Tun sonic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tunurile sonice sau tunurile antigrindină sunt dispozitive care emit unde sonice spre norii în care se formează grindina în scopul de a opri procesul de formare a particulelor de gheaţă.

Cuprins

[modifică] Istoric

[modifică] Primele tunuri antigrindină

Încercări de a influenţa vremea şi de a împiedeca formarea grindinei au existat încă din evul mediu. Primele teorii în această privinţă susţineau că undele provocate prin zgomote puternice puteau avea un efect asupra procesului de formare a grindinei. În secolul al XVI-lea Benvenuto Cellini susţinea că reuşise să oprească ploaia şi grindina prin trageri de artilerie. În 1575, papa Urban VII a autorizat rugăciuni şi tragerea clopotelor pentru a îndepărta furtunile, grindina şi vânturile puternice. [1]

În 1750 împărăteasa Maria Teresia a Austriei a interzis utilizarea tunurilor de către ţărani din cauza accidentelor şi a plângerilor că efectul tunurilor a fost reducerea ploii şi creşterea grindinei în alte zone. [2] Problema efectelor asupra zonelor învecinate nu este lămurită nici astăzi, Plângeri de aceeaşi natură în anii 1970 a determinat oprirea unor experienţe de combatere a grindinei în Texas şi în Colorado [3] Interdicţia de a trage cu tunul sau de a suna clopotele pentru alungarea furtunilor a fost revocată în Austria la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ceea ce i-a permis lui Stiger să-şi facă experimentele,.

Tun contra grindinii executat de firma Greinitz din Austria în 1900
Extinde
Tun contra grindinii executat de firma Greinitz din Austria în 1900 [4]

În 1880 un profesor italian de mineralogie afirmase că este în princiu posibil să se împiedice formarea particulelor de grindină prin injectarea cu ajutorul tunurilor, a unor particule de fum, care să servească drept nuclee de condensare Această posibilitate a fost experimentată în 1896 de Albert Stiger, primarul oraşului Windisch-Feistritz din Styria, Austria. După câţiva ani de experienţe efectuată în curtea din spatele casei, El a ajuns să conceapă un mortar care ţintea vertical în sus, arătând ca un megafon uriaş. Când era pus în acţiune, producea un cerc de fum care se ridica în sus până la o înălţime de 300 m. Proiectul dispozitiv al tunului era un tub tronconic, cu un diametru de 69 cm la partea superioară şi 20 cm la bază, executat din tablă de 2 mm grosime. Tubul era montat pe un piedestal de lemn. [5]

În 1896 Stiger a început prima sa serie de experienţe practice, punând în funcţiune 6 tunuri în timpul sezonului în care cădea grindina. În acel an, nu s-a înregistrat nicio precipitaţie sub formă de grindină. În anul următor, municipalitatea a instalat 30 de tunuri. Iar nu a căzut grindină în Windisch-Feistritz (azi Slovenska Bistrica, Slovenia= , pe când în împrejurimi s-au înregistrat pagube importante. Aceste experienţe au generat un mare interes deoarece în acea vreme se înregistrau pagube importante din cauza grindinei în Austria, Franţa şi Italia.,

Vestea succeselor lui Stiger a ajuns şi în Italia. Dr. E. Ottaviani din Italia s-a deplasat la Windisch-Feistritz şi a luat cu el câteva tunuri în Italia. [6].

Experienţele din Austria şi Italia păreau un succes. Mortierele primiseră denumirea de ‘’grelifuge’’ (antigrindină). Compania Greinitz, un producător de armament, a început în 1898 să producă mortierele pe cale industrială şi să le vândă în Italia, Franţa şi Austria. Întreprinderea vindea cinci tipuri de tunuri antigrindină şi transmitea cumpărătorilor instrucţiuni detaliate de utilizare. Costul tunurilor varia între 110 şi 240 coroane. Aceste instrucţiuni recomandau să se instaleze tunurile în patru aliniamente, în lungime de 10 km lungime, distanţele dintre aliniamente şi dintre tunurile de pe fiecare aliniament fiind de 1 km. Se acoperea astfel o suprafaţă de 4.000 ha. Firma constructoare făceau şi recomandări asupra modului de selecţionare a tipurilor de tun în diferite amplasamente. [7]

Succesul acestor operaţii a fost atât de mare încât în 1899, numai în Italia, se instalaseră 2000 de astfel de tunuri. Sistemele anti-grindină constau, de obicei, din reţele de tunuri antigrindină, operate de voluntari. Operaţiile erau susţinute de guvernele din Austria, Franţa, Italia şi Elveţia care încurajau înfiinţarea de organizaţii regionale pentru combaterea grindinii. [3] Chiar şi firme din Statele Unite luau în considerare importarea unor asemenea instalaţii.

