Ion Luca Caragiale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ion Luca Caragiale (n. 30 ianuarie 1852, Haimanale, judeţul Dâmboviţa — d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post mortem.

Ion Luca Caragiale
Extinde
Ion Luca Caragiale

Cuprins

[modifică] Primii ani

S-a născut în zorii zilei de 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870), frate cu Costache şi cu Iorgu Caragiale, s-a născut la Constantinopol, ca fiu al lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea, la sfârşitul anului 1812, în suita sa. Atras de teatru, Luca se căsătoreşte în 1839 cu o bună actriţă şi cântăreaţă, Caloropulos, de care se despărţise, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negrustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Viitorul mare clasic absolvise Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care îl numeşte, în Grand-Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul începe să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar, tânărul Iancu, fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă, în 1868 obţinuse de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi obţine mutarea familiei la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie.

Îl cunoscuse pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale este numit sufleor şi copist la Teatru Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Colaborează la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţiale (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). Se născuse, prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.

[modifică] Ziarist, publicist, poet

Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozităţi. Apropierea de ziaristică este confirmată cu certitudine, însă odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car şi Policar, în care sunt vizibile vioiciunea şi verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea poemei Versuri în Revista contimporană de la 1 octombrie 1874. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale apare trecut printre scriitorii care formau „comitetul redacţional”. Un moment esenţial îl constituie colaborarea la Revista contimporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I.L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă şi-l revendică însă de la apariţia bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai şi iunie 1877, Caragiale va redacta singur „foiţa hazlie şi populară”, Claponul (şase numere). În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independenţă, a fost conducător al ziarului Naţiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franţa - 1907, Bucureşti). Ziarul, cu numeroase rubrici scurte şi cuprinzătoare, a fost suprimat numai după şase săptămâni. Punându-şi în practică experienţa gazetărească de până acum, Caragiale îşi începe în decembrie 1877 colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. În 1878 - 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu şi de Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare publică comedia într-un act Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Tot în 1878 a început să citească din scrierile sale la şedinţele Junimei. În 1879 publică în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. După trei ani de colaborare, în 1881 se retrage de la Timpul. Este numit, cu decret regal, revizor şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ. Din iunie 1885 îşi începe seria articolelor literare şi politice la Voinţa naţională, condusă de A. D. Xenopol. La moartea lui Eminescu publică articolul În Nirvana. Colaborează cu articolele politice şi literare la ziarul junimist Constituţionalul, sub semnătura C. şi cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans. Din 1896, colaborează sub pseudonimele Ion şi Luca la Lumea veche, revistă umoristică. Scrie la Ziua articole politice şi un reportaj la moartea lui Al. Odobescu. Conduce, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în Timpul şi-a publicat piesele de teatru. Când Slavici şi Coşbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 şi până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură şi artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 susţine la Universul seria de Notiţe critice, care va oferi materialul volumui Momente. Prin articolul despre Teatrul Naţional, de la 19 noiembrie 1899, indispune comitetul teatral, al cărui membru era. Ziarul Die Zeit din Viena publică, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale şi-o asumă indirect, cu o pedagogie implicită a prezentării aspectului social sub forma ironiei pentru îndreptarea tuturor relelor.

Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice şi Viaţa românească, după 1900, Timpul, Constituţionalul, Epoca), dar şi în publicaţii mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuţă, om sucit şi La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul şi interviul, articole politice, dar şi foiletoane având tematică şi aliură stilistică diversă: „Începând cu «mofturile» sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) şi până la scrierea «Momentelor» (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această faţă a personalităţii sale, în publicistică mai este o faţă, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o faţă gravă, preocupată până la nelinişte şi frământare interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcării politice confuze, superficiale, improvizate şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gândit la tovărăşia perechii sale de destin!” (Marin Bucur). Prin modul de a scrie şi prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale devin sinteze satirice concentrate. O mişcare caracteristică face să alterneze observaţia de moravuri cu generalizarea şi cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen şi aşa destul de elastic.

Din relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

[modifică] Moftul român

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârşitul anului 1889, Caragiale înfiinţează revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă naţională, organ depentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schiţe caragialiene, Moftul român s-a dovedit şi un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902, cu numeroase colaborări (Teleor, E. Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la Bucureşti.

[modifică] Conferenţiar

Autorul comediei O scrisoare pierdută a fost atras de fiecare dată de contactul cu publicul, arătând o predilecţie deosebită pentru participarea la conferinţe şi şezători literare, frecvente în vremea sa. În aceste împrejurări îşi manifestă calităţile sale de „causeur” fermecător şi inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituţie fondată în 1865, din iniţiativa unor cărturari patrioţi (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu-Urechia), şi care îşi propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a ştiinţei şi a culturii, I. L. Caragiale a început să conferenţieze din 1892. Dramaturgul a prezentat aici conferinţa Gaşte şi gâşte, care a provocat iritarea societăţii Junimea şi a lui Titu Maiorescu.

