Literatura populară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
||
Acest articol face parte din seria Literatură |
||
Istoria literaturii | ||
Antichitate - Evul Mediu |
||
Specii literare | ||
BD - Basm - Literatură pentru copii |
||
Genuri literare | ||
Genul epic - Genul liric |
||
Vezi şi | ||
Literatură română | ||
Scriitori - Cărţi |
||
Literatură străină | ||
americană - arabă |
||
Meta | ||
Proiectul literatură |
||
editează |
Interpretarea şi valorificarea faptelor de cultură populară au fost determinate de interesul unor cărturari (din epoca luminilor îndeosebi) pentru popor, conjugat cu descoperirea culturilor primitive (în perioada marilor descoperiri geografice) atât de diferite de cele europene. Aceste preocupări s-au diversificat în romantism şi au căpătat, ulterior, un rol important în gândirea contemporană, când s-au creat forme instituţionalizate (muzee, publicaţii, societăţi).
În revista Atheneum din 22 august 1846, arheologul englez William J. Thomas propunea folosirea termenului folclor (din engl. folk = popor, lore = înţelepciune) pentru a denumi cultura populară, în timp ce cuvântul căpătând noi semnificaţii, mai ales în ceea ce priveşte fenomenele subsumate. De aici şi atitudinile care devin complementare - de entuziasm faţă de faptele folclorice (în special în romantism) şi de atitudine ştiinţifică explicativă, ulterior.
Precursor al ambelor direcţii este socotit Giambattista Vico, acela care, încă din 1725 vorbea, în Scienza nuova, de poeticitatea limbii popoarelor „sălbatice“, găsind originea metaforei în mentalitatea şi în modul de gândire animist al unei faze „poetice“ în dezvoltarea spiritului omenesc.
Clasicul Michel de Montaigne prefera „naivitatea şi graţia“ poeziei populare artificialităţii creaţiei de salon caracteristice epocii sale.
Cel care a dat un imbold considerabil interesului pentru folclor a fost Johan Gottfried Herder, care a publicat colecţiile Volkslieder şi Stimmen der Völker in Liedern (1778 - 1779); valoarea intrinsecă a poeziei populare este reprezentată, pentru acesta, iar apoi şi pentru romantici, de valoarea ei etno-istorică şi artistică.
Folclorul, „arhiva vie a popoarelor“, devine astfel un document prin care se reconstituie trecutul istoric naţional şi se pune baza culturii naţionale moderne.
La noi, interesul pentru faptele de cultură populară, de literatură, se manifestă „de timpuriu“, încă din perioada cronicarilor, care le acordă un interes deosebit (Neculce îşi prefaţează Letopiseţul cu cele 42 de legende, în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir găsim prezentate obiceiuri, credinţe, superstiţii). Rolul major a revenit, însă, paşoptiştilor, care văd în poezia populară o adevărată oglindă a sufletului popular. Dacă lui Alecsandri îi datorăm cea dintâi culegere de poezie populară (Poezii populare. Balade (cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, 1852), lui Heliade Rădulescu, prelucrarea unui mit (Zburătorul), şi intrarea literaturii populare ca izvor de inspiraţie în sfera de interes a creatorilor (Pann, Asachi, Bălcescu etc.), lui Alecu Russo îi datorăm sistematizarea, într-o viziune teoretică mai profundă, a ideilor privitoare la creaţia literară populară ca document istoric şi spiritual, cu valoare artistică de excepţie şi drept nesecat izvor de inspiraţie pentru creaţia cultă.
În istoria spiritualităţii un rol deosebit îl joacă mitul - sursă a tuturor faptelor ce ţin de gândirea populară, filosofie, literatură.
În accepţia actuală (considerată de Mircea Eliade) mitul nu mai este considerat o „fabulă“, o „ficţiune“, ci, ca şi în lumea străvecje, arhaică, „desemnează o «istorie adevărată» şi preţioasă, fiindcă este sacră, exemplară şi semnificativă sau o tradiţie sacră, relevaţie primordială, model exemplar“.
