Utilizator:Tuta

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

REFERAT “TRATAT DESPRE LUCRUL BINE FĂCUT” Tadeusz Kotarbinski


Filozoful şi logicianul polonez Tadeusz Kotarbinski (n. 1886), a fost membru al Academiei poloneze de ştiinţă şi Preşedinte de Onoare al Institutului Internaţional de Filozofie. Deşi termenul de praxeologie a fost creat de Alfred Espinas, este legat de Frederic Taylor şi de cel al lui Henry Fayol, totuşi, Kotarbinski este considerat întemeietorul praxeologiei – disciplină care studiază structura generală a acţiunilor umane şi condiţiile eficacităţii acestora. Tratat despre lucrul bine făcut este considerată, pe drept cuvânt, o carte de înţelepciune. Aici autorul expune, într-un mod sintetizat, principiile generale ale muncii bine făcute, indiferent de domeniul în care se desfăşoară o activitate umană. Şi pentru că în orice activitate umană cel mai important este efectul obţinut în urma desfăşurării acesteia, autorul îşi exprimă dezacordul în ceea ce priveşte munca fără efect, risipa inutilă de energie si de resurse, susţinând în schimb ideea desăvârşirii de sine a muncii şi a mijloacelor de muncă, permanenta autoperfecţionare a muncii care nu încetează nici în tehnica cea mai modernă. A te întreba la ce foloseşte praxeologia este sinonim cu a te întreba la ce este bună raţiunea. Se poate considera că, practicând praxeologia oamenii devin într-un fel mai înţelepţi, prin crearea unei mentalităţi generale adecvate care ajută la soluţionarea problemelor practice. Ea ne îndeamnă ca în activitatea noastră cotidiană să ne urmărim scopurile profesionale cu o maximă economie de mijloace, să le dispunem pe acestea în timp şi spaţiu în aşa fel încât să obţinem, în favoarea societăţii şi deci, şi în favoarea noastră personală, un spor cât mai mare de efecte urmărite. Scopul principal al praxeologiei este de a construi şi fundamenta unele norme de eficienţă atât pe baza unei experienţe practice adunate, cât şi pe baza erorilor practice sau chiar a încercărilor eşuate. Spre deosebire de eroarea teoretică care se comite întotdeauna şi numai atunci când se emite o judecată, eroarea practică se comite întotdeauna şi numai atunci când se execută o mişcare greşită. Pentru a preveni aceste erori practice trebuie să depistăm sursele lor şi să adoptăm pentru diferite împrejurări diferite indicaţii de prevenire. Kotarbinski a construit o tipologie a erorilor în funcţie de cauzele care au dus la acestea, clasificarea cauzală a erorilor practice ajutându-ne să găsim o serie de remedii corespunzătoare fiecărui gen de erori. Pentru a uşura înţelegerea, cartea abundă în exemple simple din domenii de activitate cu care avem de-a face în viaţa cotidiană, cum sunt jocul de şah sau călătoriile cu trenul, astfel făcând-o accesibilă şi cititorilor mai puţin obişnuiţi cu literatura filozofică. La începutul lucrării se vorbeşte despre actul elementar care stă la baza oricărei acţiuni. Acest act elementar se produce fie dintr-un impuls intenţionat sau involuntar fie sub acţiunea unei cauze naturale. Orice impuls are o direcţie şi este intenţional atunci când suntem autorii unei acţiuni dorite, dar putem fi şi autori ai unor acţiuni nedorite, neintenţionate. Pentru orice muncă exterioară există întotdeauna un autor, un impuls intenţionat, un material, un produs, un instrument sau o unealtă, un mod de acţiune, un scop şi o operă, opera fiind efectul unei cauze ce constă într-un impuls voit, iar efectul fiind întotdeauna un eveniment oarecare. În acţiunea sa omul se foloseşte atât de unelte sau instrumente, cât şi de propriile sale organe care, datorită asemănării cu uneltele primare (măciuca – mâna strânsă pumn, grebla – palma cu degetele, picioarele – picioroange, cleştele – fălcile etc.) sunt numite aici pseudounelte. Toate acestea constituie mijloace care fac posibilă acţiunea. Posibilitatea de acţiune se reduce la reunirea forţei, abilităţii şi a ştiinţei, în raport cu împrejurările date în momentul respectiv. Executarea unui act presupune însă o posibilitate situaţională şi o posibilitate dispoziţională, ambele având sensuri bilaterale. O posibilitate de acţiune pe care o avem se poate pierde odată cu trecerea timpului, iar pentru praxeolog sunt importante anumite relaţii referitoare la această problemă. Trecând la examinarea lor se introduce noţiunea de moment critic (sau hotărâtor). Este momentul în care ia sfârşit posibilitatea situaţională de acţiune a cuiva şi, odată