Joseph Victor von Scheffel
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
scriitor german |
---|
Joseph Victor von Scheffel în 1882
|
Născut |
16 februarie 1826 Karlsruhe, Baden, azi Baden-Württemberg, Germania |
Decedat |
9 aprilie 1886 Karlsruhe, Baden, azi Baden-Württemberg, Germania |
Joseph Victor Scheffel - începând din 1876 Joseph Victor von Scheffel - (n. 16 februarie 1826 la Karlsruhe, Germania — d. 9 aprilie 1886 la Karlsruhe, Germania) a fost un scriitor şi poet german, care a avut o mare vogă în secolul XIX. A scris povestiri şi lucrări epice în versuri, precum şi textele unui număr mare de lieduri.
[modifică] Viaţa şi opera

[modifică] Tinereţea şi anii de studenţie
Joseph Victor Scheffel era fiul unui fost maior în armata ducatului de Baden care era şi inginer constructor, consilier superior de construcţii la Karlsruhe , membru al comisiei de regularizare a cursului Rinului. Mama sa, născută Josephine Krederer, fiica unor comercianţi prosperi din Oberndorf am Neckar, era o femeie cu mari calităţi intelectuale.
Tânărul Joseph Scheffel a urmat întâi cursurile liceului din Karlsruhe. Conformându-se dorinţelor tatălui său a urmat studii de drept, dar a făcut şi studii de filologie şi literatură germanică. Programul cursurilor pe care le-a efectuat cuprinde între altele:
- 1843-44 la München: Istorie, arheologie, estetică, istoria artelor, filozofie, economie politică
- 1844-45 la Heidelberg: Drept privat, drept penal, drept economic, drept civil
- 1845-46 la Berlin: Psihologie criminală, medicină legală, istoria artelor, prelegeri despre Shakespeare.
- 1846-47 la Heidelberg: Procedură civilă, codul lui Napoleon, legislaţia din Baden.
Pe lângă acestea, el a urmat şi cursuri de desen. El începuse să ia regulat lecţii de desen încă de la vârsta de 8 ani şi pe urmă se perfecţioneze desenând după gravuri. În cele din urmă ajunsese la stadiul în care i se permisese să se dedice ocupaţiei sale preferate, să deseneze după natură. În timpul studenţiei şi chiar mai târziu, îşi lua totdeauna carnetul său de schiţe când pleca în drumeţie. Se presupune că Scheffel a creat câteva sute de desene şi mai multe serii de schiţe. Cele mai multe dintre ele, circa 300 desene şi 22 carnete de schiţe, sunt păstrate de Societatea Literară Scheffelbund din Karlsruhe.
Conform obiceiurilor din avea vreme, Scheffel a luat parte la activităţile diferitor asociaţii studenţeşti. S-a înscris întâi în asociaţia “Teutonia” pe care a părăsit-o după scurt timp, considerând că era formată din elemente mult prea diverse, că era lipsită de maniere şi că era axată prea mult pe excesele de băutură. El a propus reformarea asociaţiei, dar propunerile sale au fost respinse; în consecinţă a părăsit asociaţia şi s-a înscris în societea “Franconia” care era orientată mai mult spre activităţi intelectuale şi unde aveau loc dispute aprige pe diferite subiecte de artă şi literatură.
Tatăl său avusese obiceiul ca, încă din copilărie, să-l ia pe Joseph Victor la lungi plimbări în împrejurimile oraşului Karlsruhe. Păstrându-şi obiceiul, el a întreprins numeroase excursii şi călătorii în perioada de studenţie, ajungând să cunoască bine zonele din jurul oraşelor unde studia: Heidelberg, Berlin şi München. Astfel, călătoria de la Heidelberg la Berlin, din toamna anului 1945 i-a luat lui Scheffel trei săptămâni. Pornind la drum pe 20 septembrie, a parcurs o primă etapă pe jos, trecând prin Odenwald până la Würzburg. A urmat apoi o călătorie cu poştalionul până la Bamberg, iar de acolo un drum cu trenul până la Nürnberg. Cea mai mare parte a traseului Nürnberg – Bayreuth – Jena a parcurs-o mergând pe jos. Scheffel a poposit pentru câteva zile la Jena oprit puţin, dar a făcut diferite excursii în Turingia. De la Jena la Halle a mers cu poştalionul, continuându-şi drumul cu trenul de la Halle la Berlin.
În sfârşit, la 18 martie 1847, pe baza unor examene de istorie a dreptului roman, de drept canonic şi de drept german susţinute la Universitatea din Heidelberg, Joseph Sheffel a obţinut titlul de doctor în drept. Chiar dacă lui Joseph Scheffel nu i-a plăcut niciodată dreptul, cultura generală pe care şi-a însuşit-o şi viaţa intelectuală din oraşele universitare au creat premizele succeselor sale literare din perioada de maturitate.
[modifică] Începutul activităţii profesionale
În primăvara anului 1848, Joseph Scheffel, un partizan al ideilor liberale şi democratice, a luat pentru scurt timp parte la activităţile revoluţionare ale acelui an.
După aceea, s-a angajat secretar al comisarului imperial Carl Theodor Welcker pe care l-a însoţit într-o călătorie în Scandinavia în vara anului 1848 .
Apoi a lucrat în birourile diferitor administraţii princiare din Germania, pentru ca, în cele din urmă, în perioada 1850-1851, să se angajeze ca practicant juridic la Säckingen. (Oraşul se numeşte în prezent Bad Säckingen, denumire pe care o are abia din 1978). Scheffel era deziluzionat politic din cauza insucceselor revoluţiei din 1848 şi nu voia să se întoarcă la Karlsruhe, oraş pe care la acea dată îl considera prea mult sub influenţa prusacă.
La jumătatea secolului al XIX-lea Säckingen era un orăşel tihnit cu o populaţie de aproximativ 1.500 locuitori. Cu toate acestea era sub pază militară severă, deoarece după înnăbuşirea revoluţiei din 1848 din Germania, conducătorii ducatului de Baden se temeau de propagarea ideilor revoluţionarilor şi republicanilor care fugiseră în exil în Elveţia. Acesta era oraşul pe care şi l-a ales Joseph Scheffel ca reşedinţă. Şi-a găsit o locuinţă în clădirea "Hallwyler Hof” care aparţinea primarului Anton Leo, clădire care mai există şi în prezent. Timpul liber şi-l petrecea la hanul “Zum Goldenen Knopf“ (“La Nasturele de Aur" ) care era în piaţa catedralei din oraş.
În jurisdicţia biroului juridic din Säckingen intra şi partea de vest a zonei cunoscute astăzi drept Hotzenwald, precum şi zona dintre localităţile Nollingen şi Laufenburg (Baden). Fiind un drumeţ şi un desenator pasionat, Scheffel şi-a continuat vechile obiceiuri şi străbătea împrejurimile, nedespărţit de caietul său de schiţe.
