Omul pe luna
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate) |
![]() |
Acest articol pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci va fi şters. |
[modifică] Omul pe Lună în 1969
...dacă asta a fost o mare farsă, de ce n-au aruncat ruşii cu noroi în americani în aşa-zisa „race to the stars” ?
Asta este cea mai bună explicaţie pentru neaveniţii dornici de senzaţional. Şi care se cred deştepţi că repetă nişte întrebări „încuietoare” găsite pe Internet.
În anii 60-70 ruşii şi americanii erau într-o cursă spaţială pe rupte (ruperea bugetelor naţionale). Ruşii ar fi ţipat ca din gură de şarpe dacă ar fi sesizat un „offsaid” de la inamicii lor. Au urmărit toate comunicaţiile cu misiunile spaţiale (care au fost făcute analogic, necriptat după tehnologia vremii), au avut pe Lună aparate care să măsoare seismele produse de prăbuşirea modulelor lunare abandonate la plecare, iar oglinzile „aranjate” pe Lună au funcţionat mulţi ani reflectând lasere de pe Pamant -- accesibil experimentul oricărei naţiuni posesoare de lasere în acei ani (şi România avea aşa ceva). Au analizat filmările şi transmisiunile DIRECTE din toate punctele de vedere posibile.
Să conteşti aşa ceva este ca şi cum te-ai crede mai deştept decât armatele de savanţi sovietici păziti de secretari de partid care îşi muşcau pumnii de ciudă. Având în vedere realizările acelor savanţi, punerea la îndoială a capacităţii lor de a detecta un fals este o PROSTIE. Oricine pune o astfel de întrebare mai are de lucru la maturizarea gândirii - fără mişto şi fără răutate.
O zic din poziţia unuia care a văzut 3 din modulele reîntoarse pe Pământ (două in Washington DC şi unul în Hampton VA lângă baza NASA de la Langley), plus multe alte exponate din programul spaţial (bucată din racheta Saturn V, până şi primele rachete nemţeşti V1 şi V2) şi a atins o bucăţică de rocă lunară aflată la muzeul Smitshonian din Washington DC - au fost nişte ani nebuni, tehnolgia aia este primitivă şi riscurile au fost enorme balansate de oameni gata de sacrificiu - de ambele părţi, ruşi şi americani. Nu a mai existat perioadă în istoria aeronauticii care să egaleze acei ani.
[modifică] Argumente
Am retrecut în revistă toate topicurile despre „Moon Haox”, sub impulsul celui cu sfârşitul lui 2012. Conspiration Theory at large - multă fantezie şi puţină ştiinţă. Deci, în ordinea numerelor de pe tricou, şi cu scuzele de rigoare pentru sceptici, aduc doar nişte completări:
Încep cu ce trebuia să fie punctul 3. Radiaţiile prea puternice. Radiaţiile sunt într-adevăr puternice şi pot cauza probleme dacă stai acolo mult şi bine. Realitatea este că, datorită formaţiunilor ce alcătuiesc vântul solar, metalul din care erau făcute navele era suficient să oprească o parte relativ importantă din radiaţii. Iar misiunea respectivă pur şi simplu nu a durat suficient de mult cât să primească cineva o doză letală de radiaţii.
1. Pe lună, neexistând atmosferă, stelele ar fi trebuit să se vadă perfect în poze - şi totuşi nu se văd. Deci, pozele sunt trucate. Greşit, din două motive. Pe de o parte, pentru că proprietăţiile „cerului” lunar sunt cu totul altele. În primul rând, neexistând atmosferă, nu există praf în atmosferă. De-asta, cerul e negru, iar stelele sunt mai caustice (efectiv arată ca nişte puncte albe). Chiar şi atunci când soarele străluceşte - el apare, pe cer, alb, iar imediat lângă el, cerul e perfect negru. Asta are, ca efect, faptul că dimineaţa, pe lună, e mult mai multă lumină decât este pe Pământ la amiază, mai ales datorită proprietăţilor prafului selenar.
Efectul este că, în comparaţie cu toate celelalte, stelele sunt destul de slabe ca şi intensitate. Pozele au fost făcute în „dimineaţa” selenară (pentru simplul fapt că altfel acei oameni s-ar fi fiert în costume dacă era mai încolo, sau ar fi îngheţat ,mai de dimineaţă (no water, no atmosphere => răcire şi încălzire rapidă), când era o grămadă de lumină. Camerele au fost, logic, setate pentru a poza obiecte foarte luminoase (= obiecte cam de şase ori mai luminoase decât „foarte luminosul” de pe Pământ). Motiv din care stelele nici n-aveau cum să se vadă.
Dacă aveţi camere de prin anii '70, puteţi face experimentul ăsta. L-am făcut involuntar când eram mic - vroiam să pozez stelele şi mă gândeam că, deh, sunt strălucitoare. De fapt, pentru a poza o stea pe Pământ, e nevoie de un timp de expunere mult mai mare decât suportă multe camere.
2. Umbre neparalele şi astronauţi care par să stea într-un spotlight, ca şi cum ar fi filmat, deşi Soarele este singura sursă de lumină. Nu este . Efectul de halo, ca de spotlight, se datorează prafului selenar, care reflectă foarte bine lumina. E destul de uşor de reprodus efectul şi pe Pământ. Umbrele neparalele apar pentru că Soarele era foarte puţin deasupra unui orizont care apare de câteva ori mai aproape decât cel de pe Pământ. Ca şi pe Pământ, umbrele apar neparalele în asemenea situaţii - şi aşa s-a întâmplat şi acolo, dar augmentat serios.
