societatea care ne înconjoară. Prin asta nu înţelegem o schimbare în suflete: lăsăm bucuroşi direcţiunea sufletelor în seama autorilor cu o clientelă specializată. Noi, care, fără a fi materialişti, nu am despărţit niciodată sufletul de corp şi nu cunoaştem decât o realitate ireductibilă, realitatea umană, ne numărăm printre cei care vor să schimbe în acelaşi timp condiţia socială a omului şi concepţia lui despre sine. La fel, privitor la evenimentelor politice şi sociale care vor veni, revista noastră va lua poziţie în fiecare caz în parte. Nu o va face dintr-un unghi politic, altfel spus nu va sluji nici un partid; însă se va strădui să desprindă o concepţie asupra omului din care să se inspire tezele prezentului, şi îşi va manifesta sprijinul potrivit concepţiei pe care o susţine. Dacă vom putea să ne ţinem promisiunile, dacă vom reuşi să împărtăşim cititorilor noştri punctele noastre de vedere, nu vom desprinde din aceasta vreun orgoliu exagerat; ne vom bucura doar că am regăsit o bună conştiinţă profesională şi că literatura, în viziunea noastră cel puţin, a redevenit ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să înceteze a fi: o funcţie socială.
Şi care este, vom fi întrebaţi, această concepţie despre om pe care pretindeţi a ne-o descoperi? Răspundem prin a spune că ea aleargă pe toate străzile şi că noi nu pretindem defel că o descoperim, ci doar că ajutăm la precizarea ei. Această concepţie, o voi numi totalitară; dar cum cuvântul poate să pară nefericit, cum el a fost puternic compromis în ultimii ani, fiind un instrument nu în slujba persoanei umane, ci a unui tip de stat opresiv, e cazul să oferim câteva explicaţii.
Mi se pare că putem defini intelectual clasa burgheză prin felul cum foloseşte spiritul de analiză, al cărui postulat iniţial este acela că elementele compuse trebuie să se reducă în mod necesar la o înlănţuire de elemente simple. Postulatul acesta a fost pe vremuri, în mâinile ei, o armă ofensivă care i-a folosit la dărâmarea bastioanelor Vechiului Regim. Totul a fost atunci analizat; aerul şi apa se reduceau dintr-un condei la elemente, spiritul – la suma impresiilor care-l compun, societatea – la suma indivizilor care o alcătuiesc. Ansamblurile se ştergeau: nu mai erau decât nişte somaţii abstracte datorate hazardului combinaţiilor. Realitatea se refugia în termenii ultimi ai descompunerii. Lucrul acesta avu efectul – este al doilea postulat al analizei – păstrării nealterate a proprietăţilor lor esenţiale, fie că intrau într-un compus, fie că existau în stare liberă. A existat o natură imuabilă a oxigenului, a hidrogenului, a azotului, a impresiilor elementare care compun spiritul nostru, a existat o natură imuabilă a omului. Omul era om aşa cum cercul era cerc: o dată pentru totdeauna; individul, proiectat în înălţimi sau prăbuşit în mizerie, rămânea funciar identic cu sine însuşi deoarece era conceput după modelul atomului de oxigen, care se poate combina cu hidrogenul pentru a obţine apa, cu azotul pentru a da aerul, fără ca structura sa internă să se schimbe. Acestea sunt principiile care au produs Declaraţia Drepturilor Omului. În societatea care privilegiază spiritul de analiză, individul, particulă solidă şi indivizibilă, vehicul al naturii umane, este ca un mic bob de mazăre într-o conservă cu boabe de mazăre: în întregime rotund, ferm, incomunicabil. Toţi oamenii sunt egali: trebuie înţeles că participă toţi în mod egal la esenţa omului. Toţi oamenii sunt fraţi: fraternitatea este un liant pasiv între molecule distincte, care ţin astfel locul unei solidarităţi de acţiune sau de clasă pe care spiritul de analiză nici măcar nu o poate concepe. Este o relaţie pe de-a întregul exterioară şi sentimentală care maschează simpla juxtapunere a indivizilor în societatea analitică. Toţi oamenii sunt liberi: liberi să fie oameni, se înţelege de la sine. Ceea ce înseamnă că acţiunea politicului trebuie să fie complet negativă: nu ţine de natura umană; e de-ajuns să îndepărteze obstacolele care nu-i permit să se desfăşoare. Astfel, bucuroasă să ruineze dreptul divin, dreptul naşterii şi al sângelui, toate acele drepturi care se sprijineau pe ideea că există o diferenţă de natură între oameni, burghezia şi-a confundat cauza cu cea a analizei şi a construit în folosul propriu mitul universalului. Invers decât revoluţionarii contemporani, ea nu a putut să-şi realizeze revendicările, decât abdicând de la conştiinţa ei de clasă: membrii celei de A Treia Stări din Constituantă erau burghezi prin faptul că se considerau pur şi simplu nişte oameni.
