Discuţie Utilizator:Ioan-Calin Hurgoiu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] 1. Introducere
Miracolele au făcut parte din lucrarea de evanghelizare a Domnului Isus si au constituit un argument puternic şi valid în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. De aceea miracolele pot fi adaptate şi azi ca şi suport în evanghelizare, pentru că adevărul Lui Dumnzeu rămâne neschimbat peste vremi. În această lucrare ne propunem să dovedim că miracolele supranaturale sunt semne divine. În argumentare vom porni de la definirea termenului de miracol şi discutarea etimologiei cuvântului. De la aceste două elemente am abordat două perspective: biblică şi ştiinţifică, prin care am încercat să prezentăm miracolul ca un element supranatural care poate avea loc în lumea naturală, prin intermediul puterii lui Dumnezeu.
[modifică] 2. Definiţie şi etimologie
“Miracolul este un fel mai puţin obişnuit din activitatea sau lucrarea lui Dumnezeu, care stârneşte admiraţia şi mirarea oamenilor şi îi poartă mărturia Sa”. Dacă înţelegem că providenţa lui Dumnezeu înseamnă că El are grijă, controlează şi guvernează toate lucrurile, atunci ar trebui să fim de acord cu această definiţie. O altă definiţie pe care o dă Grudem miracolelor este următoarea: “o intervenţie directă a lui Dumnezeu în lume”. Grudem comentează această definiţie şi spune că “îşi asumă o vedere deistă despre relaţia cu lumea, lume care continuă prin ea însăşi şi în care Dumnezeu intervine din când în când”. Cu alte cuvinte Dumnezeu stă undeva deoparte şi cand consideră necesar intervine în lume pentru a face nişte “schimbări”, prin intermediul puterii Sale. Terminologia biblică pentru miracole subliniază ideea exprimată de Grudem, şi anume că puterea lui Dumnezeu stârneşte uimirea şi admiraţia oamenilor. În limba greacă întâlnim trei termeni folosiţi pentru cuvântul miracol: -dunamis, care înseamnă miracol sau lucrare minunată, adică un act al puterii, cu referire specială la puterea divină; -teras, care înseamnă minune, adică un eveniment care provoacă oamenilor uimire; -semeion, care înseamnă semn, adică ceva care arată sau indică altceva, în special puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, cu referire la miracole.
[modifică] 3. Abordarea biblică
În Biblie găsim de mai multe ori expresia “semne şi minuni”, cu referire directă la miracole: Exod 7:3 -”...şi Îmi voi înmulţi semnele şi minnunile...”; Deuteronom 6:22; Psalmul 135:9; Fapte 4:30; Romani 15:19. Există pasaje în care întâlnim cei trei termeni la un singur loc: Fapte 2:22 -”...om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin semnele, minunile şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru...”; 2Corinteni 12:12 şi Evrei 2:4. Un motiv în plus care sprijină definiţia dată de Grudem este faptul că Biblia, care este autoritate supremă pentru credinţa creştină, ne spune că Dumnezeu însăşi este Cel care face miracole sau lucruri minunate. În Psalmul 136:4 spune că Dumnezeu este: “...Cel ce singur face minuni mari...”. De asemenea cântecul lui Moise din Exod 15:11 afirmă: “...Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minununi?...”