În timpul şederii sale la Säckingen, în cadrul obligaţiilor sale de servici, Scheffel a avut prilejul să viziteze în repetate rânduri zona Hotzenwald, pentru anchete cu caracter penal. Îi plăcea de asemenea să colinde prin pădurile din zonă. În povestirile lui i-a denumit Hotzen pe locuitorii din zona împădurită, iar apoi, se referea la pădurile respective drept Hotzenwald. Denumirea, care i se datoreşte lui Scheffel, s-a încetăţenit şi este utilizată şi în prezent pentru desemnarea pădurilor situate la sud de Pădurea Neagră. Impresiile sale sunt cunoscute atât din scrisorile pe care le-a scris părinţilor săi, precum şi dintr-un caiet de schiţe care s-a păstrat. Chiar dacă aceste “reportaje” prezintă impresiile sale cu o notă de umor, caracterul vesel al acestor impresii nu trebuie generalizat. Era pentru prima oară când tânărul Scheffel, care provenea dintr-o familie burgheză înstărită, intra în contact cu o zonă în care sărăcia populaţiei era generală, iar Scheffel a fost foarte impresionat de ceea ce vedea. În plus, ca funcţionar public, era îngrijorat de exodul de mari proporţii. Într-un raport înaintat superiorilor săi la 12 aprilie 1851, tânărul practicant juridic atrăgea atenţia "Până la sfârşitul lui mai, încă în jur de 400 persoane din Herrischried urmează să plece în America".
În 1852 este transferat la secretariatul judecătoriei din Bruchsal. Aici a lucrat din ianuarie până în mai ca secretar al tribunalului. Şi de aici există unele amintiri care se regăsesc în operele sale ulterioare. Astfel, şeful tribunalului din Bruchsal avea un motan care avea numele neobişnuit de "Hiddigeigei“. Motanul Hiddigeigei este un personaj important din lucrarea ‘’Gornistul din Säckingen’’
Nefiind foarte interesat de activitatea sa de jurist şi neavând constrângeri financiare majore, Scheffel s-a decis să-şi întrerupă lucrul şi să facă o călătorie de mai lungă durată în Italia pentru a-şi încerca talentul de peisagist. Şi-a început călătoria în mai 1852 petrecând mai multă vreme pe insula Capri şi în zona golfului Neapole. În timpul şederii în Italia, a putut să-şi dea seama că posibilităţile sale de desenator erau limitate, însă că avea talente de poet şi scriitor. A început să lucreze la primul sâu roman, al cărui subiect îl schiţase cu un an în urmă. A fost încurajat în această direcţie de prietenii săi, printre care soţia pictorului Engerth care, găsind că are farmec ca povestitor, îl întrebase de ce nu aşternea totul pe hârtie. La 10 februarie 1853 Joseph Victor le-a trimit părinţilor săi prima parte din lucrarea “Werner şi Margaretha” titlul provizoriu pe care îl dăduse lucrării sale. Primul ascultător căruia Scheffel îi citise la Sorrento fragmente din manuscrisul său a fost poetul Paul Heyse.
[modifică] Gornistul din Säckingen
Povestea gornistului îl atrăsese pe Scheffel încă din 1850/51 când era la Säckingen. În acea vreme, dragostea dintre Werner şi Margaretha mai era povestită în diferitele birturi din oraş şi, încă din 1851, Joseph Scheffell elaborase o schiţă a acestei poveşti de dragoste. Există un manuscris de trei pagini intitulat ‘’Der Trompeter von Saeckingen. Erster Entwurf des Poems, Saeckingen 1851 (Gornistul din Säckingen, Primul proiect al poemului. Säckingen 1951)’’ care este păstrat în arhiva societăţii literare din Karlsruhe. Manuscrisul dovedeşte că încă din perioada în care lucra la Säckingen, Scheffel elaborase un plan pentru poemul său.
Subiectul romanului ‘’’Der Trompeter von Säckingen’’’ (‘’’Gornistul din Säckingen’’’) se bazează pe evenimente reale care au avut loc în secolul al XVII-lea. Franz Werner Kirchhofer (1633 - 1690) era fiul unei familii burgheze din Säckingen. El era îndrăgostit de Maria Ursula von Schönau (1632 - 1691) – prezentată în roman cu numele de Margaretha - fiica unor aristocraţi care stăteau în castelul oraşului. După numeroase peripeţii. părinţii fetei au consimţit la căsătoria celor doi îndrăgostiţi, a căror logodnă a avut loc în 1657. În cursul vieţii, Kirchhofer a reuşit să acumuleze o avere considerabilă şi să ocupe diferite funcţii importante. Este înmormântat într-o nişă a corului catedralei din Säckingen. Nu există însă nicio dovadă istorică a faptului că Kirchhofer ar fi ştiut să cânte la trompetă sau la goarnă.
Cercetând documentele istorice ale oraşului, Scheffel a fost fascinat de personajul lui Franz Werner Kirchhofer, care a devenit eroul romanului. El împletea însă cercetările istorice cu experienţele personale. De pildă, având prilejul să asiste la serbările Sfântului Fridolin, un obicei care data din evul mediu, el a plasat prima întâlnire dintre cei doi îndrăgostiţi în perioada acestor serbări, De asemenea plimbările pe malurile lacului Bergsee sau în Hotzenwald, au fost realist reflectate în lucrarea sa Gornistul din Säckingen.
Un personaj insolit al poemului este motanul Hiddigeigei, Născut în Ungaria, el ajunsese după o viaţă agitată la Säckingen. Motanul este purtătorul de cuvânt al scriitorului şi transmite cititorului părerile lui asupra vremurilor în care avea loc acţiunea, Hiddigeigei ne este descris ca un motan negru cu ochi verzi şi cu o coadă puternică. Hiddigeigei nu se mulţumeşte cu rolul de comentator ci vrea să fie şi poet, dar nu unul oarecare, ci unul care să-şi depăşească contemporanii în talent. De la înălţimea turnului el priveşte cu scepticism evenimentele pe care le vede. Din cauza unor desamăgiri în dragoste a ajuns să dispreţuiască lumea. Totuşi, bietul motal se teme de bătrâneţe. În roman sunt prezentate poeziile motanului în care descrie nimicirea omenirii şi a poeziei.
Personajul motanului Hiddigeigei pare să fie inspirat din cel al motanului Murr, din romanul ‘’“Lebensansichten des Kater Murr nebst fragmentarischer Biographie des Kapellmeisters Johannes Kreisler in zufälligen Makulaturblättern” (“Concepţiile despre viaţă ale motanului Murr, împreună cu biografia fragmentară a capelmaistrului Johannes Kreisler în file întâmplătoare de maculatură”)’’ al lui Ernst Theodor Amadeus Hoffmann. Dar spre deosebire de Murr, căruia E.T.A. Hoffmann îi dă un rol de activist social, care, măcar aparent, consideră că scopul vieţii sale îl constituie critica societăţii, motanul Hiddigeigei este un personaj mult mai prietenos. Amărăciunea lui nu trece decât rareori de o ironie condescendentă, gândurile sale nu sunt pline de o critică acidă ci mai degrabă reflectă înţelegerea binevoitoare a unei persoane mai în vârstă care priveşte, cu oarecare indulgenţă, la escapadele tineretului, având uneori şi o notă de nostalgie a propriei tinereţi care a trecut pe nesimţite.
