Ilie Grămadă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


ILIE GRĂMADĂ, CRUCIADELE, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

O SCURTĂ CĂLĂTORIE ÎN ISTORIA EUROPEI APUSENE DIN SECOLUL AL XI-LEA ...

Călugării aduceau la cunoştinţa celor ce voiau să-i asculte că anul 1000 va aduce sfârşitul lumii, că păcatele oamenilor sunt atât de mari încât cu greu le vor putea răscumpăra. Clericii se vor ruga şi oamenii care au fost darnici vor scăpa de păcate. În jurul anului 970 o secetă cumplită se abătuse asupra Europei de apus. În sec. al XI-lea fuseseră 26 de ani de secetă, foamete între 1087 şi 1095 iar în anul 1089 ciuma şi alte epidemii au zguduit Europa.

Expediţiile ce se vor organiza spre ţările din răsăritul Mării Mediterane sub lozinci religioase vor avea un fond cu totul “laic”, vor fi cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Fiecare clasă socială pornea din interese materiale bine determinate în expediţiile spre Răsărit. Primele două mari categorii sociale care au participat masiv la cruciade au fost feudalii şi ţărănimea.

Domeniul feudal se compunea din două părţi: rezerva seniorială şi o parte pe care feudalul o dă în folosinţă ţăranilor în schimbul anumitor obligaţii. Oraşele care iau naştere în secolul al XI-lea sunt centre ale meseriilor şi comerţului. Exista şi decima (zeciuiala), o dare generală către biserică, ce se plătea, de obicei în natură, în toate ţările catolice. Biserica romano-catolică era în evul mediu un factor principal de susţinere a feudalismului. Era cea mai mare putere în lumea feudală.

Pentru a-i atrage pe ţărani în expediţiile cruciate, ţăranilor se spunea: că averea şi familiile lor vor fi protejate de biserică în timpul cât ei se vor afla în expediţii; că vor fi scutiţi de plata datoriilor; şerbii erau eliberaţi de sub stăpânirea feudalilor, atâta vreme cât se găseau sub arme.

Numărul nobililor participanţi la cruciade a fost destul de mare. Unii regi iau pe seama lor întreaga expediţie, ca în cazul cruciadelor a şaptea şi a opta. Numărul micilor feudali (al cavalerilor) crescuse considerabil în apusul Europei, mai ales în Germania (ca urare a reformei militare făcute de Henric Păsărarul (919-936). Acesta a creat o numeroasă cavalerie cu ajutorul să poată lupta contra feudalilor unguri ce atacau Germania. Reforma lui militară a constat în acordarea titlului de cavaler oricărui oştean care venea să lupte călare. Aşa s-a creat o numeroasă populaţie de cavaleri, ridicată din rândurile populaţiei nenobile.) Practica juridică era cea a moştenitorului unic, pentru a nu se fărâmiţa feudele. Era folosit “sistemul primogeniturii” - fiul cel mai mare moştenea întreaga proprietate.

Pag. 12-24

... ŞI O SCURTĂ CĂLĂTORIE ÎN ISTORIA ORIENTULUI APROPIAT, CĂTRE SECOLUL AL XI-LEA

Pag. 24-43

CRUCIADELE, CRUCIADA ÎNTÂI (1096-1099)

Papa Urban al II-lea

Campania ţărănimii: Petru din Amiens (Pusnicul sau Eremitul) şi Valter cel Sărac

Campania cavalerilor: Godefroy de Bouillon, Robert de Flandra, Raymond de Saint Gilles şi Beau Hemond de Taranto (+nepotul său Tancre de Sicilia)

vs.

turcii selgiucizi

Pag. 43-90

ÎNTEMEIEREA STATELOR CRUCIATE ÎN RĂSĂRIT. REGATUL IERUSALIMULUI

Pag. 90-157

CRUCIADA A DOUA (1147-1149)

Papa Eugeniu al III-lea

Franţa: Ludovic al VII-lea

Germania: Conrad al III-lea

Imperiul Bizantin: Manuil Comnenul

vs.

Turcii selgiucizi

Sultanul Egipuilui: Saladin

Pag. 157-202

CRUCIADA A TREIA (1189-1192)

Papa Clement al III-lea

Anglia: Richard Inimă de Leu

Franţa: Filip II August

Germania: Frederic I Barbarossa

Imperiul Bizantin: Isac al II-lea

vs.

Sultanul Egipuilui: Saladin

Pag. 202-221

CRUCIADA A PATRA (1202-1204)

Papa Inocenţiu al III-lea

Balduin, conte de Flandra

Ludovic de Blois

Geoffroi de Villehardouin

vs.

Egipt

Cucerirea Constantinopolului

Pag. 221-228

CRUCIADA COPIILOR

Pag. 228-231

ULTIMELE CRUCIADE. DECADENŢA CRUCIADELOR

Pag. 231-232

CRUCIADA A CINCEA (1217-1221)

Papa Honoriu al III-lea

Ducele de Austria, Leopold al VI-lea

Regele Ungariei, Andrei al II-lea

Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol

Regele Acrei, Jean de Brienne

Arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry

vs.

Sultanul Egiptului Malik al-Adil

Viceregele Damascului, Al-Muazzam

“CHEILE IERUSALIMULUI SUNT LA CAIRO”

Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria şi Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Aşezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor şi existau relaţiile sociale de tip feudal.