[3 e sărit].
4. Steagul care flutură în vid. Toate steagurile care au ajuns pe lună au avut, pe lângă tija verticală, una orizontală, pentru motivul logic de a nu sta pleoştit (no air, remember ?). La Apollo 11 tija orizontală nu s-a extins, motiv din care steagul a „fluturat” numai cât timp a fost rotit de celălalt om din poză. În rest, la o gravitaţie atât de mică şi suspendat şi de o tijă orizontală, steagul putea să fluture câteva minute bune din cauza inerţiei.
5. Modulul lunar care ar fi trebuit să spulbere tot praful, dar urmele au rămas.
Luna nu are atmosferă (again...). Când sufli în praful de pe o carte într-un singur punct, mişti straturile de aer din jur - de-asta e suflat tot praful. În schimb, în vid complet, singurul praf care se putea mişca era cel aflat direct sub influenţa gazelor care ieşeau din ajutaj - şi în imediata vecinătate, în câţiva centimetri, ca urmare a faptului că gazele dispersau mult prea repede pentru a mai mişca ceva (fiind vid). Cât despre argumentul cu puterea motorului - voi când parcaţi, intraţi în parcare cu 120 km/h şi demaraţi tot cu atât? Nefiind rezistenţa aerului de învins, ci doar o gravitaţie mult mai slabă, foarte puţină din puterea totală a motorului era necesară. Urmele de care vorbeşti nu ar arăta în nici un caz ca un ditamai craterul sau ceva -- sunt, de fapt, mult, mult mai mici, probabil ca un cerc de 6-7 metri în diametru cel mult.
6. Pozele „perfecte” pe care astronauţii n-aveau cum să le facă. De fapt, acele
poze „perfecte” (vreo 30-40 care circulă pe Internet) sunt doar câteva din cele câteva mii care au fost făcute. Bineînţeles că majoritatea sunt proaste (nu sunt fotografi profesionişti, erau greu de aliniat ş.a.m.d.). De fapt, se puteau alinia şi focaliza măcar rezonabil din mai multe încercări.
7. Ţopăitul. Dovada stă nu la astronauţi, ci la vehiculul lunar. Dacă o să vezi poze cu el, ai să vezi că praful se ridică destul de mult în aer şi descrie un traseu perfect parabolic şi simetric - lucru care nu se poate întâmpla pe Pământ, decât dacă praful ar fi cât bolovanii. De ce te-ai abţine să ţopăi pe Lună? Pentru că, neexistând atmosferă, e foarte greu să îţi controlezi „voiajul”. 10 metri de salt şi te pomeneşti în canionul de lângă - SAU căzând într-un bolovan ascuţit care-ţi perforează costumul, dând un cap de modul, căzând în spinarea colegului ş.a.m.d. .
8. Soarele-n faţă, soarele-n spate? De fapt, problema ţine din nou de praful lunar. Pur şi simplu este atât de puternic reflectorizant (dar nu caustic şi cristalizat, ca zăpada) încât dacă ai pune un reflector pe dealul din faţa ta, ai putea sta în lumina propriului reflector.
9. Pietrele au fost aduse din meteoriţii care au căzut pe Terra. Speculaţia cu pietrele lunare aduse de meteoriţi a luat naştere în primul rând ca urmare a faptului că NASA a publicat, în rapoartele sale, detalii despre ele, şi a remarcat că sunt asemănătoare cu cele aduse de meteoriţi.
Două lucruri sunt cu adevărat fascinante, mirobolante, fenomenale şi trecute cu vederea:
a. O mare parte din rocile de pe Pământ arată şi ele la fel. Motivul pentru care nu întotdeauna le găsim este că ceea ce se află la suprafaţa Pământului sunt roci magmatice şi vulcanice. Pe Lună, neexistând vulcani, nu s-a putut forma crusta asta. Deci, nu numai că pietroaiele aduse de ei de pe Lună sunt la fel ca cele aduse de meteoriţi, dar sunt şi foarte asemănătoare cu o parte din pietroaiele de la noi.
b. O altă mare parte din rocile de pe Pământ (de fapt cea mai mare parte), exceptând amintitele roci magmatice, sunt formate prin eroziune - indiferent că e vorba de stânci sparte de diferenţele de temperatură, de nisipuri cimentate ş.a.m.d. Pe Lună, nu există nici astea - aşa că singurele pietre (ex. fragmente de rocă) de-acolo puteau ieşi exclusiv în urma ciocnirilor dintre Lună şi ce mai zboară pe-acolo. Dacă ar fi trimis oameni pe Marte, de exemplu, ar fi fost mai practic să le trimită ciocane, dalte şi pikamere. Treaba nu a mers pe Lună pentru simplul fapt că un pikamer, până să sape vreo groapă, ar face salturi de câţiva metri (decât dacă n-ar fi "foarte" greu), iar dalta ar trebui să fie ciocănită foarte tare tot din cauza lipsei de gravitaţiei, iar ciocanul ţi-ar scăpa repejor din mână.
Aşa că, e logic ca pietroaiele aduse de meteoriţi să semene cu cele de pe Lună. Nu înseamnă că sunt aceleaşi.
10. O să mai ajungă cineva pe Luna o dată şi o dată şi trebuie să găsească urma lui Amstrong.
E o documentare excelentă, şi nu cred că poate exista un argument suplimentar. Se poate spune „punct”.