Dacă în Grecia lui Homer mhytos-ul avea o valoare religioasă şi metafizică, opunându-se logos-ului şi lui historica, de la Xenofoc încoace a început să desemneze tot „ce nu poate exista cu adevărat“.
Aceasta este însă o interpretare simplistă, fiindcă mitul este viu, înfăţişând „modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare“.
Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.
Referindu-se la realităţi, mitul este o istorie sacră, adică una „adevărată“.
Personajele miturilor „sunt fiinţe supranaturale“. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor. Rezultă că miturile „relevează activitatea lor creatoare şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural») operelor lor“.
Funcţia esenţială a miturilor este „de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative, atât alimentaţia sau căsătoria, cât şi munca, educaţia, arta sau înţelepciunea“.
Popoarele primitive deosebesc istorii adevărate (miturile), sacre, adresate doar celor care parcurg o traiectorie iniţiatică şi vizează probleme esenţiale (cosmogonia, originea morţii), având drept protagonişti fiinţe divine, supranaturale, cereşti sau astrale, de istoriile fale (fabule, basme) care relatează aventurile eroului naţional (salvatorul poporului, eliberatorul, aducătorul de bine) sau explică anumite caracteristici ale animalelor. Ele descriu nu numai originea lumii, a plantelor, a omului, ci şi toate evenimentele primordiale care au modificat condiţia umană. Mitul îl învaţă pe om „istoriile“ primordiale care l-au construit din punct de vedere existenţial şi tot ce se referă la existenţă şi la propriul mod de a exista.
Aşa cum arată astăzi, omul este constituit de evenimentele mitice, petrecute în illo tempore. De aici rezultă că ceea ce s-a petrecut ab origine se poate repeta prin forţa riturilor, iar cunoaşterea a ceea ce s-a petrecut odinioară înseamnă a afla originea lucrurilor.
Miturile se comunică neofiţilor în timpul iniţierii lor, ele fiind celebrate (reactualizate prin ritualuri ceremoniale. „Istoria“ relatată de mit este o cunoaştere de ordin ezoteric nu numai pentru că este secretă, transmiţându-se în cursul unei iniţieri, ci şi fiindcă este înspţită de o putere magică religioasă (a cunoaşte originea unui obicei etc. înseamnă a dobândi asupra acestuia o putere magică, mulţumită căreia îl putem domina).
S-ar putea spune că «trăind» miturile ieşim din timpul profan, cronologic, şi pătrundem într-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit.
„Religiozitatea“ acestei experienţe de retrăire a miturilor este justificată prin aceea că ea se deosebeşte de experienţa obişnuită a experienţei cotidiene.
Reactualizând evenimentele fabuloase, exaltante, semnificative, pătrundem într-o altă lume, „transfigurată, aurorală“ în care sunt prezente fiinţe supranaturale.
Iată ce afirma B. Malinovski în legătură cu miturile:
„Considerat din punct de vedere a ceea ce este viu într-însul, mitul nu reprezintă o explicaţie menită să satisfacă o curiozitate ştiinţifică, ci o povestire care face din nou să trăiască o realitate originală şi care corespunde unei profunde nevoi religioase, unor năzuinţie morale, unor constrângeri şi unor imperative de ordin social şi chiar unor exigenţe practice. În civilizaţiile primitive, mitul îndeplineşte o funcţie indispensabilă: el exprimă, scoate în relief, şi codifică credinţele, salvagardează şi impune principiile morale, garantează eficacitatea ceremoniilor rituale şi oferă reguli practice care urmează să fie folosite de om. Mitul este (...) o realitate vie la care nu încetăm să recurgem, (...) o adevărată codificare a religiei primitive şi a înţelepciunii practice (...). Cunoaşterea pe care omul o are despre această realitate îi relevează sensul riturilor şi al sarcinilor de ordin moral, precum şi modul în care trebuie să le îndeplinească“.
