Limbile malaio-polineziene
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Limbile malaio-polineziene reprezintă un subgrup al familiei mai largi de limbi austroneziene. Ele sînt răspîndite pe o arie largă din Asia de Sud-Est şi Pacific, la care se adaugă cîteva regiuni din Asia continentală. Surprinzător, un membru al acestei familii, limba malgaşă, se vorbeşte în insula Madagascar din estul Africii.
Limbile malaio-polineziene se împart în două ramuri: vestică (circa 300 milioane vorbitori) şi central-estică (doar aproximativ 1 milion). Din ramura vestică fac parte limbile indoneziană, malaieză, javaneză, tagalog (limba majoritară din Filipine), malgaşă (Madagascar), etc. Ramura central-estică include limbile microneziene şi limbile polineziene, care cuprinde printre altele tahitiana şi hawaiana.
Tipic pentru limbile malaio-polineziene este formarea pluralului prin repetarea cuvîntului sau a unei părţi din acesta, proces numit reduplicare. De exemplu, în limba indoneziană orang (om) devine la plural orang-orang (oameni). Un alt element comun este entropia scăzută a acestor limbi, care se manifestă prin caracterul repetitiv al sunetelor. De asemenea, grupurile consonantice (cum ar fi nstr şi cţ în cuvîntul românesc construcţie) lipsesc în majoritatea cazurilor, deşi prin contactul cu diversele valuri de colonişti unele din aceste limbi au început să includă şi astfel de structuri fonetice. Inventarul de vocale este în general mic, reducîndu-se adesea la cinci.