Papă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Papa este:

Cuprins

[modifică] Papa Romei

După tradiţia catolică, de când Sfântul Petru a început să predice Evanghelia şi l-a numit ca succesor al său pe un înţelept bătrân din Roma, sfântul Lin; latină, papa Linus, cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.

La început, succesorii Sfântului Petru erau numiţi doar episcopi ai Romei. Titlul de "Papă" intră în folosinţă multe secole mai târziu. Înainte de 1870, Papa, ca un lider secular, conducea asupra unei mari părţi din Italia, cunoscută ca şi State papale. După Pactul de la Lateran însă, oficiul şi autoritatea sa sunt cunoscute ca şi Pontificatul Vaticanului.

În prezent, în Biserica Catolică, Papa deţine în mod oficial şi următoarele titluri:

  • Episcop al Romei
  • Vicar al lui Cristos
  • Succesorul Principelui Apostolilor
  • Pontif Suprem al Bisericii Universale
  • Primat al Italiei
  • Arhiepiscop şi Mitropolit al Vaticanului
  • Suveran al Cetăţii Vaticanului
  • Slujitor al slujitorilor Domnului

Actualmente, suveranul Cetăţii Vaticanului este papa Benedict al XVI-lea.

[modifică] Perioada antică

Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte puţine şi deloc uniforme, cu timpul însă aceste date se înmulţesc.

Pe scurt, lucrurile stau astfel:

- până la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atât de rare încât lasă în întregime fără informţii o bună bucată de timp;

- secolul al III-lea şi prima jumătate a secolului al IV-lea izvoarele încep să se înmulţească, însă nu chiar atât încât să nu lase încă goluri;

- începând cu papa Damasus (366-384) aceste izvoare încep să fie mai bogate şi mai uniform distribuite.

În cea mai mare parte sunt de caracter literar. Mărtiriile arheologice şi epigrafice, care cu trecerea timpului sunt tot mai numeroase şi foarte bogate în informaţii cât priveşte istoria comunităţii creştine din Roma – mai ales din secolul al III-lea – totuşi, ele sunt incomparabil mai puţine faţă de activitatea fiecărui papă în parte.

Pentru această perioadă de timp izvoarele sunt:

1) Historia ecclesiastica, a lui Eusebiu din Cezareea;

2) Cronograful din 354, care conţine:

a) Depositio episcoporum şi

b) Catalogum Liberianum;

3) Liber Pontificalis;

4) Martyrologim Romanum;

5) Adversus haereses, a episcopului Irineu din Lyon.


[modifică] Originile primatului episcopului Romei

Termenul grecesc πάππας / πάπας (părinte) de la care derivă latinescul papa, este specific limbajului familial şi era folosit de primele comunităţi creştine pentru desemnarea propriului episcop, evidenţiind în felul acesta legătura filială dintre credincios şi «păstorul» său. Conform unei accepţiuni care apare pe timpul papei Liberiu (352-366) şi care cu timpul a fost adoptată în Occident, apelativul a sfârşit prin a fi aplicat exclusiv episcopului Romei. Acest uz corespundea unei preeminenţe ministeriale recunoscută deja de mai înainte.

În secolul al II-lea, Irineu din Lyon, în opera lui de combatere a ereziei gnostice – Adversus haereses – sublinia primatul de doctrină constant învăţat în Bisericile de origine apostolică de episcopii care – prin succesiune – au ocupat respectivele sedii. În oera sa, Irineu amintea îndeosebi preeminenţa succesiunii episcopale a Bisericii din Roma, «mare, antică, universal cunoscută, întemeiată de cei doi glorioşi apostoli: Petru şi Paul», drept care – după convingerea lui – credincioşii din celelalte comunităţi trebuie să se pună în armonie cu acest centru creştin. De fapt, Biserica din Roma (capitala imperiului) avea o mare forţă de iradiere, chiar către cea mai mare parte a Orientului, din moment ce şi la Roma, obişnuit, se vorbea limba greacă. În plus, Roma se remarca prin generozitatea deosebită cât priveşte ajutorul economic dat fraţilor în credinţă, chiar celor îndepărtaţi ca spaţiu.