În aprilie 1853, la Sorrento, a reuşit să termine romanul său în versuri despre gornistul din Säckingen. La 26. octombrie 1853 a semnat contractul de publicare a romanului cu editura “Metzlersche Buchhandlung” din Stuttgart. Editura se obliga să tipărească romanul Der Trompeter von Säckingen, ein Sang vom Oberrhein (Gornistul din Säckingen, un cântec de pe Rinul superior) în cel mult două luni într-un tiraj de 1030 exemplare şi să comercializeze cartea în Baden, Württemberg şi Bavaria. Onorariul lui Scheffel era de 300 guldeni, sumă care trebuie comparată cu salariul său annual de la Säckingen care era de 500 guldeni. Poemul a fost un mare succes. Din 1853 până în 1914 au fost publicate 300 de ediţii ale Trompetului din Säckingen, cu un tiraj total de peste 400.000 exemplare.
Deşi fusese avansat pe postul de referent, Joseph Scheffel a încercat întâi să se dedice unei cariere universitare la Heidelberg. Încercările sale nu au avut mult succes, astfel încât a decis să se dedice în întregime scrisului.
[modifică] Ekkehard
Puţin timp mai târziu, în 1957, a publicat la Frankfurt romanul istoric Ekkehard, care are ca subiect viaţa călugărului Ekkehard II de la mânăstirea benedictină din St. Gallen din Elveţia, în secolul X. Romanul se bazează pe cronica "Casus Sancti Galli", un manuscris care prezintă istoricul mânăstirii, scris cu aproximativ 100 de ani după moartea lui Ekkehard II. Spre deosebire de “Gornistul din Säckingen”, de data aceasta Scheffel a scris o lucrare în proză, de fapt singurul său roman. Limbajul este puţin arhaizant, ceea ce dă lucrării un farmec deosebit. Scheffel prezintă cu talent spiritul relaţiilor culturale din evul mediu timpuriu.
Viaţa lui Ekkehard II (numit şi Palatinus – omul de curte) a fost cu totul neobişnuită pentru un călugăr. Educat la St. Gallen de unchiul său, Ekkehard I, şi de călugărul Geraldus, a ajuns el însuşi mai târziu profesor la aceeaşi mânăstire. Mulţi dintre elevii săi s-au călugărit, alţii au ajuns episcopi sau au ocupat alte poziţii ecleziastice importante. Ekkehard II a fost şi autorul mai multor imnuri ecleziastice, cunoscute sub denumirea de “secvenţe”. Din păcate aceste compoziţii s-au pierdut cu excepţia uneia singure, dedicate Sfântului Desideriu.
Deşi regulile ordinului obligau călugării benedictini să fie legaţi de o anumită mânăstire şi nu acceptau călugări itineranţi, aceste reguli nu îi împiedicau pe monahii cu funcţii mai importante să călătorească frecvent pentru diferite treburi mânăstireşti. Se pare că printre ei se aflau şi oameni cărora le plăceau călătoriile mai mult decât viaţa în sihăstrie, şi care cunoşteau ţările din vecinătatea mânăstirii, nefiind străini de diferite plăceri lumeşti. Ekkehard II a ajuns să facă parte din această categorie de monahi.
Sosit la mânăstirea St. Gallen din copilărie şi crescut în mânăstire, Ekkehard a ajuns, fiind încă tânăr, să ocupe funcţia de portar al mânăstirii, care îî dădea prilejul să fie în contact cu lumea exterioară, astfel încât orizontul lui nu era limitat de zidurile mânăstirii. Cronica "Casus Sancti Galli", arată că aceasta era funcţia pe care o avea Ekkehard atunci când a cunoscut-o pe ducesa Hadwiga de Suabia, văduva ducelui Burchard III, cu prilejul uneia din vizitele ei periodice la mânăstire, pentru a se reculege. Cronica precizează că ducesa era o femeie tânără şi atrăgătoare. Între timp, Ekkehard a trecut din funcţia de portar la cea de profesor, avansând repede la postul de director al şcolii mânăstirii. În anul 973, ducesa a rugat conducerea mânăstirii să-i îngăduie lui Ekkehard să vină la reşedinţa ei, castelul Hohentwiel, aşezat în apropierea oraşului actual Singen, pentru ca să o ajute să citească operele clasicilor latini. Ca urmare, Ekkehard s-a mutat la Hohentwiel, instruind-o pe ducesă despre Virgiliu şi Horaţiu. Mai târziu, ducesa l-a introdus şi la curtea împăratului Otto I, unde călugărul a avut o influenţă considerabilă. El a intervenit şi în diferite treburi bisericeşti, dintre care este de relevat rolul său în concilierea disputei dintre mânăstirile benedictine St. Gallen şi Reichenau.
La sfârşitul vieţii a ajuns provost al catedralei din Mainz. A murit în acest oraş la 23 aprilie 990, fiind înmormântat în biserica Sf. Alban din Maiz în afara zidurilor cetăţii. Ducesa Hadwiga, binefăcătoarea sa, l-a supravieţuit cu patru ani.
Este evident că personalitatea lui Ekkehard, cursul cu totul neobişnuit al vieţii lui şi, fără îndoială, relaţiile sale privilegiate cu o femeie din înalta nobilime trebuiau să stârnească viul interes al confraţilor săi din mânăstirea St. Gallen. Poveştile şi anecdotele despre el erau repetate din generaţie în generaţie, şi pe măsură ce erau repovestite de călugării mai tineri, deveneau din ce în ce mai pitoreşti. Reluând aceste povestiri, cronica prezintă numeroase detalii ale vizitelor ducesei Hadwiga la mânăstire, precum şi cele ale timpului petrecut de Ekkehard la castelul din Hohentwiel. Ceea ce nu pomeneşte cronica este descrierea călătoriei lui Ekkehard de la St. Gallen la Hohentwiel, călătorie care în condiţiile evului mediu ar fi trebuit şi ea să prezinte evenimente demne de semnalat.
La două generaţii după moartea lui Ekkehard, un alt călugăr al mânăstirii, Ekkehard IV, s-a gândit să aştearnă pe hârtie istoricul mânăstirii St. Gallen, scriind cronica cunoscută sub numele de “Casus Sancti Galli”. Povestea predecesorului său, al cărui nume monahal îl purta cronicarul, îi furniza un amplu material pentru a introduce elemente mai neobişnuite, care să pigmenteze puţin istoria mânăstirii, care altfel ar fi fost destul de monotonă. Reluând povestirile călugărilor, cronica prezintă numeroase detalii ale vizitelor ducesei Hadwiga la mânăstire precum şi ale timpului petrecut de Ekkehard la castelul din Hohentwiel. Ceea ce lipseşte din cronică este descrierea călătoriei lui Ekkehard de la St. Gallen la Hohentwiel, călătorie care în condiţiile evului mediu ar fi trebuit şi ea să prezinte evenimente demne de semnalat. Cum pe cronicar îl despărţeau peste 100 de ani de evenimentele pe care le descrie, el priveşte perioada respectivă cu o oarecare nostalgie, parcă ar vrea să se refere la vremurile bune de odinioară.
