Găeşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Găeşti
Stema oraşului Găeşti Găeşti în România
stemă amplasare
Amplasare _ _N_ _ _E_type:city ° ′N ° ′E sau _ _ _N_ _ _ _E_type:city ° ′ ″N, ° ′ ″E
Ţară România
[[|]]
Atestare documentară
Populaţie 15.547
Suprafaţă km²
Densitatea populaţiei loc./km²
Altitudine m n.m.
Localităţi suburbane {{{componenţă}}}
Primar
Sit web [ ]
[[Imagine:{{{harta administrativă}}}|200px|Harta administrativă a oraşului Găeşti]]
Harta administrativă a oraşului în cadrul judeţului

Găeşti este un oraş din judeţul Dâmboviţa, Muntenia, România.

Oraşul Găeşti este situat în partea de sud-vest a judeţului Dâmboviţa, în Câmpia Găvanu-Burdea, între Valea Argeşului la sud-vest şi Valea Sabarului la sud-vest, ocupând o suprafaţă de 22,3 kmp. În teritoriul administrativ al oraşului se includ comunele suburbane Gura Foii şi Petreşti. Regiunea în care se află amplasat oraşul este o importantă zonă agricolă.

Datorită avantajelor pe care le prezintă această regiune, zona Găeştiului a fost populată din cele mai vechi timpuri, dovadă fiind descoperirile arheologice ale prof. univ. dr. docent Dumitru Berciu ce aparţin culturii Gumelniţa (neoliticul târziu). Prima menţiune documentară despre oraşul Găeşti datează din 19 iulie 1498 de pe timpul lui Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul, care „întăreşte ocina Găeştilor mânăstirii Râncaciovului”.

Despre evoluţia economică şi administrativă a oraşului Găeşti nu există documente suficiente. Explicaţia e simplă: nefiind fapte de seamă, demne de a fi înregistrate prin zapisuri domneşti sau în documentele oficiale ale administraţiei de stat, asemenea însemnări sau menţiuni nu s-au făcut.

O dezvoltare fără precedent cunoaşte oraşul după 1967, odată cu înfiinţarea întreprinderilor de utilaj chimic (Utchim) şi întreprinderii de frigidere (Arctic Găeşti). Această evoluţie economică a determinat şi o creştere numerică a populaţiei. O dezvoltare deosebită în această perioadă cunoaşte şi agricultura, ramură importantă a oraşului Găeşti. Dezvoltarea industrială a oraşului a avut o influenţă pozitivă şi asupra gospodăriei urbane. Astfel, în 1975 faţă de 1960 , lungimea străzilor creşte cu 10 km, din care 36 km de străzi sunt electrificate şi 30 km modernizate. Reţeaua de apă se întinde pe o lungime de 19,8 km. Lungimea reţelei de canalizare a atins de-abia 13,4 km (este pe cale de extindere). De asemenea, s-a dezvoltat şi modernizat transportul în comun.

Perioada de după 1989 a introdus modificări importante în peisajul economic al oraşului , fapt ce se reflectă şi în mişcarea naturală a populaţiei. Astfel, s-au redus valorile natalităţii, fertilităţii. Mortalitatea s-a menţinut la valori relativ constante. Mişcarea migratorie nu înregistrează valori importante. Dacă înainte de 1989 predomina mişcarea sat-oraş (motivul fiind unul financiar), după 1989 se remarcă o migrare oraş-sat, însă fără consecinţe spectaculoase. Structura populaţiei pe grupe de vârstă indică un proces de îmbătrânire al populaţiei după 1989, proces determinat în principal de scăderea natalităţii. În cadrul structurii socio-economice se remarcă o scădere considerabilă a sectorului primar, că urmare a industrializării intense din ultima parte a secolului XX. Structura etnică a populaţiei indică faptul că românii deţin majoritatea absolută (peste 95%), iar structura religioasă relevă o majoritate covârşitoare de ortodocşi.

Populaţia are o influenţă deosebită asupra oraşului în care locuieşte, şi-şi desfăşoară activitatea, totodată şi oraşul influenţează structurile geodemografice ale populaţiei. Prin urmare, există o influenţă reciprocă între oraş şi populaţia care trăieşte în cadrul lui. Fiind un oraş relativ mic, zonele funcţionale nu sunt clar conturate, astfel încât se întrepătrund unele cu altele (zone mixte).