[modifică] Clasificarea miturilor
- mituri cosmogonice -- facerea lumii, creaţia prin excelentă, cosmogonia e modelul exemplar al unei serii întregi de faceri. Nu doar pentru că acest cosmos e arhetipul, ci şi pentru că este o operă divină.
- mituri de origine -- prelungesc şi completează mitul cosmogonic, povestind cum a fost lumea modificată (îmbogăţită sau sărăcită). De aceea marea majoritate a acestora repetă cosmogonia, istoria lumii şi a comunităţii (tribului) - o reactualizare rituală, prin cântece şi dansuri, a evenimentelor mitice esenţiale de la facerea lumii încoace. Ele joacă un rol şi în vindecări, şi în ceremonialele naşterii, în ritualurile acestora implicându-se şi mitul cosmogonic, şi acela al originii bolii.
- miturile şi riturile înnoirii -- sunt şi ele legate de cel cosmogonic. În această categorie intră şi ritualul Anului Nou - când se inaugurează un nou ciclu temporal. Renovarea anuală a lumii este un reflex al unei temporalităţi încă neextinse, o nouă creaţie. În ceremoniile de Anul Nou, se presupune că nemuritorii sunt din nou prezenţi pe pământ, sanctificând astfel lumea, care devine regenerată şi stabilă. Sărbătorile periodice de regenerare reactualizează simbolic cosmogonia, opera creatoare a zeilor, nimicirea lumii vechi. Aceasta dispare în chip firesc, fiindcă distanţa ce o separă de începuturi a atins limita extremă. De aici deosebirea dintre aceste credinţe şi cele privitoare la potop sau la alte catastrofe.
- miturile eshatologice (gr. eshaton = sfârşit) -- sunt referitoare la sfârşitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea lumii şi a umanităţii, cu excepţia unui cuplu. Mitul Potopolui este general răspândit (dar foarte rar în Africa). Alte cataclisme de proporţii cosmice ce pot produce distrugerea lumii sunt cutremure, incendii, prăvăliri de munţi. Acestea nu sunt însă, totale, ci înseamnă doar sfârşitul unei umanităţi, urmat de venirea alteia noi. Însă haosul ce urmează distrugerii, urmat de apariţia unui nou teritoriu nu este altceva decât regresiune către haosul primordial, aşadar către cosmogonie. Cauza cataclismului este mânia fiinţei supreme, provocată de păcatele oamenilor şi de decrepitudinea lumii. Majoritatea acestor mituri aduce şi convingerea că lumii distruse (degradată progresit) îi va urma o alta, paradisiacă, graţie unei noi creaţii.
Multe mitologii (cele complexe, orientale) vorbesc despre crearea şi distrugerea ciclică a lumii şi de credinţa în „perfecţiunea începuturilor“.
În creştinism, însă, sfârşitul lumii va fi unic, aşa cum cosmogonia a fost unică. Cosmosul ce va urma catastrofei va fi cel iniţial, dar purificat, regenerat şi restaurat în gloria sa primordială. Acest paradis terestru va fi infinit, pentru că timpul nu mai este cel circular al veşnicei întoarceri, ci unul linear, ireversibil. În acest context eshatologia reprezintă triumful unei istorii sfinte, sfârşitul lumii revelând valoarea religioasă a faptelor umane; oamenii vor fi judecaţi după faptele lor (o judecată selectivă, doar cei aleşi putând avea parte de fericirea veşnică, pentru că în lupta cu puterile şi ispitele lumii eu ai rămas credincioşi împărăţiei cerurilor). Sfârşitul lumii face parte din misterul mesianic, fiindcă această catastrofă va fi urmată de o a doua venire a lui Iisus şi de Judecata de apoi, apoi - pentru aleşi la restaurarea paradisului. Catastrofa va fi precedată de domnia Anticristului, când toate valorile - sociale, morale, religioase, vor fi răsturnate (adică o întoarcere în haos).
