Utilizator:83.103.150.199/O idee fundamentală a fenomenologiei lui Husserl: intenţionalitatea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Jean-Paul Sartre
[modifică] O idee fundamentală a fenomenologiei lui Husserl: intenţionalitatea
"O mânca din priviri." Această frază şi multe alte semne sugerează îndeajuns iluzia comună realismului şi idealismului, conform căreia a cunoaşte înseamnă a mânca. Filozofia franceză, după o sută de ani de academism, se află exact în acelaşi punct. I-am citit cu toţii pe Brunschvicg, Lalande şi Meyerson, am crezut toţi că Spiritul-păianjen atrăgea lucrurile în plasa sa, acoperindu-le cu o salivă albă şi înghiţindu-le lent, reducându-le la propria lui substanţă. Ce este o masă, o stâncă, o casă? Un anumit ansablu de "conţinuturi de conştiinţă", o succesiune a acestor conţinuturi. O filozofie alimentară! Şi totuşi nimic nu părea mai evident: masa nu e decât conţinutul actual al percepţiei mele, iar percepţia mea nu e starea prezentă a conştiinţei mele? Nutriţie, asimilare. Asimilare, spunea domnul Lalande, a lucrurilor de către idei, a ideilor între ele şi a spiritelor între ele. Tăioasele muchii ale lumii erau rotunjite de sârguincioasele diastaze: asimilare, unificare, identificare. În van cei mai simpli şi mai aspri dintre noi căutau ceva solid, ceva, în sfârşit, care să nu fie spirit; nu întâlneau peste tot decât o ceaţă groasă care îi înghiţea şi pe ei. Împotriva filozofiei digestive a empirio-criticismului, a neo-kantianismului, împotriva oricărui "psihologism", Husserl n-a ezitat să afirme că nu putem dizolva lucrurile în conştiinţă. Vedeţi în faţă acest copac, foarte bine. Dar îl vedeţi exact în locul unde se află, la marginea drumului, în praf, singur şi încovoiat sub arşiţă, la douăzeci de leghe de coasta mediteraneană. N-ar putea să intre în conştiinţa voastră, fiindcă nu e de aceeaşi natură cu ea. Aveţi impresia că-l recunoaşteţi aici pe Bergson şi primul capitol din Matière et Mémoire. Însă Husserl nu e mai realist: copacul acesta, pe movila lui de pământ crăpat, nu reprezintă un absolut care ar intra, puţin după aceea, în comunicare cu noi. Conştiinţa şi lumea sunt date ale aceluiaşi corp prin esenţă exterior conştiinţei; lumea este, prin esenţă, relativă la conştiinţă. Doar că Husserl vede în conştiinţă un fapt ireductibil pe care nici o imagine fizică nu-l poate ilustra. Cu excepţia, poate, a imaginii rapide şi obscure a exploziei. A cunoaşte este "a exploda către", a te smulge jilavei intimităţi gastrice pentru a privi atent, acolo jos, dincolo de sine, către ceea ce nu e sine, acolo, în apropierea copacului şi totuşi departe de el, căci îmi scapă şi mă respinge şi nu mă pot pierde în el aşa după cum el nu se poate dilua în mine în afara lui, în afara mea. Nu recunoaşteţi în această descriere exigenţele şi presentimentele voastre? Ştiaţi bine că acel copac nu era voi, că nu-l puteaţi face să intre în stomacurile voastre întunecate şi că conştiinţa nu putea, altfel decât în mod necinstit, să se compare cu posesiunea. Dintr-o dată, conştiinţa s-a purificat, e clară acum ca un vânt aspru, nu mai există nimic în ea, în afara unei mişcări de îndepărtare, a unei alunecări în afara ei; dacă, prin absurd, aţi intra "într-o" conştiinţă, aţi fi prins într-un vârtej şi aruncat afară, lângă arbore, direct în praf, căci conştiinţa nu are "înăuntru"; ea nu este decât exteriorul ei înseşi, şi această fugă absolută, acest refuz de a fi substanţă este ceea ce o constituie