Utilizator:Theodor Braniste
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Noua generaţie
Lucia Dărămuş Profesor latină – greacă din 1999 Redactor cultural la Radio “Renaşterea” din 2003-2005 Redactor la revista de cultură ProSaeculo, 2005 Absolventă a Liceului Teoretic ‘Vasile Alecsandri’, Bacău, profil—filologie- istorie. Absolventă a Facultăţii de Litere, Univ. Babeş-Bolyai, secţia latină-greacă veche, promoţia 1998 Absolventă a studiilor de master cu durata de doi ani, specializarea lingvistică integrală, 2001 Audientă a cursurilor de cultură şi civilizaţie iudaică din cadrul Institutului de Iudaism, 2000-2001 Sesiuni Ştiinţifice, Colocvii: --- Aprilie 1994—Premiul II pentru lucrarea Studiu filologic asupra Scrisorilor pauline, coordonator Lec.univ.Elena Popescu --- Aprilie 1996-- Premiul II pentru lucrarea Studiu comparativ asupra elementelor religioase din opera Perşii şi Vechiul Testament, coordonator Prof. univ. dr. Michail Nasta --- Aprilie 1997-- Premiul III pentru lucrarea Studiu filologic asupra cărţilor Noului Testament, coordonator Lect.univ.Vasile Rus --- Octombrie 1999—Premiul special pentru acurateţe metodologică, lucrarea Cultură şi filosofie în gîndirea blagiană, cu ocazia Colocviului Naţional Studenţesc ‘Lucian Blaga’, coordonator Lect.univ. Vasile Rus / Prof. univ. dr. Mircea Borcilă ….3 octombrie 2003 – Diplomă – Festivalul- Concurs Naţional de poezie “Avangarda xx”, Nominalizare pentru cea mai bună carte de debut – poezie- a anului 2003 … Decembrie 2003 – Premiul Etno—Poezia, preşedintele juriului Ion Mureşan Lucrări susţinute --- Iunie 1998- Lucrare de Licenţă, Analiză semantică asupra cîtorva termeni din vocabularul latin creştin, coordonator Lect.univ. Elena Popescu --- Iunie 2001—Dizertaţie, Articularea sensului în textul religios, coordonator Prof. univ.dr. Mircea Borcilă
Mai, 2005 – Susţinerea lucrării Mitopraxis cu Lucian Blaga, la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, Cluj-Napoca Septembrie, 2005 – lucrarea Izvoare ale Culturii Europene, la Conferinţa Internaţională Integrarea Europeană Între Tradiţie şi Modernitate, Tîrgu-Mureş
Publicaţii -Tematica Unului în Parmenidele lui Platon, Echinox,-- interviu luat prof. Michail Nasta -Ipostaze feminine antice, Echinox—articol de specialitate -Recenzii, cronici în Echinox -Strigătul lui Xerxex , revista Cetatea Culturală -Versuri publicate, proză, revista Cetatea Culturală -Versuri, articole, recenzii, interviuri în revistele Steaua, Vatra, Cultura, Poesis, Tomis, Dacia Literară, Glasul Bucovinei, Contemporanul, Pro Saeculum, Mişcarea literară, etc. -Versuri în “Viaţa băcăuană” -Poezii -- LIM—LIN , Ed. Risoprint, Cluj -Poezii --- Limelfice, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Proză --- Cu faţa spre lumină, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj -Traducere – Laus Stultitiae- Erasmus, fragmente selectate în ediţie bilingvă, latină- română, Ed. “Paralela 45”. - Sub tipar traducere – Aulularia – Plautus, ediţie bilingvă, Ed. “PARALELA 45” în curs Inclusă în volumul colectiv Ninsoare de orgă, Cluj, 2004
-Mai 2003 i se acordă Premiul Etno- Poesia -3 octombrie 2003 nominalizare pentru cea mai bună carte de debut – poezie- a anului 2003 la Festivalul- Concurs Naţional De Poezie “Avangarda XX”
- Premiul revistei Familia la Festivalul International Lucian Blaga, Lancrăm, 2004 - Premiul Naţional de Proză Pavel Dan, august 2005 - Premiul Internaţional de Interpretare şi Traducere Erasmus, acordat de Liga Latină (Italia), august, 2005
În prezent lucrează la mai multe proiecte, unul dintre acestea fiind un roman, din care vom da un scurt fragment:
Lucia Dărămuş Fragment din romanul Arbeit Macht Frei!
Hannya I Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală.Veţi putea învăţa ceva, dacă veţi avea răbdare preţ de două capitole, cît veţi sta îmbrăcaţi în copii. După aceea veţi reveni la condiţia mult iubită de voi – a omului mare. Aşadar ea, povestea, începe în anul 1944, cînd Hannya, fetiţa care ştia să zîmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald şi dusă împreună cu familia şi alţii la fel ca ea, într-un tren.Cei mai mulţi l-au numit trenul morţii, cum existau şi halele morţii, gropile morţii, pentru că maşinăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriaşă care înghiţea sute de suflete. Pentru Hannya, fetiţa cu zîmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieţii. Era noapte şi foarte, foarte cald. Copiii plîngeau, adulţii încercau să-i potolească. Hannyta, în aceea noapte, îşi ţinea tatăl strîns de mînă. Nu înţelegea ce se petrece. Într-un colţ întunecat de vagon, adunînd la piept bucceluţa pe care apucase să şi-o ia, începu să exploreze tărîmul tainic pe care doar ea şi prietenii ei îl cunoşteau. Acest tărîm de vis chiar există. El se numeşte LIMELFIA. Hannyta şi cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă – fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiţă evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. Îi plăceau poveştile. Chiar ea inventa basme şi îi mai plăcea să picteze. De aceea în trăistuţa ei aţi fi găsit, dacă aţi fi căutat, o carte cu pagini albe în care obişnuia să-şi ascundă poveştile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe Roşilă şi multe culori. Aşadar, cum stătea ea înghesuită printre ceilalţi evrei, auzi nişte glasuri care ieşeau din trăistuţa ei fermecată: -Hei, Hanny, scoate-ne de aici, spuse primul pitic. Hannya deschise băgăjelul cît să le dea un pic de aer celor trei, îşi aruncă privirea în interior şi ce să vezi…?!
În căciula lui Roşilă strălucea ţinutul Limelfiei. Fetiţa zîmbi larg. Într-o clipă uşa vagonului se deschise cu zgomot iar în lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai înghesuie cîteva zeci de evrei în tren, deşi acesta era suprapopulat. Dintr-o singură privire surprinse faţa vioaie a Hannytei. Nu-i plăcu deloc:
-Wer ist das?, întrebă acesta pe un ton răutăcios şi apăsat. -Das ist Roşilă, se auzi vocea de clopoţel a fetiţei. Este prietenul meu. Gălbilă şi Negrilă îi sînt fraţi. Împreună sînt trei pitici pe care i-am primit anul trecut de la un domn german. Îi scoase pe toţi trei. Vorbiţi cu domnul, este foarte amabil. Haideţi, spuneţi Guten Abend! Ridicînd ochii spre soldat adăugă: “Ei sînt pitici copii şi ştiu mai mult să deseneze. Roşilă pictează macii, Negrilă lalelele, Gălbilă floarea-soarelui. Sînt foarte pricepuţi. De aceea vara macii vă incîntă cu roşul de foc, primăvara lalelele negre se iau la întrecere cu pămîntul smolit, iar floarea –soarelului se lasă pe mîna pictorului Gălbilă, care o face cea mai frumoasă. A şi cîştigat un concurs de frumuseţe. De atunci poartă pe cap coroana strălucitoare primită de la soare. Bagajul acesta este al meu. În el mai am culori şi….. Negrilă, mi-ai ascuns cartea? Wo ist das Buch? Aha, aici era! ….cartea mea albă. În ea înghesui toate poveştile, mai adăugă fetiţa şi întinse larg cele două mînuţe fără ca să aibă ceva în ele.
-Şi îţi încap? întrebă soldatul de această dată cu fruntea descreţită, care înţelese imediat că are în faţă un copil inteligent şi spontan. Avea şi el o fetiţă acasă.