După o sută cincizeci de ani, spiritul de analiză rămâne doctrina oficială a democraţiei burgheze, doar că el a devenit acum armă defensivă. Burghezia are tot interesul să îmbrobodească păturile sociale ca şi altădată pe realitatea sintetică a Vechiului Regim. Ea se încăpăţânează să nu vadă peste tot decât oameni, să proclame identitatea lor, natura umană de-a lungul tuturor varietăţilor de situaţie: numai că o face împotriva salariaţilor. Un muncitor, pentru ea, este mai întâi un om – un om ca toţi ceilalţi. Dacă Constituţia îi acordă acestui om dreptul de vot şi libertatea opiniilor, el îşi manifestă natura umană la fel ca un burghez. O anumită literatură politică a reprezentat întotdeauna burghezul ca pe un spirit combinator şi îngândurat, a cărui unică grijă este să-şi apere privilegiile. De fapt, te constitui ca burghez alegând, o dată pentru totdeauna, o anumită viziune analitică a lumii pe care ai tendinţa să o impui tuturor oamenilor şi care exclude perceperea realităţilor colective. Astfel, apărarea burgheză este într-un anumit sens permanentă, şi ea se confundă cu burghezia însăşi; dar ea nu se manifestă prin calcule; în interiorul lumii pe care-o construieşte, este destul loc pentru virtuţile îngrijorării, ale altruismului – şi chiar pentru generozitate; numai că binefacerile burgheze sunt acte individuale care se adresează naturii umane universale, astfel cum se încarnează ea într-un individ. În acest sens, au aceeaşi eficacitate ca şi o propagandă abilă, căci titularul binefacerilor este constrâns să le accepte aşa cum îi sunt propuse, adică precum de la o creatură umană izolată pentru o altă creatură umană. Caritatea burgheză întreţine mitul fraternităţii.
Însă mai există o propagandă, care ne interesează cu deosebire aici, deoarece suntem scriitori, iar scriitorii se fac agenţii ei inconştienţi. Acea legendă a iresponsabilităţii poetului, de care vorbeam mai devreme, îşi are originea în spiritul de analiză. De vreme ce autorii burghezi se consideră ei înşişi nişte mici boabe într-o cutie cu boabe, solidaritatea care-i uneşte cu ceilalţi oameni li se va părea una strict mecanică, adică de simplă juxtapunere. Chiar dacă au un simţ viu al misiunii lor literare, ei se gândesc că au făcut destul descriind natura lor proprie sau cea a prietenilor lor; de vreme ce toţi oamenii sunt construiţi la fel, le vor fi făcut tuturor un serviciu descriindu-i pe câţiva. Şi cum postulatul de la care pleacă este cel al analizei, li se va părea simplu să utilizeze pentru a se cunoaşte metoda analitică. Aceasta este originea psihologiei intelectualiste a cărei cea mai reprezentativă ilustrare ne-o oferă opera lui Proust. Pederast, Proust a crezut că se poate sprijini pe experienţa sa homosexuală atunci când a vrut să descrie dragostea lui Swann pentru Odette; burghez, el prezintă acest sentiment al unui burghez bogat şi leneş pentru o femeie întreţinută ca pe prototipul iubirii; aceasta pentru că el crede în existenţa pasiunii universale, al cărei mecanism nu variază simţitor atunci când se modifică caracterele sexuale, condiţia socială, naţiunea sau epoca indivizilor care o resimt. După ce a „izolat” astfel afecţiunile sale imuabile, va putea să treacă, mai departe, la reducerea lor la nişte particule elementare. Credincios postulatelor spiritului de analiză, el nici măcar nu îşi imaginează că ar putea să existe o dialectică a sentimentelor, ci numai o mecanică a lor. Astfel, atomismul social, poziţie de repliere a burgheziei contemporane, antrenează atomismul psihologic. Proust s-a ales burghez, deoarece opera sa contribuie la reluarea mitului naturii umane.
