Paşalâcul Timişoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Harta reprezentând Paşalâcul Timişoara
Extinde
Harta reprezentând Paşalâcul Timişoara

Paşalâcul Timişoara (Eyâlet-i Temeşvar)a fost o entitate administrativă în perioada după 1552, anul ocupării părţii de vest a Banatului de către otomani, până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.

Cuprins

[modifică] Administraţia

Provincia era condusă de către un paşă de rang superior, cu două tuiuri, adică de către un beglerbeg. Acesta avea în subordine sangeacbeii, şefii sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale paşalâcului. La început paşalâcul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Ineu. În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea paşalâcului spre nord şi est: Timişoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova Veche, Caransebeş, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare. Sangeacurile erau divizate în aşa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunităţi administrative şi mai mici erau comunele, numite nahiye şi satele ori cătunele, numite karye.


[modifică] Regimul pământului

Ca peste tot în imperiul Otoman, pământul era proprietatea sultanului. Feudele erau atribuite în folosinţă temporară, contra unei rente, militarilor şi funcţionarilor care se făcuseră remarcaţi prin diverse servicii aduse sultanului şi imperiului. Pământul nu se transmitea ereditar. Marile feude, numite hassuri şi voievodalîcuri, fiinţau alături de altele mai mici, numite zaimuri şi timare, administrate de zaimi şi timarioţi, numiţi, într-un cuvânt, sipahi, adică spahii, cavaleri. De aici provine termenul dialectal bănăţean, spăhie, utilizat pentru desemnarea stăpânului feudal, a domnului de pământ.


[modifică] Religia

Religia oficială în Paşalâcul Timişoara era cea musulmană. Credinţa creştin-ortodoxă era tolerată. Ortodocşii din paşalâc se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei de la Ipek. Un document de o excepţională valoare din acele timpuri, care atestă existenţa a mai bine de doua sute de sate din Banatul acelor vremuri, este Catastiful Patriarhiei de la Ipek, în care au fost consemnate călătoriile din 1660 şi 1666 "în românime" ale călugărilor sârbi trimişi de patriarhul Maxim pentru a strânge donaţii de la creştinii din paşalâc.

[modifică] Vezi şi

Portal Portal Banat

[modifică] Bibliografie

  • Muntean, Vasile V, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990
  • Suciu,I.D. şi Constantinescu, Radu - Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul I, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980
În alte limbi