La 9 mai 1893 Caragiale ţine o conferinţă la clubul muncitorilor despre Prostie şi inteligenţă, cu aluzii împotriva lui Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, prezintă conferinţa Prostie, „în faţa unei colosale adunări”.

Din 1898 interpretează, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre Momentele sale, încredinţate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În seria conferinţelor ştiinţifico-culturale (care aveau loc, de regulă, joia şi duminica seara), I.L. Caragiale era programat cu „lecturi literare”, la 9 ianuarie 1900, presa bucureşteană înregistrând cu entuziasm evenimentul: „O conferinţă a eminentului nostru prozator este un adevărat şi fericit eveniment literar”. Din toate intervenţiile sale va răzbate ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris şi vorbit): „Citind, el trăieşte acele scene şi ne face şi pe noi să le trăim. Intră în personajele sale şi le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile şi expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părţile mişcătoare, te înduioşează. Caragiale este ceea ce se numeşte un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate” (Universul, 1898).

[modifică] Director de teatru

I.L. Caragiale a fost, printre altele, şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În anul 1888, Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Naţional, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I.L. Caragiale.” În vârstă de numai 36 de ani, marele maestru al dramaturgiei româneşti a reuşit să deschidă stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de P. Gusty, în care interpreţii au obţinut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câţiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu şi Constantin Nottara) şi „sabotat” de unele ziare bucureştene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze înainte de începerea noii stagiuni, în 1899, după ce dovedise totuşi evidente resurse de organizator şi o nebănuită energie.

[modifică] I.L. Caragiale şi „Junimea”

De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi va fi, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale puternicilor ei adversari. Se poate afirma că destule dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale se datoresc şi calităţii sale de junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, atât de bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, va beneficia, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale se retrage în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă, postul fiind refuzat de dramaturg. Participă frecvent la şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, îşi mărturişeşte preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie citeşte, la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută, reprezentată, la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888, Titu Maiorescu îl numeşte director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi îi prefaţează volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale prezintă însă la Ateneu o conferinţă cu titlul Gaşte şi gâşte literare, împotriva Jinimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, P.P. Negulescu îi scrie lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relaţiilor personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 îşi reia Caragiale legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale.

Scriind despre Comediile d-lui Caragiale (1885), şi referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu şi Gherea, evidenţiază realismul tipurilor şi al mediului social: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu crede că e necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficţiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea ficţiunii ideale”.

Şeful literar al Junimii a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa O noapte furtunoasă (Convorbiri literare, 1 octombrie - 1 noiembrie 1879) va avea în fruntea ei această dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoştinţă şi devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale citeşte la Titu Maiorescu drama Năpasta, care va fi dedicată, în volum, d-nei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul se menţinea în relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, în mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul şi redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia îi dedică O scrisoare pierdută, N. Gane). În anii activităţii sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a şi tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu Junimea devine definitivă în 1892, când îşi întrerupe colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari şi a lui Titu Maiorescu devine obsesivă. De-abia peste câţiva ani, colaborând la Epoca (1896), fostul junimist va regreta despărţirea de Maiorescu, evidenţiind marile calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale îi trimite acestuia o călduroasă telegramă: „Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereţii un bătrân şcolar urează ilustrului învăţător la mulţi ani cu sănătate şi veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.” La răspunsul de mulţumire, Caragiale revine cu o altă urare: „Bătrânul şcolar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta graţie din partea ilustrului şi totdeauna neuitatului învăţător. Încă o dată, la mulţi ani, cu sănătate şi veselie, trăiască Titu Maiorescu.” Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conştient de locul uriaş deţinut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale încercă în anul următor (1909) „o nouă şi ultimă expresie a unei «mea culpa»“ (Şerban Cioculescu): „Un şcolar puţin însemnat, care a ştiut mai mult să te supere decât să se folosească de învăţăturile dumitale, îşi permite, cu tot respectul, a-ţi trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulţi ani, sănătos, cuminte şi vesel! aşa cum din tinereţe îl ştie bătrânul şcolar. I.L. Caragiale”. Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare a relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu va realiza o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, o interesantă simbioză între o mare inteligenţă şi nestatornicia unui caracter dificil şi imprevizibil: „Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc.” Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, este şi părerea lui Duiliu Zamfirescu. Acesta credea că spiritul maliţios faţă de lucrările unor confraţi citite la Junimea ar putea fi trecute cu vederea graţie „marii lui inteligenţe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică şi de muncită, în care arama şi diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca şi aceea artistică, era una duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia manifestărilor umoristice şi cinice, şi alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniştit şi măcinat de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.