-Cartea mea e ca trenul acesta, adăugă Hanny. Cu cît sînt mai mulţi evrei, cu atît mai încăpător devine trenul. Poveştile mele stau unele peste altele, ca noi. Nu se ceartă, pentru că sînt de multe feluri şi se iubesc. Eu mă numesc Hannya. Wie heiβen Sie? -Ich heiβe Böhm. Domnul Böhm privea cu uimire chipul curajoasei Hannya. Pentru un moment, se gîndi că evreii sînt tot oameni şi renunţă să-i mai îmbrîncească şi să-i lovească, aşa cum avusese pînă atunci obiceiul. Uşa vagonului se reînchise. Pe lîngă tren, pînă tîrziu în noapte, se auzeau doar paşii puternici ai jandarmilor, cuvinte nemţeşti, iar în depărtare, din cînd în cînd, focuri de arme. Evreii din tren sperau în ziua de mîine. Că vor fi duşi undeva să muncească, undeva unde steaua galbenă de pe hainele lor nu ar mai fi stîrnit în ceilalţi de lîngă ei mînie, batjocură, furie. Încercau să adoarmă liniştiţi, cu nădejdea în sîn. Hannya nu înţelegea de ce trebuie să doarmă în picioare. După obiceiul ei ori de cîte ori ceva nu mergea cum trebuie, îşi deschise larg privirea şi începu să brodeze cuvinte, care se şi aşezau în cartea ei. -Hei, trezeşte-te Domnişoară, spuse Gălbilă şi începu să mîrîie un cîntecel: Fluturi roz, verzi, azurii Păsări albe mii şi mii Animale mici şi mari Care zboară, care cîntă Care pasc pe verzi cîmpii Ne aşteaptă, scump copil, În ţinutul fermecat Limelfia – pe nume chemat Zănurfi prin abur de zahăr plutesc Scăldîndu-se în mările visului, leneş ochean al soarelui. -Ce metaforă frumoasă ai creat, spuse Negrilă. Nu-i aşa că-i o metaforă plasticizantă? -Pof…tiiim?!, comentă Roşilă. Metaforă din plastic ai spus? -Nu, nătărăule, plasticizantă. Adică o imagine plastică. -Ba tu eşti nătărău. Din material plastic poţi să faci …găleţi…..îm, îm…sau …în orice caz nu metafore, spuse Roşilă cu mare emfază, ridicîndu-şi nasul în vînt a deşteptăciune. Negrilă se făcu negru de mînie. Ridică palma şi pleosc una peste cap: -Na, o meriţi! Unde ai fost la ora cu metafora!? De te-ar auzi acum doamna Piticanie… -Ha, ha, ha, izbucniră în rîs ceilalţi doi pitici. Poate vrei să spui doamna Piticoată …. Nu Piticanie. -Încetaţi, interveni Hannya. Se vede că nu vă prea place şcoala. N-ar strica să băgaţi la cap ce vă spun acum şi să încuiaţi bine capul ca să nu vă mai zboare noţiunile cine mai ştie pe unde. Metafora este de două feluri: revelatorie şi plasticizantă. Acum gata, e timpul să zburăm spre Limelfia. -Roşilă, în ce parte ne vei duce? -Spre înafara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toţi aceşti oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vînt cald, se smiorcăi acesta, neuitînd să-şi sufle nasul roşu şi mare într-o frunză de arţar. -Nu vă faceţi probleme, voi face eu rost. Tu pregăteşte-ţi doar căciula. Roşilă îşi scoase scufia din cap şi o întinse spre fată. Hannya îşi aţinti privirea prin crăpăturile din tavanul vagonului pe unde pătrundeau razele lunii şi spuse: -Doamnă Lună, doamnă Lună, te rog să le spui vulcanilor tăi să clocească, iar cînd s-au încălzit destul de mult şi încep să tuşească să-şi îndrepte buzele spre căciula lui Roşilă. Noi vrem să ajungem înafara marginii Limelfiei. -Ce-mi dai, dacă fac ce-mi spui tu? Luna îşi aranjă marginile vaporoase ale rochiei, apoi se uită în oglinda fermecată pe care o avea tot timpul la ea. Aşa îşi trimitea trupul graţios pe suprafaţa oricărei ape de pe pămînt. Copila se gîndi un pic, apoi răspunse: -În acea parte de Limelfia sînt mulţi nori şi plouă foarte mult. Zănurfii de acolo sînt mai plouaţi decît zănurfii din mijlocul marginii. Muncesc mult, foarte mult. Majoritatea lucrează în comerţ. Vînd nori zănurfilor din interiorul marginii dinspre interiorul Limelfiei. Acolo nu plouă. Acolo este deşert. De aceea sînt mai tot timpul obosiţi. Voi vinde nori. Cu banii adunaţi voi cumpăra delfini să te încînte şi să-ţi cînte, sanitară să te îngrijească, hamsii să te hrănească. -Sînt mulţumită de ce-mi oferi. Dar mai spune-mi, de ce vrei tu să călătoreşti pînă acolo? -Unde stau eu acum, spuse Hannya, nu mai este chiar confortabil. Sîntem îngrămădiţi sute de oameni într-un vagon. E foarte cald. Unii nu mai pot respira. Alţii mor de sete. Îţi aminteşti, aseară cînd te-am vizitat ti-am propus să vii la mine în pat şi să dormi, în cazul în care ai fi fost obosită. Te-aş fi servit şi cu o îngheţată cu vanilie… îţi era cald. Acum însă, nu ştiu de ce am fost scoşi din case şi băgaţi aici. Trebuie să salvez oamenii, cum am vrut să te salvez şi pe tine. Trebuie să aduc apă de pe Limelfia. Doamna Lună îşi întinse braţele, o ridică pe Hannyta pînă la ochii ei care se furişau prin zăbrelele vagonului şi-i zîmbi cu multă dragoste. -Nu ne rămîne, zise Luna, decît să punem vulcanii la treabă. Dar pentru ca să clocotească, vulcanii trebuie să doarmă adînc, adînc... Abia cînd sforăie încep clocotitul, căldura, tusea. -Prea bine, zise Hannya, să doarmă.Vom face linişte. -Ei nu pot adormi decît dacă li se cîntă. Eu nu ştiu să cînt, cîntă-le tu. Hannyta începu să cînte cu un glas limpede, cristalin, o melodie despre Cel care crease toate frumuseţile cîte existau în cer şi pe pămînt. Un cîntecel pe care mama ei obişnuia să-l îngîne seara, înainte de culcare – Eli, Eli! Limba vechiului ei pămînt despre care ştia atîtea poveşti adevărate, cu oameni care fac munţii să plîngă, morţii să vorbească, toiagele să se transforme în şerpi, apele în sînge, îi era tare dragă. Credea fiecare cuvînt pus în poveştile evreieşti, spuse de părinţi. Nu de puţine ori, melodiile acestor cuvinte care veneau tare de departe o mîngîiară, îi alinară somnul. Acum, însă, era rîndul ei să le cînte. Magia lor de mii de ani avea să îmblînzează universul. Hannya credea în ele. Toate stelele se îmbulziră să ajungă în primul inveliş al cerului, să privească omuleţul al cărui glas atît de frumos pătrunse pînă la ele încîntîndu-le. Cîntecul, armonia lui cristalină, acoperi zgomotul sinistru făcut de papucii soldăţeşti, de strigătele înspăimîntătoare, de suspinele copiilor evrei… Glasul limpede al Hannyei, ca izvorul de munte, era însă neplăcut soldaţilor care izbeau cu bastoanele puternic în vagoane strigînd – Linişte! Gura! Hannyta însă cîntă mai departe. Toţi vulcanii de pe lună adormiră profund.Unii începură să sforăie şi să scoată fum şi bulbuci pe nări, alţii să tuşească de-a binelea. Cît ai spune peşte mămăliga prăpădeşte, căciula lui Roşilă se umplu de un vînt puternic, extrem de cald. Nici n-avură timp să mulţumească Lunii pentru ajutor că se treziră în Limelfia, ţinutul mult iubit de ei. Zănurfii ştiau că vor sosi, aşa că fuseseră aşteptaţi. Totuşi, ca să pătrunzi în acest loc eşti supus unor probe. La Marea Poartă a Limelfiei te întîmpină de fiecare dată un Baediantrop, o fiinţă foarte veselă, ca o sferă, cu nasul mare şi roşu, cu două mîini lungi, mai lungi decît trupul, care te supune testului – Om mare sau om Mic? Prima