. Miracolele sau semnele pe care le întâlnim în Biblie subliniază faptul că puterea lui Dumnezeu este la lucru şi au o anumită semnificaţie. Semnele miraculoase făcute de Moise, când toiagul s-a transformat în şarpe şi s-a făcut apoi din nou la fel, când mâna sa s-a făcut cu lepră şi apoi s-a curăţat (Exod 4:2-8), au fost date să demonstreze poporului Israel că el este trimisul lui Dumnezeu. La fel semnele miraculoase pe care Dumnezeu le-a făcut prin mâna lui Moise şi a lui Aron, prin plăgi sunt departe de a fi fost făcute, ca să întreacă sau să imite semnele făcute de magicienii de la curtea lui Faraon (Exod 7:12, 8:18-19, 9:11), ci ne arată că poporul lui Israel era cel care se închina singurului Dumnezeu adevărat. Semnele trebuiau să-l facă pe om să priceapă semnificaţia lor, să îndrepte privirea celor care le vedeau spre Dumnezeu şi să vadă gloria şi măreţia lui Dumnezeu. “Faptele spontane ale lui Isus au servit drept semne şi împlineau nevoile imediate ale oamenilor”. Această afirmaţie este susţinută de mai multe miracole relatate în Biblie şi care au în spatele lor o semnificatie clară. Când Isus schimbă apa în vin, El împlineşte o nevoie existentă şi mai mult decât atât, El îşi manifestă puterea şi gloria Sa pentru ca ucenicii Lui să creadă în El: “...El şi-a arătat slava Sa şi ucenicii Lui au crezut în El..” - Ioan 2:11. Nu numai că miracolele înfăptuite de Isus împlineau nevoia imediată a omului, ci şi exprimau compasiunea Sa faţă de cei care erau în nevoie. Când îi vindecă pe cei doi orbi, care cer milă de la El, le împlineşte dorinţa, conform credinţei lor. Isus îşi manifestă compasiunea faţă de ei. Dar în spatele acţiunilor Sale stătea dorinţa ca oamenii să ajungă la punctul în care să-l glorifice pe Dumnezeu. După ce Isus a vindecat un paralitic, “...mulţimii i-a fost teamă şi ei l-au glorificat pe Dumnezeu.” (Matei 9:8). Mai mult, semnele miraculoase pe care le găsim în Noul Testament confirmau faptul că Isus vine de la Dumnezeu. Nicodim recunoaşte: “...ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Şi acest lucru este recunoscut de un om care vorbea în numele fariseilor, care nu aveau nici un interes să recunoască acest lucru. Un alt eveniment care întăreşte faptul că Isus venea de la Dumnezeu este momentul în care Petru vorbeşte unei mari mulţimi, despre ceea ce a făcut Isus: “Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi...” (Fapte 2:22). Petru apelează la mărturia celor care erau împotriva lui Isus, pentru a demonstra faptul că Isus era Fiul lui Dumnezeu şi că El era trimisul Său. Un alt miracol este învierea lui Lazăr, în urma căruia mulţi oameni au crezut în Isus: “...când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El.” (Ioan 11:46). Dovada faptului că acest eveniment a fost unul real este tocmai credinţa oamenilor, care au fost de faţă. Învierea lui Lazăr arată că Isus avea putere aupra vieţii şi asupra morţii, fapt care va fi demonstrat prin însaşi învierea Sa. Învierea lui Isus este un miracol şi poate fi demonstrat prin mărturia istorică a ucenicilor şi a celor care l-au văzut după înviere, în acea dimineaţă a învierii, când îşi relatau experienţele petrecute la mormântul gol: “...Maria Magdalena s-a dus dis de dimineaţă la mormânt...şi a văzut că piatra era luată...”; “...s-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos...” (Ioan 20:1-10). Este normal să acceptăm relatările unor oameni care au trăit evenimentul, pe care l-au transmis altora în funcţie de ceea ce au observat ei. Şi mai mult mărturia învierii a fost purtată în timp de ucenicii care au luat parte la eveniment. Cum se explică faptul că în ciuda persecuţiilor, ucenicii ar fi continuat să afirme învierea? Cel mai bun răspuns este că ucenicii nu au trăit o iluzie, ci o experienţă reală. Nichifor Crainic spunea la un moment dat despre cauza minunilor: “nu minunea naşte credinţa, ci credinţa naşte minunea; nu minunea exterioară condiţionează prin urmare credinţa noastră religioasă, ci credinţa noastră religioasă e aceea care face minunea”. Şi în final totul se reduce la voinţa noastră de a crede sau nu aceste lucruri reale, care s-au înt`mplat undeva în istorie.