[modifică] „Câteva păreri” - consideraţii estetice

Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opţiunea estetică a scriitorului este categorică şi definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înţelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr-un cum” (s.n.). Condiţia obligatorie a artei este talentul, puterea de invenţie a scriitorului, expresivitatea, şi niciodată considerente de şcoală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii şi de erudiţie fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului. Şi această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”.

Raportat la doctrina naturalistă, punctul central al concepţiei lui Caragiale este antinaturalist: arta, literatura nu este o copie fidelă a realităţii, o transpunere sau o „fotografie a ei”, ci o creaţie foarte personală, care porneşte, negreşit, de la realitatea (umană şi socială), dar nu rămâne în limitele ei brute. Artistul ordonează totul la nivelul fantaziei, după legile ei specifice, creează un organism în care individualul capătă, în chip necesar, atributele generalului. Opera este o ficţiune a realului, „răsfrângerea unei vedenii personale”, pentru că omul (artistul) „vrea să facă şi el altă minune şi atunci, dintr-o lume, el mai face încă una - aceasta, închinuită, însemnează mai mult pentru el decât cealaltă în fiinţă.”

În Câteva păreri este exprimată, printre altele, ideea fundamentală a adecvării formei la fond, a alegerii registrului lingvistic potrivit conţinutului exprimat într-un anumit context. Dintre numeroasele elemente generatoare ale comicului la Caragiale şi care au drept efect râsul, în diverse aspecte şi dimensiuni, o importanţă deosebită îl are comicul verbal. Ridiculizarea comportamentului lingvistic al personajelor evidenţiază unele exprimări greşite sau neconforme cu limba literară:

  • fonetisme dialectale („pi gios”, „mişăi”);
  • hiperurbanisme fonetice („nifilist”, pentru „nihilist”);
  • fonetismele unor neologisme („ezirciţ” şi „izerciţ”, „coraj”);
  • forme şi construcţii greşite („au venitără”; „reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”);
  • etimologii populare („renumeraţie”: remuneraţie; „cerneală violentă”: violetă);
  • improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte şi bătaie”);
  • clişeele lingvistice şi automatismele verbale („aveţi puţintică răbdare”, „curat murdar”, „avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei” etc.)

Toate aceste forme datează, localizează şi tipizează personajele (T. Vianu), reprezentând un anumit mod de a privi şi de a reflecta lumea.

[modifică] Premii

Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentaţii, Teatrul Naţional din Bucureşti acorda în primul deceniul al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiaţi în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa, I.L. Caragiale, pentru piesele: D-ale Carnavalului, O noapte furtunoasă şi Năpasta, Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul şi sobolul, Ave Maria, Crăciunul lui Osman şi Înşir'te Mărgărite. La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Naţional, pentru piesa D-ale Carnavalului, din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura şi V. A. Urechia.

[modifică] Un patriot român

Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: 1907 - din primăvară până'n toamnă. În subtitlu: Câteva note, datate: partea întâi - 1907, martie: partea a doua - 6 septembrie, şi partea a treia - octombrie 1907. Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.” Tot atunci îi trimite prin Delavrancea lui Mateiu o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie, să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi nici un rău arătându-se pe biatra noastră ţară.”

[modifică] I.L. Caragiale şi ASTRA

I.L. Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiştilor şi ale militanţilor pentru cauza naţională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care V. Goldiş i-a trimis-o la 26 februarie 1911 în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poţi să-ţi dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naţionale. Să ne ajuţi acum cu puterea de leu a d-tale la biruinţă. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiţă literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie şi învingerea noastră e sigură.” În acest timp la Braşov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică şi în manifestările anuale ale Societăţii de lectură a studenţilor. Printre militanţii societăţilor culturale româneşti din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale se aflau şi Valeriu Branişte, George Moroianu şi Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar şi un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecţiune din partea publicului, mai ales în ţara românească unde munca scriitorilor e răsplătită aşa de ingrat.” În Gazeta Transilvaniei de la Braşov apar articole şi informaţii despre sărbătorirea lui Caragiale la Bucureşti. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA este reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociaţiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 - 30 august 1911). Au fost prezenţi Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Octavian Goga, O.C. Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 - 17 august 1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniţi din toate judeţele ţării. Printre delegaţii trimişi de organizaţiile culturale de la Bucureşti s-au aflat şi scriitorii: N. Iorga, G. Coşbuc, Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziţii, conferinţe sau alte acţiuni, a fost prevăzut şi un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoţie văzând cutezanţa şi măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestaţie românească, din Transilvania, de la 1848 şi până atunci”. Au mai fost prezenţi la manifestări Sextil Puşcariu şi J. Urban Zarnic.