Pe de altă parte episcopii Bisericii romane demonstraseră de mult timp că aveau o puternică conştiinţă a propriului rol, dacă deja la sfârşitul secolului I, papa Clement I – Romanul – n-a ezitat să se adreseze cu accente de autentică autoritate comunităţii din Corint ca să pună capăt dezbinării apărută în sânul acestei comunităţi. O atitudine identică, bazată pe conştiinţa unui «depozit» de credinţă de păstrat pentru întreaga creştinătate a inspirat, a dictat modalităţile şi timpurile de intervenţie nu doar în plan doctrinar, dar şi în celelalte sectoare, cum ar fi de ex.: cel liturgic (în consecvenţă cu interpretările teologice ale pătimirilor Domnului determinată data Paştelor); cel dogmatic (privind valabilitatea botezului administrat de eretici).

Autoritatea unor astfel de rezoluţii găseau o referinţă în textul din Matei 16,18-19: «Şi eu îţi zic: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile infernului nu o vor birui. Ţie–ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi-n cer şi tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi-n cer». Acest text şi altele asemănătoare cu privire la preeminenţa lui Petru în cadrul grupului apostolilor au cunoscut, exegetic vorbind, interpretări diverse şi prezenţa unui episcopat «monarhic» la Roma chiar de la începuturile comunităţii creştine ridică inevitabile probleme critice. De remarcat apoi faptul că chiar în secolul II nu doar Petru era considerat primul episcop al capitalei imperiului, dar şi faptul că unele prerogative atribuite de tradiţia evanghelică se perpetuau în toţi cei reţinuţi succesori ai săi legitimi. Sfântul Ambrozie, de ex., n-a ezitat să scrie: «Unde e Petru, acolo e Biserica» (Comentariul la Psalmi, 40,30).

Chiar şi Biserica greacă a continuat să recunoască episcopului Romei un grad mai înalt în demnitate faţă de titularii altor prestigioase sedii apostolice; tot episcopului Romei îi recunoşteau unele datorii proprii şi exclusive (care pe atunci însă nu erau încă configurate juridic) şi deseori instanţa supremă de judecată în probleme controversate.

După perioada constantiniană, ascendenţa papei de la Roma a crescut în măsură considerabilă şi s-a lărgit sfera şi incidenţa acţiunilor sale, mai ales datorită legăturii strânse cu împăratul. Comunităţile creştine din ce în ce tot mai numeroase se organizau ca federaţii de Biserici episcopale, iar cea de la Roma se impunea drept garant al unităţii şi chiar al credinţei comune, căpătând tot mai mult rolul de călăuză.


[modifică] Constituirea episcopatului monarhic şi afirmarea deplină a suveranităţii papale

Papa Leon I, zis «cel Mare» (440-461)afirma că papa deţine nu doar primatul, dar şi «suveranitatea» asupra celorlalţi episcopi, puteri ce erau încorporate în ministerul său, întrucât el era «vicarul lui Petru».

Câteva zeci de ani mai târziu, papa Gelaziu I (492-496) a insistat asupra independenţei totale a Bisericii în raporturile cu imperiul, care însă trebuie să se supună autorităţii bisericeşti în problemele spirituale şi, în mod analog, a insistat asupra supunerii credincioşilor «prelatului sediului roman, pe care însuşi Domnul a voit să-l pună în fruntea tuturor preoţilor».

În perioada dezmembrării dramatice a imperiului roman în Occident papii au reprezentat unica autoritate morală, deseori influentă şi în câmpul politic, reuşind astfel să atenueze conflictele dintre diferitele popoare şi să favorizeze procesul fuziunii lor.

Evanghelizarea anglo-saxonilor şi a germanilor – promovată şi coordonată de episcopul Romei – a accentuat şi mai mult aceste trăsături, desprinzând în plus papalitatea şi Occidentul, în general, de imperiul Bizantin. Intrarea papilor în orbita dominaţiei francilor, care a dus Biserica Romei la dobândirea însemnatelor posesiuni teritoriale a comportat totodată şi divergenţe pe planul orizonturilor spirituale şi formulărilor dogmatice (de ex. controversa Filioque; criza iconoclastă) determinând astfel un antagonism tot mai mare cu Bisericile Orientului, care şi ele erau coordonate cu puterea imperială a Bizanţului. Schisma din 1054, care a separat Biserica Occidentului – supus papei – de Bisericile Orientului (numite azi ortodoxe) nu a fost decât «maturizarea» zgomotoasă a unui conflict latent, cu privire la limitarea puterii autorităţii papilor şi cu privire la spaţiile de autonomie ce trebuia garantată fiecărei Episcopii (Biserici locale).

