Matei şi Eva
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Matei şi Eva este romanul de debut al lui Florin Şlapac, publicat în 1985 de Editura Dacia. A doua ediţie a romanului a apărut în 1999 la Editura ExPonto.
[modifică] Fragmente din roman
Despre mobilitatea figurilor
"Se făcuse întuneric, o beznă îndulcită de culoarea pereţilor, vioaie. M-am ridicat de pe scaun şi într-o doara am privit pe fereastră. Ningea ca la carte. În golful de lumină, răsărit din vârful stâlpului de peste drum, fulgii se rostogoleau impresionant. O siluetă înainta de-a lungul trotuarului ascuns sub zăpadă. Omul s-a oprit chiar în dreptul meu. Ţinea în mână o bucată de hârtie care licărea în bataia razelor. O fotografie. Brusc s-a înclinat şi a sărutat-o. Apoi a dispărut, înghiţit de lăcomia abia reţinută a nopţii de Anul nou. Am rămas sprijinit în pervaz, cu gustul fad al cernelii pe buze. Ceva, ca un zumzet de motoraş, m-a gonit curând afară. Strada nălucită de zbenguiala cristalelor fragile părea un tren cu toate ferestrele luminate puternic. Prin ele răzbăteau umbrele sărbatoreşti ale familiilor aplecate pios peste podoabele bradului, cu gesturi măsurate, emoţionante. Am adulmecat zvăpăiala, aroma iernii, urmărind cu interes ghiduşul du-te-vino din faţa magazinelor epuizate. Prin oraş bântuia prevestirea uriaşei chindii. Nervii vitrinelor păreau încordaţi la maximum sub pâlpâirile sâcâitoare ale becurilor vopsite pentru ocazie. Cucoane estompate în blănuri forfotau gheboşate pe nenumăratele pârtii bătătorite de cheflii. Pacheţele nerăbdătoare cădeau pe jos, se dădeau pe gheaţa deşirând panglicuţe, încurcându-se în picioarele căţeilor vagabonzi. Pe dupa colţuri bufneau petarde, pocnitori meşteşugite, sfârâiau cârnaţi. Din cauza importanţei minunatei convenţii majoritatea oamenilor arătau mai bine ca de obicei, erau de-a dreptul frumoşi, aveau aşa un aer. Şiruri prelungi de taxiuri greu parfumate mişunau, claxonau, unduiau. Pe la uşi zăceau ancorate sănii de oţel. O melodie plăcută trecea din gură-n gură. Aerul, tot atât de clar ca şi cel al nopţilor de vară, era tăiat în răstimpuri de câte o sirenă nerăbdătoare sau de câte un far iscoditor. Lacrimi de frig şi bucurie mijeau în spatele ochelarilor aburiţi. Se pierdeau pantofi şi cizme false, amuzante, pe care nimeni nu avea timp să le culeagă. În ele se ascundeau pui fără ochi, de pisică, la culcuş moale, câte o vrabie, câte un graur. O cisterna ameţitoare mugea încetişor, zvârlind cu spuma de beteală în copaci. Un nene slab îşi lipise fruntea ermetic de geam, contemplând tăcut un braduţ artificial. Se făcea cu ochiul din belşug. Din balcoane fâlfâiau gene lungi, scârţâia răchita. În dreptul unui imobil auster căzuse un covor persan. În puful lui, grăbiţii trecători aruncau monede, la noroc. Şi gata - liniştea totală, după care, hohote înspumate au dat semnalul în parte, pentru fiecare pâlc de case. Ce bine, ce bine că toate suferinţele îşi luau zborul stoluri-stoluri şi că un lanţ de jucărie păzea împrejur.(...)"
Analiză critică
"(...)Aşa am deschis biblioteca publică. Cu teancul de opuri cumpărate, cu cele adunate de la neamuri, cu terfeloagele moştenite de la taică-meu, am aranjat rafturi alfabetic, cu indici, cote, cu dichis. Purtam o haină cenuşie, vroiam să mă confund cu mediul, nu îngăduiam nici unei pete de culoare să contrasteze cu paloarea volumelor. Pentru că nu mă ştia nimeni, câteva nopţi mi-am făcut singur reclamă lipind afişe prin cartier. Primul cititor a fost un şcolar timid, scârţ! a făcut uşa, a intrat, a pus mâna pe o broşură aşezată pe raftul din mijloc şi a fugit. Probabil că era un clevetitor, pentru că de la el s-au învaţat şi alţii. Toţi veneau grăbiţi, tulind-o apoi iute cu volumul preferat. Reuşisem, cred, să creez impresia că nu era nimeni acolo. Vremea trecea, haina mea de om invizibil năpârlea pe la coate. Către iarnă a apărut Ina. A venit drept spre mine şi mi-a spus de la obraz că îmi apreciază anume calităţi şi că, benevol, se oferă să mă ajute. M-a vizitat o bună bucată de timp. Scutura cărţile de praf, le ordona graţios, dojenea cititorii indisciplinaţi, mai dăscălea vreunul care nu se curaţase de noroi înainte de a intra, aducea când flori, când tablouri, pentru atmosferă. Uneori mă lua cu ea la concertele colegilor, la expoziţii. Nu mi-a trebuit mult până să mă îndrăgostesc. Dar pe măsură ce o altă iarnă se apropia, biblioteca se subţia, trecătorii uitau din ce în ce mai des să aducă volumele înapoi. În lipsa lor astupam rafturile pustii cu foi caligrafiate, până ce m-am trezit din nou singur, faţă în faţă cu o singură carte."