„De la început Asociaţia a fost a lui Şaguna şi a lui Suluţiu, şi a sibienilor şi a blăjenilor ... şi aceasta alcătuieşte însuşirea ei de căpetenie şi cea mai scumpă ... Unde dezbină legea uneşte cartea, lumina ...” (Nicolae Iorga)

Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului român - ASTRA, cum i s-a spus în mod curent, a fost înfiinţată la 21 octombrie 1861 la Sibiu, de către „inteligenţiile româneşti ardelene”, cum erau numiţi intelectualii vremii.

Statuetele Asociaţiei precizau următorul scop al acestui for cultural: „Înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare şi editare de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ltiinţă şi arte şi alte asemenea. Asociaţia va avea un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, şi arhivar, un casier, un controlor - toţi aleşi pe trei ani.”

După elaborarea înfiinţării Asociaţiei, cei 212 membri înscrişi s-au întâlnit în şedinţa inaugurală, la Sibiu, în ziua de 23 octombrie 1861, alegându-i să conducă Asociaţia pe mitropolitul Andrei Şaguna - preşedinte, Timotei Cipariu - vicepreşedinte şi George Bariţiu - secretar. Adevăratele ţeluri urmărite de Asociaţie erau conturate din prima zi: dorinţa fierbinte să fim o singură naţiune!

Până la Unire, în fruntea ASTREI au fost ca preşedinţi personalităţi politice şi culturale proeminente: Andrei Şaguna, Vasile Pop, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Micu-Moldovan, Alexandru Mocioni, Iosif Şuluţiu-Sterca, Andrei Bârseanu, iniţiatori de mari înfăptuiri, ideologi şi animatori înflăcăraţi.

După ani de muncă laborioasă a ASTREI (conferinţe, editări de cărţi, înfiinţări de şcoli), Cipariu declara în 1867 următoarele: „Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvinte între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba.”

Publicaţiile ASTREI:

  • Transilvania - editată la Braşov (1 ianuarie 1868 - 15 decembrie 1878) şi la Sibiu (1 ianuarie 1881 - 1946), cu unele întreruperi (în prezent apare la Sibiu);
  • Analele Societăţii Academice Române - publicaţie de prestigiu în istoria ştiinţei şi a culturii româneşti. Apare la Bucureşti în 1868, în volume anuale care cuprindeau rapoartele sesiunilor, comunicările şi conferinţele ţinute de Academie, alegerile colectivelor de conducere, premierile anuale;
  • Tribuna - apare la Sibiu, de la 14 aprilie 1884 şi până la 16 aprilie 1903, şi a fost condusă, în primii ani, de Ioan Slavici. Ziarul a însemnat, după opinia lui I. Breazu: „triumful Convorbirilor literare în Transilvania”, datorită activităţii lui I. Slavici şi a lui G. Coşbuc.

[modifică] Sărbătorirea maestrului

La 23 februarie 1901, un grup de prieteni sărbătoresc 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului, scriitorul pune această dată şi pe una dintre cele mai reuşite fotografii ale sale. Evenimentul devine „naţional”. Marii săi prieteni - scriitori, artişti, ziarişti, oameni politici - îi organizează un banchet prezidat de Petre Grădişteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele sărbătorit: Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu şi actorul Iancu Brezianu. B.P. Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă şi prietenească. La banchet i se oferă maestrului câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint şi un tablou pictat de I.V. Voinescu. În acea zi a fost tipărit un număr festiv şi unic, de revistă, cu titlul Caragiale (8 pagini). Are pe copertă un desen de N.S. Petrescu şi o caricatură de Jiquidi, iar textele - proză şi poezii - sunt semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.

Evenimentul a consolidat argumentul cel mai convingător pentru etapa de consacrare deplină a marelui scriitor, care, prin comediile, schiţele şi nuvelele lui, a căror forţă satirică o simţim până azi neîntrecută, rămâne cel mai mare creator de tipuri de la noi, concurând, ca şi Balzac, starea civilă. El a reconstituit o amplă imagine a societăţii contemporane, văzută mai ales din unghiul comicului, dovedind un adevărat geniu al situaţiilor dramatice şi al limbajului, care îl situează printre marii comediografi ai lumii.