La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaţilor, o serie de feudali: ducele de Austria, Leopold al VI-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, din Germania veneau pelerini şi baroni din ţările cruciate. La sfârşitul lui octombrie 1217 se ţinu un mare consiliu de război la Acra.

Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldaţi călări, circa 20000 de pedeştri şi numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil ştia că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediţie a cruciaţilor la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele ungarie îmbolnăvindu-se se întoarse acasă în anul 1218.

Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria şi Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Oraşul Damietta cade iar Malik al-Adil moare în 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încearcă să reia ofensiva pentru a despresura Damietta; dar luptătorii lui nu scapă cu viaţă din lupta din 9 octombrie 1218.

Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu şa 19martie 1219. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânşi să predea Ierusalimul în schimbul poziţiilor ocupate de cruciaţi în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraş pustiu şi ruinat, decât un loc întărit.

Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciaţilor ca aceştia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.

Cruciaţii pedeştri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil şi garnizoana din oraş îi respinseră. Cruciaţii, întării cu noi forţe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciaţii aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistenţă asemănător Acrei.

Eyubizii (populaţia din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînţelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegaţii eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta şi regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forţele la cucerirea oraşului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi şi făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.

Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaţilor de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiţia ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător.

Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare şi încearcă o nouă conciliere dar legatul papal refuză orice înţelegere. În timp ce cruciaţii urcau pe nil Malin al-Kamil porunceşte ruperea digurilor, astfel cruciaţii sunt parţial înecaţi iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciaţi bătălia e pierdută.

La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foştilor ei stăpâni. Cruciaţii se îmbarcă parte pentru Europa, parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menţinută timp de opt ani: 1221-1229.

La Acra, Tripoli şi Antiochia baronii şi conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere şi interese mărunte.

CRUCIADA A ŞASEA (1228-1229)

Papa Grigore al IX-lea

Frederic al II-lea

vs.

Ierusalim

FREDERIC AL II-LEA REFE AL IERUSALIMULUI

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella (sau Yolanda). Ea era, prin mama ei, moştenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (Acrei). Frederic al II-lea rămase văduv iar Papa Honoriu al III-lea şi marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupţial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei.

Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei fraţi eyubizi. Sultanul Egiptului şi cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc - Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmăreşte să-şi impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieţii imorale pe care o ducea şi a raporturilor sale prieteneşti cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ţine seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă şi pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat; dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului şi Ciprului, îşi organizează apărarea şi îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediţie armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaţilor (acum împăratul german fiind şi rege al Ierusalimului ), împreună cu oraşele Bethleem şi Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase şi hotărăşte ca Ierusalimul să rămână oraş deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereuşind să ajungă la o înţelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229.

CREŞTEREA ANARHIEIFEUDALE. LUPTA DINTRE PARTIDELE DIN ORAŞE. APARIŢIA MONGOLILOR

Pag. 244-249

CRUCIADA A ŞAPTEA (1248-1254)

Regele Franţei, Ludovic al IX-lea

vs.

Sultanul eyubid al Egiptului şi Damascului, Al-Salih Eyub

În 1244, după recuerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii şi regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă.

În decembrie 1244, Ludovic al IX-lea, regele Franţei, făgăduise că va organiza el însuşi o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri şi pradă bogată în Răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a şaptea avea un caracter francez , pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciaţii francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiţi de regele Henric I al Ciprului.

Frederic al II-lea care continua să aibă legături strânse cu sultanul, informa curtea din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului şi Damascului era pe atunci mulatrul Al-Salih Eyub.

În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria şi Cipru. Numărul total al cruciaţilor se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în faţa Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea; dorea să câştige timp ca să poată stabili un cap de pod în faţa Damiettei. Bătălia se încheie în faţa cruciaţilor. La 6 iunie 1249 cruciaţii pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală şi neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată.

Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr, care tăinuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-şah, ca moştenitor şi numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma să acţioneze în numele sultanului. Dar vestea morţii sultanului ajunse şi în tabăra cruciaţilor. Porni apoi marşul de la Damietta spre Cairo.

ÎNFRÂNGERILE CRUCIAŢILOR - VICTORIA MAMELUCILOR

Pag. 252-262

CRUCIADA A OPTA (1270)

Franţa: Ludivic al IX-lea

vs.

Tunisia: Abu’Abd Allah

Răspunsurile la apelurile papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludivic al IX-lea, regele Franţei, protagonistul celei de-a şaptea cruciade. Într-o adunare solemnă , la 24 martie 1268, regele îşi anunţă hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciaţi pornesc spre Siria, dar corăbiile îşi schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deţinea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinaţiei s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiţi din Sicilia şi că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care îşi trăia ultimele ceasuri, cruciaţii au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri şi jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franţei, Ludivic al IX-lea, moare în luptă, iar puţinii cruciaţi rămaşi în viaţă s-au înapoiat în Franţa.

ALUNGAREA CRUCIAŢILOR DIN SIRIA

Pag. 263-268

EPILOG

Pag. 268-275

GLOSAR

Mameluk – în arabă sclav. Soldaţi turco-egipteni ai unui corp de oaste întemeiat de Malik-Saleh şi care au devenit conducătorii Egiptului. Dinastia mamelucilor preia puterea în anul 1250 şi o deţine până în anul 1811.