Oraşul Găeşti are predominant funcţie industrială şi agricolă, însă acestora li se adaugă şi funcţia de transport, comercială, de învăţământ , cultural-ştiinţifică, rezidenţială, sanitară şi nu în ultimul rând turistică.


Cuprins

[modifică] Poziţie geografică şi limite

Oraşul Găeşti, străveche aşezare ce a împlinit la 19 iulie 1998 500 de ani de atestare documentară, este situat din punct de vedere geografic in extremitatea de sud-vest a judeţului Dâmboviţa, la contactul dintre Câmpia Româna (Găvanu - Burdea) cu Piemontul Cândeşti, între văile râurilor Argeş la Sud-vest şi Potopul, la Nord-est. Se poate preciza că Potopul , pârâu ce coboară din Piemontul Cândeşti, întâlnindu-se mai jos de oraş cu Cobiuţa, Brătila şi Foiţa îşi schimbă numele în Sabarul. Are următoarele coordonate geografice: 44˚ şi 50' latitudine nordică şi 25˚ şi 19' longitudine estică , iar altitudinea este de 190,62 m. Ocupă o suprafaţă de 22,4 km².Are incluse in teritoriul său administrativ comunele suburbane Gura Foii- 22,4 km² si Petreşti-69,7 km².

Din punct de vedere administrativ, in structura actuală, oraşul se învecinează cu următoarele comune: la Nord-est cu comunele: Cobia, Dragodana, Mogoşani, la sud cu comuna Petreşti, la Vest şi Nord-vest cu comunele Crângurile şi Gura Foii. Legătura cu reşedinţa de judeţ - Municipiul Târgovişte - se realizează prin intermediul drumului naţional DN 72, cu Municipiul Bucureşti şi oraşul Piteşti prin drumul naţional DN 7 şi prin autostrada Bucureşti-Piteşti(prin intermediul drumului naţional DN 61). Cu centrele urbane Bucureşti şi Piteşti oraşul poate comunica prin calea ferată. Oraşul Găeşti este situat la circa 30 km faţă de reşedinţa judeţului-municipiul Târgovişte, la circa 40 km faţă de Municipiul Piteşti şi la circa 70 km faţă de capitala ţării.


[modifică] Climă

Poziţia geografică la intersecţia paralelei 44˚ şi 50' latitudine nordică şi 25˚ şi 19' longitudine estică, situează spaţiul de studiu în zona de climă temperat-continentală. Situarea în cadrul Câmpiei Române impune caracteristicile climatului de câmpie, caracterizat printr-o uniformitate a componentelor climatice pe suprafeţe mari, uniformitate dată de morfologia de ansamblu a reliefului. Poziţia ocupată în cadrul Câmpiei Române, impune climatului continental o nuanţă de tranziţie, valea Argeşului fiind considerată limita între climatul continental cu influenţe sud-mediteraneene la vest şi climatul continental cu influenţe de ariditate la est. Acest lucru are reflectare directă în dinamica componentelor climatice cantitative şi calitative.

Climatul continental de tranziţie, caracterizat prin veri călduroase, secetoase şi ierni cu temperaturi medii sub 0°C, este influenţat de culoarele de vale ale Argeşului şi Sabarului orientate pe o direcţie aproximativă nord-sud, de prezenţa canalelor de irigaţie şi de secare a suprafeţelor lacustre, existenţa aşezărilor umane, fapt ce duce la modificarea parametrilor climatici şi apariţia unor microclimate şi topoclimate specifice. Pentru prezentarea valorilor cantitative ale componentelor climatice s-au utilizat date climatice înregistrate la staţia meteorologică Găeşti pe o perioadă cuprinsă între anii 1976-1996.


