Războaiele napoleoniene
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războaiele napoleoniene | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
![]() ![]() Sus: Bătălia de la Austerlitz Jos: Bătălia de la Waterloo |
|||||||
|
|||||||
Combatanţi | |||||||
Aliaţii: • Marea Britanie (până în 1801)/Regatul Unit(din 1801) • Prusia • Austria • Suedia • Rusia • Portugalia • Spania • şi alţii |
• Franţa • Danemarca-Norvegia • Polonia |
||||||
Pierderi | |||||||
Lista completă |
Războaiele napoleoniene |
---|
A treia coaliţie – A patra coaliţie – Peninsular – A cincea coaliţie – Invadarea Rusiei – A şasea coaliţie – A şaptea coaliţie |
Războaiele Napoleonice reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franţa (1799 – 1815). Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanşate de Revoluţia franceză din 1789, continuate de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din 1852 - 1870. Aceste războaie au revoluţionat armatele europene, ca şi tehnicile şi sistemele militare şi au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reuşind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul napoleonian fiind în cele din urmă înfrânt definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.
Nu există un consens printre istorici în problema momentului în care s-au încheiat războaiele revoluţionare franceze şi au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate fi considerată data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din 1802. Războaiele napoleoniene au luat sfârşit pe 20 noiembrie 1815, după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi după semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada aproape continuă de război din 20 aprilie 1792 până pe 20 noiembrie 1815 este denumită uneori "Marele război francez".
[modifică] Efectele politice ale războiului
Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deşi Napoleon a reuşit să-şi impună dominaţia asupra celei mai mari părţi a Europei Occidentale, (lucru care nu se mai întâmplase de pe vremea Imperiului Roman), starea de război continuu de aproape două decenii dintre Franţa pe de-o parte şi o aliaţa a altor câteva puteri europene pe de alta, şi-a pus amprenta asupra Franţei. La sfârşitul seriei de războaie napoleoniene, ea nu mai deţinea rolul conducător ca putere dominantă pe continent, aşa cum îl avusese încă de pe vremea lui Ludovic al XVI-al.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice ţări de pe glob. Marina Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii, iar economia industarială britanică a transformat ţara în cea mai puternică naţiune comercială mondială.
În cele mai multe ţări europene, adoptarea ideilor Revoluţiei franceze, (democraţie, egalitate în faţa legilor, abolirea privilegiilor, etc.) a lăsat o amprentă de neşters. Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restureze stare de fapt prerevoluţionară (monarhie absolută), şi au fost obligaţi să păstreze anumite reforme făcute în perioada domniei napoleoniene. Moştenirea instituţională napoleoniană a rămas vie până în zilele noastre, în multe ţări europene sistemul legal poartă amprenta de neşters a codului napoleonian.
În această perioadă a apărut o mişcare nouă cu o putere în continuă creştere: naţionalismul. Naţionalismul va modela cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul unor naţiuni şi state şi sfârşitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a urmat epocii napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii umane, originilor naţionale şi ideologiei naţionaliste. Dominaţia bonapartistă a Europei a pus bazele statelor naţionale Germania şi Italia, prin începerea procelui de consolidare a oraşelor-state, regatelor şi principatelor.
De asemenea în această perioadă a apărut conceptul nou al spaţiului european comun. Napoleon a menţionat în mai multe ocazii că intenţionează să creeze un singur stat european, şi deşi înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape un secol şi jumătate, ideea a reapărut după al doilea război mondial.
[modifică] Moştenirea militară a războaielor napoleoniene
Războaiele napoleoniene au avut de asemenea şi un impact militar extrem de important. Până la Napoleon, statele europene foloseau armate relativ mici, cu numeroşi mercenari, care luptau uneori împotriva ţărilor de origine. Până la urmă, teoreticienii militari din secolul al XVII-lea au început să aprecieze potenţialul războiului întregului popor, a "naţiunii sub arme".