încercare pe care a avut-o Hannya de trecut părea foarte simplă, dar în realitate nu era aşa. Un covor verde cu flori albe şi galbene i se întinse în faţă. În mijloc se afla un şotron care trebuia parcurs. Nimic mai simplu! Nu-i aşa? Aşa aţi spune, dragi oameni mari. Hannya aruncă piatra şi începu - ţop-ţop într-un picior - să sară fiecare pătrat. Cînd ajunse în dreptul pietrei o gură mare se deschise şi fetiţa căzu în ea. Se învîrti, se rostogoli în labirintul şotronului pînă se opri în cele din urmă în ultima încăpere de unde nu se mai deschidea nici un drum. Pe masă, acolo se afla şi o masă, găsi un pergament. Strămoşul cărţii stătea împăturat cu o ţinută regală de-a dreptul, deşi săracul era scrijelit şi pe deasupra mai şi mirosea a piele de animal. Literele vechi erau legate unele de altele în fraze lungi, cuvintele nefiind despărţite între ele cum ştim noi că se scrie acum. Hannya citi: Orice om este metafora unei pietre preţioase. Pe măsură ce trece prin viaţă el se şlefuieşte bine, bine de tot. Toate plusurile nefolositoare sînt îndepărtate. Frumuseţea, strălucirea din el vin din ceea ce a pus în ceilalţi. În final omul arată ca o nestemată. Este o nestemată. Dacă vrei să ieşi de aici, demonstrează-ţi bunătatea simplă. Hannya, citind toate aceste cuvinte, căzu pe gînduri. Oare ce trebuie să fac? Se întrebă în sinea ei. O porni spre dreapta pe una din străzile curcubeului rougalvial, care atîrna de creanga unui copac. Merse cît merse, în cele din urmă însă i se făcu foame. Nu avea ce să mănînce aşa că ……… se puse pe cîntat. Şi cîntă ea, şi cîntă, pînă cînd cuvintele, care cîndva născuseră lumina, întinderile de ape, pămîntul, deschiseră uşa peretelui curcubeului rougalvial. Hannya privi curioasă gura, care se căsca din ce în ce mai mare, pe măsură ce glasul ei învioara cuvintele melodiei. Dincolo de aceşti pereţi se aflau ferecaţi toţi oamenii care cîndva au fost şi ei copii, dar au uitat să mai fie şi astfel nu şi-au mai amintit de cuvîntul bunătate, bunătatea simplă. Nu-i putea lăsa închişi acolo. Trebuia să-i salveze. Îi rugă să o urmeze. Păşiră cu toţii peste prag şi căzură în adîncitura mare şi neagră a unei scoici dantelate, care se şi închise îndată. O voce parcă din ape adînci, plină de graţie se auzi: Oamenii mari nu pot pătrunde în ţinutul Limelfiei decît purtaţi de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămîi închisă în scoică pentru totdeauna şi să cînţi. Alegerea este a ta. Fetiţa n-a stat mult pe gînduri. Înotînd în apele străvezii, purtată din cînd în cînd de un căluţ de mare, începu să fredoneze o melodie veselă, pe care obişnuia să o cînte de Hanuca. Era sărbătoarea ei preferată pentru care se pregătea cu aproape o lună înainte. Repeta toate melodiile la pian alături de tatăl ei. Îmbrăca fiecare rochie din dulapul cu haine, trecînd prin faţa fiecărui membru din familie, apoi, în funcţie de numărul complimentelor primite, se hotăra asupra uneia dintre ele. De Hanuca, însă, norocoasa rochie era cu totul alta. În Sinagogă stătea totdeauna la balcon. De acolo putea să-l vadă cel mai bine pe Marele Rabin cînd scotea Torra, cînd se ruga pentru ea, cum cînta rugăciunile, cum îşi pregătea pe trup hainele speciale. Totul avea pentru fetiţă o aură tainică. O făcea să se simtă în siguranţă, ca atunci cînd era bolnavă şi mama o ţinea strîns la piept, iar ea îi simţea respiraţia caldă. Era o alinare şi adormea pe loc. Dar cel mai mult iubea momentul în care erau chemaţi toţi copiii, cîntau, se ţineau de mîini şi săltau pe melodia veselă despre bunătatea lui Eli, care a ţinut Menora aprinsă opt zile şi opt nopţi, care a învins întunerecul. Adulţii cîntau şi ei: Mi Camoha Baeilim Haşem? ( Cine e ca Tine, între puternici, o, Doamne?) La sfîrşit, cei mici primeau bani, dulciuri şi mere. Mama i le cocea, după ce i le umplea cu zahăr şi scorţişoară. Ea, Hannya cînta. Purtată de căluţul străveziu, fetiţa nu se înspăimîntă. Melodia fredonată aduse cu ea toate amintirile sărbătorii luminii, pînă şi mirosul de zahăr ars cu scorţişoară şi măr îl simţea în nări, iar o uşoară zeamă tămîioasă o simţea pe limbă. Staţi liniştiţi, lucrurile nu au rămas aşa. Hannya nu a rămas închisă în scoică. Cei trei prieteni ai ei, deşi au absentat de la ora despre metaforă, erau mari meşteri în cuvinte. S-au înfăţişat înaintea Baediantropului şi-au început: Eu sînt Roşilă şi vorbesc în limba roşie: Fetiţa – roş Hannya – roş Om mic – roş cu suflet mare – roş – s-a dovedit a fi….. Eu sînt Gălbilă şi vorbesc în limba galbenă: Hannyta – galb copil nevinovat – galb – De două ori – galb - , s-a sacrificat….. Eu sînt Negrilă şi vorbesc în limba neagră: Hannya – neagră, apă – neagră, la evrei – neagră, tren - neagră Roşilă şi Gălbilă izbucniră în rîs. -Oare nătîngeală neagră există? Nici Baediantropul nu se putu abţine. Rostogolit pe spate, cu burta mare în sus, se prăpădea de rîs: -Aşa maeştri în ale cuvintelor sînteţi că n-am înţeles decît că vorbiţi tare colorat, mai spuse acesta. M-aţi distrat de minune pe ziua de astăzi. Aduceţi fetiţa la mine, porunci el, baediantropilor minori. El era cel major. Ajungînd în faţa lui, Hannya povesti despre motivul venirii ei acolo. Toţi cei prezenţi se înduioşară, considerînd că acest copil cu adevărat poate da lecţii de bunătate. Baediantrop prinse Oceanul din Limelfia de cele nouă colţuri, îl scutură bine, pînă cînd o parte din ape se revărsă peste margini şi ajunse astfel sub forma picăturilor de ploaie printre crăpăturile vagoanelor unde erau îngrămădiţi evreii. Hanny nu-şi uită promisiunea faţă de Doamna Lună. În căciula lui Gălbilă îndesă cîţiva nori pe care îi vîndu în ţinutul cu deşert. Aici peisajul era cu totul devastat. Printre cactuşii mîncaţi de
pîrjol îşi făceau apariţia nişte creaturi ciudate jumătate şopîrle, jumătate dragon.Cei trei, Negrilă, Gălbilă, Roşilă, confundînd aceste creaturi ciudate cu nişte fructe exotice mîncară. Ce s-a întîmplat cu aceştia, dar şi cu buna şi isteaţa Hannya, veţi afla după păţania domnului Böhm. Vă mai amintiţi de el? Cel pe care prietena noastră l-a făcut să zîmbească pentru cîteva clipe. Însă pentru ca din paginile cărţii să nu dispară toate cuvintele şi împreună cu acestea Hannya şi prietenii ei, va trebui să-i scrieţi Hannyei pe următoarea adresă:
Pentru Hannya şi cei trei prieteni
Ţara: Creanga unui copac Strada: Curcubeul Rougalvial Ţinutul: LIMELFIA
Tînărul Böhm
II