[modifică] Congresele antigrindină

Interesul pentru problema combarii grindinei era atât de mare încât în 1899, la doar 3 ani după ce Stifer îşi pusese la punct invenţia, a fost organizat primul congres internaţional pentru combaterea grindinii. Congresul a avut loc la Casale Monferrato din Piemont. Italia, o zonă frecvent afectată de grindină, unde fuseseră recent instalate baterii de tunuri. [6]. La congres au participat 500 persoane. Pe baza referatelor prezentate, congresul a ajunst la concluzia că, pe baza rezultatelor obţinute în Austria (în Styria şi Dalmaţia şi în Italia (în Piemont, Lombardia, Veneto şi Toscana) se poate trage concluzia că rezultatele obţinute în 1899 sunt extrem de promiţătoare- [8]

Concluziile congresului au fost atât de optimiste, încât sistemul s-a extins şi în Ungaria, Franţa şi Spania. Totuşi extinderea cea mai mare a tunurilor antigrindină a fost înregistrată în Italia. La sfârşitul anului 1900 existau peste 10.000 tunuri antigrindină pentru protejarea viilor din nordul Italiei, iar numărul total de trageri a fost de 9.500.000. Utilizarea acestei artilerii masive a produs însă şi numeroase accidente. Numai în Veneto şi Brescia, unde erau 3.000 tunuri, s-au înregistrat în 1900 7 accidente mortale şi 78 de răniri. Nu există date asupra accidentelor din restul Italiei, dar este de presupus că erau de acelaşi ordin de mărime.

Carte poştală ilustrată prezentând un tun antigrindină pentru protecţia zonei viticole Saint-Emilion din Franţa (1906)
Extinde
Carte poştală ilustrată prezentând un tun antigrindină pentru protecţia zonei viticole Saint-Emilion din Franţa (1906)

Al doilea congres antigrindină a fost organizat în noiembrie 1900 la Padova, Italia, lucrările fiind prezidate de M. Alpe, profesor la Şcoala de Agricultură din Milano. La congres au fost prezentate 60 de modele de tunuri antigrindină, cel mai mare dintre ele având o greutate de 9 tone şi o înălţime de 9 m, având un dispozitiv care îi permitea să pivoteze în orice direcţie. Un alt model, cu totul extraordinar, funcţiona complet automatizat pe bază de acetilenă, aprinderea realizându-se printr-o scânteie electrică. Un mecanism de ceasornic regla intervalul între două descărcări succesive. Era posibilă operarea centralizată a unor baterii de tunuri care erau legate prin conductori electrici la centrul de declanşare a exploziilor. De asemenea, toţi participanţii au fost extrem de entuziaşti. Prof. Sandri, directorul Colegiului de Agricultură din Brescia a cerut ca congresul să voteze o recomandare pentru elaborarea unei legi care să oblige statul să asigure protecţia prin tunuri antigrindină în zonele în care o asemenea protecţie era cerută de majoritatea populaţiei.

Congresul al treilea[9] a fost organizat în 1901 la Lyons în Franţa. În acest moment se ajunsese la stadiul în care experienţele nu mai erau de resortul unor particulari şi diferite guverne din Europa occidentală arătau un mare interes pentru noua tehnologie. Reprezentantul Austro-Ungariei a afirmat că rezultatele obţinute au fost foarte satisfăcătoare, pe când cel al Italiei şi cel al Franţei au arătat că au existat cazuri cu rezultate foarte bune dar şi cazuri cu rezultate îndoielnice, puse pe seama unor deficienţe de organizare. S-a putut totuşi cita un caz la Mantova unde nu s-a obţinut niciun rezultat deşi canonada a fost perfect realizată. Totuşi unii oameni de ştiinţă au început să-şi exprime dubiile, arătând că nu existau motive ştiinţifice care să susţină dar nici ca să refuteze rezultatele privitor la reducerea grindinei cu ajutorul tunurilor [5]. J. M. Pernter, şeful serviciului meteorologic al Austriei, atrăgea atenţia asupra unora din rezultatele nesatisfăcătoare obţinute şi considera necesar un studiu bazat pe baze ştiinţifice mai serioase asupra rezultatelor experienţelor de modificare a climei.