Napoleon a fost la rândul lui un inovator prin folosirea mobilităţii subunităţilor militare pentru depăşirea dezavantajului numeric, aşa cum a demonstrat în mod strălucit în victoria din bătălia de la Austerlitz asupra forţelor austro-ruse (1805). Armata franceză a reconsiderat rolul artileriei, formând unităţi independente, mobile, spre deosebire de tradiţia de până atuci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a uşura sarcina aprovizionării şi pentru a asigura compatibilitatea pieselelor de artilerie.
Franţa, a patra ţară după numărul populaţiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, (27 de milioane, faţă de cele 12 milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica mobilizării generale.
Nu toate meritele inovaţiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. Lazare Carnot a contribuit din plin la reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care eşecurile de până atuci ale francezilor au încetat, iar armata republicană era învingătoare pe toate fronturile.
Efectivele armatelor implicate în conflict ne dau un indicator foarte clar a schimbările în modul de purtare a războaielor. În timpul celui mai mare război european prerevoluţionar, războiul de şapte ani din 1756 - 1763, puţine armate numărau mai mult de 200.000 de oameni. Prin comparaţie, armata franceză avea un efectiv de 1,5 milioane de soldaţi la sfârşitul secolului al XVII-lea. În total, aproximativ 2,8 milioane de francezi au luptat ca infanterişti şi 150.000 au luptat în marină, ceea ce ne dă un total de aproximativ 3 milioane de combatanţi.
Regatul Unit avea sub arme 747.670 de soldaţi tereştri între 1792 şi 1815. În plus, în marină se mai aflau înrolaţi cam 250.000 de oameni. În septembrie 1812, Rusia avea în forţele terestre cam 904.000 de oameni, iar între 1799 şi 1815 2,1 milioane de oameni erau în armata rusă, faţă de un efectiv de 400.000 de soldaţi din perioada 1792-1799. Între 1792-1815, în marina rusă au fost încadraţi cam 200.000 de marinari. Austria a reuşit să mobilizeze cam 576.000 de oameni, fără să dispună de marină. În afară de Regatul Unit, Austria s-a dovedit cel mai important inamic cel care a reuşit de-a lungul timpului să mobilizeze cam un milion de oameni în lupta cu francezii. Prusia nu a avut niciodată sub arme mai mult de 320.000 de oameni la un moment dat. Spania nu a reuşit să mobilizeze decât cel mult 300.000 de oameni, dar la aceştia trebuie adăugaţi luptătorii de guerilă. Numai Statele Unite (286.730 de combatanţi), Imperiul Maratha, Imperiul Otoman, Regatul Italiei, Regatul Neapolelui şi Marele Ducat al Varşoviei aveau mai mult de 100.000 de soldaţi sub arme. Chiar şi naţiunile mai mici aveau armate care rivalizau cu cele ale marilor puteri. Mai trebuie spus că numărul mumărul maxim de soldaţi aflaţi sub arme nu era acelaşi cu cel care era gata de luptă la un moment dat, datorită dezertorilor, fraudelor ofiţerilor care declarau un număr inexistent de oameni pentru a le lua soldele, morţilor, iar, în unele ţări, datorită exagerărilor factorilor de decizie militară care declarau un număr inexistent de soldaţi. În ciuda tuturor acestor factori, trebuie remarcat ca forţele armate au devenit din ce în ce mai numeroase.
În fazele iniţiale ale revoluţiei industriale relaţia dintre creşterea numărului de soldaţi şi realizările tehnice a fost evidentă, de vreme ce era mult mai uşor să înarmezi un număr crescut de soldaţi. Regatul Unit a fost în această perioadă cel mai mare producător de armament (şi în cazul anumitor arme, singurul), asigurând aprovizionarea celor mai multe arme ale puterilor aliate de-a lungul conflictelor. În schimb, Regatul Unit folosea doar o mică parte a producţiei de arme pentru dotarea propriei armate. Franţa a fost al doilea producător de armament, echipându-şi propriile forţe armate ca şi cele ale Confederaţiei Rinului şi a altor aliaţi.