Ploua. În noaptea luminoasă de vară, început de vară, picăturile pătrundeau printre zăbrelele vagoanelor. Din depărtare, de la fereastra domnului Böhm, ploaia părea o perdea dantelată care adie în bătaia vîntului. Razele lunii, din cînd în cînd, pătrundeau în peluza de apă. Domnul Böhm locuia într-o cameră din casa de lîngă peronul gării. Nu avea somn. Căldura deasă a verii îl ţinea treaz. Se plimba dintr-un colţ al camerei în celălalt. Mîine va fi altă zi, cu siguranţă, îşi spuse în şoaptă. Avea să însoţească trenul pînă la Auschwitz. Nu-i prea plăcea acest fapt. Mai fusese în acel loc unde cuvîntul kinder era trecut sub tăcere. În schimb toţi – copii, adulţi, bătrîni – purtau numele Häftling. Văzuse micuţi bătuţi cu cravaşe, plesniţi cu funii împletite din sîrmă, loviţi cu patul puştii, izbiţi de bocancii soldăţeşti. Imaginea Hildei, fetiţa lui de acasă, îl făcea deseori să-i privească pe copiii evrei simplu – ca pe nişte copii, deşi uneori se simţea vinovat pentru un astfel de gînd. Ştia că aceştia nu fac parte din noua specie umană, pură, ci dintr-o rasă impură, de care lumea trebuie curăţată. Învăţase toate acestea la orele de ideologie. Studiase şi aşa ceva, deşi fusese medicinist. Nu practicase niciodată însă. Războiul îi luase prin surprindere pe toţi. Şi la urma urmei era mai important scopul ultim al vieţii arienilor de a purifica lumea, de a elimina speciile impure! Cum stătea el aşa lîngă fereastră cam singurel, gîndindu-se la toate acestea, nu mică îi fu uimirea să vadă un vîrtej îndreptîndu-se spre geamul lui. - Hai, urcă, se auzi o voce stranie. - Poftim? Trăznit ca de fulger, domnul Böhm căscă nişte ochi mari a mirare ca atunci cînd curăţi o găleată de ceapă. - Crezi că am toată noaptea la dispoziţie? spuse o creatură veselă, cu haine tare ciudate, de credeai că-i îmbrăcată cu o meduză galbenă. De fapt făptura era o ghiduşie strălucitoare, înaripată, neastîmpărată, care mai avea pe deasupra şi un ghemotoc de cap auriu. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă, spuse domnul Böhm buimăcit. Nu-i venea să creadă ce i se întîmplă. - Oh! Se arătă uşor supărată ciudata şi drăgălaşa creatură. Desenează o bicicletă! Cadrul verde, roţile roşii, ghidonul albastru, frîna galbenă, spiţele argintii, încadrată-n auriu şi gata! Fraza cu toate detaliile o spuse pe nerăsuflate, că soldatul rămase pentru cîteva clipe cu gura căscată, deşi întotdeauna a crezut despre el că nu-i un gură cască. - De unde să cumpăr eu toate aceste culori? E război, magazinele nu mai fac astfel de comenzi. - La voi totul se cumpără, întrebă zănurful? Hai cu mine. Ciudăţenia îl înşfăcă pe domnul Böhm şi dădu fuga prin lanurile de grîu, de unde culese galbenul. Soldatul nu prea era el obişnuit cu hoinăreala pe cîmp, dar n-avu încotro. Spicele îl cam înţepară niţel. Băgă tot galbenul adunat într-un buzunar. - Ce facem acum, de unde luăm albastrul? - Oare ce v-aţi face voi, oamenii mari, fără ideile noastre? De la cer! Aţi priceput, desigur, zănurful era un zănurf ţînc. Aşadar porniră în zbor spre cer. Domnului Böhm acest drum îi aminti de copilărie, cînd obişnuia să viziteze foarte des cerul. Îşi făcuse şi o hartă, una adevărată. Ştia cu ochii închişi unde se află constelaţia Lebăda, cunoştea fiecare colţ al Carului Mare, dar şi al Carului Mic. Nu de puţine ori se plimbase fie cu unul, fie cu altul pe Calea Lactee. Zăbovea aşa cam şapte zile şi şapte nopţi. Dacă i se făcea foame n-avea decît să înfingă căuşul palmelor în laptele de sub roţile carului şi să soarbă. Emoţiile îl îmbulzeau. Era sigur că va auzi din nou sunetele de cristal ale stelelor, că lebăda îi va recita versuri, că ursul îi va întinde laba, sperînd să primească o acadea. Cel puţin aşa se petreceau lucrurile în copilărie. - Te rog, nu poţi să fii un pic mai atent? Dacă te vei mai foi atît de mult o să-mi striveşti aripile, spuse puiul de zănurf. Unde ţi-e capul! De ţi-ar pica o stea în ţeastă, n-ar strica să-ţi facă o gaură şi să ţi se picure în ea un dram de inteligenţă! Omuleţul înaripat nu putea să înţeleagă sub nici o formă stîngăcia oamenilor mari. -Hei, nu te mai burzului la mine atît! Mă gîndeam la întîmplările copilăriei mele. Poate nici nu ştii că pe Calea Lactee există flori de caeruleacaeanus care înfloresc mai frumos şi sînt mai zîmbitoare decît toate florile de pe pămînt. - Ce culoare au florile de caeruleacaeanus? Întrebă micul zănurf. - Ai puţină răbdare. Domnul Böhm se cam chircea de trup pentru că, trebuie să recunoaştem, trecuse ceva vreme de cînd nu mai bătuse drumul acesta şi-i era frică de înălţime, dar şi frig. Zburau cam cu o viteză de 99999999999999 trilioane de km, pe oră. - Te rog….se auzi glasul firav al pişicherului cu părul blond. Te rog, povesteşte-mi despre caeruleacaeanus. Te rog…te rog, te rog… Domul Böhm nu pricepuse niciodată curiozitatea aceasta de nestăvilit a copiilor. - Eu încerc, dar nu mă prea pricep la cuvinte… - Nu-i nimic, povesteşte-mi. E foarte simplu. Floarea e colorată, nu? - Da, e colorată. - Ca să vorbeşti ai nevoie de cuvinte, nu? - Da, de cuvinte. - Atunci e simplu! Izbucni vulcanic năzdrăvanul. Iei cuvintele şi le colorezi, apoi mi le şopteşti la ureche colorate. Aşa eu voi şti cum este o caeruleacaeanus. Cum vorbeau ei astfel, de nu-i prea înţelegea nimeni, se auzi un pleoscăit rotund. La început foarte aproape de ei, apoi din ce în ce mai îndepărtat şi sferic. Intrase în apele cerului. -Mă întreb, cum de nu cad apele de aici peste pămînt, aşa de o dată? Şi ce-i ţine pe copaci lipiţi? Şi dacă faci o gaură de la un capăt al pămîntului la celălalt capăt nu străbaţi mai uşor pămîntul? Şi de cealaltă parte oare ce se află? -Prea multe întrebări! Ce? De ce? Cum? Care? Mai aşteaptă. La întoarcere o să-ţi pun în mînă o carte de fizică, una de geografie, alta de…mai bine te las în bibliotecă. Rostise aceste cuvinte cu enervare, încercînd să-şi scoată apa din ochi. Cum fac uneori medicii cu zănurfii, neştiind că au în faţa ochilor înaripaţi de pe alte planete. În cazul domnului Böhm, se vede că-l luaseră valurile pe nepregătite. Puiuţul îşi scutură capul, aripile, şi-i zîmbi omului cu carte la cap: - Nu ştiu să citesc. În lumea mea nu sînt cărţi, sînt Limelfice şi se limelficeşte. Sunete de argint se aud din fiecare limelficire. O notă argintie are o poveste cristalină, care fîlfîie, curge lin ca un uşor susur de liră. În timp ce înaintau prin apele cerului spre insula din faţa lor de unde puteau lua albastrul, zănurful începu să limelficească. Sunetele pe care le scotea erau vrăjite, şi, căzute în undele apelor, erau duse pe unde hoinăreau ele. Aşa că se auzeau în tot universul. Pînă şi eu am auzit limelficele de cristal şi-am încercat să le învăţ pentru voi:
Aroza nanţe in carmentul heu Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuieşte zeu Cruxlilaceulum hema.
Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roşhasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi.
Cine eşti tu, cine eşti tu? sărut de fluturi Vînt de argint îngurgitînd cuvinte Prin aer roze, miros de îngeri Cercuri heraldice, visuri violete.
Aroza nanţe in carmentul heu
Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuieşte zeu Cruxlilaceulum hema.
Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roşhasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi.
