Orfism (istoria artelor)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Serie de articole despre artă
|
Istoria artei |
Arta preistorică |
|
Arta antică |
Arta medievală |
Arta occidentală |
Arta contemporană |
|
Arta etnografică |
|
Orfismul în istoria artei este denumirea dată de poetul Guillaume Apollinaire unei orientări artistice, apărută la începutul secolului al XX-lea, care-şi propune redarea muzicalităţii tonurilor şi volumelor în pictură. Reprezentanţi ai acestei orientări sunt Robert Delaunay şi Sonia Delaunay-Terk, care, în anii 1910-1914, opun rigidităţii geometrice a cubismului un mod mai armonios de compoziţie, unde culorile echivalează funcţiile sunetelor muzicale. Aşa cum Arthur Rimbaud voia să acorde fiecărei vocale o încărcătură cromatică, pictorii adepţi ai orfismului stabilesc o legătură directă între proprietăţile fizice ale culorilor şi ecoul pe care îl trezesc la privitor. Orfismul se afirmă public în cadrul "Salonului Independenţilor" de la Paris, în 1913. Pentru a defini programul orfismului, se mai foloseşte termenul de "simultaneism" (Blaise Cendras publică prima "carte simultaneistă" în 1913) sau de "sincronism" (cum îşi considerau opera americanii Morgan Russel şi Stanton Macdonald-Wright), tocmai pentru a marca "lectura" imaginii ca pe a unei compoziţii muzicale. Pentru importanţa acordată valorilor vizuale ale diferitelor culori, orfismul se află la baza căutărilor în "arta optică" (Vezi: Op Art).
[modifică] Bibliografie
- Werner Haftmann: Orphism, în volumul Malerei im 20. Jahrhundert, München, 1973.
- V. Spate: Orphism. The Evolution of Non-Figurative Painting in Paris 1910-1914, Oxford 1979.
(Edit.: J.-N. P.)