[modifică] Opera literară

[modifică] Teatru

[modifică] Comedii

[modifică] Drame

[modifică] Nuvele şi povestiri

[modifică] Momente şi schiţe

[modifică] Publicate în volum

[modifică] Publicate în periodice

[modifică] Publicistică

[modifică] Literatură şi cultură

[modifică] Articole politice

[modifică] Parodii

[modifică] 9 iunie 1912

În 1912, în ţară sunt organizate acţiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu participarea celor mai importanţi scriitori ai timpului. Marele dramaturg răspunde la numeroase urări primite din ţară şi străinătate: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” În martie, refuză subscripţia publică propusă de prof. C. Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă naţională. În primăvara anului 1912 vine în ţară cu scopul de a susţine şi a prezenta debutul lui lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista Viaţa românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912). În zorii zilei de 9 iunie, Caragiale moare subit în locuinţa sa din Berlin. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912 s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, O. Densuşianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea şi alţii. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe, menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor.”

[modifică] Cronologie

[modifică] Aprecieri critice

[modifică] Garabet Ibrăileanu

„Numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia că fac parte din personagiile pe care le denumesc. Desigur, şi pentru că ne-am deprins cu ele. Dar şi pentru că numele samănă, prin ele însele, cu personagiile. Aceasta se dovedeşte prin faptul că deodată, la prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personagiile nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor. Şi trebuie adăogat că mai ales în piesele de teatru e mai necesară această corespondenţă, căci o piesă de teatru e scurtă, şi nu e timp când să se facă acea sudare între nume şi personagiu, ceea ce e posibil într-un lung roman, care, la rigoare, poate «imita» viaţia şi în privinţa aceasta (...)

Alecsandri, ca în toate stadiile copilăreşti ale literaturii, avea procedeul copilăros. El, pe excroc îl numea Pungescu, pe demagog Răzvrătescu, pe poetul ridicol Odo-başa ori Acrostihescu.

Caragiale procedează artistic. El se mulţumeşte să sugereze: «Zaharia Trahanache», şi prin nune şi mai ales, prin pronume şi la definitiv prin combinarea numelui cu a pronumelui, sugerează bătrâneţea şi chiar decreptitudinea şi tot ce are greoi şi ticăit venerabilul preşedinte. Să nu se spună că acest nume face impresia aceasta fiindcă, posterior, s-a asociat în mintea noastră caracterul tipului cu numele său. Nu poate fi nici o îndoială, că dacă ai auzi pentru întâia oară acest nume, şi numai numele, n-ai avea o impresie, fie şi pe departe, asemănătoare cu aceea pe care o ai când cunoşti personagiul. «Farfuride» şi «Brânzovenescu», prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează, cred, inferioritate, vulgaritate şi lichelism. «Nae Ipingescu», prin sonoritate chiar (ori e o impresie personală?) fără nici o asociaţie de idei cu croitoria inferioară (ipingea) şi cu ciubotăria (pingea), sugerează extracţie inferioară, ocupaţie de rând şi imbecilitate. «Caţavencu», cu silabele lui stridente şi cu conturul ridicol, redă perfect pe demagogul latrans. «Agamiţă Dandanache» rimează, cred, cu ramolismentul comic, prin diminutivul caraghios al stralnicului nume Agamemnon, pe care Trahanache îl pronunţă «Gagamiţă» şi care redă căderea în copilărie a acestui ramolit; prin conţinutul noţional al cuvântului «Dandanache» şi prin sonoritatea acestui cuvânt; prin sufixul «-ache», comun şi numelui lui Trahanache, şi prin suma tututror acestora. Iar cuvântul dandana se potriveşte cu rolul lui în piesă: schimbarea intempestivă a candidatului la deputăţie, dezesperarea Zoei din cauza scrisorii amoroase etc., plus dandanaua mai veche cu «pac! la Războiul!». Din punct de vedere al ultimei intenţii, Caragiale procedează oarecum în genul Alecsandri. Dar cât de pe încunjur, adică de artistic!”

„Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-un sens, este singurul creator, pentru că numai el singur, în toată literatura română, «face concurenţă stării civile». (expresia este împrumutată de la Balzac - n.n.)

Am văzut mulţi comisari în urbile prin care m-am perindat în viaţa mea. Pe d. Rustea de la Roman, pe d. Dancu de la Bârlad şi pe atâţia alţii. Dar când eram în clasa V-a liceală, am văzut Noaptea furtunoasă - şi pentru mine, de-atunci încoace, «comisar» arămas Nae Ipingescu. Nici d. rustea şi Dancu, nici ceilalţi, pe care i-am văzut înainte ori după Nae Ipingescu şi Cucoana Ilenuţa din uliţa Sfinţilor Voievozi din Roman, şi Cucoana Zoiţa din mahalaua Sf. Ilie din Bârlad, puneau şi ele ţara la cale, căci erau şi ele mume din popor, dar le-a bătut pentru totdeauna Coana Efimiţa din «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». Şi iarăşi, mulţi preşedinţi de cluburi şi de întruniri, cam ramoliţi şi cam solemni, am văzut în viaţa mea, însă toţi şi-au pierdut conturul, dar pe Trahanache îl văd aşa de clar.. Căci Caragiale a prins şi a turnat în Nae, în Coana Efimiţa şi în Trahanache, tot ce aveau caracteristic Rustea şi Dancu, Cucoana Ilenuţa şi Cucoana Zoiţa şi venerabilii preşedinţi de cluburi, care prezidau întrunirile în copilăria şi tinereţea mea şi uneori şi acuma. (...) ei bine, acest merit de a fi creat oamenii şi a le fi dat drumul în lume, la noi îl are numai Caragiale. Numai el, pe pământul românesc, pe lângă sutele de milioane de oameni creaţi de Dumnezeu de-a lungul vremii, a mai creat câţiva. Şi aceasta este arta cea mare. În aceasta stă suprema forţă a prozatorului. Creaţia, prin «suflare de viaţă», cum scrie la Biblie.”