- E o limelficire? Micuţul lui prieten dădu afirmativ din cap. - Seamănă cu o floare de caeruleacaeanus, spuse soldatul. Discuţia lor fu întreruptă de braţele unui arbor. Ajunseră la malul apei, de unde începea insula. Domnul Böhm recunoscu lemnul acelui copac. Era trist, foarte trist. Trebuia să fie înflorit iar florile ar fi fost chiar vestitele caeruleacaeanus. Mai existau doar cîteva petale prinse de ramurile lungi, ramificate şi aproape uscate, însă ofilite şi acelea. Insula era pîrjolită. Avea aspect roşiatic aprins, de un miros greoi de fum. Făcură cîţiva paşi printre copaci şi ţinutul arid. Căutau din privire albastrul. Acolo ar fi trebuit să fie! Mogîldeaţa blondă se întristă de-a binelea şi începu să plîngă: - Florile mele, unde sînt florile din aceşti arbori? - Stai puţin! Aici ar fi trebuit să găsim albastrul? În florile acestor arbori? - -Da. - Dar aceştia sînt arborii Caeruleacaeanus. De florile lor ţi-am povestit tot drumul. Zănurful se întristă şi mai tare. Era de nepotolit: - Aceştia sînt arbori cu puteri magice! Ce s-a întîmplat cu ei? Domnul Böhm, care pînă atunci nu cunoscuse sensul lacrimilor, îl înţelegea de această dată bine pe înaripat. - Te rog eu, nu mai plînge. Am să-ţi desenez o floare de Caeruleacaeanus cînd ajungem pe pămînt. Arătarea cu cap de aur însă nu era de potolit. Plîngea, plîngea… - Arborii cu flori magice! Insula mea magică…cine le-a făcut rău?! Vreau florile înapoi, îmi vreau florile înapoi, îmi vreau florile magice…Acum nu mai avem de unde culege albastrul, bicicleta nu va mai avea albastru, nu va mai fi magică, nu va mai zbura! Lacrimile micului zănurf pătrunseră la rădăcinile întortocheate ale arborelui lîngă care se afla. Ca din senin acesta înflori. Magia caeruleacaeanelor începu. Întreaga zare fu acoperită de un albastru caeanin de o strălucire izbitoare. Păsările, care cu puţin timp în urmă păreau că nu există, cîntau în triluri violet-albastre: -Acest om trebuie să rămînă la marginea cerului, cîntă o pasăre. Şi adormi. -Copiii evrei sînt tot copii, copiii africani sînt tot copii, copiii germani sînt tot copii; cîntă o altă pasăre. Şi adormi. -Tu ai uitat să mai rîzi, ai uitat să uzi o floare, ai uitat să îmbrăţişezi un copil; cîntă o pasăre galbenă cu cioc albastru. Şi adormi. -Magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut o dată cu somnul adînc în care tu te-ai scufundat. Florile aveau nevoie de glasul unui ţînc, de smiorcăitul nevinovat al unui copil. Cîntă o cinteză violetă cu ochi albaştri, cioc roşu, labe galbene. Şi adormi. -Ia te uită, au adormit, ciripi de data aceasta vesel strania făptură cu creştet auriu. Va să zică tu ai strivit corola cu flori magice. Arşiţa de aici… -Oglindeşte focul de pe pămînt, continuă domnul Böhm, care se trezise de-a binelea. Suferea cu fiecare copil chinuit de pe Terra. Privirea plecată trăda vinovăţia, ruşinea, părerea de rău. Aştepta ca micul zănurf să-l părăsească iar el să rămînă singur, departe de lume, de orice privire. Aşa procedează oamenii mari. Ce se întîmplă? Ghemotocul înaripat luă fiecare pasăre adormită, o sărută pe fiecare în parte, apoi, ca şi cînd domnul Böhm nu s-ar fi făcut vinovat de nimic adăugă în şoaptă: -Nu-i nimic. În Limelfia tu vei învăţa de la mine să iubeşti şi să zbori iar eu voi învăţa de la tine fizică şi geografie. Vei începe mai întîi să pictezi apele, să produci culori din pulbere astrală. Eu voi începe să învăţ geografie găurind pămîntul dintr-o parte în cealaltă…. Domnul Böhm izbucni în rîs: -Nu aşa se învaţă geografie… Gîndi că micuţul avea dreptate totuşi. I-ar trebui ceva timp să priceapă această lume pe care o pierduse de mult. Frumosul lor dialog nu ţinu prea mult timp, pentru că se apropie cu un fîlfîit adînc de lung, lung de 1998 de trilioane pe secundă, pasărea şefă: - Credeţi că totul e atît de simplu? Din momentul în care magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut, mai marele ţinutului, cel din a cărui viaţă a pornit viaţa, le-a adăugat acestora o taină. Dacă vreţi să luaţi albastrul acestor flori, dacă vreţi să vă atingă magia acestora, va trebui să săpaţi în mijlocul insulei pînă veţi da de o nucă. În ea se află imaginea tainei. - Să săpăm?! Se încruntă domnul Bhom. - Nu-i nimic. Am ocazia să încep să învăţ geografie…. Aveau nevoie de magia florilor de caeruleaceanus. Însă aceasta era bine păstrată în interiorul tainei iar taina într-o nucă. Domnul Bhom şi zănurful merseră pînă în centrul insulei. Acolo încercară să sfredelească pămîntul cu bucăţi ascuţite de trunchiuri de copaci. Şi chiar au reuşit! Au săpat ei nevoie mare cît o zi lungă cu soare, că ţi s-ar fi făcut milă, dacă te-ai fi uitat la ei cum arătau. Şapte rînduri de apă curgeau de pe pielea lor, dar nu se dară bătuţi. Pe cînd luna intra în apele cerului să se scalde, semn că pe pămînt era iar timpul pentru somn, au dat peste un firicel de izvor. - Tu de unde vii, cristaliră curgătoare? - Cum i-ai spus? Se minună domnul Böhm. - Cristaliră. E o cristaliră, un firicel de cristaliră. Ia te uită, în cristaliră sînt stele! - Da, ciudat, adăugă soldatul. Sînt şapte stele. - Zănurful începu să rîdă. Toată insula purta ca un ecou rîsul micuţului. Stelele se deschiseră şi din ele curgeau alte cristalire. Strania fiinţă se mira de toată această minune. Îl luă pe prietenul lui şi zbură în cercuri concentrice deasupra insulei. De sus inflorescenţa de cristalire semăna cu o hartă. Cei doi vorbeau cu nestăvilită bucurie de descoperirea făcută: - Un drum din cele şapte ne va duce cu siguranţă la nucă. Totul are o logică. - Ce e o logică, spuse pişicherul, zboară? - Ceva raţional, poate fi demonstrat, merge din aproape în aproape şi se bazează pe argumente ştiinţifice. - Şi ce înseamnă raţional şi demonstrat, dar argumente ştiinţifice? - Pui prea multe întrebări. Ce-ar fi să căutăm nuca?! Porniră aventura lor spre vest de cristalira mamă. Harta arăta astfel: Insula cu caeruleaceanus
Toate cristalirele erau foarte importante, dar cristalirele 6 şi 7 erau cele mai importante. La ieşirea din cristalira mamă, cele două se întindeau pe o distanţă de 999999999999 trilioane de km, care înseamnă trei ture de zbor sau 9,9 la putere cubică bătăi de aripi de zănurf. - Nu încape nici o îndoială, se auzi vocea făpturii cu cap auriu, că acolo, la jumătatea drumului dintre cristalira 6 şi cristalira 7, se află ceea ce căutăm noi. - Spui că nuca s-ar putea situa cu aproximaţie între 16 şi 17 grade latitudine vestică? - Dacă aşa se spune în lumea ta, da. De sus, uite, toată strălucirea florilor de caeruleaceanus pare că se joacă pe unirea celor două braţe. Porniră într-acolo. Pe măsură ce se apropiau, limpezimea cristalirei dădea la iveală o nucă neasemuit de frumoasă. Nuca era chiar pe fundul acesteia. Zănurful bătu puternic din aripi, încît curenţii făcuţi de el despărţiră susurul cristalirei. Un praf albastru-argintiu ningea pînă spre adîncuri, încît se formase o scară. Domnul Böhm îl privea uimit pe micul lui prieten: - Ce stai ca o mămăligă pripită în farfurie!? Coboară! - De unde ştii tu ce-i o mămăligă? - Noi ştim tot ce ţine de culori. - Şi mămăliga, pronunţă apăsat soldatul, are de-a face cu vreo culoare? - Ce glumeţ eşti! Tu ce crezi că am pe cap? - Doar nu mămăligă… păr. - Păr, păr, dar ştii cum se face părul? - Doar dacă vrei o explicaţie ştiinţifică…pot să-ţi vorbesc de calviţie, de alopecie, de… - De alo-ce? - Cred totuşi că va fi mai interesantă explicaţia ta. Zănurful luă o poziţie foarte serioasă cum numai ei ştiu s-o facă şi începu: - După ce spicele de porumb au stat în soare, s-au spălat cu raze, au dormit în braţele lui lungi, după ce au crescut şi porumbul s-a făcut, acesta este dezbrăcat de haina lui; bob cu bob. Toate hainele de pe bobiţe sînt adunate şi se întind pe petalele florilor de caeruleaceanus la o distanţă doar de un metru de centrul soarelui, pînă cînd se amestecă toate. Din acel loc, pe cînd noi încă nu ştim să limelficim şi să zburăm, o rază de soare se întinde pînă în Limelfia, în ţinutul cu zănurfi coconi. Raza de soare trece pe la noi, în timp ce dormim. Raza de soare ne mîngîie. Raza de soare se atinge de creştetul nostru. - Un adevărat proces tehnologic. E tocmai bun de reţinut şi prezentat la un congres medical! - Hîm? - Da, puiuţ, am uitat să-ţi spun că în civil sînt medic. N-am practicat pentru că abia mi-am încheiat studiile. Zănurful îl privea pe soldatul nostru sau medicul nostru cu ochi scînteietori