Noi suntem convinşi că spiritul de analiză şi-a trăit traiul şi că unicul său rol este astăzi acela de a tulbura conştiinţa revoluţionară şi a-i izola pe oameni în profitul păturilor privilegiate. Nu mai credem în psihologia intelectualistă a lui Proust, pe care o considerăm naivă. De vreme ce am ales drept exemplu analiza sa asupra iubirii-pasiune, vom lumina fără îndoială cititorul menţionând punctele esenţiale în privinţa cărora refuzăm orice înţelegere cu el.
În primul rând, nu acceptăm a priori ideea că iubirea-pasiune ar fi o afecţiune constitutivă spiritului uman. Se poate foarte bine, cum a sugerat-o Denis de Rougement, ca ea să aibă o origine istorică în corelaţie cu ideologia creştină. De o manieră mai generală, găsim că un sentiment este întotdeauna expresia unui anume mod de viaţă şi a unei anume concepţii despre lume care sunt comune unei clase şi unei epoci, şi că evoluţia sa nu este efectul nu ştiu cărui mecanism interior, ci al acelor factori istorici şi sociali.
În al doilea rând, nu putem admite că o afecţiune umană ar fi compusă din elemente moleculare care se juxtapun fără să se modifice unele pe celelalte. Noi o considerăm nu ca pe o maşină bine unsă ci ca pe o formă organizată. Nu concepem posibilitatea de a face analiza iubirii deoarece dezvoltarea acestui sentiment, ca şi a tuturor celorlalte, este dialectică.
În al treilea rând, refuzăm să credem că iubirea unui invertit prezintă aceleaşi caractere precum cea a unui heterosexual. Caracterul secret, interzis al celei dintâi, aspectul ei de liturghie neagră, existenţa unei francmasonerii homosexuale, şi această damnare în care invertitul e conştient că intră împreună cu partenerul lui sunt tot atâtea fapte care ni se par că influenţează sentimentul în întregime şi până în detaliile evoluţiei sale. Noi pretindem că feluritele sentimente ale unei persoane nu sunt juxtapuse ci că există o unitate sintetică a afectivităţii, şi că fiecare individ intră în lumea afectivă care îi este proprie.
În al patrulea rând, nu negăm faptul că originea de clasă, mediul, naţiunea individului sunt simple simultaneităţi ale vieţii sale sentimentale. Găsim, dimpotrivă, că fiecare afecţiune, ca de altfel oricare altă formă de viaţă psihică, manifestă situaţia lui socială. Cutare muncitor, care câştigă un salariu, care nu posedă instrumentele meseriei lui, pe care munca îl izolează în faţa materiei şi care se apără împotriva opresiunii luând cunoştinţă de clasa sa, nu se va simţi în nici o împrejurare asemenea cutărui burghez de spirit analitic pe care profesiunea îl pune îl relaţie de politeţe cu ceilalţi burghezi.