Al patrulea congres a avut loc la Graz, Austria, în 1902 sub auspiciile Ministerului Agriculturii al Austro-Ungariei. De data aceasta la congres au participat numai reprezentanţi ai guvernelor şi oameni de ştiinţă, fără beneficiarii sistemelor. Congresul a ajuns la concluzia că eficacitatea tunurilor antigrindină nu poate fi nici confirmată nici infirmată şi a recomandat continuarea experimentărilor pentru a se putea ajunge la o concluzie fermă[10]. Experienţele efectuate în anii următori (1903-1904) în Windisch-Feistritz, Austria (azi Slovenska Bistrica, Slovenia) şi Castelfranco Veneto , Italia, acesta din urmă utilizând un total de 222 tunuri au arătat că ele nu pot opri toatge căderile de grindină. J, M. Pertner era preşedintele comisiei Austriece de evaluare a rezultatelor a decis oprirea încercărilor la sfârşitul anului 1906,[11] [12]. După 1905 utilizarea tunurilor antigrindină a fost în cea mai mare parte oprită.

[modifică] Bazele teoretice ale combaterii grindinii în perioada 1895-1905

Trei ipoteze erau susţinute în acea perioadă pentru tunurile antigrindină.

Niciuna dintre ele nu susţinea că vibraţiile ar fi distrus particulele de gheaţă. Pertner eliminase încă din 1900 validitatea unei asemenea ipoteze. [6] aceste afirmaţii au fost ignorate şi în anii 1960 au fost efectuate experimentări tocmai în această direcţie. [13] [14].

O industrie de rachete s-a dezvoltat în Italia, în perioada de după cel de al doilea război mondial. S-au vândut rachete explozive în valoare de milioane de dolari fermierilor italieni din 1948 până când utilizarea lor a fost oprită prin lege la începutul anilor 1970. [15]

La acea vreme existau trei ipoteze asupra efectului tunurilor asupra grindinei:

    • O primă ipoteză propusă de Stiler susţinea că tragerile cu tunul modificau mişcările atmosferice şi turburau calmul intens atmosferic care precede căderea grindinii.
    • O a doua ipoteză, emisă tot de Stiller după studiul vârtejurilor formate prin tragerile cu tunul, era că ele formau un turbion foarte puternic. care ajungea până la 600 m deasupra solului, şi care altera dinamica formării grindinei în norul care se apropia.
    • O a treia teorie a fost propusă de C. Abbé [16] şi este mult mai apropiată de concepţiile moderne. El susţinea că vârtejurile provocate de tunuri erau mult prea slabe pentru a produce o acţiune mecanică în atmosferă. Dar vârtejurile conţin particule fine care facilitează formarea de noi picături de apă şi împiedică atingerea gradului de suprasaturaţie care determină formarea particulelor de grindină (sau picăturilor mari sau fulgilor mari de zăpadă). Această teorie a fost dezvoltată în 1977 de Young, care susţine că însămânţarea higroscopică a norilor poate accelera coalescenţa în partea caldă a norului (cu temperaturi de peste O grade) astfel încât să reducă apa disponibilă pentru formarea grindinii este o soluţie posibilă de combatere a grindinei. [17]

[modifică] Cercetările de după cel de al doilea război mondial

După aceste încercări, preocupările în domeniul combaterii grindinei au fost în mare parte întrerupte. Ele au fost reluate abea după cel de al doilea război mondial. Ca şi în etapa anterioară primului război mondial cercetările au fost efectuate cu precădere de firme particulare, care răspundeau unei cereri a fermierilor, în special a viticultorilor şi a legumicultorilor, de a se găsi o soluţie împotriva grindinei.