În creştinătatea latină stingerea dinastiei carolingiene şi apariţia formelor feudale au produs amestecul apiscopului Romei în iţele intereselor politice, civile. De reţinut că în aceste State feudaleprelaţii participau activ în plan politic local, iar nobilii se amestecau tot mai mult în structurile bisericeşti. Puterea civilă exercita un apăsător control asupra alegerilor papei, pe atunci încredinţată clerului roman. Nu rareori papii au fost aleşi, nu atât după criterii care privilegiau calităţile spirituale şi pastorale, cât mai ales în funcţie de fidelitatea faţă de familiile puternice şi funcţie de abilităţile persoanei în administrarea afacerilor pământeşti, mondane.

Reacţia cea mai eficientă împotriva acestei stări de lucruri a fost reforma promovată şi aplicată de papa Grigore al VII-lea, care avea drept scop amputarea legăturilor cu principii şi cu împăraţii (reforma aceasta este cunoscută în istoria bisericii ca «lupta pentru investitură»).

În baza unui decret al papei Nicolae I din 1059, alegerea pontificală era încredinţată cardinalilor-episcopi, căreia îi urma aclamaţia – redusă la un element pur formal – clerului şi poporului roman.

Figura episcopului Romei a dobândit o revigorare în întreaga creştinătate. Dictatus papae a lui Grigore al VII-lea enunţa taxativ că «numai pontiful roman este universal». Într-adevăr, papei îi erau recunoscute următoarele roluri:

- legislator pentru întreaga Biserică (semnificativă este publicarea culegerii de canoane Corpus juris canonici sub papa Grigore al IX-lea);

- custodele (trezorierul) autoritar al dreptei mărturisiri de credinţă cu sau fără colaborarea conciliilor;

- coordonator vajnic al iniţiativelor culturale în Universităţi (pentru a căror statute era garant).

Apogeul acestei ascensiuni a fost atins cu papa Inocenţiu al III-lea, sub care a fost introdus – pentru papă – apelativul «vicarul lui Christos». Principiul «monarhiei papale» a găsit o teoretizare solidă în bula Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al VIII-lea, care afirma supremaţia Bisericii romane asupra întregii omeniri („omnis humana creatura”).


[modifică] De la apogeu-criză la Reforma protestantă

Abia atinsă această culme că au şi apărut semnele evidente ale declinului în ceea ce priveşte aprecierea, considerarea papalităţii: conflictul este strâns legat de conflictele dintre naţiuni.

Primul semn evident a fost transferul rezidenţei pontificale la Avignon (130-1377), perioadă numită metaforic «robia babilonică a Bisericii». Pe de o parte lupta dintre rege şi principi (în care curtea pontificală a fost amestecată), pe de altă parte taxele excesive pe care Biserica le-a instituit să suplinească pierderea fiscală, au umbrit mult aspectul religios al «vicarului lui Christos».

Nici măcar reântoarcerea papei la Roma n-a putut evita o criză îndelungată, scandalos denunţată de coprezenţa a doi, uneori chiar a trei papi, care erau aleşi în conclave în care electorii acţionau în baza unor motivaţii opuse între ele (apartenenţa la un Stat sau /şi un principat).