[modifică] George Călinescu

„Caragiale este după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă. (...) E cu putinţă oare o nuvelă mai pozitivistă decât «O făclie de Paşti» I s-a zis des nuvelă psihologică, deşi ea este mai mult fiziologică, etnologică, în sfârşit dintr-un câmp de relaţii ce depăşesc cu mult conştiinţa. (...)

Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un etnicism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean. Eroul reprezentativ este Mitică. (...)

Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur. Când Pristanda vorbeşte de remuneraţia lui după buget, simţi nevoia de a striga din stal: «mică, sărut mâna, coane Fănică», într-atât aceste replici, sentinţe, trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele.”

„Este obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din O scrisoare pierdută singur Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea «andrisantului». Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoştiinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează poporul. Deşi Caragiale a avut în vedere pe interpretul rolului când a atribuit Cetăţeanului starea permanentă de turmentare, noi suntem îndreptăţiţi să desprindem planul fictiv de orice contingenţă istorică. Cetăţeanul este turmentat fiindcă poporul este astfel în concepţia autorului. Turmentat vrea să zică delirant, în veşnică excitaţie iraţională, mistic. Cetăţeanul turmentat este un mistic. Caracteristică vieţii mistice este supunerea, fără probleme logice, la o autoritate străină, la o dogmă. Pentru Cetăţeanul turmentat, zeul sublim în absurditatea lui e guvernul. De la el aşteaptă, cu vădită voluptate de a se supune, mesaje pentru cine să voteze. Toţi eroii din O scrisoare pierdută au acest cult al guvernului, totuşi într-un anume moment apar ca protestanţi, propunând lupta «contra guvernului». Cu toate acestea nici unul din aceşti trei nu se pun sub flamura neagră a lui Lucifer, nu tăgăduiesc dogma, de vreme e aşteaptă cu nerăbdare telegrama de la Bucureşti. Ei au doar o mică veleitate exegetică, protestantă, în cuprinsul religiei. Însă faţă de încercările de Reformă ale celor trei, Cetăţeanul turmentat este un catolic fervent, «mai catolic decât Papa», cum se obişnuieşte a se spune în această epocă, ştiut fiind că papi ca Leon X arătau o simpatie neacoperită pentru păgânitate. Când Caragiale strigă «vom lupta contra guvernului», Cetăţeanul turmentat, «târât de curent» (fiindcă esenţa lui sufletească este devoţiunea), va striga o clipă «Da! vom lupta contra ...», apoi deodată îşi dă seama de blasfemie şi vine cu un punct de vedere rigid de Contra-Reformă: «Eu nu lupt contra guvernului».

În tehnica misticismului intră cultul pentru simboluri, fie vii (sfinţi, prelaţi), fie iconografice. Punctul moral cel mai ridicat al catolicismului medieval este acolo unde se conferă femeii favoarea de a simboliza autoritatea divină. A transcende viziunea venerică a femeii şi a deplasa erotica în zonă spirituală, aceasta este opera misticilor. Cetăţeanul turmentat este capabil de un asemenea cult şi în sensul acesta trebuie interpretat memorabilul său strigăt: «În sănătatea coanii Joiţichii! că e damă bună!». Înnobilând expresia prin latinizare, coana Joiţica este deci o «domina bona»“.