[modifică] Hidrografie

Artera hidrografică principală este reprezentată de râul Argeş cu o direcţie de curgere orientată nord vest-sud est, la limita sudică a teritoriului administrativ al oraşului Găeşti. În sectorul final, râul Argeş curge pe un singur fir, având lărgimea de 60-100m. Din punct de vedere morfologic, Valea Argeşului prezintă o albie bine individualizată faţă de zona de câmpie, cu maluri de 2-6 m şi o luncă cu o lăţime de aproximativ 7 km în zona de divagare din dreptul localităţii Găeşti. În cuprinsul ei Argeşul meandrează şi exercită o puternică acţiune de eroziune laterală în depozitele de pietrişuri şi nisipuri uşor fiabile. Panta hidraulică mică a determinat schimbarea permanentă a traseului de curgere, astfel încât albia prezintă numeroase ostroave şi albii părăsite. Pe toată zona de câmpie a râului, începând de la suprafaţă şi până la adâncimea de 20-25 m se găseşte un complex aluvionar de vârstă cuaternară constituit din pietrişuri cu nisip (balast) în care sunt intercalate lentile groase de argilă. De regulă, până la adâncimi de 6-8 m şi chiar 12 m, se găseşte un orizont continuu de balast în care s-au dezvoltat exploatările balastiere (Pătroaia, Ioneşti şi Mătăsaru). Sub aceste adâncimi încep să apară lentile de argilă distribuite neuniform cu grosimi de la 1-5 m, chiar 7-9 m. La adâncimea de 20 m forajele au identificat formaţiuni de argile, argile prăfoase cu zone de nisipuri fine care este posibil să aparţină unor formaţiuni de vârstă precuaternară . Ca aspect şi caracteristici, sunt asemănătoare cu argilele lenticulare din complexul superior aluvionar. La suprafaţa terenului, în albia majoră şi în zona de câmpie din apropierea barajului Zăvoiul Orbului stratul superficial de acoperire este constituit din prafuri nisipoase cu grosimi de 1m până la 2 m. Stratificaţia neuniformă a complexului din suprafaţă poate fi explicată ca fiind urmare a diferitelor faze de evoluţie a albiei râului Argeş în care au pătruns şi depunerile apelor ce au curs de pe versantul stâng. Variaţia de debite de la un anotimp la altul prezintă clar viiturile de primăvară (aprilie-iulie) şi scurgerea minimă vara. În sezonul cald se produc viituri de scurtă durată, dar cu o mare putere de eroziune şi transport. În regim natural debitele maxime ale râului Argeş au fost determinate prin studii hidrologice elaborate de INMH. Se remarcă diminuarea debitelor, fenomen explicat prin lipsa afluenţilor importanţi, iar viiturile se atenuează prin inundarea luncii râului şi a interfluviului Argeş-Sabar.

Râul Potop prezintă caracteristicile specifice piemontului Cândeşti pe care îl străbate de la nord la sud printr-o vale mult adâncită. Vara, datorită secetei seacă. Are o lungime de 55 Km, panta medie de 8 la mie, şi u coeficient de sinuozitate egal cu 1,41. Are un debit mediu multianual de 0,84m3/s, dar această cantitate de apă este foarte neuniform repartizată în timpul anului. Cele mai mari debite se înregistrează primăvara, iar cele mai scăzute vara . In sezonul cald se produc viituri de scurtă durată, dar cu o mare putere de eroziune şi transport. Lăţimea albiei variază între 8 şi 20m. Pentru a se evita inundarea oraşului s-au înălţat şi consolidat malurile, s-au îndiguit şi se construieşte un canal pentru deversarea apelor lui în Argeş, în caz de pericol. Are pe partea dreaptă ca afluenţi Răstoaca care se uneşte cu Clocoticiul, aproape de podul de beton din strada Gării şi care străbate oraşul prin centru, iar pe partea stângă colectează apele pâraielor Cobiuţa, Foiţa, Brătila, pâraie care uneori când e secetă mare seacă.

Cobia se uneşte cu Potopul în amonte de Găeşti are o lungime de 48 Km o pantă medie, de 9 la mie şi un coeficient de sinuozitate de 1,26. În lungul râurilor Potop şi Cobia se remarcă lunci bine dezvoltate care ating lăţimi de până la 1 km formate din nisipuri, viituri şi chiar argile depozitate fiind folosite în cea mai mare parte ca teren arabil.

[modifică] Populaţie

Fabrica de frigidere Arctic
Extinde
Fabrica de frigidere Arctic

Fenomenul populării, evoluţia continuă, creşterea populaţiei oraşului Găeşti, nu pot fi izolate de contextul social-istoric în care s-au desfăşurat.

