Sigilografie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sigilografia sau sfragistica (gr. sfragis sau lat. sigillium, i - sigiliu, pecete) este ştiinţa auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare, atât matricele, cât şi impresiunile sigiliare care sunt studiate din toate punctele de vedere: istoric, artistic, tehnic, diplomatic. Tot această ştiinţă se ocupă şi de modalităţile de aplicare ale sigiliului, de depistarea falsurilor sigiliare precum şi de conservarea şi restaurarea lor.
Sigilografia apare în perioada medievală ca o necesitate de a putea autentifica documentele originale de cele falsificate. Astfel, în lucrarea sa, De re diplomatica (libri VI) din 1681, Jean Mabillon, întemeietorul diplomaticii, prezenta şi importanţa sigiliilor pentru validarea actelor.
În secolul al XVIII-lea apar o seamă de cataloage şi albume sigilografice, realizate de către colecţionari pasionaţi, în care erau reproduse diverse sigilii sau matriţe sigilare, însă cel care fundamentează sigilografia ca ştiinţă auxiliară a istoriei este socotit J. S. Heineccius (Heineck), cu lucrarea sa De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis (Frankfurt - Leipzig, 1709). După apariţia lucrării, sigilografia a devenit un domeniu curent de cercetare. În secolul XIX şi la începutul secolului XX au apărut şi o serie de manuale aflate în uz şi astăzi ale lui Theodor Ilgen, Joseph Roman, Wilhelm Ewald.
În ţările române primele studii în această direcţie le întreprinde Iosif Benko care, în partea a doua a lucrării sale Transilvania (Viena, 1778), ar fi trebuit să conţină studii de sigilii. Din nefericire, în ciuda eforturilor autorului, această parte nu a apărut niciodată însă, cunoscută fiind în anumite cercuri de interesaţi, a dat un serios impuls în vederea culegerii de materiale sigilogragice.
Un secol mai târziu sigilografia se dezvoltă impresionant după semnalul tras de Gheorghe Asachi, pasionat de heraldică şi genelogie, care întrevede foarte bine importanţa sigilografiei în dezvoltarea acestor ştiinţe mult mai populare în mediile ştiinţifice româneşti ale acelei perioade. După mijlocul secolului al XIX-lea apar mai multe expoziţii de sigilii şi matriţe sigilare, precum şi câteva studii şi lucrări ale istoricilor Ioan Bogdan, V. A. Urechia, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dumitru A. Sturdza, Constantin Moisil. V. A. Urechia, în lucrarea sa Schiţe de sigilografie românească (1891) are meritul de a fi deschis şirul preocupărilor pentru sigiliile cu stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti şi de a fi introdus şi la Universitatea din Bucureşti noţiuni de sigilografie, iar Constantin Moisil, întemeietorul ştiinţei moderne, vede în sigilografie "sora numismaticii".
În secolul XX, sigilografia românească devine tot mai importantă, atât pe plan intern cât şi extern, mulţi cercetători aducând în prim plan importanţa şi necesitatea studierii peceţilor în cunoaşterea istorică. Printre numele mari ce au studiat această disciplină auxliară a istoriei se remarcă: Aurelian Sacerdoţeanu, Emil Vârtosu, Jean N. Mănescu, Dumitru Ciurea, Sigismund Jako, Maria Dogaru.
[modifică] Bibliografie
- Adina Berciu-Drăghinescu „Ştiinţele auxiliare ale istoriei“, Bucureşti, 1994.
- „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei“, Bucureşti, 1982.