Cronicarul idealizează în mod vădit personajul lui Ekkehard II, pe care îl prezintă ca pe un bărbat cu un fizic atractiv, carismatic, care în plus mai era cultivat, talentat şi înţelept. Totuşi, unele elemente ale caracterizării sunt probabil reale. Îmbinând în mod neuzual monahia şi învăţătura, pe de o parte, cu eleganţa şi cunoaşterea uzanţelor, pe de altă, parte, era normal ca Ekkehard II să-şi impresioneze contemporanii. Cronicarul vorbeşte cu simpatie şi despre ducesa Hadwiga, pe care o prezintă ca pe o femeie temperamentală şi cu o profundă dorinţă de a se instrui. El lasă să se întrevadă o legătură sentimentală între Ekkehard II şi Hadwiga, fără să depăşească limita permisă pentru o cronică mânăstirească. Deşi unii critici consideră că dragostea dintre Ekkehard şi Hadwiga nu este un fapt istoric dovedit, ea este totuşi destul de clar sugerată de cronică.
Das Schloß Gradesco'
1. Auf dem Schloße von Gradesco,
Hinterwärts von Temesvar,
Saß der tapf're Fürst Bibesco,
Serbiens greiser Hospodar.
2. Sprich, was tat der Fürst Bibesco,
Serbiens greiser Hospodar.
Auf dem Schloße von Gradesco,
Hinterwärts von Temesvar?
"3. "Sliwowitz" trank Fürst Bibesco,
Serbiens greiser Hospodar.
Auf dem Schloße von Gradesco,
Bis er schwer betrunken war.
Castelul Grădescu
1. În castelul din Grădescu,
De la Timişoara-n jos,
Stă viteazul prinţ Bibescu,
Domnul Serbiei, maiestos.
2. Spune, ce făcea Bibescu,
Domnul Serbiei, maiestor,
În castelul din Grădescu,
De la Timişoara-n jos?
3. "Şliboviţă" bea Bibescu,
Domn al Serbiei, maiestos
În castelul din Grădescu,
Până cade beat pe jos.
Melodia cântecului în varianta 1 Melodia cântecului în varianta 2 Melodia cântecului în varianta 3
Nu este de mirare că acest material a fost găsit nimerit pentru scrierea unui roman istoric. Scheffel nu scrie însă un roman de dragoste, ci descrie relaţiile dintre două persoane cultivate, inrestante şi atractive având fiecare o viaţă proprie. După ce şi-a ales subiectul romanului, Joseph Scheffel a petrecut câtăva vreme pe malul lacului Constanţa şi la St. Gallen. Romanul său cuprinde numeroase note documentare, ceea ce dovedeşte că Scheffel nu considera că scrie doar un roman, ci şi o lucrare de cercetare istorică. Pe lângă aceasta, el era foarte preocupat să facă o prezentare corectă a trecutului medieval.
Un element care lipseşte aproape cu desăvârşire din cronica "Casus Sancti Galli" este descrierea cadrului natural a zonei unde se petrece acţiunea. Scheffel, fiind un iubitor al naturii, a parcurs pe jos drumul de la mânăstirea St. Gallen până la ruinele castelului Hohentwiel, pe drumul pe care îşi imagina că îl parcursese cu aproape un mileniu în urmă eroul romanului său. Descrierile locurilor unde se pretrece acţiunea sunt astfel extrem de realiste.
Spre deosebire de “Gornistul din Säckingen”, romanul “Ekkehard” a avut iniţial un succes mai limitat, dar, cu câţiva ani mai târziu, a ajuns să fie extrem de citit. După războiul franco-german din 1870 tirajele sale au crescut în aşa măsură încât le-a depăşit pe cele ale altor romane istorice contemporane. Scheffel a ajuns să fie considerat scriitorul preferat al noii Germanii imperiale. Apoi, în anii 1880, a apărut în Germania un nou curent de apreciere a evului mediu, pe care unii l-au denumit “Renaştere medievală” (Mittelalter-Renaissance). În acest context, romanul Ekkehard a continuat să fie unul din romanele citite ale epocii. [1]
[modifică] Viaţa la Karlsruhe
Ambele lucrări îl arată pe Joseph Victor Scheffel ca pe un scriitor având prospeţime şi simţ al umorului, care, bazat pe viziunea sa interioară şi pe un studiu adâncit al realităţii istorice, este capabil să descrie viu diferite timpuri şi evenimente istorice.
După ce a trăit câţiva ani la München şi a fost, în anii 1858 – 1859, bibliotecar al Prinţului Egon von Fürstenberg la Donaueschingen, Scheffel se îmbolnăveşte în 1860. A stat pentru o anumită vreme la Meersburg, pe malul lacului Constanţa, oaspete al baronului Joseph von Lassberg, iar apoi, la castelul Wartburg, din Turingia, oaspete al marelui duce Karl Alexander von Sachsen-Weimar. Scheffel s-a stabilit apoi în oraşul său natal, Karlsruhe.
În 1864 s-a căsătorit cu Caroline Freiin von Malzen (1834 – 1904), fiica ambasadorului Bavariei la curtea din Baden. Căsătoria a avut loc la 28 august 1864 la biserica catolică Sf. Ştefan din Karlsruhe. La 20 mai 1867 s-a născut fiul său Victor. Căsătoria lui Scheffel nu a fost însă fericită. Relaţiile dintre cei doi soţi începuseră să se răcească la scurt timp după nuntă iar la câteva luni după naşterea lui Victor, ei s-au despărţit definitiv, Caroline plecând cu fiul ei la părinţii ei la München. Joseph Scheffel, considera însă că Victor este neglijat da mama sa şi în 1869 l-a răpit şi l-a adus la Karlsruhe. Astfel soţii Scheffel au trăit despărţiţi, însă nedivorţaţi, timp de aproape 20 de ani. Ei s-au împăcat însă în 1886, când scriitorul era pe patul de moarte la Karlsruhe.
După despărţirea de Carolina, Joseph Scheffel s-a apropiat de Emma Mackenrodt, născută Heim. Ea era vara lui primară, pe care o iubise cu pasiune în tinereţe dar care între timp se măritase cu negustorul Hector Mackenrodt. După moartea acestuia, Emma a reluat relaţiile cu vărul ei, ocupându-se şi de creşterea lui Victor.
