Ş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ş
|
ş
|
||||
Ş
|
ş
|
||||
Alfabetul latin | |||||
A | B | C | D | E | F |
G | H | I | J | K | L |
M | N | O | P | Q | R |
S | T | U | V | W | X |
Y | Z | ||||
Caractere derivate | |||||
Ă | Â | Î | Ş | Ţ |
Ş este a douăzeci şi treia literă din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă postalveolară surdă cu simbolul fonetic [ʃ].
Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere S cu semnul diacritic „virguliţă” (sau „sedilă românească”) () dedesubt: Ș, ș. Acest semn diacritic se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect această literă, ea se înlocuieşte adesea cu litera S cu sedilă, Ş, ca în acest articol. Litera S cu sedilă este de fapt proprie unor limbi precum turca.
Această literă, spun cercetătorii, nu exista în alfabetul latin, ea trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcată prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că sigma ar fi fost pronunţată de către greci foarte apropiat de ş.