[modifică] 4. Abordarea ştiinţifică
Grudem mai dă o altă definiţie miracolului şi spune despre el următoarele: “este o excepţie de la legile naturii sau Dumnezeu acţionează contrar legilor naturii”. Expresia “legile naturii”, implică în înţelegerea obişnuită a zilelor noastre, că acestea operează independent faţă de Dumnezeu şi că Dumnezeu trebuie să intervină în aceste legi, pentru ca un miracol să se întâmple. În Enciclopedia Britanica găsim următoarea definiţie:”Dacă ceea ce este normal şi uzual este considerat ca şi natural, atunci miracolele sunt definite ca şi evenimente supranaturale”, definiţie care presupune o concepţie foarte specifică despre natură şi legile naturale. Naturalistul susţine că legile naturii sunt fixe, fapt care duce la concluzia că în concepţia naturalistului “supranaturalul şi miracolele sunt o imposibilitate”. Faptul că legile naturii sunt fixe nu anulează posibilitatea unei intervenţii din afara, a ceea ce este considerat natural. Miracolul poate fi definit ca fiind “ceva extraordinar şi inexplicabil prin standarde normale”. Dacă este posibil să aducem un argument pentru acest inexplicabil, din lumea naturală, atunci problema este rezolvată şi în felul acesta supranaturalul şi miracolele devin o posibilitate. “Un eveniment natural este un eveniment care are loc în mod general sau în mod regulat şi poate fi repetat prin mijloace naturale”. Dar dacă prin cercetarea naturii descoperim că natura nu poate explica în mod adecvat propria sa existenţă, ajungem la concluzia că există ceva sau cineva mai presus de natură. Se ridică întrebarea: “Cum putem distinge un eveniment supranatural în lumea naturală de un eveniment produs de lumea naturală?” Acest eveniment supranatural conform afirmaţiilor anterioare se poate distinge de unul natural, numai dacă nu poate fi repetat prin mijloace naturale. Astfel că, minunea sau miracolul înseamnă manifestarea în procesul natural a unor factori, de către ceva sau cineva din afara spaţiului natural, manifestare care produce ceva extraordinar şi inexplicabil prin standarde normale., care nu s-ar fi putut obţine fără manifestarea respectivă. Acest cineva din afara spaţiului natural este Dumnezeu - creatorul cerului şi al pământului. Creaţia poate fi considerată un miracol supranatural. Însă pentru Dumnezeu, ceea ce pentru noi ar avea conotaţie de supranatural, pentru El este ceva natural. “Dacă nu admitem creaţia în sensul tradiţional al termenului nu pot exista şi nu pot fi concepute miracolele”. Intervenţia lui Dumnezeu care produce rezultate neobişnuite, nu este ceva supranatural, ci face parte din naturalul lui Dumnezeu. Astfel trebuie să admitem că creaţia este rezultatul intervenţiei lui Dumnezeu şi în felul acesta putem afirma că şi miracolele sunt rezultat al aceleiaşi intervenţii. Miracolul nu este antinatural, ci el trebuie privit ca o completare a naturalului: “S-ar putea ca evenimentul pe care noi îl numim miracol să fie datorat nu suspendării legilor naturii care funcţionează în mod normal, ci adăugirii unora care nu acţionează de obicei”. Legile naturii trebuie privite nu în contradicţie cu lumea fizică, ci mai degrabă ca ceva care nu are loc de obicei.
[modifică] 5. Concluzii
Miracolul confirmă o oarecare afirmaţie teologică cu valoare de adevăr. Acţiunile lui Dumnezeu implică unele adevăruri cu privire la Dumnezeu. Miracolul sau minunea trebuie să aibă un impact moral bun, dacă porneşte de la Dumnezeu. Miracolul nu numai trebuie să ajute la confirmara unui adevăr cu privire la Dumnezeu, ci trebuie să fie potrivită cu natura morală a lui Dumnezeu. Miracolele sunt semne divine, excepţii şi nu contraziceri. Ele se încadrează în natură. Ele suspendă tiparele normale, dar nu încalcă cu adevărat procesele naturale. Miracolele sunt întâmplări extraordinare şi uimitoare care sunt atribuite prezenţei şi acţiunii puterii divine. Miracolele se potrivesc cu caracterul lui Dumnezeu, produc bine pentru creaţie şi se încadrează în ordinea naturală, fără a fi un produs natural. Miracolele s-au întâmplat şi ceea ce avem noi de făcut este să le credem ca fiind reale, şi atunci când încercăm să dovedim cuiva autenticitatea unui adevăr legat de Dumnezeu, să argumentăm şi prin aceste evenimente reale petrecute cu sute de ani în urmă, că poate în cele din urmă se va produce şi în viaţa celui care ascultă un miracol şi anume: cunoaşterea lui Dumnezeu.
[modifică] Bibliografie
1. Apologetica, ed. BEE International
2. Crainic, Nichifor, Dostoievski şi creştinismul rus, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998
3. McDowell, Josh & Wilson, Bill, El a umblat printre noi, ed. SMR, Oradea, 1994
4. Dulumean, Jean, Religiile lumii, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
5. Enciclopedia Britanica, Macropaedia
6. Geisler, Norman, Apologetică creştină, ed. SMR, Illinois, SUA, 1993
7. Grudem, Wayne, Systematic Theology, ed. Inter-Varsity Press, Leicester, England, 1994
[modifică] Surse
1. Brown, Colin, Dictionary of New Testament Theology, vol.2, ed. Zondervan Publishing House, Michigan, 1976
2. Elwell, A, Walter, Evangelical Dictionary of Theology, ed. Baker Book House, Michigan, 1984
3. Green, B, Joel & McKnight, Scott, Dictionary of Jesus and the Gospels, ed. Inter-Varsity Press, Illinois, 1992
4. Lewis, S, C, Despre minuni, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997