Tunelul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Primul roman al lui Ernesto Sábato, Tunelul (1948), e respins de toate editurile ("Ce roman poate sã scrie un fizician!" exclama neîncrezător un scriitor de renume), dar un prieten îl ajutã sã publice cartea care are un succes neaşteptat. Albert Camus îi trimite o scrisoare cãlduroasã şi recomandã Tunelul editurii Gallimard. Succesul nu-l va transforma pe Sábato în acel gen de scriitor profesionist care publicã un roman pe an.
Romanul este redat din perspectiva persoanei I, sub forma unor memorii scrise în închisoare de către Juan Pablo Castel. Acesta este un pictor şi relatează în aceste pagini felul în care, la o expoziţie a operelor sale, a observat o femeie care părea singura capabilă sa înţeleagă cel mai semnificativ tablou al acestuia. Castel dezvoltă o adevarată obsesie pentru aceasta, dorindu-şi să o întâlnească din nou, făcând planuri în legătură cu ceea ce i-ar putea spune.
Imensitatea oraşului Buenos Aires parea să-i sortească planurile eşecului, însă norocul îi surâde, iar în cele din urmă reuşeşte să intre în vorbă cu necunoscuta. Află că numele ei este María Iribarne Hunter, este măritată cu un orb pe nume Allende şi află, de asemenea, unde locuieşte. Pictorul insistă să o întâlnească cât mai des în următoarele luni, obsesia pentru ea amplificându-se, luând forme violente. Gelozia pune stăpânire pe el şi realizează că, de fapt, "exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu". Tunelul reprezintă metafora vieţii pe care o trăieşte fiecare om, cu toţii rămânând, în cele din urmă, singuri, indiferent de iluziile societăţii. Pasiunea pentru Maria se transformă în ură, Castel considerând-o o târfă care îl înşela nu doar pe soţul ei ci şi pe el înşuşi. Înnebunit de furie, distruge tabloul său favorit cu acelaşi cuţit cu care avea să o ucidă şi pe ea.