În 1414-1418, Conciliul din Constanţa părea că reuşeşte să impună doctrina autorităţii supreme a Conciliului ecumenic (ca reprezentanţă a întregii Biserici) faţă de episcopul Romei. Aşa s-a ajuns, regrupând fracţiunile creştinismului latin, la alegerea unui singur papă. În faţa rupturilor care au urmat precum şi a slăbiciunilor teoretice şi practice ale susţinătorilor conciliarismului poziţia papei a continuat să se consolideze tot mai mult, dar trebuie notat că, de fapt, în măsura în care dobândea o autonomie politică tot mai mare, această poziţie a papei lua în aceeaşi măsură trăsăturile (tot mai concrete) ale unui principat italian. Aceasta îi sufoca respiraţia universală şi îi bloca aspiraţiile autentic religioase. Criza autorităţii ecumenice a papei a atins şi ea apogeul în secolul XVI, cu Reforma lui M. Luter: protestanţii au negat autoritatea episcopului Romei asupre Bisericii universale atât pe plan practic cât şi pe plan teologic.


[modifică] Păstor asupra unei turme dezbinate

Contrareforma şi Conciliul din Trento, lent, au purtat papalitatea la abandonarea preocupărilor de domeniul teritorial şi familial, ca să promoveze – pe baze noi – o operă de catehizare şi de reorânduire disciplinară pentru „catolici”, centralizând totul în dicasteriile Curiei Romane, special create ca să prezideze diferitele sectoare ale vieţii religioase.

Papii au dat o nouă energie evanghelizării popoarelor ne-europene, mai ales prin crearea Congregaţiei De Propaganda Fidei (1622).

Dacă naşterea Statului italian l-a privat pe papă de Statul pontifical şi a redus suveranitatea temporală doar la Cetatea Vaticanului, prin contralovitură a făcut să crească statura spirituală a papei, mai ales «dezlegându-l» de laţurile afacerilor pământeşti. De atunci până în zilele noastre ministerul, slujirea pontificală s-a modelat tot mai mult pe stilul evanghelic.

Pe acest fundal trebuie înţeles atât răspândirea crescândă a veneraţiei faţă de «vicarul lui Christos pe pământ» cât şi enunţurile Conciliului Vatican I cu privire la primatul de jurisdicţie şi la infalibilitatea personală a papei în unele circumstanţe ale exercitării magisteriului său: când învaţă ex cathedra despre credinţă şi morală.

Conciliul Vatican al II-lea, reamintind aceste enunţuri, a introdus figura şi funcţiunea succesorului lui Petru într-o ecleziologie a comuniunii.

Episcopul Romei, care exprimă în persoana sa unitatea colegiului episcopal „este principiul şi fundamentul permanent şi vizibil al unităţii atât al episcopilor cât şi al întregului popor credincios” (Lumen gentium, nr. 23).

Papa Ioan Paul al II-lea, cu enciclica Ut unum sint (1995) a invitat pe toţi creştinii la un dialog fratern şi răbdător ca „să găsească împreună o formă de exercitare a primatului care, chiar dacă nu renunţă în nici un chip la esenţialul misiunii sale, să se deschidă la o nouă situaţie”.

Pe plan mondial – în societatea civilă – papa (mai ales după secolul XIX) are din ce în ce mai mare audienţă şi – în general – o apreciere tot mai puternică pe axa vieţii spirituale.

[modifică] Papa Alexandriei

Papa Alexandriei e, după tradiţie, succesorul sfântului Marcu. Actualul papă al Alexandriei e SS Şenuda III.



[modifică] Bibliografie

1. Enciclopedia Cattolica, Ed. Città del Vaticano; 12 volume, 1946-1954; tipărită la L’Impronte S.P.A., Firenze;

2. Enciclopedia dei Papi, Istituto della Enciclopedia Italiana, fondato da Giovanni Treccani, S.p.A., 2000; în 3 volume;

3. John N.D. Kely, The Oxford Dictionary of Popes, 1986, Oxford University Press, Oxford-New York;

4. Vite dei Papi, Progetto editoriale Piemme-Electa; 2006, Mondadori-Electa S.p.A., Milano; în 2 volume;

5. Rendina Claudio, I Papi - storia e segreti, 2005, Newton&Compton editori, Roma, în 2 volume;

6. Ambrogio M. Piazzoni, Storia delle Elezione Pontificie, ed. a3-a, 2005, Piemme, Casale Monferrato (AL);

7. Duemila anni di Papi, a cura di Roberto Magone, 2004, Gribaudo, Savigliano (CN).

[modifică] Vezi şi