cu aceasta, posibilitatea de acţiune în general. Momentul hotărâtor, clipa despre care se spune adesea acum ori niciodată, este în acelaşi timp momentul în care posibilitatea de acţiune este redusă la două alternative fundamentale, ori laie, ori bălaie care implică trei eventualităţi la alegere: aceea de a rezolva problema în mod pozitiv, de a-i da o soluţie negativă sau de a amâna rezolvarea ei. Bogăţia de eventualităţi concurente ia forme diferite în funcţie de dispunerea lor în timp. Actul simplu sau elementar este rezultat dintr-un singur impuls şi, implicit, are un singur subiect. Actul compus este rezultat din mai multe impulsuri dar poate avea tot un singur subiect. În cazul în care în actul compus sunt implicaţi mai mulţi subiecţi avem de-a face cu un act colectiv sau o cooperare care, la rândul ei, poate fi în sens pozitiv sau negativ. Se poate coopera pozitiv din punctul de vedere al unui anumit scop urmărit de doi sau mai mulţi subiecţi care au aceeaşi năzuinţă de a atinge acel scop sau se poate coopera negativ sau antagonic când unul din subiecţi îl stânjeneşte pe celălalt în năzuinţa acestuia către scopul său. Problemele tehnicii de luptă se întrepătrund în multiple feluri cu problemele cooperării pozitive. Ca un exemplu poate fi dat faptul că, acum vreo 60 de ani exista la Iaşi o fântână lângă care era săpată în piatră o inscripţie pe care se putea citi: Duşmanule, de vei cuceri oraşul, nu nimici această fântână; nu uita că apa ei ne este de folos nu numai nouă, ci şi ţie! Colectivele care cooperează se deosebesc între ele prin numărul membrilor, prin numărul de acte (de impulsuri voite) pe care le execută şi prin varietatea lor. Este clar că un colectiv admite o varietate incomparabil mai mare de genuri de eficienţe decât un individ, oricât de multilateral ar fi el. Eficienţa poate fi privită din trei sensuri: sensul universal, cel sintetic şi cel manipulativ. În sensul universal, termenul de eficienţă este o denumire generală pentru toate valorile practice. În sens sintetic, eficienţa este totalitatea acestor valori considerate împreună. În sens manipulativ, este perfect eficient numai cine realizează o viteză maximă în limitele posibilităţii determinate de misiunea respectivă şi de structura organului respectiv. Componentele eficienţei manipulative sunt date de iuţeala în mişcarea organelor active, de un efort redus la executarea lor, un grad mai mare de automaticitate a mişcării sau o mai mare fluenţă a mişcării. Eficienţa manipulativă mai poate fi numită şi îndemânare sau dibăcie. Eficienţa este o acţiune care conduce la un efect intenţionat ca scop. Este neeficient orice act şi numai acela care nici nu atinge scopul, nici nu face posibil acest lucru şi nici nu-l uşurează, cu alte cuvinte nu apropie de scop. Printre actele neeficiente există pe de o parte acte antieficiente care zădărnicesc sau îngreuiază atingerea scopului, iar pe de altă parte acte care nu sunt nici eficiente, nici antieficiente ci indiferente. Eficienţa şi antieficienţa sunt gradabile, numai indiferenţa nu poate fi gradată. Scheletul praxeologiei este clădit pe nişte reguli ale acţiunii eficiente care sunt: economizarea acţiunilor, pregătirea lor, instrumentalizarea şi integrarea sau cooperarea. Una din modalităţile cele mai comune de economizare a acţiunilor este automatizarea lor care constă în înlocuirea acţiunilor intensive cu acţiuni maşinale. Ceea ce se făcea conştient şi cu greutate se face acum fără ca gândurile să fie concentrate asupra acţiunii. Numai prin experienţă se dobândeşte o asemnea eficienţă manipulativă. Pregătirea este una din modalităţile de economizare a acţiunilor şi, în general, de raţionalizare a acestora. O acţiune, pentru a fi eficientă, se pregăteşte făcând un plan care trebuie să conţină un scop bine definit şi să acopere un interval cât mai mare spre viitor. Un plan corect trebuie să fie mai ales un plan finalizat care să ducă realmente la ţelul urmărit, fără a ne călăuzi pe căi greşite. În procesele de cercetare, spre exemplu, se disting stadii interioare proprii, unul dintre ele fiind stadiul pregătitor. Instrumentalizarea este cea de-a treia regulă a acţiunii eficiente. Folosind instrumente de bună calitate obţinem adeseori o incomparabil mai mare siguranţă şi precizie a acţiunii, decât atunci când manipulăm în mod direct. Recurgând la instrumente putem crea multe produse într-atât de asemănătoare între ele încât se pot substitui unul altuia.