ca o conştiinţă. Imaginaţi-vă acum o serie de explozii legate între ele care ne-ar smulge din noi înşine, care nici măcar nu i-ar lăsa unui "noi înşine" spaţiul necesar ca să se formeze în spatele lor, ci ne-ar arunca dimpotrivă în afara lor, în praful uscat al lumii, pe pământul aspru, printre lucruri; imaginaţi-vă că suntem respinşi astfel, părăsiţi de chiar natura noastră într-o lume indiferentă, ostilă şi îndărătnică; veţi sesiza astfel sensul profund al descoperiririi pe care o exprimă Husserl în această faimoasă frază: "Orice conştiinţă este o conştiinţă de ceva". Nu e nevoie de mai mult pentru a pune capăt filozofiei molcuţe a imanenţei, unde totul se face prin compromis, schimburi protoplasmatice, printr-o strânsă chimie celulară. Filozofia transcendenţei ne aruncă în drumul cel mare, înconjuraţi de ameninţări, sub o lumină orbitoare. A fi, spune Heidegger, este a-fi-în-lume. Înţelegeţi acest "a-fi-în" în sensul mişcării. A fi înseamnă a exploda în lume, a pleca de la un neant de lume şi de conştiinţă pentru a exploda deodată conştiinţă-în-lume. Îndată ce conştiinţa încearcă să se reia, să coincidă în fine cu ea însăşi, într-o îmbrăţişare caldă cu obloanele trase, ea se aneantizează. Această necesitate pentru conştiinţă de a exista ca o conştiinţă de altceva decât de sine a fost numită de Husserl "intenţionalitate". Am pomenit mai întâi comştiinţa pentru a mă face mai bine înţeles; filozofia franceză, care ne-a format, nu prea cunoaşte altceva decât epistemologia. Dar, pentru Husserl şi fenomenologie, conştiinţa pe care o avem faţă de lucruri nu se mai limitează la cunoaşterea lor. Cunoaşterea sau pura "reprezentare" nu e decât o formă posibilă a conştiinţei mele "de" acest copac; aş putea la fel de bine să-l iubesc, să mă tem de el, să-l urăsc, şi această depăşire a conştiinţei prin ea însăşi , care se numeşte "intenţionalitate", se regăseşte în frică, în ură şi în iubire. A-l urî pe celălalt e încă o modalitate de a exploda către el, înseamnă să te găseşti deodată în faţa unui străin cu care trăieşti, cu care suporţi înainte de toate calitatea obiectivă de "demn de a fi urât". Iată că, dintr-o dată, acele faimoase reacţii "subiective", ură, iubire, frică, simpatie, care pluteau în saramura urât mirositoare a Spiritului, sunt smulse; ele nu sunt decât modalităţi de a descoperi lumea. Sunt lucruri care se dezvăluie deodată ochilor noşti ca demne de a fi urâte, simpatice, oribile. Cumplitul este o proprietate a măştii japoneze, o inepuizabilă, ireductibilă proprietate care constituie însăşi natura ei, - iar nu suma reacţiilor noastre subiective la vederea unuei bucăţi de lemn sculptat. Husserl a reinstaurat oroarea şi farmecul în lucruri. Ne-a restituit lumea artiştilor şi a profeţilor: înfricoşătoare, ostilă, primejdioasă, cu câteva adăposturi de graţie şi de iubire. A făcut loc unui nou tratat despre pasiuni care s-ar inspira din acest adevăr, atât de simplu şi de profund necunoscut rafinaţilor noştri: dacă iubim o femeie, e pentru că ea este de iubit. Iată-ne scăpaţi de Proust. Scăpaţi în acelaşi timp de... viaţa interioară: în van am căuta, ca Ariel, ca un copil care îşi îmbrăţişează umerii, mângâierile, alintările intimităţii noastre, de vreme ce finalmente totul este în afară, totul, până şi noi înşine în afară, în lume, printre ceilalţi. Nu ne vom descoperi pe noi înşine în nu ştiu ce retragere, ci pe drum, în oraş, în mijlocul mulţimii, lucru printre lucruri, om printre oameni.
Ianuarie 1939