Teatrul Naţional "Ion Luca Caragiale" Bucureşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Teatrul Naţional din Bucureşti
Extinde
Teatrul Naţional din Bucureşti

Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti este o instituţie publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. Este situat în centrul capitalei, vizavi de Universitate.

Cuprins

[modifică] Istorie

În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" –societate culturală înfiinţată de I.H. Rădulescu şi Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Naţional şi începe colectarea de bani şi materiale pentru acest scop. În 1840, "Obşteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcţia Teatrului Naţional cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înfiinţării teatrului şi aproba noua locaţie: fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până la mijlocul Podului Mogoşoaiei (azi, Calea Victoriei) şi se afla oarecum în centrul oraşului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante şi trebuia dărâmat.

Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcţie a teatrului. La acea data nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluţie” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârşească cu 13.000 de galbeni” şi cere comisiei să facă economie dar şi acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Acestea deoarece Bibescu considera „clădirea Teatrului în oraşul Bucureştilor fiind un lucru care priveşte nu numai la folosul acestui oraş, dar a totului neamului Românesc, prin influenţa izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât şi asupra desăvârşirii limbii Naţionale şi dezvoltării literaturii Româneşti.”

În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecţi din Paris, Viena şi München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena şi 120 de galbeni pentru cel de la München [1]. În urma analizei, comisia se hotărăşte pentru planul arhitectului C.Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulţumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul Villacrose, asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, îşi dă acordul.

Spre sfârşitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848 [2] încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluţionare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Ştirbei, se reia licitaţia pentru terminarea construcţiei.

Suma prevăzută iniţial n-a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcţie s-au cheltuit 1.518.675 lei şi până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar şi aceste prevederi au fost depăşite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Ştirbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfăşurat într-un ritm intens.

Fostul Teatru Naţional (pe Calea Victoriei lîngă Palatul Telefoanelor)
Extinde
Fostul Teatru Naţional (pe Calea Victoriei lîngă Palatul Telefoanelor)

La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Naţional, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece. [3] Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foier luxos cu scări de marmură de Carrara şi o mare galerie, unde aveau acces studenţii şi elevii, în mod gratuit. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian şi apoi, cu lumină electrică. În 1875, Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.

În 1944 clădirea Teatrului Naţional este bombardată, dar teatrul continuă să funcţioneze cu două scene "de împrumut" - Sala "Studio" şi Sala Comedia. Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în decembrie 1973.

[modifică] Presa vremii

La deschiderea Teatrului Naţional, în presă au apărut articole care au descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toţi banii adunaţi în această seară au fost destinaţi pe seama săracilor şi se va [vor] împărţi cu o scumpă cercetare şi nepărtinire între cei mai întrebuinţaţi [lipsiţi], de către o comisie rânduită într-adins. [...] După aceasta se ridică cortina şi actorii români îşi jucară fiecare în parte rola [rolul], cu o artă ce face onoare d-lui directoe Caragiali.

În ziarul Trompeta Carpaţilor, Cezar Boliac scria: [...] Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure preţioase reflectau razele nenumăratelor lumini şi semănau ca nişte fluturi într-un stup de albine.

Ziarul bucureştean în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul este clădit într-un stil nobil şi într-adevăr artistic; proporţiunile îi sunt potrivite şi distinsa-i simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din Bucureşti este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa şi o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărţite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate şi deasupra o largă şi încăpătoare galerie.

[modifică] Activitate teatrală

În prezent, Teatrul Naţional Bucureşti îşi prezintă spectacolele în patru săli: Sala Mare (1.155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94-219 locuri) şi Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75-99 locuri).

În cei peste 150 de ani de existenţă, Teatrul Naţional Bucureşti a prezentat pe scenă multe din cele mai semnificative piese din dramaturgia universală. A avut reprezentaţii de succes atât în ţară cât şi în afara ei: Franţa, Germania, Austria, Iugoslavia, Italia, Anglia, Spania, Portugalia, Grecia, Brazilia, etc.

Printre personalităţile vremii care s-au aflat la conducerea Naţionalului se numără: Costache Caragiale (primul director), Matei Millo, C.A. Rosetti, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I.L. Caragiale, Alexandru Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbaşa, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Haig Acterian, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Radu Beligan, Andrei Şerban.

[modifică] Note

  1. Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Ţara Românească care citează Arhivele Statului, Ministerul Lucrărilor Publice ds. 46/1841
  2. Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Ţara Românească
  3. Expresie preluată din ziarele vremii.

[modifică] Bibliografie

  • George Potra, Din Bucureştii de altădată, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
  • Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Ţara Românească , ed. Albatros, 1983

[modifică] Legături externe


Instituţii teatrale şi de operă din România
 Braşov  Teatrul „Sică Alexandrescu” | Opera Braşov | Filarmonica „Gheorghe Dima”
 Brăila  Teatrul "Maria Filotti"
 Bucureşti  Teatrul Bulandra | Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” | Opera Naţională
 Cluj-Napoca  Teatrul Naţional | Opera Naţională Română
 Iaşi  Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” | Opera Naţională Română
 Oradea  Teatrul de Stat Oradea
 Piatra Neamţ  Teatrul Tineretului
 Târgu-Mureş  Teatrul Naţional
 Timişoara  Teatrul Naţional din Timişoara | Opera Naţională Română
În alte limbi