O altă invenţie a afectat purtarea războilui: sistemul de semafoare pentru comunicaţii, care au permis ministrului de război, Carnot, să ia legătura cu forţele franceze de la frontieră de-a lungul ultimului deceniu al secolului al XVII-lea. Francezii au continuat să folosească acest sistem în toate războaiele napoleoniene. În plus, a început supravegherea aeriană cu ajutorul balonului cu aer cald, prima oară pentru observării poziţiilor aliate îninte de bătălia de la Fleurus, de pe 26 iunie 1794. De asemenea, în timpul războaielor napoleoniene s-au făcut progrese importante în tehnica artileristică şi rachetistică.
[modifică] Prima coaliţie 1792 - 1797

Primele încercări de zdrobirea a Primei Republici Franceze au fost făcute de Prima coaliţie în 1792 şi 1797. Această coaliţie e formată din:
- Austria
- Piemont
- Regatul Neapolelui
- Prusia
- Spania
- Regatul Marii Britanii.
Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée en masse), reforma militară şi războiul total, au contribuit la înfrângera Primei coaliţii. Campania italiană a lui Napoleon Bonaparte din 1796 şi 1797 a scos din război Piemontul, (Armistiţiul de la Cherasco, 26 aprilie 1796). Piemontul, unul dintre membrii originali ai coaliţiei, aa ameninţat frontul italian şi francez timp de patru ani, până când Bonaparte şi-a asumat comanda armatei franceze din Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi şi a-i forţa pe austrieci să se retragă.
Francezii au învins forţele papale la Urbino în 1796, forţându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneza un armistiţiu pe 22 iunie 1796 şi mai apoi un tratat provizoriu de pace. Contraofensivele succesive austriece pe câmpurile de luptă din Italia au eşuat, iar Napoleon a intrat invingător în Friuli. Războiul s-a terminat în momentul în care Bonaparte i-a forţat pe austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a rămas singura forţă antifranceză care mai lupta în 1797.
[modifică] A doua coaliţie 1798 - 1801
A doua coaliţie (1798-1801) avea ca membri:
- Imperiul Rus
- Marea Britanie
- Austria
- Imperiul Otoman
- Portugalia
- Regatul Neapolelui
- Statele Papale
Guvernul francez, divizat şi corupt în timpul Directoratului, a suferit datorită proastei finanţări. Republica aproape că s-a prăbuşit, iar, când Bonaparte şi-a asumat puterea în 1799, el a găsit numai 60.000 de franci în visteria naţională.
Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare importantă faţă de războiul primei coaliţii. Forţele ruşilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca sălbatic, dar, în egală măsură, plin de succes pe plan militar, Alexandr Suvorov.
Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de război care condusese Franţa spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din Egipt, care avea ca obiectiv ameninţarea posesiunilor britanice din India. Fără două dintre cele mai importante personalităţi militarea ale ţării, republica a suferit o serie de înfrângeri în faţa inamicilor reîntăriţi, readuşi în conflict de britanici şi de banii lor.
După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii au pierdut aproximativ 40.000 de soldaţi ca urmarea a atacurilor britanice şi otomane, Bonaparte a reuşit să se reîntoarcă din Egipt în Franţa pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez pe 9 noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 brumar), răsturnânând Directiratul cu ajutorul ideolugului Emmanuel Joseph Sieyès.
Ofensiva austriacă pe Rin şi în Italia a reprezentat o ameninţare la adresa Franţei, dar trupele ruseşti s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe ţarul Pavel I să opteze pentru neutralitate (1801). Napoleon a reorganizat armata franceză şi a creat o armată de rezervă, care era menită sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldaţi angajaţi în luptă cu forţele coaliţiei. În Italia, presiunea austriacă în creştere a schimbat situaţia în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă. Cele două armate s-au ciocnit în bătălia de la Marengo pe 14 iunie 1800, şi s-ar fi încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp generalul Desaix, reuşind să răstoarne situaţia în favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente şi prin gravarea numelui său pe faţa Arcului de Triumf din Paris. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldaţi a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în bătălia de la Hohenlinden (3 decembrie). Austriecii au fost învinşi şi au fost nevoiţi să nu se mai implice în conflict pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).

Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să se îngrijească doar de problema britanică. Regatul Unit a rămas un factor important de influenţă a puterilor continentale, încurajând lupta lor antifranceză. Londra era principalul sprijinitor financiar al coaliţiei, iar Bonaparte şi-a dat seama că fără înfrâgerea britanicilor sau fără semnarea unui tratat de pace cu aceştia, nu ar fi putut să se bucure de linişte. Britanicii aveau o armată terestră puţin numeroasă şi reprezenta o ameninţare mică împotriva Franţei, dar Royal Navy era o ameninţare continuă asupra transporturilor maritime franceze şi a coloniilor din Caraibe. În plus, britanicii aveau suficienţi bani ca să convingă marile puteri continentale să-şi unească eforturile împotriva Franţei şi, în ciuda numeroaselor înfrâgeri, armata austriacă a rămas un pericol permanent pentru Franţa napoleoniană. Napoleon nu putea invada direct Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu nu spun, my Lords, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu vor veni pe mare.". Admiralul Horatio Nelson a învins flota fraceză în bătălia de la Nile (1 august 1798), iar trupele terestre britanice au înfrânt rapid expediţia franceză trimisă în Irlanda în sprijinul insurecţiei irlandze.
[modifică] Pacea de la Amiens şi reluarea războiului franco-britanic
Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit şi Franţa şi a marcat sfârşitul celei de-a doua coaliţii. Tratatul era din capul locului greu de respectat, nu mulţumea nicio parte, şi ambiele puteri semnatare au început să-l încalce încă de la început. Pacea nu a durat mult: francezii au în luptele interne din Elveţia (Stecklikrieg) şi a ocupat mai multe oraşe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit a ocupat Malta. Napoleon s-a folosit de scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a receri controlul colonial în Antile. Expediţia, care părea un succes la început, s-a terminat cu un dezastru, comandantul francez, cumnatul lui Bonaparte Charles Leclerc murind de febra galbenă, întreaga forţă expediţionară fiind decimată de boli şi de atacurile feroce ale rebelilor.
Ostilităţile dintre Marea Britanie şi Franţa au reînceput pe 18 mai 1803. Ţelurile aliaţilor s-au schimbat de-a lungul conflictului: nu numai că trebuiau să-l oprească pe Bonaparte, dar în Franţa trebuia restaurată monarhia.
Bonaparte a proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804 şi s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2 decembrie.
[modifică] A treia coaliţie 1805

Napoleon a plănuit o invazie a Insulele Britanice şi a masat 180.000 de soldaţi la Bologna. Pentru a reuşi în tentativa sa de invazie, el avea nevoie să câştige superioritatea navală, sau cel puţin să scoată flota britanică din Canalul Mânecii. Un plan complex de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin ameninţarea posesiunilor engleze din Indiile de Vest a eşuat atunci când flota franco-spaniolă condusă de amiralul Villeneuve nu a reuşit să obţină o victorie în timpul bătălie de la Capul Finisterre de pe 22 iulie 1805. Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în Cádiz până când acesta s-a hotătât să plece spre Neapole pe 19 octombrie, dar Horatio Nelson a interceptat flota franceză şi a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 3 octombrie. În această luptă, amiralul Nelson şi-a pierdut viaţa, ucis fiind de un trăgător de elită, dar Napoleon nu va mai avea ocazia să înfrunte flota britanică. Napoleon i-a trimis amiralului Villeneuve nouă planuri diferite, dar acesta din urmă a ezitat fără încetare să acţioneze. Până în cele din urmă, Napoleon a acandonat planul de invadare a insulelor Britanice şi şi-a întors atenţia către inamicii de pe continent. Armata franceză a părăsit Bologna şi s-a deplasta către graniţele Austriei.