[modifică] Ştefan Cazimir

„Ca o trăsătură comună primelor două comedii caragialeşti se poate reţine faptul că ele întreprindeau studiul vanităţii în cadrele fixate acesteia de mediocritatea situaţiei sociale. Prin abordarea unei zone mai înalte, aceea a elitei politice provinciale, Scrisoarea pierdută marchează o schimbare şi îmbogăţire a perspectivei, prilej de a descoperi aspecte şi semnificaţii noi. Dacă la personajele comediilor anterioare posibilitatea şi dorinţa de a-şi depăşi mediul erau limitate sau inexistente, condiţia eroilor Scrisorii pierdute se distinge, dimpotrivă, printr-un acces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice şi legat de aceasta printr-o puternică dezvoltare a instinctelor de parvenire. În Noapte furtunoasă, vanitatea ne apăruse mai ales ca automulţumire. În Conul Leonida, ca autoînşelare. În Scrisoare pierdută, ea devine cel mai adesea sinonim cum ambiţia. Această pornire, pe care Noapte furtunoasă o prezentase numai în infrastructura unor personaje, ocupă acum primul plan al atenţiei, deoarece noul cadru a făcut din ea corolarul mai tuturor vanităţilor individuale şi mobilul de bază ak întregii acţiuni. Pentru desfăşurarea ei, momentul ales de Caragiale a fost îm chip necesar unul de maximă încordare a ambiţiilor, care se măsoară şi se definesc reciproc, stabilind o dată cu aceasta cele mai însemnate repere de caracter.”

„Prima impresie pe care o comunică lectura schiţelor lui Caragiale este aceea a unui univers de infinită varietate, guvernat însă de o lege unică. Pentru că fiecare bucată în parte are farmecul unei miniaturi finisate desăvârşit, iar toate împreună capătă valoarea ansamblului pitoresc şi coerent, în care detaliile nu se dizolvă, ci se încarcă de noi sensuri, prin efectul relevator al perspectivelor conjugate. Diversitatea peisajului uman îngăduie şi chiar impune scurtarea lui din mai multe unghiuri, pentru a determina principalele incidenţe de lunii care concură la definirea imaginilor alcătuitoare. Ceea ce trebuie subliniat de la început este că însuşirea unităţii nu reprezintă un simplu rezultat al contemplării ulterioare, ci decurge anume din proiectele scriitorului, urmărite de el cu deplină consecvenţă”.

[modifică] Florin Manolescu

„Deşi cele mai multe dintre schiţele lui Caragiale sunt antologice în afara oricărui context, pentru a fi înţelese cu adevărat ele trebuiesc examinate în grup, ca operă sistematică în care părţile se sprijină între ele şi alcătuiesc un întreg cu o semnificaţie mai importantă decât ceea ce poate să rezulte din analiza fragmentelor luate ca atare.

Caracterul sistematic al Momentelor lui Caragiale a rezultat prin întâlnirea unei gândiri sistematice, care a urmărit cu insistenţă să construiască o operă coerentă, pe baza unui program literar personal, cu o împrejurare specială, din sfera tehnică a producţiei literare, posibilitatea de a publica regulat, în gazetele de mare popularitate ale epocii. Tot astfel, în strânsă legătură cu gazetele, s-au consacrat şi Cehov, Mark Twain sau Georges Courteline.”

[modifică] Mircea Iorgulescu

„Ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vobă. Au, n-au treabă, aceşti oameni abia aşteaptă un prilej ori un pretext să-nceapă «o discuţiune», de obicei una «foarte animată» şi mai întotdeauna mai prelungită. De fapt, treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viaţa lor.

Dar ei nu trăiesc pentru a vorbi; nu sunt mistuiţi de patima oratoriei, deşi le place să ţină împleticite lungi discursuri. Nu au nici pasiunea dezbaterii publice sau a disputei amicale de idei şi de opinii, cu toate că îi stăpâneşte o insaţiabilă poftă de «conversaţie»; dar nu suportă să fie contrazişi; nu sunt naturi colocviale. În general, de altfel, sunt complet lipsiţi de pasiuni: se-nfierbântă uşor, însă renunţă repede, învinşi de o indolenţă grea, zguduită din când în când de tresăriri epileptice. Uneori, totuşi, înscenează şi imită pasiuni, conducându-se după modele abstracte, aduse la înţelegelea lor; suplinesc astfel absenţa caracterului printr-o aparenţă de temperament. Au, sub aspect social, numai deprinderi şi ocupaţii. Deprinderile sunt aproape instinctive, adânc înrădăcinate, rezultatul unei istorii convertite în biologice; rămân aceleaşi de la o generaţie la alta, constituind o moştenire pe care nimic nu o poate spulbera. Ocupaţiile, în schimb, sunt efemere şi derizorii, reflectând neîncetatele metamorfoze impuse de adaptarea la actualitate; doar vorbitul e singura statornică şi acaparantă.

Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o formă de viaţă. Ei vorbesc aşa cum peştii înoată şi păsările zboară. A vorbi înseamnă în acestă lume a exista, iar vorbitul ţine loc de orice. Este o activitate absorbantă, cu funcţii complexe şi întrepătrunse. Este şi un drog, narcotizează, dar este şi un înlocuitor perfect de existenţă în real: trăncănitul ca ultimul stadiu al mistificării trăitului. Şi e, în acelaşi timp, şi un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni; e tot ce mai pot face.