În intervalul dintre cele două etape se făcuseră progrese în domeniul meteorologiei, ajungându-se la o înţelegere mai bună, chiar dacă incompletă, a procesului de formare a grindinei. Mai important însă, atât în domeniul aviaţiei cât şi în cel al rachetelor se făcuseră progrese astfel încât, spre deosebire de etapa precedentă, existau la îndemâna cercetătorilor şi alte mijloace decât tunurile antigrindină, iar cercetările analizau comparativ toate aceste mijloace.

Pe plan teoretic, în 1960 s-a emis ipoteza că exploziile ar avea ca efect spargerea stratului de gheaţă care acoperă aerul din interiorul particulelor de grindină care astfel ar fi distruse. [18]. Această ipoteză a fost însă infirmată. Cercetările efectuate au arătat că este nevoie de un şoc cu o presiune de 300 hPa pentru a sparge o particulă de grindină având golur de aer faţă de unda de şoc a unui tun sonic care realizează o presiune de 1,3 hPa la 100 m de gura tunului. (1 Pascal = 1 Newton pe metru patrat) [19]

Cercetările din domeniul meteorologic nu au putut oferi nicio altă teorie, care să fundamenteze mecanismul prin care tunurile sonice ar influenţa formarea grindinei. Cu toate acestea, este interesantă comparaţia părerilor experţilor din 1902 şi 1975 cu privire la eficienţa tunurilor sonice. [5]

Comparaţie între părerile experţilor asupra eficienţei tunurilor antigrindinăe
exprimate în diferite momente
. [20]
1902 1975
Opinie Nr. % Opinie Nr. %
Experţi care consideră tunurile complet ineficiente 5 40 Experţi care consideră tehnologia complet ineficientă 27 13
Experţi care consideră că tehnologia este îndoielnică şi improbabilă 15
Experţi care consideră că tehnologia este îndoielnică 13 26 Experţi care consideră că tehnologia reduce grindina cu 1-25% 95 44
Experţi care consideră că tehnologia este îndoielnică dar probabilă 9 18 Experţi care consideră că tehnologia reduce grindina cu 26-82% 94 43
Experţi care consideră că tehnologia este eficientă 8 16
Experţi care nu au nicio opinie 318

Se constată că în 1975, 58% din experţi nu erau în stare să exprime o părere nici în favoarea nici împotriva tunurilor sonice. Deşi întrebările sondajului nu erau absolut aceleaşi, se poate constata că în ambele sondaje, aproximativ 40% din experţi considerau că tunurile sonice pot reduce căderile de grindină.

În aceste condiţii, producătorii de tunuri sonice au reintrat pe piaţă. Una din primele ţări care a lansat pe piaţă tunuri sonice a fost Franţa. Odată cu intrarea lor în producţie şi cu dezvoltarea unei pieţe pentru tunurile sonice, cercetările cu privire la aceste dispozitive au fost reluate cu mai multă intensitate în anii de după 1990, deşi continuau să fie privite cu neîncredere de către meteorologi. [21]

Principiul de acţionare al tunurilor antigrindină canadiene
Extinde
Principiul de acţionare al tunurilor antigrindină canadiene[5]

[modifică] Tunurile sonice moderne

[modifică] Producători actuali de tunuri sonice

Sistemele de tunuri sonice sunt realizate de firme mici, care rămân funcţionează pentru o perioadă de câţiva ani şi pe urmă se retrag din afaceri. Asemenea firme nu au resursele pentru a efectua cercetări de anvergură şi nici nu există o continuitate în activitate, noile firme neavând decât rareori posibilitatea de a profita de experienţa celorlalte.

Dintre ţările în care s-au produs asemenea tunuri sonice sunt de menţionat, Canada, Belgia, Spania şi Noua Zeelandă.

Primul tun sonic din Canada a fost instalat în 1989 de societatea Carballan din Quebec. [22] În perioada 1995-1997 Gerald Ollivier a brevetat în Canada şi Statele Unite şi în diferite alte ţări un generator de unde de şoc antigrindină precum şi diferite dispozitive pentru controlul electric al funcţionării tunurilor antigrindină. Pe baza acestor brevete, a fost creată firma canadiană ‘’’Hailstop Equipments Inc.’’’. Deşl nu au fost date publicităţii cifre exacte, se pare că într-un interval de cca 6 ani, firma a reuşit să vândă peste 400 de asemenea instalaţii în multe ţări din lume. Firma Hailstop oferea chiar garanţii, prin care se obliga să plătească despăgubiri dacă utilizatorul suferea pagube din cauza grindinei în primii trei ani de exploatare, cu condiţia ca sistemul să fi fost utilizat conform recomandărilor fabricantului. După surse neconfirmate, se pare însă că din 2006 firma Hailstop Equipments şi-a încetat activitatea. [5] [23] în Belgia şi Olanda aceste tunuri au ajuns suficient încât s-au emis regulamente ale poliţiei care reglementează instalarea tunurilor antigrindină [24]