Seria conflictelor navale şi coloniale, inclusiv un mic număr de acţiuni navale, (aşa cum a fost acţiunea din 1805), care a caracterizat lunile care au dus la decizia lui Napoleon de a abandona invazia Mari Britanii, a dat un semn clar a noii caracteristici a războiului. Conflictele din Caraibe, şi in particular ocuparea bazelor coloniale şi insulelor de-a lungul întregului război, au avut un efect direct şi imediat asupra conflictului european, iar bătăliile purtate pe mare la mii de kilometri depărtare au putut influenţa consecinţele luptelor europene. Conflictul napoleonian a ajuns la un punct în care istoricii pot să vorbească despre un "război mondial". Numai războiul de şapte ani a oferit un precedent pentru un conflict la o scară comparabilă.
În aprilie 1805, Regatul Unit şi Rusia au semnat un tratat prin care urmăreau îndepărtarea francezilor din Olanda şi Elveţia. Austria s-a alăturat alianţei după anexarea Genovei şi proclamarea de către Napoleon a Regatul Italiei pe 17 martie 1805.
Austria a intrat în luptă prin invadarea Bavariei cu o armată de aproximativ 70.000 condusă de Karl Mack von Leiberich, iar armata franceză a părăsit Bologna la sfârşitul lunii iulie 1805 pentru a opri înaintarea austriecilor. În timpul bătăliei de la Ulm de pe 25 septembrie – 20 octombrie, Napoleon a reuşit să încercuiască armata lui Mack, forţându-l să se predea. După ce a înfrânt principala armată austriacă de la nord de Alpi, (o altă armată austriacă condusă de arhiducele Karl de Austria nu a reuşit să obţină un rezultat oarecare în Italia în faţa armatei franceze condusă de André Masséna), Napoleon a ocupat Viena. La mare depărtare de bazele de aprovizionare, el a trebuit să facă faţă unei armate ruso-austriece superioară din punct de vedere numeric, condusă în luptă de Mihail Kutuzov şi supervizată personal de ţarul Alexandru I.
Pe 2 decembrie, Napoleon a zdrobit armata austriaco-rusă în bătălia de la Austerlitz, considerată de obicei cea mai importantă victorie a sa. După Austerlitz, Austria a semnat tratatul de la Pressburg (26 decembrie 1805) şi a părăsit coaliţia. Tratatul cerea austriecilor să cedeze Veneţia Regatului Italian dominat de francezi şi Tyrolul Bavariei.
După retragerea Austriei din coaliţie, s-a ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o serie neîntreruptă de victorii terestre, dar importanta armată rusă nu intrase încă în luptă cu întreaga ei forţă.
[modifică] A patra coaliţie 1806 - 1807
A patra coaliţie (1806 - 1807) a fost formată din:
şi a s-a format după numai câteva luni de la colapsul celei de-a treia coaliţii. În iulie 1806, Napoleon a format Confederaţia Rinului din mai multe state germane mici care existau în Rhineland şi vestul Germaniei. El a amestecat mai multe state mici în câteva ducate şi regate care făcea guvernarea Germaniei ne-Prusiene mult mai uşoară. Napoleon a ridicat conducătorii celor mai mari state confederate, Saxonia şi Bavaria, la rangul de regi.
În august 1806, regele Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea a luat hotărârea să pornească la război independent de ajutorul altor mari puteri. Rusia, aliatul Prusiei, îşi avea armatele departe de front în momentul declarării războiului. În septembrie, Napoleon declanşase atacul forţelor franceze de la est de Rin. Napoleon însuşi a înfrânt armatele prusace în bătălia de la Jena de pe 14 octombrie 1806, iar mareşalul Louis Nicolas d'Avout a înfrânt altă armată prusacă în bătălia de la Auerstädt în aceiaşi zi. Peste 160.000 de soldaţi francezi, numărul lor crescând în timp, au atacat Prusia şi au înaintat cu asemenea viteză încât Napoleon a fost capabil să distugă întreaga armată inamică. Prusia a avut pierderi de 25.000 de morţi şi 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie şi peste 100.000 de muschete depozitate în Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe 27 octombrie 1806 şi a vizitat mormântul Frederick cel Mare. În faţa monumentului funerar, Napoleon le-a cerut generalilor săi să-şi scoată pălăriile spunând: "Dacă ar fi fost în viaţâ, noi nu am fi aici azi." În total, lui Napoleon i-a luat numai 19 zile de la începutul atacului în Prusia până la încheierea victorioasă a războiului şi cucerirea Berlinului şi anihilarea principalelor armate inamice la Jena şi Auerstadt. Prin comparaţie, Prusia a luptat trei ani în cadrul primei coaliţii, fără să obţină vreun avantaj important.