Astfel, împotriva spiritului de analiză, vom recurge la o concepţie sintetică a realităţii, al cărei principiu este acela că un întreg, oricare ar fi el, este diferit în natură de suma părţilor sale. Pentru noi, ceea ce au oamenii în comun nu este o natură, ci o condiţie metafizică, şi prin aceasta înţelegem ansamblul constrângerilor care îi limitează a priori, necesitatea de a se naşte şi de a muri, cea de a fi finit şi de a exista în lume în mijlocul altor oameni. În rest, ei constituie realităţi care nu pot fi descompuse, ale căror idei, afecte şi acte sunt structuri secundare şi dependente, şi al căror caracter esenţial este acela de a fi situaţi, ei diferind între ei aşa cum situaţiile lor diferă între ele. Unitatea tuturor acestor semnificanţi este sensul pe care ei îl manifestă. Că scrie sau trage în jug, că alege o femeie sau o cravată, omul alege întotdeauna: manifestă mediul lui profesional, familia lui, clasa şi, până la urmă, de vreme ce e situat în raport cu lumea întreagă, el manifestă însăşi lumea. Un om este pământul întreg. Este prezent peste tot, acţionează peste tot, e responsabil pentru tot şi în oricare loc, la Paris, la Potsdam sau la Vladivostok, se joacă destinul lui. Aderăm la aceste concepţii pentru că ele ni se par adevărate, pentru că ni se par socialmente utile în momentul de faţă şi pentru că cea mai mare parte a spiritelor ni se pare că le-au presimţit sau le-au reclamat. Revista noastră ar dori să contribuie, din poziţia sa modestă, la constituirea unei antropologii sintetice. Însă, să o repetă, nu e vorba numai de a pregăti un progres în domeniul cunoaşterii pure: scopul îndepărtat pe care ni-l fixăm este o eliberare. Deoarece omul este o totalitate, nu e de ajuns, într-adevăr, să i se acorde dreptul de vot, fără să fie implicaţi şi ceilalţi factori care îl constituie; el trebuie să se elibereze în totalitate, cu alte cuvinte să se facă un altul acţionând deopotrivă de mult asupra constituţiei lui biologice şi asupra datelor politice ale situaţiei sale.
Şi totuşi, această viziune sintetică prezintă grave pericole; dacă individul este o secţiune arbitrară operată de spiritul de analiză, nu riscăm să înlocuim, renunţând la concepţiile analitice, primatul persoanei cu primatul conştiinţei colective? În felul acesta nu i se face dreptate spiritului de sinteză: omul-totalitate, abia ivit, va dispărea, înghiţit de clasă; doar clasa există, doar ea trebuie să-l elibereze. Dar, se va spune, eliberând clasa nu-i eliberăm oare şi pe oamenii care fac parte din ea? Nu neapărat: triumful Germaniei hitleriste a fost oare triumful fiecărui german? Şi, de altfel, se poate obţine sinteza? Mâine, cineva va veni să ne spună că clasa este o structură secundară, depinzând de un ansamblu mai vast care va fi, de pildă, naţiunea. Marea seducţie pe care nazismul a exercitat-o asupra anumitor spirite de stânga provenea fără îndoială din faptul că a dus concepţia totalitară la absolut; teoreticienii lor denunţau, la rândul lor, neajunsurile analizei, caracterul abstract al libertăţilor democratice; propaganda nazistă promitea şi ea să construiască un om nou, păstra cuvintele Revoluţie şi Libertate, doar că proletariatul de clasă era înlocuit cu un proletariat de naţiune. Indivizii erau reduşi doar la funcţiile lor depinzând de clasă, clasele la funcţiile naţiunii, iar naţiunile la funcţiile continentului european. Iar dacă, în ţările ocupate, muncitorii s-ar îndreptat împotriva invadatorului, e fără îndoială din cauză că se simţeau răniţi în aspiraţiile lor revoluţionare, dar mai ales pentru că aveau un dispreţ irepresibil faţă de individul dizolvat în comunitate.