Credinţa într-un nou început, prezentă în toate aceste mituri, implicâ atât motivul perfecţiunii începuturilor în trecutul originat, cât şi acela viitor, paradisiac, ce a avut loc ab origine (adică a cosmogoniei) conferă ltiinţa a ceea ce se va îmtâmpla în viitor.
Întoarcerea individuală la origine este concepută ca o posibilitate de a înnoi şi de a regenera existenţa celui care o întreprinde.
Este vorba, în primul rând, de binecunoscutul simbolism al ritualurilor iniţiatice - „renaşterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin iniţiere, adolescentul devine, deopotrivă, o fiinţă responsabilă social şi avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghiţirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopţii premergătoare creaţiei.
Dar adevărata semnificaţie a miturilor şi a riturilor de întoarcere la origine este dată de intenţia revelată contextual a fiecăruia. Aşa se explică de exemplu, „idealul de obţinere a beatitudinii“ (a tinereţii şi a longevităţii), adică a nemuririi - prin unitatea primordială, starea care preceda, de fapt, însăşi creaţia. Şi astfel, prin întoarcerea la origini, se pot anula efectele timpului - ale timpului scurs şi se poate reîncepe viaţa. Filosofiile, tehnicile ascetice şi contemplative indiene urmăresc vindecarea omului de suferinţa vieţii în timp, de legea Karmei adică, aceea care impune transmigraţiunile - veşnica reîntoarcere la viaţă, la suferinţă. A ieşi de sub „jugul“ legii Karmei înseamnă, în fond, a te vindeca, a avea acces la nemurire. Pentru homo religiosus, esenţialul, care precedă existenţa, a avut loc anterior, într-o istorie primordială. Existenţa sa reală începe atunci când primeşte comunicarea acestei istorii şi îşi asumă consecinţele ei (în creştinism, de exemplu, esenţialul este drama din paradis, care a pus temelia actualei condiţii umane).
Iar acest „esenţial“ diferă de la o religie la alta, având drept punct de convergenţă doar prezenţa unor fiinţe supranaturale care au pierdut nemurirea.
Prestigiul „originii“ supravieţuieşte în contemporaneitate, prin idealul existenţial propus unei colectivităţi sau individului. Putem aminti, în această direcţie, fascinaţia exercitată de „mitul originii“ superioare (arianismului), de mitul „vârstei de aur“ al comunismului (societatea fără clase, fără tensiuni, fără istorie, triumfalistă) sau, mai aproape, de mitul lui Superman (fiinţa fantastică, dedublată însă) dând glas nostalgiilor secrete ale omului modern, care, având conştiinţa decăderii, a mărginirii sale, aspiră să ajungă el însuşi un personaj excepţional, un erou.
De aici şi rolul extrem de important al cinematografiei care propune asemenea „mituri“ sau rolul mijloacelor de comunicare în masă (scrise, vizuale), la dirijarea opiniei publice, a atitudinii colectivităţilor.
M. Eliade descoperă „comportări mitice“ în chiar obsesia „succesului“ caracteristică societăţii moderne, care traduce dorinţa obscură de a transcede limitele condiţiei omeneşti („mituri“ minore - starul, automobilul etc. sau „mituri elitiste“ - care se cristalizează în jurul creaţiei - filosofice, artistice, experienţele revoluţionare ale artei moderne oglindind, de fapt, criza spirituală actuală, faptul că „elita“ găseşte, în extravaganţa unor curente aristice, posibilitatea unei gnoze iniţiatice). Şi tot aici se înscrie fascinaţia lecturii - căci în literatură descoperim acea revoltă împotriva timpului istoric în care trăim şi muncim, împotriva timpului „mort“, care striveşte şi ucide, prin recuperarea unui timp străin, extatic sau imagina, al beatitudinii.