Principalul producător la nivel mondial de tunuri antigrindină este firma Mike Eggers Ltd, din Noua Zeelandă. Preţul unei instalaţii, care protejează o suprafaţă de circa 75 ha este de $50.000 [25] Sistemul belgian Infopower are un preţ comparabil de 42.000€. Costurile de exploatare sunt de ordinul a 500€ pe an. Aceste costuri sunt mai reduse decât cele ale unei asigurări împotriva grindinei, care, de altfel, nici nu este oferită în toate ţările

[modifică] Caracteristicele tunurile sonice moderne

Cu mici diferenţe toate aceste tunuri au caracteristici similare. Un tun antigrindină modern este un generator de unde de şoc care sunt trimise spre norii în care se formează grindina. Un amestec exploziv de acetilenă şi aer este împins în camera inferioară a maşinii. Unele sisteme utilizează şi oxigen sub presiune pentru a mări efectul explosiv. Prin trecerea bruscă a acestui amestec prin partea strangulată a maşinii până în con, se produce o undă de şoc, care poate fi percepută ca un şuierat puternic. Unda se propagă cu viteza sunetului până la înălţimi de 15.000 m, în norii de deasupra, determinând o disrupere a fazei de creştere a particulelor de grindină.

Unii fabricanţi de tunuri sonice pretind că undele de şoc ar avea un efect ionizant asupra aerului, modificând astfel comportarea fizică a norului. Organizaţia Meteorologică Mondială consideră că asemenea teorii sunt o pură fantezie. [21]

Tun antisonic produc de firma Eggers din Noua Zeelandă
Extinde
Tun antisonic produc de firma Eggers din Noua Zeelandă

Sistemul este activat la intervale scurte de ordinul a 4-7 secunde pe toată perioada din momentul în care furtune se apropie de amplasamentul tunului până în momentul în care a trecut de zona protejată. Drept rezultat, precipitaţiile care ar fi căzut sub formă de grindină cad sub formă de ploaie sau lapoviţă. Este esenţial ca maşina să fie activată în perioada de apropiere a furtunii, deoarece undele de şoc pot împiedica formarea grindinii dar nu pot altera forma unor particule de grindină care sunt formate.

Sistemele Infopower lucrează cu panouri solare de 12 V, fabricanţii susţinând că aceasta permite o protecţie mai bună ţinând seama de descărcările electrice din atmosferă care adeseori însoţesc furtunile care produc grindina.

Suprafaţa protejată de o maşină izolată este un cerc cu o rază de aproximativ 500 m, eficienţa protecţiei scăzând pe pe măsură ce creşte depărtarea de amplasamentul instalaţiei.

Pentru a proteja zonele învecinate împotriva zgomotului, instalaţiile sunt înconjurate cu baloturi de paie. Zgomotul funcţionării tunurilor nu derajează clădirile cele mai apropiate, care se află la o distanţă de 400 m.

Există sisteme controlate prin sisteme radar, care înlocuiesc operarea manuală, ceea ce este de importanţă deosebită pentru zonele în care căderile de grindină au loc noaptea.

Tun antisonic produc de firma Eggers din Noua Zeelandă cu protecţie de paie împotriva poluării fonice
Extinde
Tun antisonic produc de firma Eggers din Noua Zeelandă cu protecţie de paie împotriva poluării fonice

Zgomotul produs de instalaţiile moderne este de ordinul a 130 dB în imediata proximitate a tunului şi scade la 60 dB la distanţă de 1 km.