Astfel, conştiinţa contemporană pare sfâşiată de o antinomie. Cei care pun mai presus de toate demnitatea persoanei umane, libertatea sa, drepturile sale imprescriptibile, înclină prin aceasta să gândească folosind spiritul de analiză, care concepe indivizii în afara condiţiilor lor reale de existenţă, le atribuie o natură umană imuabilă şi abstractă care-i izolează şi îi face să neglijeze solidaritatea între ei. Acei care au înţeles foarte bine că omul e înrădăcinat în colectivitatea sa şi care vor să afirme importanţa factorilor economici, tehnici şi istorici, fac apel la spiritul de sinteză care, orb în privinţa persoanelor, nu are ochi decât pentru grupuri. Această antinomie se vădeşte, de exemplu, în credinţa foarte răspândită că socialismul este la antipodul libertăţilor individuale. Astfel, cei care preţuiesc autonomia persoanei ar fi nevoiţi să accepte un liberalism capitalist ale cărui consecinţe nefaste le cunoaştem; iar cei care cer o organizare socialistă a economiei ar fi nevoiţi să o aştepte numai de la un stat totalitar. Răul actual vine din faptul că nimeni nu poate accepta consecinţele extreme ale principiilor lui: există o componentă „sintetică” la democraţii de bună credinţă; există o componentă analitică la socialişti. Să ne amintim, de exemplu, ce a reprezentat în Franţa partidul radical. Unul din teoreticienii lui a publicat o lucrare intitulată „Cetăţeanul contra puterilor”. Titlul acesta arată îndeajuns cum vedea el politica; toate ar merge de minune dacă cetăţeanul izolat, reprezentant molecular al naturii umane, ar exercita un control asupra aleşilor lui şi, la nevoie, ar exercita presiuni asupra lor. Numai că radicalii n-au putut să nu-şi recunoască până la urmă eşecul; acest mare partid nu mai avea, în 1939, nici voinţă, nici program, nici ideologie; s-a prăbuşit în oportunism pentru că a vrut să rezolve politic probleme care nu aveau o rezolvare politică. Capetele cele mai înţelepte au fost atunci foarte mirate: dacă omul este un animal politic, cum se face că, dându-i-se libertatea politică, el nu şi-a reglat o dată pentru totdeauna soarta? Cum se face că liberul joc al instituţiilor parlamentare nu a reuşit să pună capăt mizeriei, şomajului, opresiunii trusturilor? Cum de există o luptă de clasă dincolo de opoziţia fraternă a partidelor? Nu e nevoie de prea multă reflecţie pentru a întrevedea limitele spiritului analitic. Faptul că radicalismul căuta mereu să facă o alianţă cu partidele de stânga arată clar direcţia în care îşi angaja simpatiile şi aspiraţiile confuze: îi lipsea tehnica intelectuală care i-ar fi permis, dacă nu să rezolve, cel puţin să formuleze corect problemele pe care le înfăţişa atât de confuz.
Stinghereala e la fel de mare şi în tabăra cealaltă. Clasa muncitoare s-a făcut moştenitoarea tradiţiilor democratice. Şi-a reclamat dezrobirea în numele democraţiei. Or, am văzut, idealul democratic se prezintă istoric sub forma unui contract social între indivizi liberi. În sensul acesta, revendicările analitice ale lui Rousseau se întâlnesc adesea prin consecinţe cu revendicările sintetice ale marxismului. De altfel, formaţia tehnică a muncitorului dezvoltă în el spiritul de analiză. Asemănător prin aceasta savantului, el trebuie să rezolve problemele materiei prin analiză. Dacă se gândeşte la persoane, are tendinţa, pentru a le înţelege, să facă apel la raţionamentele care-i foloseau în muncă; aplică astfel comportamentelor umane o psihologie de analiză asemănătoare celei a secolului XVII francez.
Existenţa simultană a celor două tipuri de explicaţii dezvăluie o anumită nehotărâre: acest permanent recurs la „ca şi cum…” subliniază faptul că marxismul nu dispune încă de o psihologie de sinteză potrivită concepţiei sale totalitare asupra clasei.