Dintre lucrările sale mai târzii au fost apreciate în mod deosebit cântecele şi baladele din volumul Gaudeamus, publicat la Stuttgart în 1867. Dintre acestea este prezentat anexat cântecul Castelul Grădescu care poate prezenta interes pentru unii cititori din România. Este totuşi de remarcat, că referirea la Prinţul Bibescu ca domn al Serbiei şi localizarea acţiunii într-un castel imaginar numit Grădescu nu sunt chiar de natură a genera încredere în sursele şi metodele de documentare istorică ale lui Joseph von Scheffel, chiar dacă este doar un cântec de voie bună. În orice caz, nu există dovezi că acest cântec despre Timişoara scris de un cetăţean de onoare din Karlsruhe ar fi constituit un argument pentru înfrăţirea celor două oraşe.
Pe de altă parte însă, volumul de versuri Frau Aventiure, Lieder aus Heinrich von Offendingens Zeit (Frau Aventiure, cântece din vremea lui Heinrich von Offendingen) publicat în 1863, ca şi povestirea Juniperus, Geschichte eines Kreuzfahrers (Juniperus, povestea unui cruciat) din 1868 dovedesc erudiţia lui Scheffel, însă le lipseşte de vitalitatea altor opere ale scriitorului. Ambele lucrări erau menite să constituie elemente ale unui roman istoric pe care Scheffel îl plănuia, urmând să prezinte geneza Cântecului Nibelungilor şi concursul trubadurilor de pe Wartburg, dar pe care nu a apucat să-l finalizeze.

În 1875 i se acordă titlul de cetăţean de onoare al oraşului Säckingen. Ulterior a mai obţinut cetăţenia de onoare a oraşelor Karlsruhe (1876), Radolfzell (1876) şi Heidelberg (1886) .
Cu ocazia împlinirii a 50 de ani a fost decorat la 3 februarie 1876 cu Ordinul Coroanei din Württemberg iar la 16 februarie 1876 a fost înnobilat de către Marele Duce de Baden. Între timp Scheffel ajunsese deja consilier al curţii ducale din Saxonia şi mare proprietar.
Alte festivităţi au avut loc la Heidelberg, unde ruinele castelului au fost iluminate în cinstea sa. Asociaţiile studenţeşti din Heidelberg şi din Praga au ţinut petreceri prelungite, iar Uniunea Literară a studenţilor germani din Viena a editat un număr festiv al revistei uniunii. Felicitările şi darurile au fost atât de numeroase încât a trebuit să golească încăperea în care lucra din casa sa de la Karlsruhe. Printre cei care i-au trimis mesaje de felicitare se numără şi cancelarul Germaniei Otto von Bismark.
Alte serbări oficiale au avut loc şi cu prilejul împlinirii a 60 de ani. Ruinele castelului din Heidelberg au fost iluminate atunci pentru a doua oară. De data aceasta însă, Scheffel nu a putut să se bucure de spectacol. El era grav bolnav în casa părintească de la Karlsruhe, dar a mai avut puterea să compună textul unui imn festiv pentru a 500-a aniversare a Universităţii din Heidelberg. Ultimele lucrări ale lui Joseph von Scheffel sunt volumul de poezii Die Bergpsalmen (Psalmii munţilor) (1870), piesa de teatru în versuri Der Brautwillkomm auf Wartburg (Primirea miresei la Wartburg’’’) publicat la Weimar în 1873, Waldeinsamkeit (Singurătate în pădure) (1880), o colecţie de versuri pentru lieduri de [Julius Marak]] , volumul de poezii Der Heini von Steier(Heini din Steier) tipărit la München în 1883 şi Hudigeo, eine alte Geschichte (Hudigeo, o poveste veche) publicat la Stuttgart în 1884.

În ultimii ani ai vieţii, Joseph von Scheffel, suferind de o boală mentală care progresa, s-a retras în vila sa din Radolfzell lângă Lacul Constanţa. A murit la Karlsruhe, la 9 aprilie 1886.
[modifică] Moştenirea lui Joseph Victor von Scheffel
[modifică] Ediţii postume
Publicarea operei lui Scheffel a continuat şi după moartea scriitorului. După moartea sa au mai fost publicate postum volumele Fünf Dichtungen (Cinci poeme) (Stuttgart, 1887), Reisebilder (Imagini de călătorie) (Stuttgart, 1887) şi Gedichte (Poezii) (Stuttgart, 1888).
Unele din volumele lui Joseph von Scheffel au fost ilustrate de pictorul Anton von Werner. Dintre acestea este de remarcat ediţia de lux a Gornistului din Säckingen, publicată în 1893, care mai este şi astăzi apreciată de bibliofili. Dintre ediţiile postume mai sunt de remarcat operele complete în patru volume tipărite sub îngrijirea lui Friedrich Panzer în 1919.
Atât “Gornistul din Säckingen” şi “Ekkehard” au fost traduse în diferite limbi încă din timpul vieţii lui Scheffel. Astfel prima ediţie engleză a apărut în 1872 iar prima ediţie italiană în 1878. În Statele Unite au fost publicate şi ediţii în limba germană pentru emigranţii germani, prima la sfârşitul anilor 1860 la Philadelphia iar ultima în 1895 la Boston.
[modifică] Sentimentul germanităţii la Scheffel
Răsunetul mare pe care opera lui Scheffel l-a avut asupra contemporanilor săi poate fi explicat în parte prin sa a caracterului german al lucrărilor sale. Ideea unei unificări a Germaniei fusese unul din idealurile revoluţiei din 1848, similară aspiraţiilor revoluţionarilor din Italia sau din principatele române. Chiar dacă în toate aceste ţări revoluţiile din 1848 au fost înnăbuşite, tinerii intelectuali căutau să militeze prin operele lor pentru un ideal naţional, iar, după unificare, să continue propăvăduirea ideilor naţionaliste, pentru a asigura consolidarea noilor state naţionale. Aceste acţiuni ale intelectuaţităţii s-au manifestat în toate ţările care şi-au realizat idealul de unificare. În Germania, a apărut însă un alt aspect specific. Unificarea s-a făcut practic prin absorbirea diferitelor state germane de către Prusia. Militarea pentru un naţionalim german era un mod în care intelectualitatea încerca să se opună unei supremaţii prusace (căreia Scheffel îi era, după cum s-a arătat, foarte potrivnic) şi să câştige garanţia că noul stat format era un stat german şi nu unul prusac, că era vorba despre o unificare naţională şi nu despre absorbţie.
Scheffel nu era de altfel singurul scriitor care căuta să propovăduiască ideea unei culturi germane, bazate nu doar pe o comunitate de limbă, aşa cum se întâmplase înainte, ci pe un spirit specific german, care să înglobeze întreaga cultură germană. Pentru atingerea acestui ideal, acest grup de intelectuali încerca să introducă noţiuni care nu existaseră până în acel moment, ca moştenirea germanică, pământul german. Alte romane istorice din aceeaşi epocă, cum sunt de exemplu cele ale lui Felix Dahn, urmăreau aceeaşi idee. Viziunea nu trebuie însă limitată numai la scrierile cu caracter istoric. În romanele lui Karl May, romane de aventuri şi se petreceau în ţări străine, de cele mai multe ori pe alte continente, eroul pozitiv este totdeauna un german; de altfel, probabil tocmai pentru a promova ideea de unitate a Germaniei, statul de origine al acestor eroil ai lui Karl May este doar rareori indicat.
