Epigrafie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Epigrafia (gr. epi = deasupra, pe; grapho = a scrie) este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama, argilă, tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor), ponduri şi chiar pe stânci (cum este de exemplu inscripţia lui Darius de la Behistun) în limbile vorbite odinioară sau mai recente. Ea nu-şi limitează cercetarea la operele cu caracter solemn, cu conţinut juridic, religios, funerar arhitectonic, ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi: cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule, mărci de fabrică, nume de unităţi militare, scrierile trasate de mână pe monumente - graffiti.

Obiectul epigrafiei îl constituie nu numai inscripţiile greceşti şi latine, ci şi cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite, etrusce, punice, miceniene etc. Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia, papirologia, numismatica şi ele furnizează date deosebit de preţioase pentru cunoaşterea proceselor istorice.

Istoria epigrafiei este foarte veche. Chiar Herodot (484 - 428 î.Hr.) a folosit inscripţiile templelor ca izvoare istorice pentru alcătuirea operei sale. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice şi arheologice de o serie de istorici greci şi romani.

În perioada medievală preocupările au continuat, remarcându-se în secolul al XVI-lea Conrad Peutinger şi Martin Smet. Aceştia nu au depăşit faza recunoaşterii inscripţiilor ca izvor istoric şi folosirea lor ca atare.

Ca ştiinţă auxiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul secolului al XIX-lea. August Boekh şi Theodor Mommsen sunt consideraţi fondatorii ei. Încă din anul 1827, în studiile sale, A. Boekh arăta scopul şi necesitatea publicării corpusurilor de inscripţii greceşti. Tot el a definit epigrafia drept „[...] arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra [...]“.

După contribuţia lui August Boekh şi Th. Mommsen, epigrafia s-a dezvoltat în toate ramurile sale. În foarte multe ţări europene a început o adevărată campanie publicitară a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti şi romane). Aceste mari colecţii au oferit material de cercetare pentru apariţia altor lucrări de interpretare. Astfel, în 1885 apăreau la Paris lucrările lui Solomon Reinach „Traité d’épigraphie grecque“ şi René Cahnat „Cours d’épigraphie latine“. Acestea au pus bazele teoretice şi ştiinţifice ale epigrafiei.

În perioada interbelică şi după al doilea război mondial cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin publicarea de noi inscripţii, cât şi prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei ştiinţe. Congresele internaţionale de la Paris, Viena, Cambridge, München au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicaţie specializată: „Année Epigraphique“.

[modifică] Bibliografie:

  • „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei“, Bucureşti, 1982.
  • Adina Berciu-Drăghinescu „Ştiinţele auxiliare ale istoriei“, Bucureşti, 1994.