Ei se exilează în limbuţie.

Şi vorbesc. Trăncănesc, Flecăresc, pălăvrăgesc, sporovăiesc, bat câmpii. Delirează. Strigă, spumegă, ţipă, scrâşnesc, se văicăresc, bârfesc, ameninţă, apostrofează, ridiculizează, protestează, colportează, comentează, «tachinează». Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună, cel mai adesea, nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. Parcă sunt disperaţi; poate chiar sunt, fără s-o spună; tot nu le-ar folosi; preferă să ia totul în uşor, dar voioşia la care ajung are o anumită sinistritate. Sunt bolnavi de euforie. Ce s-ar întâmpla cu aceşti oameni dacă, rămânând aşa cum sunt, ar fi constrânşi la muţenie? Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absenţa grosului fum de cuvinte, în absenţa norilor de vorbe, ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se, un atroce aspect apocaliptic. Şi-ar pierde, în orice caz, până şi ultima aparenţă de viaţă. De viaţă, nu de umanitate - pentru că este, în fond, o sublume; un conglomerat rezidual în continuă fermentaţie logoreică. O formaţiune teratologică” (monstruoasă - n.n.) (...)

„Din somnul ei logoreic lumea aceasta este uneori deşteptată prin semnale ce-i reamintesc oportun condiţia şi statutul. Când, în D-ale Carnavalului, Ipistatul îi arestează pe Pompon şi pe Crăcănel, primul drept care li se suspendă acestora este dreptul de a vorbi. «Vorrrbă!» - scrâşneşte omul stăpânirii către cei doi. Însoţită de ritualicele gesturi şi atitudini brutale ce recomandă şi definesc în lumea lui Caragiale pe cei prin care puterea se exprimă şi acţionează (la început Ipistatul «bate din picior şi din mână, aspru», apoi devine «aspru rău de tot», sfârşind prin a fi «grozav de aspru»), interdicţia de a se vorbi face vizibilă, pentru o clipă numai, existenţa a două realităţi îngemănate: alături de carnaval, alături de măşti, alături de mascaradă, alături de trăncăneală se întrevede, fulgerător, secţia. «Vorrbă!» - şi totul încremeneşte. Timpul, chiar şi cel dereglat al carnavalului, stă pe loc. Istoria, oricât de precară şi de ridicolă, îngheaţă. Se trece într-un alt registru de existenţă, acum e vremea fără devenire a sergenţilor, executorii muţi şi prompţi ai ordinelor date şi ipistat: «- Haide! luaţi-i! la secţie!». La berărie te duci, la secţie eşti dus; la berărie vorbeşti, la secţie spui. Căci secţia veghează şi carnavalul, şi berăria. Trăiete în umbra lui, îl instituie, îi urmăreşte desfăşurarea, îl dirijează, îl întreţine, îl încetineşte sau îl accelerează, după necesităţi. Carnavalul nu este dublul secţiei, este anexa ei: ce se vede. O vitrină veselă şi colorată. Ce se înscenează, ce se tolerează şi ce se doreşte să fie văzut. Cârciuma este luminată bine, se zăreşte de departe, ca un far, atrăgându-i pe «amici» cu o forţă irezistibilă şi îndrumându-le paşii; secţia, în schimb, detestă transparenţa şi preferă să lucreze pe-ntuneric şi acoperit. Nici nu se ştie prea bine unde se găşeşte, cu toate că nimeni nu-i ignoră existenţa. Dar oamenii eu sunt peste tot în lumea lui Caragiale, «zi şi noapte la datorie», cum zice Pristanda, iar când e cazul, «răsar ca din pământ, şi haide!».”

[modifică] Paul Cornea

„În adevăr, examenul atent al celor trei nuvele atestă o construcţie logică şi stringentă. Scriitorul selectează cu grijă informaţiile necesare definirii caracterologice a personajelor, preparării, desfăşurării şi accelerării conflictului. Fiecare secvenţă se leagă de cea care o precedă şi de cea care o urmeauă, iar detaliile, cât de neînsemnate ori de gratuit aparent, se justifică în perspectiva deznodământului. Zarifopol vedea în această înlănţuire riguroasă influenţa teatrului clasic, ceea ce e probabil, fără a se exclude însă şi o altă înrâurire, ceea ce ştiinţei pozitiviste, cu predilecţia ei pentru explicaţii cauzale şi fundamentarea deterministă a proceselor de conştiinţă.”

[modifică] Bibliografie

[modifică] Vedeţi şi

[modifică] Legături externe

Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de Ion Luca Caragiale
Wikicitat
La Wikicitat găsiţi citate legate de Ion Luca Caragiale.
Wikimedalie
Ion Luca Caragiale este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia.
Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.