Poziţia geografică a acestui centru urban la zona de contact a câmpiei cu dealurile, pe unde trecea unul dintre drumurile comerciale al Ţării Româneşti, şi unde în trecut, exista un bogat schimb de produse, a făcut ca activitatea umană din cadrul lui să fie mai intensă. Oraşul Găeşti este cunoscut ca centru urban încă din secolul XVIII. După distrugerea Târgoviştei de către turci, în timpul războiului turco-austriac din 1736-1739, reşedinţa judeţului Dâmboviţa a fost mutată provizoriu, până la refacerea oraşului Târgovişte, în Găeşti.

Un timp, oraşul a fost reşedinţă a judeţului Vlaşca. La 1832 această funcţie este trecută oraşului Giurgiu, ca urmare a restructurărilor administrativ din timpul Regulamentului Organic, care prevedea ca toate judeţele de la Dunăre să-şi mute reşedinţa în localităţile din lungul marelui fluviu, pentru ca astfel, graniţa de sud a ţării să poată fi mai uşor păzită. Trecerea funcţiei administrativ-politice de la Găeşti la Giurgiu, în primele decenii ale secolului XIX, şi apariţia de noi centre comerciale în zona de câmpie, pentru valorificarea cerealelor, fac ca oraşul Găeşti să-şi piardă importanţa pe care a avut-o până atunci şi să rămână un simplu târg, în care ocupaţia de bază a populaţiei era agricultura. Comerţul şi apropierea de oraşele Bucureşti - Piteşti - Târgovişte, sub a căror influenţă a stat continuu în ceea ce priveşte toate aspectele vieţii social-economice, nu i-au dat posibilitatea să se dezvolte prea mult.

La mijlocul secolul al XIX -lea (1859), oraşul Găeşti avea numai 1380 de locuitori, din care 97 erau comercianţi şi 38 meseriaşi, iar restul agricultori. La sfârşitul aceluiaşi secol în Găeşti, ca unităţi economice, nu existau decât o moară cu apă şi una cu aburi. Pe moşia oraşului se produceau cereale şi cel mai bun tutun din România. (Dicţionarul geografic al judeţului Dâmboviţa, 1890) Populaţia oraşului ajunsese în 1899 la 3320 de locuitori.

Sediul CEC din Găeşti
Extinde
Sediul CEC din Găeşti

În primele decenii ale secolului al XX-lea, oraşul nu cunoaşte transformări deosebite sub raport economic. În anul 1930, populaţia lui se ridicase la 5330 de locuitori. Majoritatea populaţiei active (47,3%) se ocupa tot cu agricultura.

În anul 1935, în Găeşti funcţiona o fabrică de mobilă, un atelier de tâmplărie şi alte mici ateliere meşteşugăreşti, care produceau pentru consumul local. Până în a doua jumătate a secolul al-XX-lea, oraşul Găeşti era cunoscut numai ca centru comercial, în care majoritatea populaţiei se ocupa cu agricultura. În anul 1956 populaţia oraşului atinsese un număr de 7179 persoane. În anii socialismului, se produc transformări importante în structura economică, prin ridicarea unor unităţi industriale de interes naţional. În cincinalul 1966-1970, s-au construit în Găeşti întreprinderea de frigidere, întreprinderea de utilaj chimic şi întreprinderea de prefabricate din beton, unităţi economice care au dat oraşului un caracter industrial. Cea mai mare pondere în producţia industrială a oraşului a deţinut-o, în 1972, industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor în care sunt ocupaţi peste 74% din totalul angajaţilor din industrie. Numărul de angajaţi din oraşul Găeşti a crescut faţă de 1965 cu peste 5000 de oameni. Dezvoltarea industriei, a atras după sine şi creşterea populaţiei. La 1 ianuarie 1973, oraşul Găeşti avea 11763 de locuitori, din care o parte locuiesc în cele peste 1000 de apartamente construite după 1960. Ridicarea în viitor a unor noi societăţi comerciale a făcut ca populaţia oraşului să crească continuu. Astfel în anul 1976 populaţia ajunge la 12437 de locuitori. Evoluţia populaţiei până în 1990 a cunoscut o creştere continuă determinată de politica economică şi socială la nivel naţional perioadei comuniste. Schimbările politice şi sociale de după 1989 au avut ca efect o stagnare a evoluţiei populaţiei, uşor de explicat prin colapsul industrial înregistrat la nivel naţional ce a atras de la sine scăderea nivelului de trai.