de mirare. Nu prea înţelegea ce tot îndrugă omul cu carte la cap. I-ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi desenat sau i-ar fi cîntat ceva. În sfîrşit, dădură peste nucă. Era şi timpul! Deschizînd-o peste ce credeţi că au dat?! Şapte stele care oglindeau cristalirele îi privea. Domnul Böhm le luă în palmă. Ciudat, acestea dispăreau. Încercă şi zănurful. Se întîmplă la fel. În schimb florile de caeruleaceanus, miile de nuanţe de albastru începură să rîdă. Semn că pasărea şefă avu dreptate, că în nucă se află doar imaginea tainei iar taina nu poate fi descoperită. Micul zănurf începu să limelficească aceleaşi limelficiri care se auziră în tot universul cîndva. Era fericit. Acum albastrul putea fi adunat. Florile de caeruleaceanus reveniră la viaţă şi se bucurau să fie culese. Misiunea era îndeplinită. Porniră spre pămînt. În drumul lor strînseră şi celelalte culori, nefiind atît de pretenţioase şi fragile precum albastrul. Toată aventura lor a durat trei zile şi trei nopţi. Cei doi prieteni nu au simţit în nici un fel aceste zile şi nopţi, pentru că pe insula cu caeruleaceanus soarele şi luna nu dorm niciodată. Cînd luna intră în apele insulei să se scalde, pe pămînt e noapte. Cînd iese din ape şi vine soarele să o usuce, pe pămînt e zi. În momentul în care domnul Böhm şi zănurful au ajuns pe pămînt era noapte. A treia noapte. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă? O luăm de la capăt?! - Oh, acum ai toate culorile! Trebuie doar să o desenezi cu ochii, să mesteci potrivit fiecare nuanţă. Nu e greu! - A, am înţeles. Vrei să spui să-mi imaginez cu mintea bicicleta şi să o vizualizez. - Tare complicaţi mai sînteţi. Dacă aşa vrei tu… - Ei bine, gata bicicleta. Zănurful sări de gîtul soldatului: - Văd că şi oamenii mari mai ştiu să deseneze. Rîse zgomotos, că toate pietrele clănţăneau la glasul lui. Cu bicicleta aceasta colorată şi zburătoare, domnul Böhm îl putu însoţi pe zănurf pe drumul spre Limelfia, care era dincolo de insula cu flori magice. Ţinutul se afla foarte, foarte departe, aşa că era mai potrivit ca fiecare să zboare separat, fără să se împovăreze unul pe altul. Dimineaţă. Un telefon sfredelitor îl trezi pe tînărul Böhm, care adormise tîrziu, tîrziu. Era buimăcit. Abia dacă pricepea că se află în camera din casa de lîngă peronul gării. Visase!?
Arbeit Macht Frei ( Munca te face liber)
III
- Ruhe! Ruhe! ( Linişte!) Cuvintele nemţeşti spărgeau zarea spălată în timpul nopţii. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 evrei, greutatea… număr bărbaţi, număr femei, copii…Cu toţii erau 1320 de evrei. - Mi-e foame, se auzi smiorcăitul unui micuţ. Mama îl ţinea pe băieţel strîns de mînă. Stînga o băgă în buzunarul capotului, să numere dumicatele de pîine. Nu apucase să se schimbe în clipa în care nemţii intrară în casele lor. Se afla în grădină, îngrijindu-se de straturile cu flori. Copacii se aflau în plină floare şi ei. Era mai, parfumatul mai. Începutul verii. Trecuse o lună. Nu se mai spălase de atîta timp. Toată mizeria fiinţei umane îi atîrna pe trup. Pentru cîteva momente, în ameţeala durerii care o sfîşia, îşi încremeni privirea asupra bătrînei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pîine. Murise. Moartea devenise o uşurare, un firicel de speranţă pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viaţă, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla în faţa lor. Bătrîna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată în picioare de ceilalţi, o susţinură strîns între patru trupuri bărbăteşti. Oricum stăteau unii în alţii. Aşa îşi dădu ultima suflare. Înţepenirea o cuprinse încetul cu încetul. Aceeaşi moarte îi pietrifică sîngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stîlp vertical, rece, în care se sculptase de-a lungul timpului dragostea pentru ai ei şi îngrijorarea, teama, în ultimul moment.
Trenul şerpuia prin cîmpiile deschise ungureşti. Totul era ca-n palmă Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania şi se îndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoşi. Măcar furau, din cînd în cînd, cîte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă într-un Dumnezeu? Femeia, Frieda, aşa cum se declarase în actele nemţeşti, Frieda Ben Yehuda, îşi muşcă buzele aproape contorsionate pe faţa marmoreală. Un scrîşnet silabisit îi ieşi printre dinţi:
- Unde eşti?!
Îşi ţinea cu putere copilul la piept. Gîndea viitorul, îl ţinea bine, să nu-i fie sfîrtecat. Trecutul acum stătea părăsit în moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama înşfăcată în moarte. Tresări. Vocea plăpîndă a vieţii o scoase din şirul gîndurilor.
- Mamă, mi-e foame. În cele din urmă, copilul primi bucata de pîine a bunicii, împreună cu zîmbetul cald al fiinţei care îi dădu viaţă şi cu un sfat căpătat de femeie în urma experienţei celor trei săptămîni, cît stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puţin norocoşi, oare care sînt înţelesurile acestui sinistru cuvînt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să-şi ia decît haina, care de altfel i se impuse să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. În rest, la nimereală, cîteva bucăţi de pîine, fructe, cuburi de zahăr, îndesite în buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, înjurăturile, presiunile nemţeşti, gîndurile nu-ţi puteau fi limpezi. - Poftim, puiule, îşi auzi glasul calm. Încearcă să o ţii cît mai mult timp în gură şi gîndeşte-te la o omletă mare cu ceapă şi turte cu susan. Acestea erau mîncărurile preferate ale copilului. Hannya o privi pe femeie, pe băieţel şi bucata de pîine, cu lacrimi în ochi, pe care încerca să şi le ascundă. I se făcuse şi ei foame, dar îşi spuse să mai aştepte. Ea nu avea o bunică moartă, nu avea şansa de a ţine în gură ore nesfîrşite dumicatul acesteia. Gîndi că-i bine să renunţe chiar la porţia ei, ca să-l ştie bine pe tata. Se înghesui în acesta, lipindu-şi obrazul proaspăt de mijlocul lui. Alături de el se simţea în siguranţă. Nimic rău nu i se putea întîmpla. Şi ce dacă fusese smulsă cu sălbăticie din patul ei cald, şi ce dacă nemţii, care căutau nu se ştie ce, sparseră claviatura pianului la care Hannya cînta cu atîta măiestrie valsurile lui Chopin sau Sonata lunii, pe care o îndrăgea mult. Ce dacă nu-i fu îngăduit să-şi ia cărţile preferate şi primise în schimbul lor insulte? Avea cu ea totuşi traista ei fermecată, îl avea pe tata, domnul Moscovici, şi mai avea un secret al ei, un ţinut pe care îl cunoştea. Nimic nu i se putea întîmpla. Întreaga lume se afla acolo, lîngă ea. Întreaga lume bătea cu putere în inima pe care ea, Hannya, stătea acum sprijinită. Asculta inima tatălui ei bătînd. Îşi lipise cu toată puterea urechea de această inimă. Încerca să stea pe vîrful picioarelor, apucînd cu degetele mici haina cu steaua galbenă, pentru a ajunge mai bine la acele bătăi interioare, de care era legată. Nimeni nu i le putea fura. Nu avea dreptul să i le fure. În loc de te iubesc îi strînse braţele domnului Moscovici cu întreaga ei fiinţă, încît acestea purtau în carne urmele degetelor Hannyei. - Nu-i aşa că tu poţi construi lumea?! - Hanny, eu nu sînt Dumnezeu. - Nu, tu eşti tata! Hannya se lăsă uşor pe cele două mîini care erau înzestrate cu capacitatea de a construi lumea. O mîngîiau. Legănată de mersul trenului, ocrotită de căldura domnului Moscovici, dulcea fetiţă de zece ani adormi aşa în picioare. Pînă la Auschwitz era drum lung. Evreii îşi spuneau unii altora povestea vieţii. Atît le mai rămaseră – cuvîntul. Vorbe ciudate treceau pe la urechile lor, aproape neînţelese, nebănuite, nemîngîiate. Toţi ştiau că omul are suflare de viaţă, că poartă chipul Creatorului, că este înzestrat cu nobleţe, că lumea înseamnă om. Nu puteau înţelege, nu puteau da credit celor auzite. - Nu, e o nebunie. E dincolo de imaginaţia unui om cu o minte bolnavă, dincolo de capacitatea lui de a face rău, se auzi şoptind rabinul Matitiahu. - Aşa s-au petrecut faptele, spuse domnul Ben Yehuda, Levi Ben Yehuda, soţul doamnei Frieda. Erau obosiţi de drum, de stat în picioare, de căldura toridă. De la momentul scoaterii lor din case, acel mai înflorit, şi pînă acum trecuse trei săptămîni. Zile şi nopţi arzătoare. Prelungiri ale timpului în care evreii încă sperau. Aflaseră de cele petrecute în Basarabia şi Bucovina, cunoşteau şi poziţia guvernului român, ştiau şi uşurătatea cu care tratase tot Carol al II-lea. Totuşi, evreii mai sperau.