În ce ne priveşte, noi refuzăm să ne lăsăm sfâşiaţi între teză şi antiteză. Ne dăm seama fără greutate că un om, chiar dacă situaţia îl condiţionează total, poate să fie un centru de indeterminare ireductibil. Acest sector de imprevizibilitate care se decupează astfel în câmpul social este ceea ce noi numim libertate, iar persoana nu e nimic altceva decât libertatea sa. Această libertate nu trebuie să o gândim ca o putere metafizică a „naturii” umane şi nici ca pe o licenţă de a face ce vrei, nici ca pe cine ştie ce refugiu interior pe care l-am avea chiar şi robiţi în lanţuri. Nu facem ce vrem şi totuşi suntem responsabili de ceea ce suntem: iată un fapt; omul care se explică simultan prin atâtea cauze îşi duce totuşi singur povara sinelui. În sensul acesta, libertatea ar putea să pară un fel de blestem, ea este un blestem. Dar este şi unica sursă a măreţiei omeneşti. Asupra acestui fapt, marxiştii vor fi de acord cu noi în spirit, dacă nu şi în literă, căci ei nu pierd nici un prilej, din câte ştiu, să pronunţe condamnări morale. Lucrul rămâne să fie explicat, dar e problema filozofilor, nu a noastră. Noi ne vom mulţumi să remarcăm că dacă societatea e cea care face persoana, cu toate acestea persoana, printr-o răsucire pe care Auguste Comte o numea trecerea la subiectivitate, e cea care face societatea. Fără viitorul ei, o societate nu e decât un morman de material, însă viitorul ei nu e decât proiectul de sine pe care-l fac, dincolo de starea de lucruri prezentă, milioanele de oameni care o alcătuiesc. Omul nu e decât o situaţie; un muncitor nu e liber să simtă sau să gândească precum un burghez; dar pentru ca această situaţie să reprezinte un om, un om întreg, trebuie ca ea să fie trăită şi depăşită înspre un scop anume. În ea însăşi, ea rămâne indiferentă; atâta vreme cât o libertate umană nu se însărcinează să poarte un anumit sens, ea nu este nici tolerabilă, nici insuportabilă; atâta vreme cât o libertate nu se resemnează, nu se revoltă împotriva ei înseşi, adică atâta vreme cât un om nu se alege înlăuntrul ei, alegându-şi semnificaţia. Şi doar atunci, în interiorul acestei alegeri libere, ea devine determinantă pentru că este supradeterminată. Nu, un muncitor nu poate trăi ca un burghez; în organizarea socială de azi, trebuie să se supună până la capăt condiţiei lui de salariat; nici o scăpare nu e posibilă, nici un recurs împotriva acestui fapt. Numai că un om nu există precum un arbore sau o piatră: trebuie să se lase transformat. Total condiţionat de clasa lui, de salariul lui, de natura muncii pe care o face, condiţionat până şi în sentimentele, până şi-n gândurile sale, el e singurul care hotărăşte sensul condiţiei sale şi a celei a camarazilor săi, el e cel care, în mod liber, conferă proletariatului un viitor de umilinţe fără sfârşit sau de cucerire şi victorie, după cum se alege pe sine să fie resemnat sau revoluţionar. Şi iată care e alegerea de care este responsabil. Nu mai e liber să nu aleagă: e angajat, trebuie să parieze, şi abţinerea e tot o alegere. Dar este liber să aleagă dintr-o singură lovitură destinul său, destinul tuturor oamenilor şi valoarea care trebuie atribuită umanităţii. În felul acesta el se alege deopotrivă muncitor şi om, conferind în acelaşi timp o semnificaţie proletariatului. Astfel arată omul pe care îl concepem noi: omul total. Total angajat şi total liber. Şi totuşi acest om liber trebuie eliberat, lărgindu-i posibilităţile de alegere. În anumite situaţii, nu mai este loc decât pentru o alternativă al cărei unul din termeni e moartea. Trebuie să facem în aşa fel încât omul să poată, în orice circumstanţă, să aleagă viaţa. Revista noastră se va dedica apărării autonomiei şi drepturilor persoanei. O considerăm înainte de toate ca un organ de cercetare; ideile pe care tocmai le-am expus ne vor folosi ca teme directoare în studiul problemelor concrete ale actualităţii. Vom