Praxeologia şi economia

Conaţional cu Tadeusz Kotarbinski, economistul polonez Eugeniusz Slucki a publicat în 1926, la Kiev, un articol privind bazele praxeologice ale economiei, în care arăta în mod clar şi convingător că, conceptele acestei ştiinţe se întemeiază pe noţiunile unei discipline mai generale, adică ale praxeologiei, economia fiind un caz particular al acţiunii. Prin economicitate se înţelege reducerea cheltuielilor şi productivitatea, iar nevoia de a acţiona cu cât mai puţină cheltuială şi cu o productivitate cât mai mare este permanentă pentru toţi subiecţii acţiunii. Se disting patru categorii de resurse, în ceea ce privesc procedeele la care se poate recurge în acest scop: spaţiul, timpul, materia şi energia. Pentru fiecare din acestea există nişte principii generale. În ceea ce priveşte spaţiul în raport cu productivitatea şi reducerea cheltuielilor principiul general constă în a folosi fiecare fragment al spaţiului disponibil astfel încât să fie loc pentru totul. Privind timpul, principiul este de a încerca să executăm într-un interval de timp mai mult decât o singură activitate, folosind timpul într-un mod polifuncţional. În ceea ce priveşte materia se recomandă consumul a cât mai puţine lucruri pentru un singur scop şi folosirea aceluiasi obiect pentru mai multe scopuri separate. La fel şi energia de care dispunem trebuie folosită în aşa fel încât ea să ne ajungă pentru toate trebuinţele. Ajutându-ne de toate noţiunile enumerate putem observa că praxeologia are drept scop să obţină şi să fundamenteze indicaţii referitoare la ceea ce trebuie făcut, ce este bine să se facă şi ce este suficient să se facă în anumite împrejurări pentru a dobândi, într-un mod cât mai eficient, efectele intenţionate şi maximizarea eficienţei lor.

Întreaga lucrare “Tratat despre lucrul bine făcut” are o deosebită valoare filozofică, logică, tehnică şi educativă. Poate că ar trebui trecută în lecturi de vacanţă la elevi.

Bibliografie: T. Kotarbinski - Tratat despre lucrul bine facut