Limba sârbocroată

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Termenul de limbă sârbocroată este un termen de specialitate creat de lingvişti sârbi şi croaţi pentru a desemna limba vorbită de sârbi, muntenegreni, croaţi şi bosniaci, dar niciodată folosit de vorbitorii de rând ai acestei limbi. El acoperă o realitate lingvistică evidentă, dat fiind că aceste popoare vorbesc dialecte şi graiuri între care nu există practic diferenţe care să împiedice comunicarea, dar folosirea termenului de limbă sârbocroată este grevată de relaţiile conflictuale care au existat între popoarele amintite, mai ales de la sfârşitul primului război mondial încoace.

[modifică] Scurt istoric al ideii de limbă sârbocroată

Încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o seamă de cărturari sârbi şi croaţi, animaţi de ideea unirii popoarelor lor, au acţionat pentru stabilirea normelor unei limbi literare comune. În acea perioadă, bunăoară, lingviştii croaţi au adoptat principiul fonetic al reformei ortografiei limbii sârbe propusă de Vuk Karađić, stabilind o echivalenţă perfectă între alfabetul chirilic al acestuia şi alfabetul latin folosit de croaţi. După formarea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, numit mai târziu Iugoslavia, ideea limbii sârbo-croate a fost promovată de oficialităţi, dar n-a fost niciodată acceptată de croaţii doritori de independenţă. Termenul a devenit oficial în epoca comunistă prin Acordul de la Novi Sad (1954), împreună cu termenul echivalent de limbă croatosârbă, iar tendinţa de unificare a devenit parte a politicii de stat.

Odată cu destrămarea Iugoslaviei în anii 90 ai secolului al XX-lea, ideea de limbă sârbocroată a fost abandonată oficial în ţările rezultate, astăzi vorbindu-se de limbi aparte. În primul rând este vorba de limba sârbă şi de limba croată, dar mai recent a apărut ideea de limbă bosniacă şi chiar cea de limbă muntenegreană. Aşa cum a existat cândva tendinţa de a accentua elementele comune şi de a estompa diferenţele, acum orientarea este inversă la toate popoarele în cauză.

[modifică] Variante regionale

Dacă se acceptă ideea de limbă sârbocroată, variantele sale regionale sunt considerate din trei puncte de vedere.

1. Forma pronumelui interogativ referitor la subiectul nume de lucru: što/šta – kaj – ča = „ce”. Din această perspectivă există trei dialecte:

Unii lingvişti consideră ca aparţinând limbii sârbocroate şi dialectul torlački, vorbit în sud-estul Serbiei şi în unele părţi din Banat românesc. Din cauza asemănărilor cu limba bulgară, lingviştii bulgari îl consideră ca aparţinând acesteia.

2. Modul în care a evoluat sunetul ĕ din limba slavă veche notat cu litera „iat”: e, je (cu varianta ije) şi i. De exemplu, cuvântul „râu” a devenit reka, rjeka sau rijeka şi rika. Din acest punct de vedere există trei zone supradialectale caracterizate prin:

  • pronunţarea ekavski, în Serbia şi în unele părţi din Croaţia
  • pronunţarea (i)jekavski, în Croaţia, în Bosnia şi Herţegovina, în Muntenegru şi în unele părti din Serbia
  • pronunţarea ikavski, în unele părţi din Croaţia

3. Variante literare

  • Varianta sârbă se bazează pe dialectul štokavski şi pronunţarea ekavski, fiind admisă şi pronunţarea (i)jekavski. Se scrie cu alfabetul chirilic sau alfabetul latin.
  • Varianta croată are la bază dialectul štokavski şi pronunţarea (i)jekavski, scriindu-se cu alfabetul latin.