aborda orice studiu al acestor probleme într-un spirit comun: nu avem însă un program politic sau social; fiecare articol nu-l va angaja decât pe autorul lui. Nu ne dorim decât să degajăm, pe termen lung, o linie generală. În acelaşi timp, recurgem la toate genurile literare pentru a familiariza cititorul cu concepţiile noastre; un poem, un roman de imaginaţie, dacă se inspiră din acestea, vor putea, mai bine decât o scriere teoretică, să creeze climatul favorabil dezvoltării lor. Însă acest conţinut ideologic şi aceste intenţii noi riscă să acţioneze asupra formei înseşi şi a procedeelor de producţie romanescă; eseurile noastre critice vor încerca să definească în liniile lor mari tehnicile literare – noi sau vechi – care se vor adapta mai bine aşteptărilor noastre. Ne vom strădui să întărim examinarea problemelor actualităţii publicând de asemenea, pe cât de des vom putea, studii istorice, atunci când acestea, aşa cum e cazul cu studiile lui Marc Bloch sau ale lui Pirenne asupra Evului mediu, vor aplica spontan secolelor trecute principiile şi metoda care decurg din aceste viziuni, altfel spus când vor fi renunţat la împărţirea arbitrară a istoriei în istorii (politică, economică, ideologică, istoria instituţiilor, istoria indivizilor), încercând în schimb să restituie o epocă dispărută ca pe o totalitate, şi în măsura în care vor considera de asemenea că epoca se exprimă în şi prin persoane şi persoanele se aleg în şi prin epoca lor. Cronicile noastre se vor strădui să considere timpurile de astăzi ca o sinteză semnificantă, şi pentru aceasta vor prezenta într-un spirit sintetic diversele manifestări ale actualităţii, modurile şi procedeele criminale la fel de mult ca faptele politice sau operele de spirit, căutând mai degrabă să găsească sensul comun ascuns în ele decât să le aprecieze în mod individual. Iată de ce, contrar obiceiului, nu vom ezita să trecem sub tăcere o carte excelentă dar care, din punctul de vedere în care ne plasăm, nu ne învaţă nimic nou despre epoca noastră, pentru a ne apleca, dimpotrivă, asupra unei cărţi mediocre care ni se va părea, în însăşi mediocritatea sa, revelatoare. Ne vom alătura lună de lună acelor studii asupra documentelor brute pe care le vom alege cât mai variate posibile, cerându-le doar să arate cu limpezime implicaţia reciprocă a colectivului şi a persoanei. Vom agrementa aceste documente cu anchete şi reportaje. Suntem de părere că reportajul face într-adevăr parte din genurile literare şi că are perspectiva de a deveni unul dintre cele mai importante. Capacitatea de a sesiza intuitiv şi instantaneu semnificaţiile, priceperea de a le regrupa pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice imediat descifrabile sunt calităţile cele mai necesare reporterului; pe acestea le pretindem colaboratorilor noştri. Ştim, de altfel, că printre rarele opere ale vremurilor noastre care vor dura cu siguranţă se află câteva reportaje precum „Cele zece zile care au răsturnat lumea” sau „Testamentul spaniol”. În sfârşit, vom face un loc consistent, în cronicile noastre, studiilor psihiatrice atunci când acestea vor fi scrise din perspectivele care ne interesează. Ne dăm seama că proiectul nostru este ambiţios; nu-l vom putea realiza singuri. Acum suntem doar o mică echipă; vom considera că am eşuat dacă, într-un an, ea nu se va lărgi considerabil. Facem apel la bunăvoinţa tuturor; toate manuscrisele vor fi acceptate, de oriunde ar veni, atâta vreme cât se vor inspira din preocupări asemănătoare cu ale noastre şi vor avea, în afară de asta, o valoare literară. Astfel, amintesc faptul că, în „literatura angajată”, angajarea nu trebuie în nici un caz să estompeze literatura, şi că preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a sluji literatura infuzându-i un sânge nou, precum şi de a sluji colectivitatea încercând să îi oferim literatura care îi place.
Situation, vol. II.