Clubul Arctic din Găeşti
Extinde
Clubul Arctic din Găeşti

Numărul populaţiei şi suprafaţa teritoriului sunt două componente ale densităţii populaţiei. Creşterea continuă a populaţiei în secolul al XX-lea a dus la o îndesire a locuitorilor în teritoriu. În anul 1912, densitatea medie a populaţiei în oraşul Găeşti a fost cuprinsă între 150-200 loc./km2, pentru ca în 1972 , densitatea generală a populaţiei să cunoască o creştere valorică a numărului de locuitori, pe unitatea de suprafaţă, atingând valori cuprinse între 250-500 loc./km2.

Densitatea fiziologică, ca raport între populaţia totală şi suprafaţa agricolă exprimă numărul de locuitori ce revin la un hectar de teren agricol. În oraşul Găeşti, densitatea fiziologică are o valoare medie de 0,09 loc./ha2

În oraşul Găeşti, în anul 2000 era o populaţie totală de origine română de 18.087, urmată de 372 romi , 45 maghiari, 32 bulgari, 13 turci, 6 sârbi, 4 greci, 2 germani, 1 rus, 1 slovac şi 3 persoane de naţionalitate nedeclarată. În concluzie, din totalul populaţiei stabile din Găeşti, ponderea o deţine naţionalitatea română cu 97,4%, urmată de ţigani, cu pondere 2%. În măsura solicitărilor, vor trebui acordate facilităţi organizaţiilor nonguvernamentale specializate pe problemele minorităţilor.

După religie, locuitorii oraşului Găeşti sunt în majoritate creştin-ortodocşi (18.326 în anul 2000), urmaţi de penticostali (70 de persoane), adventişti (63 de persoane), 13 musulmani, 4 greco-catolici.

[modifică] Istoric

Radu cel Mare (1495-1508) şi soţia sa, Doamna Cătălina

Prima menţiune documentară despre oraşul Găeşti datează din 19 iulie 1498, de pe timpul lui Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul, care "întăreşte ocina Găeştiului mânăstirii Râncaciovului". După 67 de ani (mai precis la 4 ianuarie 1565), se dă din Bucureşti un alt document de către Petru Voevod "domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, fiul lui Mircea Voevod, prin care parte de nord a oraşului-care pana nu demult se chema Răduleşti, si se întindea de la Răstoaca pana la râul Făget-se da ocina lui Stoica cu fraţii săi Ciolan si Dumitru si lui Radu cu fraţii săi Oprea si Stepan, cu fii lor câţi le va da Dumnezeu".

În primul dintre aceste documente sunt pomenite doar două sate (cartiere): Vaideeasca si Straosti. Ca şi alte oraşe din ţara noastră, Găeştiul se dezvolta destul de lent si acest fapt este pe deplin explicabil.