Copiii adormiseră sprijiniţi de părinţi. Acum adulţii puteau vorbi despre ce li se întîmplă. În restul timpului se fereau de astfel de discuţii.
- Au chinuit-o în văzul lumii, interveni Beniamin Roth? Pentru el privirea lumii ar fi trebuit să fie un ochean prin care să se filtreze arta. Bărbatul îşi aşeză haina murdară, îşi înălţă capul uşor. Cu ochii închişi, adînciţi în orbite, fruntea lată, nasul lung şi uşor arcuit în jos de la mijloc, cu părul negru şi cîrlionţat spre umeri, mimă, cu ajutorul degetelor lungi, ridicate deasupra tuturor, o bucată muzicală la pian. Era muzician. Pentru el lumea însemna sunet. Cu faţa scînteietoare, îşi continuă ideile fiind convins de ceea ce spune. - Văzul lumii este unul plastic. Aşa am fost înzestraţi. Chiar şi plugarul are un stil, pune artă, frumuseţe şi ordine în ceea ce face. Pentru o clipă, domnul Levi îl privi compătimitor. De cîteva zile el nu mai putea privi nici răsăritul soarelui, nici asfinţitul lui iar Tora, cartea evreilor, nu reprezenta altceva decît motivul disputei dintre el şi cer. Trăia sentimentul pedepsii lui Iov. Nu înţelesese, de altfel, niciodată cum Atotputernicul poate fi atît de uman, cu atîta muabilitate umană, de-a dreptul enervant, de-a dreptul deznădejduitor. Cum să înţelegi scrierile acestea, se întreba nu de puţine ori, mai mult decît ca pe scenarii artistice, în care Dumnezeu şi Satan stau la sfat, se tîrguiesc pentru a pune la încercare credinţa unui amărît?! Are acest Elohim trăsături nobile de Domn, Rege, Împărat?! Nu! În acest context cum poate acest om să vadă lumea atît de liric, se mira el! Şi totuşi se auzi rostind cu totul altceva. - Dragă domnule Roth, cred că ai dreptate, măcar cîtuşi de puţin. Există o artă şi în sinucidere şi nu văd de ce n-ar exista şi atunci cînd ucizi! Există o artă în moarte. Nu e totuna să mori în somn cu a-ţi sfîrteca gîtul cu fierăstrăul, mai ales cînd ai doar 23 de ani. E o artă să ţii în mîini instrumentul ei iar produsul, moartea, o poţi modela cum vrei. - Încetaţi! Nu-s spre slava Creatorului vorbele voastre, replică rabinul Matitiahu. Căile lui nu le cunosc oamenii! Levi Ben Yehuda îşi muşca buzele, îşi înghiţea gîndurile. Nu făcuse el tot ce i se ceruse? Nu fusese el un cap de familie după voia Atotputernicului? Nu ţinuse el toate sărbătorile, nu luase el în grijă văduvele familiei şi orfanii? Nu cînta el în ziua cea sfîntă cîntări de laudă, nu-şi spunea el şi toată casa lui rugăciunile cu regularitate? Unde era Cel fără început şi fără de sfîrşit, Cel care promisese că nu-şi va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese cînd copiii evrei au fost scoşi afară din şcoli, cînd s-au spart geamurile caselor evreieşti, cînd bande de studenţi creştini îi băteau pe colegii lor evrei în mod constant, lăsîndu-i desfiguraţi? Nimeni nu le sărise în ajutor în 1930, cînd toţi studenţii evrei de la drept fuseseră loviţi cu bîte, bocanci şi pumni, pînă li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Şi acum? Revolta puse stăpînire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se ştie ce-i aşteaptă, îşi spuse. - Nu domnilor, izbucni Yehuda. Memoria acestor crime trebuie păstrată. Generaţiile următoare au dreptul la adevăr. Ştiţi care este adevărul comunităţii evreieşti din Jedwabne? Exterminarea! Îşi scoase din sîn scrisoarea de la vărul lui din Polonia. O primise cu vreo doi ani în urmă. Era împăturită bine şi ţinută cu sfinţenie acolo unde nimeni nu putea ajunge. Glasul îi tremura. Levi Ben Yehud nu mai era stăpîn pe sine. Totuşi citi: “ Dragul meu Levi, Încearcă să părăseşti Europa prinsă în ghearele morţii, tu şi toată casa ta. În Jedwabne deznădejdea, umilinţa şi sfîrşitul pîndesc pe la ferestre, uşi şi au intrat chiar sub acoperişurile evreilor. Au început prin a ne lua din stradă şi a ne obliga să spălăm latrinele nemţeşti cu mîinile goale. Îţi mai aminteşti de Albert Rosenzweig, cel care făcea colaci şi pupeze din susan şi miere pentu copii? Cu siguranţă că da. Ei bine, află că a murit. Era în iunie, anul trecut. Mă aflam pe artera principală din Jedwabne. Auzeam din depărtare ţipete. M-am apropiat, furişîndu-mă de privirile celorlalţi. În faţa mea se întindea un tablou dezolant. Evrei, şapte la număr, printre care şi Albert, dezbrăcaţi pînă la piele, cu mîinile goale ridicate deasupra capului, de pe trupul cărora curgeau şiroaie de sînge, erau înconjuraţi de civili polonezi înarmaţi cu bîte. Plesneau fără milă, cu putere. Sub loviturile ciomegelor ţeasta unuia trosni. Un sunet puternic, înăbuşitor, însoţit de un icnet tăie zarea. Sîngele ţîşni ca dintr-un burduf spart, împroşcîndu-i pe nemţii care priveau ca la circ, amuzîndu-se. Unul din ei, cred că era superiorul judecînd lucrurile acum, urlă: “Wer hat noh zu fressen?” M-am întrebat din ce să te adapi, din sîngele evreiesc?! Un altul rînjea pe margine şi muşca din cînd în cînd dintr-un măr. Nu mai mîncasem fructe de ceva timp. Prăvăliile se închisese pentru noi, evreii. Cruzimea este de neimaginat. Încearcă să te salvezi. Li se striga: “ucideţi-i mai lent, să simtă viaţa!” În doar trei zile au fost exterminaţi 3300 de evrei. Dar oare cifrele au valoare! Era dimineaţa la prima oră. Se auzeau împuşcături. Un miros greu de fum acaparase tot Jedwabne-ul. Nemţi şi polonezi, deopotrivă, plezneau de bucurie. Am înţeles că se petrece ceva îngrozitor. Am ieşit din casă şi m-am furişat în puţul unei fîntîni chiar din cazarma germanilor. Ce s-a întîmplat de fapt? Au fost scoşi din case copii, bătrîni, bolnavi, tineri, bărbaţi, femei şi duşi în mijlocul pieţii. Soldaţii i-au obligat pe bărbaţi să aducă toate exemplarele din Tora. Închipuie-ţi un munte de înţelepciune arzînd. În tot acest timp bătrînii au fost siliţi să cînte Hava Nagila şi să danseze în jurul focului. Cei mai slabi, care jeleau, erau împuşcaţi pe loc. Ca să-i salveze, tinerii cîntau ei melodia. Cuvintele erau scoase din piept cu mult năduh. Cîntau Dumnezeului lor, un anume Dumnezeu. Dar în zadar. Bătrînii au căzut seceraţi de gloanţe. Groaza se întipărise pe faţa fiecărui om. Dar mai eram noi, oare, oameni?! Apoi au ales femei cu prunci, cam şaptezeci, optzeci. Le-au dus la marginea localităţii, într-un hambar. Pînă acolo au fost forţate să cînte Hineh Lo Yanum. Să le fi