Scăderea intensităţii zgomotului produs de un tun sonic cu distanţa
Distanţa de la tunul sonic (m) Intensitatea sunetului(dB)
10 130
45 112
100 100
150 80
200 73
500 68
1000 61

[modifică] Critici ale tunurilor sonice

Nu există dovezi ştiinţifice ale eficienţei tunurilor antigrindină. Criticii sistemului scot în evidenţă faptul că deşi tunetele produc unde de şoc mult mai puternice, ele se produc adesea în aceleaşi furtuni în care cade grindina şi nu împiedică formarea particulelor de grindină. Comparaţia nu este însă total corectă, pentru că tunetele nu au aceeaşi frecvenţă cu cea a undelor trimise de tunurile sonice. În orice caz, pe când majoritatea meteorologilor îşi manifestează scepticismul, numărul fermierilor care cer autorizaţii pentru instalarea unor asemenea instalaţii creşte. De asemenea, majoritatea meteorologilor afirmă că ionizarea produsă de tunurile sonice sunt o pură fantezie.

O critică adusă frecvent este cea că undele sonice nu pot distruge particulele de grindină, ceea ce nu este decât o reluare a unor discuţii mai vechi. Critica este corectă, însă toţi producătorii de tunuri atrag atenţia utilizatorilor tocmai asupra acestui fapt, avertizându-i că tunurile sonice trebuie activate înainte de formarea grindinei şi deci cu mult înainte ca furtuna să ajungă deasupra zonei protejate.

Instalaţie cu tun sonic de combatere a grindinii instalată la fermele 21st Century din O’Neill, Nebraska, Statele Unite
Extinde
Instalaţie cu tun sonic de combatere a grindinii instalată la fermele 21st Century din O’Neill, Nebraska, Statele Unite [26]

Mulţi meteorologi dispută pretenţiile utilizatorilor de tunuri sonice asupra rezultatelor obţinute, arătând, pe bună dreptate, că nu există nicio dovadă că o eventuală reducere a căderilor de grindină s-ar datora tunurilor sonice şi nu unor cauze naturale. Este însă clar că nu pot dovedi nici contrariul. Unii meteorologi arată că. din punct de vedere statistic, furtunile care aduc grindina se produc în cicluri, astfel încât după anumite perioade de activitate mai intensă apar perioade de acalmie. Este uman ca după o succesiune de ani în care au suferit pierderi din cauza grindinei, fermierii să se decidă că trebuie să ia măsuri şi achiziţionează tunurile tocmai înaintea unor perioade de acalmie, pe care o atribuie eficienţei tunurilor. Argumentul nu este însă deloc convingător, pentrucă, deşi fabricanţii de tunuri sonice nu publică date asupra volumului vânzărilor, nu au fost nicăieri arătate variaţii mari în numărul de tunuri instalate de la un an la altul.

O critică importantă a meteorologilor se referă la sistemele radar cu care sunt livrate tunurile sonice. Studiile asupra performanţelor radarurilor simple furnizate de producătorii de tunuri sonice arată că:

    • sistemele de radar cele mai eficiente sunt cele cu dublă polarizare, care sunt scumpe şi practic nu sunt utilizate pentru sistemele de tunuri sonice.
    • În prezent, sistemele de radaruri meteorologice pot prezenta prognoze fiabile cu un interval de anticipaţie de câteva ore, numai pentru sisteme de nori bine organizate, dar în niciun caz pentru furtuni izolate
    • Pretenţiile furnizorilor de tunuri sonice că radarele lor simple permit unor meteorologi amatori să prognozeze exact 95% din furtunile de grindină sunt un nonsens din punct de vedere meteorologic. [21]

Aceste critici sunt ştiinţific fundamentate şi nu sunt contestate de fabricanţii de tunuri sonice care recomandă corelarea datelor obţinute de la radarele proprii cu cele ale radarelor altor deţinători de tunuri sonice din proximitate şi cu datele radarelor sistemelor meteorologice naţionale. Dar această critică nu infirmă în niciun fel eficacitatea tunurilor sonice, ci poate fi utilizată ca o justificare a faptului că tunurile sonice nu sunt totdeauna eficiente. Se poate perfect argumenta că, dacă prin radare mai perfecţionate se ajunge la o cunoaştere mai bună a formaţiilor de nori aducători de grindină şi tragerile antigrindină ar putea fi mai eficiente.

