Imperiul Carolingian
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Datorită unei succesiuni de regi slabi şi epuizării pământurilor pe care le dăruiseră pentru a-şi asigura fidelitatea aristocraţiei, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanţi ai ei, „regii trândavi”, lăsaseră conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale şi reprezentau marea aristocraţie francă din nord, ceea ce explică şi treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziţia familiei şi îşi sporeşte prestigiul prin înfrângerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăzneţe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scund (majordom între 741-751) hotărăşte să transforme puterea efectivă pe care o deţinea într-o regalitate de drept.
Pepin dorea să-şi asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era ameninţat de longobarzi, care doreau să cucerească în sfârşit Roma şi să facă din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frământat al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanţ nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era Regatul francilor, cârmuit de fapt de majordom. În urma înţelegerii dintre cele două părţi, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi şi cedează papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum încolo baza teritorială a statului pontifical. În schimb, în 751 legatul papal îl unge pe Pepin rege, consfinţind astfel înlăturarea ultimului merovingian. Trei ani mai târziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege pe Pepin, împreună cu soţia şi cu cei doi copii, conferind astfel o şi mai mare legitimitate noii dinastii, carolingiene.
Pipinizii aveau aceeaşi concepţie patrimonială despre stat precum merovingienii, astfel că la moartea lui Pepin cel Scund, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman şi Carol. Acesta din urmă rămâne însă foarte repede singurul rege şi continuă opera tatălui său. În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, şi acum stăpânirea acesteia este consolidată.
Carol cel Mare continuă expansiunea începută de înaintaşii săi pe trei direcţii principale: sud-est: Italia, sud-vest: Spania şi est: Germania.
În Italia intervine împotriva longobarzilor pe care îi supune în 774, luându-l prizonier pe regele lor Dezideriu şi intitulându-se el însuşi „rege al francilor şi al longobarzilor”. În Spania declanşează un „război sfânt” împotriva musulmanilor şi reuşeşte să cucerească teritorii până în zona Barcelonei (778), care devine şi capitala „mărcii Spaniei”. În est, s-au purtat lupte încrâncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat cu creştinarea forţată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzând credinţa lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria şi Carinthia. Tot în est, expansiunea a ajuns până în Panonia, unde avarii îşi stabiliseră un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stăpânirea lui Carol ajungea până la Dunărea mijlocie şi Drava. Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de origini şi limbi diferite (germanici, romanici, slavi), care punea probleme de apărare şi de organizare. Pentru apărare, în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniţă: marca Spaniei, marca panonică, marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpânirii sale avea însă nevoie şi de un suport ideologic, găsit în restaurarea imperiului în Occident.

În urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, şi papa, dornic să-şi asigure protecţia suveranului franc şi să restaureaze autoritatea imperială în Occident, l-a proclamat pe Carol împărat la 25 decembrie 800. Statul condus de Carol, chiar dacă se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privinţe diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte, se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpânită de romani. Era un stat centrat pe spaţiul franc şi orientat din punct de vedere economic spre nord, şi nu spre Marea Mediterană, în acel moment controlată de arabi. Deşi la suprafaţă părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se menţinea concepţia patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res publica), ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moştenire şi mai ales îl poate împărţi.
Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840), a fost un împărat influenţabil, care, pe de o parte, a continuat opera tatălui său,
de uniformizare, mai ales religioasă a statului, dar pe de alta, a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune.
Urmaşii săi au împărţit imperiul în 843 printr-un acord prin care lui Carol cel Pleşuv îi revenea Francia Occidentală (în mare Franţa actuală), lui Ludovic Germanicul, Francia Răsăriteană (Germania actuala) şi lui Lothar, Italia şi zona intermediară între cele două stăpâniri ale fraţilor săi (viitoarea Lotaringia). Lothar păstra însă titlul de împărat şi o întâietate onorifică între fraţii săi. Aceasta a marcat împărţirea definitivă a Imperiului carolingian şi în scurtă vreme căderea în desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa în actualitate avea să survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, a ottonienilor.
În ce priveşte organizarea internă a imperiului, puterea centrală este asigurată de împărat şi de anturajul lui, „palatul”, (cu menţiunea că nu mai există funcţia de majordom, pe care suveranul o exercită singur). Nu există o capitală propriu-zisă, necesitatea suveranului de a fi prezent personal în diferite puncte ale imperiului şi de a consuma la faţa locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducând la o deplasare a curţii între mai multe reşedinţe. Totuşi, cea preferată, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Carol, a fost la Aachen, unde şi Ludovic cel Pios încearcă să stabilească o adevărată reşedinţă imperială. Împăratul concentrează în mâna sa toate puterile: judiciară, administrativă, religioasă şi militară. El legiferează în toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate în formă de capitole şi având putere de lege pe întreg teritoriul Imperiului. Controlul aplicării politicii imperiale este asigurat de trimişii suveranului, missi dominici, care se deplasează regulat în teritoriu, câte doi - un laic şi un cleric. Aceştia inspectează, primesc rapoarte sau plângeri, transmit hotărârile împăratului.
Puterea locală este exercitată în circumscripţiile administrative de comiţi, duci (cu o funcţie militară mai pronunţată) sau marchizi (comiţii din mărcile de apărare). Aceştia exercită pe plan local puterea administrativă, judiciară şi militară, fiind recompensaţi prin păstrarea unei cote părţi din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocraţie şi sunt legaţi de suveran prin jurământul de fidelitate pe care Carol îl impune tuturor oamenilor liberi în încercarea de a da coe-renţă stăpânirii sale. Vasalitatea (sistem de obligaţii reciproce în care prestarea slujbei militare se face în schimbul unor avantaje materiale şi este garantată prin jurământ) este deci văzută ca un mijloc de guvernare a imperiului. Un alt mijloc de guvernare a imperiului a părut la un moment dat şi imunitatea, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se acordau toate puterile judiciare şi fiscale pe domeniul său, unde agenţii puterii imperiale nu puteau intra. Iniţial derogare a unor res-ponsabilităţi, imunitatea a devenit mai târziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.
De asemenea, în guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abaţii fiind folosiţi ca missi, iar clerul în general furnizând ştiutorii de carte necesari pentru administrare. Rezultatul acţiunilor întreprinse de Carol cel Mare şi urmaşii săi a fost renaşterea ideii de imperiu creştin în Europa apuseană, idee care sub diferite forme va supravieţui până în epoca modernă, dând o anume identitate comună civilizaţiei europene.