Economia naturala care predomina in orânduirea feudala nu oferă condiţii materiale si spirituale care sa favorizeze o dezvoltare rapida. Principala piedica in dezvoltarea oraşului o constituie moşierii pe latifundiile cărora era aşezat. Intre ei se da o lupta pe viata si pe moarte pentru acapararea de noi proprietăţi, folosind orice mijloc, fie cumpărarea, fie înrudirea pentru zestre, fie dezmoştenirea si acapararea etc. Lupta "care pe care" se da nu numai intre boierii găeşteni, ci şi intre ei si monastirea Cobia, care îsi avea moşia de jur împrejurul oraşului. Aceasta situaţie se crease încă de la 15 martie 1608, când Radu Şerban, Domnul Ţării Româneşti, a întărit satele Cacoveni, Călugăreni, si Broşteni acestei mănăstiri. Se cunosc nenumărate conflicte între mănăstirea amintită si boierii din Găeşti care aveau si diferite ranguri, pricini de care se ocupa chiar divanul sau domnul tarii, ba de cele mai multe ori era amestecat si mitropolitul. Neînţelegerile invite dădeau multa bătaie de cap si Isprăvniciei de Vlaşca mereu prezenta in cercetarea si soluţionarea lor. Asemenea conflicte sunt consemnate si după 1800 când continua sa ia amploare. Intr-un document de la 1777 găsim menţionate satele care alcătuiau comuna Găeşti si numărul lor de locuitori. Pe atunci Gaestiul începuse sa devina localitate urbana. Avea in componenţă satul Catane alcătuit din 74 de case si care avea 282 de locuitori, 113 bărbaţi si 149 femei. Apoi se vorbeşte de satul Găeştii de Sus care avea 128 de case si 699 locuitori din care 346 bărbaţi si 353 femei. Mai sunt consemnate satele Găeştiul de Mijloc cu 38 de case si 157 locuitori, 78 bărbaţi si 79 femei si Găeşti Târg cu 44 de case si 166 locuitori, 82 bărbaţi si 84 femei. In total 284 de case cu 1284 locuitori. Din cauză că oraşul s-a dezvoltat spontan şi in funcţie de principalele ocupaţii ale locuitorilor lui (care erau agricultura, meşteşugurile legate de ea si comerţul), Găeştiul a avut si pe alocuri se mai vede si azi, un aspect urbanistic necorespunzător. Era situat pe o întindere prea mare si doar centrul lui-situat pe şoseaua naţională-şi câteva străzi mai bine amenajate ii confereau un oarecare aspect urbanistic. De altfel şi unii călători străini, care au vizitat ţara noastră in secolul trecut caracterizează Gaeştiul ca "un popas cu căsuţe de lut, acoperite cu paie si având in fereşti hârtie pusa in loc de geamuri. Fumul iese prin acoperiş si in jurul focului stau copiii, lângă părinţii lor, aproape golaşi" (Von Sturmen).

Dezvoltarea lentă a oraşului este întrerupta de salturile pe care le face in perioada după ce devine provizoriu capitala judeţului Dâmboviţa ca urmare a incendierii Târgoviştei de către turci, în timpul războiului turco-austriac (1736-1739). În aceste condiţii trebuia sa se facă faţă noilor cerinţe sporite economice si administrative. De asemenea, o alta perioada de dezvoltare mai rapida o cunoaşte in timpul cat a fost reşedinţa Isprăvniciei de Vlaşca. După 1832 când prin regulamentul organic se hotărăşte ca in toate judeţele de pe Dunăre, capitalele sa se stabilească in oraşele de pe bătrânul fluviu in scopul întăririi apărării la graniţa cu turcii, Gaeştiul cunoaşte o perioada de stagnare, pierzându-si mult din importanta pe care a avut-o. Spre sfârşitul secolului, cronicarii însemnau despre Găeşti ca se compunea din trei suburbii: Cătanele, Găeştii de Sus si Găeştii de Jos si ca avea o populaţie de 2470 locuitori, din care câţiva evrei. Pe atunci, existau la Găeşti 12 străzi: Catanele, Mandrila, Găeştii de Sus, Vaideeasca, Bobeanca, Fusescu, Uliţa Gării, Strada Noua, Cioflecu, Straosti, Strada Targovistei si Strada Bucureşti. Aici era reşedinţa judecătoriei de ocol si a medicului de arondisment al plăşilor Cobia si Dâmboviţa. Mai sunt consemnate o staţie telegrafica, o staţie de cale ferata, 2 şcoli primare urbane (una de băieţi si una de fete) instalate în localul cumpărat de comuna cu 70.000 lei de la D.R.Cordescu. Se mai indica existenta unei mori de apa si a uneia de aburi, organizarea a doua târguri anuale (20 iulie si 8 septembrie) si se face menţiunea ca in Găeşti, in afara de grâu si porumb, se produce cel mai bun tutun din România. Tutunul de aici era de altfel cunoscut de mult în străinătate.