Astfel, deşi cea mai mare parte a comunităţii meteorologice nu crede în eficienţa tunurilor sonice, ea nici nu a putut prezenta argumente total convingătoare în acest sens. Argumentele meteorologice la nivelul actual ridică dubii. unele poate serioase, dar nu prezintă o certitudine care să condamne fără drept de apel tunurlle sonice.

Schema unei instalaţii Inopower cu tun sonic contra grindinei
Extinde
Schema unei instalaţii Inopower cu tun sonic contra grindinei

[modifică] Utilizările actuale ale tunurilor antigrindină

De la început, tunurile antigrindină au fost utilizate aproape exclusiv în agricultură. Ele prezentau interes pentru culturile unde grindina crea pagube mai mari, în particular pentru viticultură şi legumicultură. În Olanda, ele au fost utilizate şi pentru floricultură. Un interes deosebit pentru găsirea unor măsuri eficiente împotriva grindinei l-au arătat toţi agricultorii care aveau sere, unde grindina distrugea nu numai culturile, dar spărgea şi toate geamurile serelor. În România s-au putut constata acest tip de pagube în anul 2005 la serele de la Popeşti-Leordeni care nu instalaseră niciun sistem antigrindină.

În Statele Unite s-a ajuns la o utilizare a sistemelor antigrindină pe scară mare. O fermă din sudul statului Colorado a instalat în 2003 8 tunuri sonice pentru protecţia unei suprafeţe de 2400 acri (1000 ha) [27] În anul 2004 instalaţiile au fost utilizate de 12 ori, cu o durată medie de funcţionare de 54 minute în timpul unei furtuni, iar în anul 2005 au fost utilizate de 7 ori cu o durată medie de 80 minute. În fiecare an ele au protejat împotriva grindinii o recoltă în valoare de 12 milioane dolari, dar nu există nicio dovadă că fără funcţionarea tunurilor recolta ar fi fost distrusă de grindină. Totuşi fermierii consideră că investiţia este rentabilă.

O utilizare neobişnuită a tunurilor sonice a fost cea pentru protecţia automobilelor produse de fabricile de automobile. În general, automobilele fabricate sunt păstrate în aer liber până la trimirea lor spre destinaţie iar o grindină poate deteriora multe dintre ele, pe lângă costul reparaţiilor intervenind şi costul întreruperii livrărilor. Fabrica Nissan din oraşul Canton, Mississippi, Staele Unite a fost prima care a instalat în anul 2004 un dispozitiv sonic ’’Hailstop Equipments Inc” pentru rezolvarea problemei de protecţie împotriva grindinei. Pe terenul din vecinătatea fabricii sunt parcate de obicei în jur de 12.000 vehicule, în valoare de 400 milioane $, astfel încât paguba provocată de o furtună cu grindină poate fi considerabilă. Instalaţia face un zgomot de 120 decibeli he sol, dar în jurul terenului de parcare de 60 ha s-au instalat bariere umplute cu fân pentru reducerea zgomotului. Firma Nissan nu a comunicat însă concluziile la care a ajuns după doi ani de utilizare a sistemului. [28] [29]

[modifică] Concluzii

Tunurile antigrindină se utilizează de peste 100 de ani. Tot de atâta vreme există controversa dacă ele sunt sau nu eficiente. Majoritatea meteorologilor cosideră că nu din punct de vedere ştiinţific nu există nicio fundamentare a acţiunii lor asupra grindinei şi că nu există nicio dovadă experimentală că ele ar reduce măcar frecvenţa sau intensitatea grindinei. Este însă adevărat că, studiile meteorologice nu au putut demonstra în întregime că tunurile nu au niciun efect.

În acelaşi timp, mii de fermieri au fost dispuşi să cheltuiască sume mari pentru achiziţionarea şi exploatarea unor tunuri sonice. Chiar dacă se admite posibilitatea că unii dintre ei au fost naivi şi au fost induşi în eroare de excroci lipsiţi de scrupule, este greu de crezut că poate exista un număr atât de mare de naivi între fermieri, care, lovindu-se de dificultăţi materiale, sunt mai atenţi cu cheltuielile de producţie. În special în ţări mici cu densitate mare a populaţiei cum sunt Belgia şi Olanda, eşecurile unora dintre fermieri ar fi în scurt timp cunoscute de restul producătorilor agricoli, care nu ar repeta aceleaşi greşeli.