auzit şi văzut! Ţi-ar fi picurat carnea de pe tine de mila lor. Cîntau cu şiruri de lacrimi strigîndu-şi soţii, adunîndu-şi cu grijă pruncii la sîn. Cînd au ajuns la hambar, fiecăreia i s-au atîrnat de umeri cîte doi baloţi de fîn uscat. Au intrat. Si-acum, cînd îţi scriu, văd hambarul în scrumul care seara mocnea, încă aud ţipetele lor şi-al copiilor, urletele înfiorătoare care străpungeau pînă şi apa fîntînii în care mă ascunsesem. Localnicii, adunaţi în cete, cîntau melodii tradiţionale poloneze şi dansau. Toate acestea le-am aflat de la şef-rabin Menachem Muller. Pînă spre seară n-am îndrăznit să ies din puţ.” Domnul Moscovici îşi ţinea în braţe instinctiv fetiţa. Hannya nu mai dormea de ceva vreme. Asculta. “ A doua zi, continuă să citească Levi Ben Yehuda, m-am trezit pe la patru şi-am ieşit din casă. M-am dus în acelaşi loc, în cazarma nemţilor. Dumnezeu să mă ierte, că a lăsat o poruncă să nu furi iar eu am furat haine nemţeşti. Mi-am ascuns capul sub un chipiu german. Pe la şase dimineaţa nemţii i-au strîns din nou pe evrei în piaţa centrală. Ţi-o aminteşti pe Margot, fiica rabinului Muller, biata de ea! A refuzat să toarne petrol lampant peste un grup de 40 de evrei şi să le dea foc. Mi-i groază să-ţi povestesc ce s-a întîmplat. Cu toate acestea cred că memoria celor petrecute trebuie să rămînă. A fost tîrîtă de păr de un neamţ pînă în mijloc. Au dezbrăcat-o în văzul tuturor, au legat-o de un stîlp, bătînd-o fără milă. Era o căldură înăduşitoare. Pînă seara, către ora şapte, au ţinut-o aşa fără apă. Biata a îndrăznit să ceară un strop. Nu mai rezista. Din rîndurile evreilor obligaţi să privească fără a riposta, pentru că altfel ar fi fost ucişi, s-a desprins s-o ajute mama acesteia. Îţi închipui, a fost împuşcată după primul pas. Cruzimea de neimaginat nu se sfîrşeşte aici. Luată de pe stîlp, a fost întinsă pe jos, ţinută de cîţiva polonezi şi i s-a tăiat gîtul cu un fierăstrău. Nemţii urlau: “mai lent, Iuda să simtă viaţa!” Menachem Muller, care nu ripostase în vreun fel crezînd în salvarea copilei lui, a murit de durere lîngă ea, strigînd spre cer: unde eşti Elohim?! Bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrîni, căzuţi în genunchi, boceau cu acelaşi glas “unde eşti Elohim?!” Am fost un laş! Dar poate aşa a fost să fie, totuşi. Am vrut să trăiesc. E oare un păcat? Nemţii nu mai suportau. Ruhe! Ruhe! Zbierau cu toată forţa. Elohim, Elohim, unde eşti Elohim?! Tînjetele disperate acopereau vocile nemţeşti. În mai puţin de cîteva minute toată piaţa s-a transformat într-un abator: carne şi sînge. Obţinuseră mult dorita linişte. Tăcerea morţii cuprinse tot Jedwabne-ul. Casele, bunurile, animalele noastre au fost luate în stăpînire de nemţi. Nu m-am mai întors acasă. Pereţii clădirilor erau scrijeliţi cu cuvintele: Moarte lui Iuda! Cu greu şi trecînd prin ghearele morţii am ajuns în Ohio. Aici nu miros a Juda. Dragul meu Levi, cred că ţi-am descris cît am putut mai bine situaţia din Europa. Salvează-te tu şi casa ta! În rest, Atotputernicul cu voi.
Cu multă dragoste, al tău văr, Beniamin Adller”
Cu mîinile tremurînde îşi împătură la loc scrisoarea şi o puse în sîn. Mulţi plîngeau în surdină. Doar rabinul Matitiahu îngîna cu ochii închişi versete din Talmud, învăţate pe de rost. Spre seară garnitura se opri brusc. Cîţiva din fiecare vagon fuseseră coborîţi şi puşi să arunce excrementele adunate în găleţi. Fiecare vagon avea cîte două găleţi. Una cu apă şi alta goală pentru necesităţi. Unii eliberau conţinutul latrinei improvizate, ceilalţi, sub injurii şi bastoane erau învăţaţi să strige cu bucurie: Arbeit Macht Frei! În depărtare se zăreau munţi. Ieşiseră din întinsa Ungarie. Păziţi de mitralierele zgomotoase, evreii făceau exerciţii de zîmbit. - Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Striga ritmic un neamţ ca ieşit din minţi. Zîmbiţi şi cîntaţi:
Arbeit Macht Frei!
- Warum? ( de ce?) întrebă domnul Moscovici. - Hier ist kein warum! ( aici, nu întrebi de ce) i se răspunse şi primi drept răsplată o puternică lovitură în faţă cu patul puştii. Ameţit de căldură, soare şi lipsit de apă, tatăl Hannyei se legănă uşor pe picioare şi căzu imediat. Nici nu avu timp să-şi dea seama că îi fuseseră smulşi doi dinţi. Buzele îi erau umflate. Cu o cutezanţă de neconceput pentru o fetiţă, firava Hannya se năpusti asupra neamţului cu pumnii ridicaţi, cu gura încleştată şi o privire de animal aflat în preajma prăzii şi lovi replicînd: - Nur für Auschwitzsdeutsche! (Numai pentru nemţii din Auschwitz). Neamţul spînzură fetiţa, ţinînd-o strîns de gît, o ridică pînă la înălţimea ochilor, scoase o înjurătură şi-i dădu drumul de sus. Se pregătea să elibere glonţul de pe ţeavă, cînd toţi evreii începură într-un glas aproape asurzitor să cînte cu cuvinte nemţeşti mecanicul: Arbeit Macht Frei! Ceilalţi evrei din celelalte vagoane se înghesuiau să vadă ce se întîmplă. Rafale de gloanţe erau lăsate cu ură şi înjurături să străpungă aerul. Nemţii ameninţau. Domnul Böhm apăsă pe trăgaci. Nimic! Încă o dată. Nimic! Era enervat de-a binelea. - Lasă, spuse Hannya domnului Moscovici ştergîndu-i sîngele de pe faţă cu un capăt al tricoului ei, te iau cu mine în Limelfia. Acolo totul va fi bine. Străduindu-se să-şi revină, să nu o sperie mai mult decît a fost cazul pe copila lui, domnul Moscovici schiţă un surîs. Germanul tresărise la numele rostit de fată. Îl ştia, îl cunoştea prea bine, simţea că are experienţa lui, dar nu-şi dădea seama cum. Îşi spusese în gînd că fetiţa aceasta reuşise să-l facă să zîmbească cu o zi înainte. Acum însă însoţea garnitura evreiească şi mai exista un aspect foarte important. Era arian. Nu putea permite o astfel de situaţie din partea unei fiinţe inferioare. Încercă a treia oară. Nimic. Luă un alt pistol al unui camarad. Rezultatul fu acelaşi. Nemţii înjurau şi loveau la nimereală. Evreii erau din nou băgaţi în vagoanele de cai. Sigilate. Loviturile continuau să cadă cu un trosnet metalic în fier. Ca la un semnal dat de un dirijor al unei mari şi complexe orchestre poporul lui Israel începu să cînte, mai întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare, Hallelu Et Adonai. Era vineri seara. Intrau în Şabat. - Ruhe! Ruhe! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Nimic.