Ţară neutră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acurateţea acestui articol sau a acestei secţiuni este disputată.
Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în discuţie.

O ţară neutră nu se aliază în război cu nici una dintre cele două părţi combatante, evitând în schimb să fie atacată de una dintre cele două. O politică de neutralitate se bazează pe neutralism în cazul unui conflict armat care ar putea implica partea în cauză. Un neutralist este un avocat al neutralităţii în ceea ce priveşte chestiuni internaţionale.

Trebuie făcută diferenţa dintre conceptul de "neutralitate în conflicte" şi cel de ne-aliniere, însemnand încetarea intenţionată a alianţelor militare pentru evitarea şi pentru a preveni izbucnirea unui război.

Conceptul de "neutralitate în război" este definit într-un mod restrâns şi acesta obligă partea neutră la diferite constrângeri pentru recunoşterea internaţională a dreptului său de a fi neutru. Un concept mai avansat este acela al non-beligeranţei. Legile internaţionale generale al ţărilor neutre sunt cuprinse în A Doua Convenţie de la Haga.

O ţară care îşi rezervă dreptul de a deveni beligerantă în cazul în care este atacată de una dintre părţile combatante ale razboiului se găseşte într-o stare de neutralitate armată.

Iată câteva ţări neutre:

  • Costa Rica
  • Liechtenstein
  • Finlanda
  • Suedia
  • Elveţia - auto-impusă, permanentă, şi armată, cu scopul de a asigura securitatea externă.
  • Austria - cu scopul de a-şi menţine independeţa şi inviolabilitatea graniţelor externe (copiat după modelul elveţian de neutralitate).
  • Turkmenistan - şi-a declarat neutralitatea permanentă pe care Naţiunile Unite au recunoscut-o formal.
  • Laos - la data de 23 iulie 1962 la Geneva, 14 naţii semnau şi recunoşteau Tratatul Internaţional de Neutralitate al Laosului, inclusiv 5 ţări membre ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

Alte ţări pot să fie mai active pe plan internaţional, subliniindu-şi intenţia de a rămâne neutre în cazul unui război aproape de graniţele ţării. Prin aceste declaraţii de intenţie, ţările speră ca beligerenţii să poată conta pe graniţele ţării ca teritorii-limită pentru adversari.

Multe ţări au făcut asemenea declaraţii pe pedioada celui de-al doilea război mondial. Multe au fost totuşi ocupate, iar în final doar Irlanda, San Marino, Suedia şi Elveţia (cu Liechtenstein) au rămas neutre dintre ţările europene cele mai apropiate de război. Îndeplinirea scrisorii cu legile neutralităţii a fost pusă la îndoială: Irlanda a furnizat informaţii secrete Aliaţilor; spre exemplu, data atacului final s-a bazat pe informaţiile despre vreme din Atlantic, oferite în secret de către Irlanda, dar ascunse Germaniei. Suedia şi Elveţia, vârâte în politica Germaniei naziste şi a asociaţilor săi, au făcut unele concesii la cererea naziştilor.


[modifică] Vezi şi