Astfel controversa care persistă de peste 100 de ani nu a fost rezolvată nici în prezent şi persistă, susţinătorii şi adversarii tunurilor sonice continuând să-şi apere poziţiile.

[modifică] Legături externe

[modifică] Note

  1. Oddie, B.C.V. – The hail cannon. An early attempt at weather control – Weather Vol.20 (1965) pp. 154-156
  2. * * * - Shooting at Clouds. – Scientific American 1900, 15 Decembrie, p,371
  3. 3.0 3.1 Changnon, Stanley.A. – On the status of hail suppression – Bulletin of the American Meteorological Society – Vol. 58 (1977) pp, 20-28.
  4. Plumandon, J.R. – Les orages et la grêle – Encyclopédie Scientifique des Aide-Mémoire, Paris 1901, pp. 1-26
  5. 5.0 5.1 5.2 5.3 5.4 Changnon, Stanley A. and Ivens, J. Loreena – History Repeated. The Forgotten Hail Cannons of Europe – Bulletin of the American Meteorological Society – Vol. 62 (1981), Nr. 3, pp. 368-375.
  6. 6.0 6.1 6.2 Pernter, J.M. – The prevention of hailstorms by the use of cannon – National Geographic, Vol. 12 (1900), pp. 239-241
  7. Suschnig, M. – Cost of cannonading – Monthly Weather Revue, vol 28(1900), p. 251.
  8. Plumandon, J.R. – The Third International Congress on Hail Shooting - Monthly Weather Review, Vol. 30 (1902) pp. 33-36
  9. Plumandon, J.R. – The Third International Congress on Hail Shooting - Monthly Weather Review, Vol. 30 (1902) pp. 33-36
  10. Plumandon, J.R. – Cannon and Hail – Monthly Weather Review Vol. 31 (1903) pp. 604 - 607
  11. Pernter, J.M. – Das Ende des Wetterschiessens - Meteorologische Zeitschrift Vol. 24 (1907) Nr.3, pp. 97- 102
  12. Odie, B. C. V. – The Hail Cannon, an Early Attempt at Weather Control – Weather Vol. 20 (1965), PP. 154-156
  13. Vittori, O. – Effects of Pressure Waves on Hail Storms – Nubila, Vol. 4 (1960), pp. 29-40
  14. Stout, G.E. – Summary of Research on Hail Storms – Research Report Nr. 11, Crop Hail Insurance Actuarial Association, Chicago, 1961
  15. Morgan, G.M. – A General Description of the Hail Problem in the Po Valley of Northern Italy – Journal of Applied Meteorology Vol. 12 (1973). pp. 338-353
  16. Abbé, C. – Prevention of Hail by Cannonading – Monthly Weather Revue Vol. 28 (1900), p. 251
  17. Young. K.C. – A Numerical Examination of Some Hail Suppression Concepts – Hail. A Review of Hail Science and Hail Suppression. - Meteorological Monography No. 16, American Meteorological Society, 1977, pp. 195 –214
  18. Wieringa, T., Lomas, J. – Lecture notes for training meteorological personnel - World Meteorological Organization, Publication No. 551, Geneva, 2001.
  19. Rasmussen, R,M. Heymsfield, A.J. – Melting and Shedding of Graupel and Hail: Model Physics – Journal of Atmospheric Sciences Vol. 44(1987), pp. 2754-2763
  20. 21.0 21.1 21.2 Wieringa, Jon, Holleman, Iwan – If Cannons Cannot Fight Hail, What Else? – Meteorologische Zeitschrift, Vol. 15 (2006), No. 3, pp. 1-17
  21. *** - Inventions Québecoises - Souveraineté la solution vol1 (2002) No.2
  22. http://www.inopower.be/start/overons/en?PHPSESSID=46238778a89c89e3e18bdf7895f4778e
  23. http://www.politie-nieuwerkerken.be/_uploads/_documents/politiereglement%20betreffende%20de%20openbare%20rust%20%20veiligheid%20en%20gemak%20van%20doorgang.pdf
  24. http://www.hailcannon.com/
  25. [[1]]
  26. By Joe Garner, Rocky Mountain News July 10, 2006 Cannons both hailed and blasted
  27. http://www.wlbt.com/Global/story.asp?S=1628848
  28. http://www.newscientist.com/article.ns?id=dn4659
În alte limbi