Există cercetători contemporani care prezintă acest curent ca pe o tendinţă de izolare a culturii germane de restul culturilor europeene. Asemenea teorii ignoră situaţia din Germania în jumătatea a doua a secolului XIX şi faptul că toţi aceşti scriitori, urmăreau de fapt o unificare şi nu o diviziune. Scheffel căuta să demonstreze prin lucrările sale că este un scriitor german, nu un scriitor din Baden.
Excesele naţionaliste din perioada interbelică din Germania au cu totul alte origini decât ideile acestor intelectuali. Totuşi, în perioada de după război, în încercarea de a se evita repetarea trecutului, a avut loc o susţinută campanie contra naţionalismului german, campanie care nu era replicată în alte state europeene. Într-o perioadă în care Charles de Gaulle vorbea despre măreţia Franţei şi Nikita Hruşciov căuta să inspire o mândrie a cetăţenilor sovietici pentru realizările Uniunii Sovietice, cum ar fi zborul lui Iuri Gagarin, în Germania se întâmpla exact contrariul. Greşelile şi crimele regimului trecut erau transferate asupra unui întreg popor, care era aproape în totalitatea sa considerat vinovat. Din cauza trecutului recent, care ştergea milenii de istorie, era politic incorect pentru cineva să-şi afirme mândria de a fi german.
Inevitabil, opere cum sunt cele ale lui Scheffel nu au mai primit atenţia pe care o meritau, pentru că erau considerate periculoase, având potenţialul de a reînvia temutul naţionalism german. Chiar dacă într-o oarecare măsură pot părea puţin prăfuite unui cititor din zilele noastre, lipsa de interes actuală pentru opera lui Joseph Victor von Scheffel nu se datoreşte faptului că nu mai sunt de actualitate. Ea este rezultatul unor excese politice care, poate, se vor atenua pe măsură ce trece timpul.
[modifică] Societăţi literare
Prima societate literară purtând numele lui Scheffel a fost înfiinţată în 1889 la Viena. În 1891, pentru a-l onora pe Joseph von Scheffel, scriitorul şi filologul Joseph Stöckle (1844 – 1893) a înfiinţat în 1891 ‘’Uniunea Literară Scheffel (Scheffelbund)’’ în oraşul Schwetzingen, fiind preşedintele ei până când a murit. Uniunea, care mai există şi în prezent, cu sediul la Karlsruhe, este una din cele mai însemnate uniuni ale scriitorilor din Germania. Societatea adminstrează arhiva râmasă de la scriitor, şi care este păstrată în Prinz-Max-Palais din Karlsruhe. Începând din 1948 Societatea decernează un premiu care se acordă elevului sau elevei din Germania care au cele mai bune rezultate în anul şcolar care precede examenul de absolvire a liceului (numit Abitur în Germania). Elevul premiat ţine de obicei o cuvântare care poartă de numirea de cuvântarea pentru premiul Scheffel ("Scheffelpreisrede").
La diferite aniversări au fost organizate diferite festivităţi de comemorare a lui Scheffel. Una dintre ele a avut loc în 1926 la Säckingen, pentru comemorarea a 100 de ani de la naşterea poetului. Altă serbare importantă a avut loc în acelaşi oraş în 1976 comemorând 150 ani de la naşterea sa.
[modifică] Statui comemorându-l pe Scheffel
După moartea poetului au fost ridicate mai multe statui în onoarea sa. Primul dintre acestea, construit în oraşul Ilmenau din Turingia, este un mic monument de piatră pe care era fixat o placă de bronz 67 cm diametru, cu un relief reprezentându-pe scriitor, executat de sculptorul Luis Weise Sr. Monumentul a fost inaugurat în 1886, la numai 4 luni după moartea lui Scheffel. În martie 2002 nişte necunoscuţi au furat placa cu imaginea lui Scheffel. Placa nu a mai fost recuperată, cu toată recompensa oferită de municipalitate.
Cel mai important monument a fost ridicat la Säckingen. Strângerea fondurilor pentru monument a început în 1896, printre donatori fiind şi împăratul Wilhelm II al Germaniei şi marele duce Friedrich I de Baden. Costul total al întregului monument a fost de 25.000 mărci germane. Monumentul a fost executat de sculptorul F.W. Menges din München şi consta dintr-un bust de bronz al lui Joseph Victor von Scheffel aşezat pe un soclu de granit. La piciorul soclului era o statuie în bronz de mari proporţii a gornistului, Iniţial statuia a fost protejată printr-un mic gard, dar în 1935 s-a executat o fântână în jurul statuii executată de arhitectul Josef Henselmann din München. În vremea războiului, în 1941, din cauza nevoii de materiale neferoase pentru industria de armament a Germaniei, ansamblul a fost dărâmat şi statuia gornistului a fost trimisă la topit. S-a păstrat bustul lui Scheffel, care este astăzi păstrat la muzeu.

Altă statuie a lui Joseph Victor von Scheffel a fost ridicată la Karlsruhe, fiind executată de sculptorul Hermann Volz. Şi această statuie a fost distrusă în timpul războiului.
În sfârşit trebuie amintită o statuie în parcul castelului de la Heidelberg, executată de sculptorul Adolf Heer în 1891, care a fost şi ea trimisă la topit în 1942. Abia la 26 iunie 1976 a fost dezvelit un nou monument care să-l comemoreze pe Scheffel. Mai modest decât cel anterior, monumentul prezintă un medalion cu imaginea lui Scheffel, o copie după cel de pe mormântul scriitorului de la Karlsruhe, care fusese realizat tot de Adolf Heer.
În 1911, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la crearea poeziei patriotice “Rennsteingedicht”, publicată de fapt în 1863 şi care chema la unificarea Germaniei, a fost ridicat un monument la Dreiherrenstein (am Rennsteig) în Turingia, în faţa hanului din pădure de pe muntele Großer Weißenberg . Este ironic de relevat faptul că hanul era un loc unde îi plăcea lui Walter Ulbricht să stea când venea la băi la Bad Liebenstein, dar imaginea unei statui preamărind ideea de unificare a Germaniei nu era considerată politic periculoasă.
O altă statuie în onoarea lui Scheffel, construită în 1933, există în oraşul Gößweinstein. Scriitorul s-a oprit în oraş pentru ultima oară în anul 1883 şi a stat la hanul Distler, care mai există şi astăzi, fiind numit hanul Scheffel. Statuia reprezintă un tânăr cântând la vioară şi este executată din calcar cochiilifer, fiind aşezată pe un soclu de granit. În partea din faţă a soclului este fixat un portret în bronz al scriitorului.
