Limba finlandeză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Finlandeză (Suomi)
Vorbită în: Finlanda, Suedia.
Regiune: Europa de Nord
Număr de vorbitori: 6 milioane
Loc: nu este în primele 100
Clasificare genetică: Limbi uralice
 Limbi fino-ugrice
Statut oficial
Limbă oficială în: Finlanda
Reglementată de:  ?
Coduri de limbă
ISO 639-1 fi
ISO 639-2 fin
SIL FIN
Hartă indisponibilă
Vezi şi: Limbă - Listă de limbi

Limba finlandeză (suomi) este o limbă fino-ugrică (ca şi estona şi maghiara). Finlandeza este vorbită de aproximativ 6.000.000 de persoane, majoritatea lor trăind in Finlanda, unde este vorbită de 92% din populaţie şi este limbă oficială. Există un număr semnificativ de vorbitori şi în Suedia, Norvegia, Rusia şi Estonia, unde sunt minorităţi finlandeze.

Finlandeza este membră a familiei de limbi fino-ugrice şi este clasificată ca limbă aglutinativă. Formele substativelor şi a adjectivelor sunt modificate în funcţie de rolul lor într-o propoziţie. Limba are o reputaţie pentru a fi greu de înţeles şi învăţat. Motivul pentru această reputaţie este faptul că finlandeza are puţine limbi care sunt apropiate lingvistic de ea, rezultând într-un vocabular nefamiliar.

[modifică] Istorie

Se crede că limbile baltic-finice, care includ finlandeza, estona şi võro, au evoluat de la o limbă proto-finică, din care limba sami s-a separat în jur de 1500-1000 î.Hr. Lingviştii sugerează că această proto-finică avea trei dialecte principale: dialectul de nord, dialectul de sud şi dialectul de est. Aceste dialecte au devenit limbi de sine stătătoare în jur de secolul I.

Prima formă scrisă a limbii finlandeze a fost creată de Mikael Agricola, un episcop finlandez, în secolul al XVI-lea. Agricola a bazat sistemul de scris pe limba suedeză, care era limba oficială a Finlandei în acel timp, şi pe germană şi latină. Mai târziu, forma scrisă a fost revizuită de mai multe persoane.

[modifică] Pronunţie şi scriere

Sunetele limbii finlandeze sunt:

Vocale: [a o u e i æ ø y]

Consoane: [p t k d m n ŋ s h l r j v] şi stopul glotal. De curând au fost împrumutate din alte limbi încă câteva consoane, pe care însă nu toţi vorbitorii pot să le pronunţe: b g f š şi ž.

Vocalele pot fi scurte sau lungi, diferenţa de durată putând fi singura care deosebeşte două cuvinte, de exemplu tuli "foc" şi tuuli "vânt". Consoanele de asemenea pot fi scurte sau lungi, cu excepţia a patru - [d h j v]. Consoanele lungi (duble) pot apărea numai între vocale şi, în cazul obstruentelor, şi după o rezonantă. De exemplu mato "vierme", matto "covor", ranka "şira (spinării)", rankka "aspru".

Alfabetul limbii finlandeze este: A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z Ä Ö Å. Diferenţele dintre pronunţie şi scriere sunt minore. Cu Ä se notează sunetul [æ], iar cu Ö sunentul [ø]. Litera Å se numeşte ruotsalainen oo (o suedez) şi se pronunţă ca un o lung; apare practic numai în nume proprii, de origine suedeză.

Două sunete nu au litere proprii: [ŋ] şi stopul glotal. Sunetul [ŋ] apare doar în două combinaţii: [ŋk], scris nk, şi [ŋŋ], scris ng; de exemplu sänky ['sæŋky] "pat", rengas ['reŋŋas] "inel". În plus, [ŋ] mai poate apărea şi în alte poziţii în cuvinte împrumutate recent, de exemplu englanti ['eŋlanti] "engleză" şi signaali ['siŋna:li] "semnal".

Stopul glotal apare numai la sfârşitul cuvintelor, urmat de o vocală. Dacă este urmat de o consoană, atunci este asimilat consoanei respective.