Pentru a completa imaginea oraşului este necesară menţiunea că străzile erau nepavate, pline de noroi când ploua, luminate cu 5-6 felinare. Instituţiile oraşului nu erau grupate în centrul lui, şi nici nu erau nişte clădiri impunătoare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dă o atenţie deosebită învăţământului, culturii, industriei, comerţului şi sănătăţii. Perioada este marcată de două mari evenimente: războiul de independenţă şi răscoalele ţărăneşti din 1888 la care Găeştiul participă activ. În primul deceniu al secolului următor se construiesc: spitalul al cărui prim director a fost un humuleştean, strănepot al lui Ion Creangă, doctorul Nicolae Ionescu şi care l-a condus până la pensionarea sa (1939) şi cazărmile în 1908. Primul război mondial paralizează activitatea târgului, care cade sub ocupaţie germană (1941). După război urmează o perioadă de avânt. Exproprierile ce se fac după 1920 îmbogăţesc patrimoniul de stat, se înfiinţează un gimnaziu (1942), se construiesc două şcoli primare şi Banca Franco-Română. Apar primele publicaţii literare, primele asociaţii culturale, dar, în ciuda eforturilor susţinute ale unor generaţii entuziaste, nu s-a reuşit să se construiască un local destinat culturii. Unii întreprinzători de la sate îşi construiseră case la Găeşti. În timpul celui de-al doilea război mondial, Găeştiul îşi trăieşte ultimii ani de târg sărac, lipsit de perspective de dezvoltare datorită mentalităţii proprietarilor funciari care credeau în destinul exclusiv agrar al localităţii. Averea comunei, raportată Subsecretarului Avuţiilor Publice la 4 aprilie 1941 este cuprinsă în 24 de rubrici ce conţin următoarele:primăria, poliţia, şcoala nr.1 şi 2, abatorul de vite mari şi mici, localul de încasare a taxelor la oborul de vite, o latrina în piaţa de alimente, cantonul de la bariera Piteşti, un bordei al postului de pândă, monumentul eroilor, cinci biserici, trei petice terenuri de cultură şi fâneţe la Potop, dobândite prin succesiune liberă pe urma defunctului Ştefan Ioniţă fără moştenitori, terenul pentru târgul săptămânal donat de locuitori (2 ha), islazul comunal, trei cămine de casă prin desfiinţarea Societăţii demobilizaţilor (1943), două terenuri virane pe strada Mihai Viteazul, un cămin de casă (unde s+a construit actualul liceu), 76 de puţuri cu tuburi de ciment, două zidite din piatră, unul cu ghizduri din lemn şi o fântână in piaţa publică. Puţurile sunt amplasate pe cele 18 străzi. Primăria mai dispunea de 4 pompe aspiro-respingătoare. N-au fost inventariate aici bunurile aparţinând unor foruri centrale: Depozitul de fermentare a tutunurilor, Cazărmile şi Banca Franco-Română. Averea este evaluată la 9.416.516 lei, în care aproape 4 milioane reprezintă numai bisericile construite de enoriaşi. O dată cu înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii, la 30.XII.1947, România a intrat într-o altă fază a dezvoltării sale. În iunie 1948, la Găeşti, s-au naţionalizat 15 unităţi economice, trecându-se în proprietatea statului mori, prese de ulei, mijloace de transport, depozite de cherestea, magazine şi clădiri. Astfel, apare în economia oraşului, sectorul socialist. Propaganda comunistă de atragere la socialism a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii s-a intensificat pe măsura sprijinului acordat de stat. Cooperativa agricolă de producţie din Găeşti ia fiinţă în 1956 cu un număr de 27 de familii care posedau 64 ha de pământ. În 1962, anul încheierii cooperativizării agriculturii în ţara noastră, erau înscrise 1774 de familii, cu 1032 ha teren.

O dezvoltare economică cunoaşte oraşul Găeşti după anul 1967 , când, în condiţiile noii organizări teritorial-administrative aparţine judeţului Dâmboviţa, că oraş de gradul II. Aceasta înseamnă încetarea existenţei lui anonime, şi intrarea într-o mare competiţie a bunurilor materiale, înscriindu-se astfel pe orbita oraşelor industriale. S-au construit întreprinderi specializate: Întreprinderea de Utilaj Chimic Găeşti, Întreprinderea de Frigidere Arctic, Uzina de Produse pentru Construcţii. Dezvoltarea industrială a oraşului a avut o influenţă pozitivă asupra gospodăriei comunale. După 1960, lungimea străzilor creşte cu 10 km (39 km din care 36 km de străzi sunt electrificate şi 30 km modernizate). Reţeaua de apă se extinde pe o lungime de 19,8 km. Numai în anul 1976, s-au distribuit 1693 mc de apă, din care 523 mc pentru uz casnic. Lungimea reţelei de canalizare a atins doar 13,4 km (este pe cale de extindere). De asemenea, s-a dezvoltat şi modernizat transportul în comun, lungimea traseului fiind la ora actuală de 73,5 km.

În alte limbi