În sfârşit, mai este de menţionat o statuie în oraşul St. Gallen din Elveţia, unde se află mânăstirea din care pornise călugărul Ekkehard, eroul lui Scheffel.
[modifică] Lucrări muzicale bazate pe opera lui Scheffel
Lucrârile literare ale lui Scheffel au servit şi ca inspiraţie pentru câteva lucrări muzicale.
Inspirându-se din romanul lui Joseph Victor von Scheffel, compozitorul Johann Joseph Abert a scris o opera Ekkehard care la 11 octombrie 1878 a fost prezentată în premieră la opera curţii imperiale din Berlin.
În 1884, Gustav Mahler a compus musica pentru o serie de “tablouri vii” bazate pe romanul lui Joseph Victor von Scheffel “Der Trompeter von Säckingen”. În 1870 atât compozitorul astăzi uitat Hans Kaiser cât şi Bernhard Scholz, un prieten apropiat al lui Johannes Brahms, au compus opere bazate pe acest roman.
În mai 1884, cu o lună înainte de prezentarea, la Kassel, a tablourilor vii ilustrate de Mahler, a avut loc la Leipzig premiera operei “Gornistul din Säckingen”, compusă de Victor Nessler pe un libret de Rudolf Bunge şi cu unele contribuţii ale lui Scheffel însuşi. Opera lui Nessler cu multe influenţe de muzică populară a devenit repede foarte populară. “Gornistul” lui Nessler era în repertoriul tuturor teatre de operă din Europa Centrală şi era aşteptat ca orice companie plecând în turneu să o aibe în repertoriu. În anul 1888 numai la teatrele de operă din nordul Germaniei au avut loc 900 de reprezentaţii. Partitura a fost tipărită în repetate rânduri, ajungând în 1893 la cea de-a 53-a ediţie.
Dacă opera a avut succes la public, ea era mult mai puţin apreciată de dirijori şi muzicologi. Dirijorul Karl Bohm o descria ca fiind o lucrare “pe gustul unei societăţi corale din provincie”. Deşi Gustav Mahler nu putea să sufere opera, el a fost obligat să o dirijeze la Praga începând din septembrie 1884 şi de 151 de ori după aceea, neplăcerea lui crescând cu fiecare reprezentaţie. Când Mahler s-a mutat la Hamburg, în 1892, el îşi câştigase în sfârşit prerogativa de a nu mai dirija el însuşi opera pe care o detesta, dar opera rămăsese în repertoriu, sarcina de a o dirija revenind unor dirijori subordonaţi. [2]
Dacă astăzi nu mai este în repertoriul marilor opere din lume, ea mai este cântată de unele orchestre sinfonice, cea mai recentă înregistrare fiind cea realizată în anul 2000 de Orchestra Filarmonică din Köln, dirijată de Helmuth Froschauer.
[modifică] Filme bazate pe opera lui Scheffel
[modifică] Filmul Gornistul din Säckingen
În anul 1907 au fost realizate două scurt metraje care prezentau anumite scene din roman. Se pare că aceste scurt metraje s-au pierdut şi nu există decât puţine informaţii despre ele.
Progresele făcute de cinematografie în deceniul următor, făceau posibilă realizarea de filme de anvergură mai mare. În 1918, chiar în ultimele luni ale primului război mondial, regizorul Franz Porten a realizat un film despre “Gornist” cu Joseph Klein în rolul lui Ekkehard şi Hennz Porten în rolul Margarethei. Filmul “Gornistul din Säckingen” a fost o superproducţie a vremii, pentru realizarea căruia s-a făcut apel la peste 200 de figuranţi, o cifră enormă pentru perioada filmului mut. Pentru autenticitate, filmările au fost făcute în oraşul Säckingen şi în împrejurimi, în special pe malurile lacului Bergsee. Filmul a avut un succes deosebit.
[modifică] Serialul Ekkehard
Ecranizarea romanului lui Umberto Eco “Numele trandafirului” (Il nome della rosa) în 1986 a generat un nou interes al publicului pentru filmele de epocă din perioada medievală. Filmul serial în şase epizoade “Ekkehard”, o ecranizare a romanului lui Joseph Victor von Scheffel, este unul din filmele care au încercat să exploateze acest interes. Filmul a fost realizat în 1989 de regizorul Diethard Klante pentru televiziunea germană. Rolul lui Ekkehard este jucat de actorul austriac Gabriel Barilly, iar cel al ducesei Hadwiga de actriţa slovacă Zdena Studenková.
Filmul prezintă o altă imagine a evului mediu decât cea pe care o zugrăveşte Scheffel în romanul său. În romanul lui Scheffel oamenii se bucură de viaţă; în film oamenii sunt timoraţi de pericolele care îi ameninţă şi le face viaţa nesigură dincolo de zidurile cetăţilor. Diferenţa se datoreşte faptului că romanul istoric al secolului al XIX-lea prezenta o imagine idealizată a “vremurilor bune de altădată”. Viziunea contemporană a evului mediu este mult mai sumbră şi insistă mai mult asupra conflictelor şi dificultăţilor de a trăi în acele vremuri. Totuşi, regizorul filmului s-a străduit să prezinte o imagine corectă a perioadei evului mediu timpuriu, şi să reflecte adevărul istoric bazându-se pe certările istorice recente. Dar filmul ridică întrebarea dacă realitatea istorică era într-adevăr atât de sumbră sau dacă. chiar în condiţiile evului mediu, oameni ştiau să şi râdă şi se puteau bucura de viaţă, aşa cum susţine Scheffel
[modifică] Trandafiri denumiţi după opera lui Scheffel
Mult mai puţin uzual este faptul că există un trandafir care poartă numele eroului celui mai cunoscut din opera lui Joseph Victor von Scheffel. Rudolf Geschwind, un horticultor austriac, care era pasionat de trandafiri şi crease peste o sută de noi varietăţi de trandafiri, a dat numele de “Der Trompeter von Säckingen” unei varietăţi pe care a produs-o în 1890. Această varietate există şi astăzi şi s-a răspândit nu numai în Europa dar şi în Statele Unite. Varietatea se află printre diferitele sorturi de trandafiri oferiţi în comerţ de specialiştii în horticultură.
[modifică] Concluzii
În prezent, opera lui Joseph von Scheffel şi-a pierdut popularitatea şi, în afara unor cercuri de literaţi, sunt puţini cei care mai cunosc opera sa. Scrierile sale nu se mai tipăresc şi nu se mai citesc. Opera inspirată de poemul său a ieşit din repertoriul teatrelor de operă. Cele mai importante statui ale sale au fost topite în vremea războiului. S-ar putea ca, la un moment dat, unele din operele sale, în special baladele sale, în care eroi istorici cunoscuţi sunt confruntaţi cu probleme banale ale vieţii zilnice să fie redescoperite de generaţiile viitoare. Dar dacă alte realizări ale lui Joseph Victor von Scheffel au fost uitate, se mai păstrează trandafirul care poartă numele celui mai cunoscut erou al său, gornistul din Säckingen. Astfel, referitor la moştenirea lui Joseph Victor von Scheffel, poate că este potrivit să ne gândim la refrenul cântecului “L’important, c’est la rose”.