[modifică] Opinii critice
- "Florin Şlapac este un prozator cu posibilităţi excepţionale. Matei şi Eva a apărut fără vâlvă, dar el confirmă deja un scriitor cu o gândire originală şi profundă asupra literaturii."(Dana Dumitriu, România Literară)
- "Matei şi Eva ne recomandă un prozator cu calităţi absolut remarcabile."(Liviu Petrescu, Tomis)
- "Altfelitatea discursului lui Florin Şlapac, mai ales din prima parte constă tocmai în iniţierea unui spectacol creat întru desfătarea estetică a cititorului, atras irepresibil spre ceea ce Maiorescu numea "lumea ficţiunii ideale" din care - după terminarea lecturii - ne vine greu sa ne întoarcem, vraja continuând multă vreme şi după ce am rânduit cartea în rafturile bibliotecii."(Simion Barbulescu, Contemporanul)
- "Matei şi Eva (1985), cartea de debut a lui Florin Şlapac, îl situeaza de la inceput pe autor pe un drum pe care se înscriu şi prozele ce-i urmează: Zăpodie (1996), Salonul Refuzaţilor(1998): acela al literaturii care se creează pe sine.
În Matei şi Eva materialul epic este prelucrat cu metode postmoderne, diferite în prima parte de cele din cea de-a doua. Titlul anuntă un roman de dragoste, de tipul Tristan şi Isolda, Daphnis şi Cloe, însa orizontul de aşteptare este înca o dată înşelat, aşa cum se întâmplă frecvent în proza postmodernă. Matei şi Eva conţine două romane (Matei, Eva), între care aparent nu există nici o legătură. Cu toate acestea, unitatea este dată nu numai de prezenţa personajului Eva în ambele romane, ci şi de tehnicile postmoderne similare folosite în construcţia celor două părţi ale cărţii, prin fragmentarism, decupaj epic, autoreferenţialitate, parodie, autoparodie etc. Marea temă a romanului este scriitura, căreia i s-ar putea subsuma o temă a iubirii (între Matei şi Eva în masura în care, descifrând textele ce formează cele două romane constitutive, reconstituim şi relaţia dintre protagonişti) şi una a familiei (în Eva).
Fluxul fabulatoriu al memoriei lui Matei creează impresia de fluiditate deosebită a textului. Transformările care se produc neîncetat se dovedesc rezultatul unui joc al imaginaţiei elucubrante a acestuia. Jocul se regăseşte la toate nivelurile prozei lui Şlapac. Porneşte de la primul cuvânt al romanului, dar nu se termină o dată cu ultimul, ci continuă în încercarea de descifrare a imaginilor care se întrepătrund, a sensurilor ascunse în aglomerarea de detalii, dincolo de care există o armonie şi o ordine pe care le descoperi la capătul lecturii. Există o referenţialitate scriptică, literară: „Pe cerul brusc imaculat se înfiripau anevoios dârele întortocheate a două avioane cu reacţie, ca nişte urme de peniţă“, dar şi o autoreferenţialitate: „Cumul de semnificaţii...? funcţie referenţială...? desacralizare...? abandonarea principiilor estetice...? deproblematizarea discursului...? Forme de evaziune...? polarităţi...?“ Florin Şlapac mizează şi pe un ludic verbal, imposibil de ignorat în scrierile sale, indiferent ca sunt în versuri sau în proză. Ludicul verbal este exploatat la maximum în poemul Zăpodie.
Preluând simbolistica şahului, titlurile capitolelor denumesc mişcări şi poziţii proprii acestui joc: Albul mută, Şah la rege, Cal contra turn, Mat contra regelui. Matei moşteneşte de la Verde meseria de bibliotecar, fapt ce-l va obliga moral şi îl va determina să continue să creeze el insuşi. Sârguinciosul bibliotecar invizibil înlocuieşte volumele dispărute cu scrierile proprii, alcătuind din opera sa o lume întreagă: „astupam rafturile pustii cu foi scrise mărunt, pâna ce m-am trezit din nou singur, faţă în faţă cu o singură carte. Am botezat-o Eva, asta mi-a trecut prin cap.“ Sensul primului roman din Matei şi Eva este iniţierea lui Matei în scriitură. Finalul este încununat de izbânda creatorului aflat în faţa operei sale, Eva. Structura celui de-al doilea roman este diferită de prima. Originală este aici şi numirea capitolelor cu zilele săptămânii. Compus din şapte discursuri epice independente, în care personajul-narator Eva trece cu mare uşurinţă dintr-un episod în altul, dirijând fluxul întortocheat al amintirii, romanul sfârşeşte la fel de neaşteptat cum începe.
Lumea surprinsă de Florin Şlapac, cu oamenii şi obiectele sale, este într-o continuă prefacere. Nu există graniţe pentru delimitarea unui teritoriu; în orice moment, orice obiect sau fiinţa din acest spaţiu închipuit de autor o pot lua razna, fără ca imaginaţia elucubrantă să-i poată stăpâni. Înainte de a deveni personaje, obiectele şi fiinţele create de Florin Şlapac sunt pretexte pentru ficţiune. Doar cele suficient de motivate ficţional dobândesc calitatea de personaje, celelalte dispar la fel de repede cum au apărut. Priviţa în contextul literaturii anilor ’80-’90, creaţia lui Fl. Slapac se distinge printr-o spontaneitate deosebită a discursului epic, câteodată imposibil de controlat."(Gabriela Trifescu, Observator Cultural)