[modifică] Cronologie
- 16 februarie 1826 se naşte Joseph Victor Scheffel în oraşul Karlsruhe
- 1943-1848 Studiază dreptul şi filologia germanică la universităţile din München, Heidelberg şi Berlin
- 18 martie 1847 Obţine titlul de doctor în drept la Universitatea din Heidelberg
- 1848 Face o călătorie în Scandinavia, însoţindu-l pe comisarul imperial Carl Theodor Welcker în calitate de secretar
- 1850 – [1953]] Practicant în drept la Säckingen und Bruchsal
- 1853 Face o călătorie în Italia şi începe să scrie primul său roman
- 1854 Publică eposul "Der Trompeter von Säckingen"
- 1855 Publică romanul istoric "Ekkehard"
- 1857 Se angajează arhivar şi bibliotecar la Donaueschingen
- 1860 Se îmbolnăveşte şi se stabileşte în oraşul său natal Karlsruhe
- 28 august 1864 Se însoară cu Caroline von Malzen
- 20 mai 1867 Se naşte fiul său Victor
- 1868 Publică colecţia de versuri "Gaudeamus"
- 1875 I se acordă cetăţenia de onoare a oraşului Säckingen
- 3 februarie 1876 Este decorat cu ‘’Ordinul Coroanei din Württemberg’’
- 16 februarie 1876 Este înnobilat de către Marele Duce de Baden
- 9 aprilie 1886 Joseph Victor von Scheffel moare la Karlsruhe
[modifică] Opere
- Der Trompeter von Säckingen (1853)
- Ekkehard (1855)
- Am Anfang (oder: Der Rennsteig) (1863)
- Episteln
- Frau Aventiure, Lieder aus Heinrich von Offendingens Zeit (Frau Aventiure, cântece din vremea lui Heinrich von Offendingen) (1863)
- Gaudeamus. Lieder aus dem Engeren und Weiteren. (1867)
- Juniperus. Geschichte eines Kreuzfahrers (Juniperus, povestea unui cruciat) (1868)
- Die Bergpsalmen (Psalmii din munţi) 1870
- Der Brautwillkomm auf Wartburg (Primirea miresei la Wartburg) (1873),
- Waldeinsamkeit (Singurătate în pădure) (1880).
- Der Heini von Steier (Heini din Steier) (1883).
- Hugideo. Eine alte Geschichte. (Hudigeo, o poveste veche) (1884)
- Fünf Dichtungen (Cinci poeme) (1887),
- Reisebilder (Imagini de călătorie) (1887)
- Gedichte (Poezii) (1888).
[modifică] Bibliografie
[modifică] Opera
- Joseph Victor von Scheffels sämtliche Werke, ed. de Johannes Franke, 10 vol. Leipzig f. d.
[modifică] Studii
- Josef August Beringer: Scheffel der Zeichner und Maler. Karlsruhe 1925.
- Ernst Boerschel: Josef Viktor von Scheffel. Bielefeld / Leipzig 1911 (= Volksbücher 17).
- Anton Breitner (îngrijitor de ediţie): Scheffel-Gedenkbuch. Aus Anlaß der Gründung des Scheffel-Bundes in Österreich. Wien, Pest & Leipzig: A. Hartleben's Verlag 1890.
- Manfred Fuhrmann: Scheffels Erzählwerk: Bildungsbeflissenheit, Deutschtümelei, 1981. În: Manfred Fuhrmann: Europas fremd gewordene Fundamente. Aktuelles zu Themen aus der Antike. Zürich: Artemis u. Winkler 1995. ISBN 3-7608-1122-1
- Ernst Johann: Ein Simmel des 19. Jahrhunderts? Joseph Victor Scheffel - Eine Auswahl zum 150. Geburtstag. În: Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) din 9.12. 1975.
- Johannes Keller: Viktor von Scheffel als Tourist. În: Zeitschrift des deutschen und österreichischen Alpenvereins 1902, p. 96-116.
- Anne Langenkamp: Joseph Viktor von Scheffel. Zeichnerische Impressionen eines Dichters und Wanderers, publicaţie cu ocazia expoziţiei în Stadtmuseum Radolfzell 1997 şi în Museum für Literatur am Oberrhein Karlsruhe 1998. Radolfzell 1997.
- Reiner Haehling von Lanzenauer: Dichterjurist Scheffel. Karlsruhe: Verl. d. Ges. für Kulturhistor. Dokumentation e.V. 1988. (= Schriftenreihe des Rechtshistorischen Museums Karlsruhe 6) ISBN 3-922596-20-7
- Manfred Lechner: Joseph Victor von Scheffel. Eine Analyse seines Werks und seines Publikums. Diss. München 1962.
- Günther Mahal: Joseph Viktor von Scheffel. Zu Unrecht vergessen? Versuch einer Revision. Karlsruhe: Müller 1986. ISBN 3-7880-9731-0
- Fritz Martini: Istoria literaturii germane (traducere de Eugen Filotti şi Adriana Hass). Bucureşti: Editura Univers 1972
- Johannes Proelß: Scheffel's Leben und Dichten. Berlin 1887.
- Joseph Victor von Scheffel (1826-1886). Ein deutscher Poet - gefeiert und geschmäht, ed. Walter Berschin. Ostfildern: Thorbecke 2003. ISBN 3-7995-0128-2
- Joseph Victor von Scheffel. Bibliographie 1945 bis 2001, culegere de Stefan Schank. Karlsruhe: Scheffelbund 2001.
- Rolf Selbmann: Dichterberuf im bürgerlichen Zeitalter. Joseph Viktor von Scheffel und seine Literatur. Heidelberg: Winter 1982. (= Beiträge zur neueren Literaturgeschichte; F. 3, 58) ISBN 3-533-03200-0
- Ludwig Wolf: Der Anteil der Natur am Menschenleben bei Freytag und Scheffel. Amsterdam: Swets u. Zeitlinger 1968. (= Gießener Beiträge zur Deutschen Philologie; 9)
[modifică] Note
- ↑ http://www.unifr.ch/spc/UF/93fevrier/tremp.html
- ↑ http://www.kennedycenter.com/calendar/index.cfm?fuseaction=composition&composition_id=2839
[modifică] Legături externe
- de Scurtă biografie a lui Joseph Victor von Scheffel
- de Societatea literară Scheffelbund
- de Biografia lui Scheffel pe paginile bibliotecii din Baden
- de Varus-Lied (1847), Melodie de Ludwig Teichgräber (1875)
- de Genealogisches Handbuch des Adels, Adelslexikon Band VII, Band 125 der Gesamtreihe, C. A. Starke Verlag, Limburg (Lahn) 2001,
- de Operele lui Scheffel digitalizate în cadrul proiectului Gutenberg