În Berlin, Napoleon a emis o serie de decrete care, pe 21 noiembrie 1806 au pus bazele Sistemului Continental. Aceasta politică avea ca scop eliminarea amininţării varitanice prin instituirea unei blocade comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi. Armata Regatului Unit era în continuarea o ameninţare minoră pentru Franţa – britanicii menţineau sub arme efective de doar 200.000 de sodaţi cel mult, în vreme ce francezii au mobilizat până la 1.500.000 de soldaţi, plus armatele numeroşilor aliaţi şi cele câteva sute de mii de soldaţi ai gărzii naţionale pe care Napoleon le putea pune pe picior de luptă în caz de nevoie. Royal Navy era însă forţa care dezorganiza comerţul maritim francez, atât ameninţarea transporturilor maritime franceze, cât şi prin ameninţarea posesiunilor ei coloniale. Marina britanică nu putea însă ameninţa în niciun fel comerţul continental al Franţei şi nu îi ameninţa în niciun fel teritoriul naţional. În plus, nivelurile populaţiei şi al producţiei agricole ale Franţei le depăşeau cu mult pe cele corespunzătoare ale Regatului Unit. În schimb, capacitatea industrială britanică era cea mai mare din Europa şi supremaţia navală îi permitea să-şi consolideze poziţia şi puterea economică datorită comerţului. Toate acestea făceau ca Franţa să nu-şi poată consolida controlul asupra continentului pe timp de pace. Credinţa printre conducătorii francezi era că, împiedicând comerţul britanic cu Europa vor reuşi să izoleze Regatul Unit. Sistemul Continental era conceput să izoleze Regatul Unit, dar nu a reuşit niciodată pe deplin aşa ceva.
Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forţelor ruse din Polonia şi crearea Ducatului Varşoviei. Napoleon şi-a întors atenţia spre nord pentru a înfrunta resturile armatei ruse şi pentru a cuceri capitala temporară a Prusiei, Königsberg. După bătălia de la Eylau (7 - 8 februarie), ruşii au fost forţaţi să se retragă mai spre nord. Napoleon a continuat urmărirea armatelor ruse şi le-a învins în bătălia de la Friedland (14 iunie). În urma înfrăngerii, ţarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând tratatul de la Tilsit (7 iulie 1807). Până în septembrie, mareşalul Brune a defintitivat ocupaţia Pomeraniei Suedeze, permiţând totuşi retragerea armatei suedeze cu toate armelor şi muniţiilor.
La Congresul de la Erfurt (septembrie – octombrie 1808), Napoleon şi Alexandru au căzut de acord ca Rusia să forţeze Suedia să se alăture Sistemului Continental. Aşa s-a ajuns la declanşarea Războiului Finlandez din 1808-1809 şi la împărţirea Suediei în două părţi separate de golful Bothnia. Partea de răsărit a devenit Marele Ducat al Finlandei sub control rusesec.
[modifică] A cincea coaliţie 1809
A cincea coaliţie (1809) a Regatului Unit şi Austria împotriva Franţei s-a format în momentul britanicii au intrat în luptă împotriva lui Napleon în războiul peninsular.
Din nou, Regatul Unit a rămas singură în luptă. Datorită existenţei Canalului Mânecii şi datorită faptului că armata britanică nu a fost niciodată angajată în luptă cu cea franceză, Regatul Unit a pus accent pe lupta maritimă decât pe cea terestră. Activitatea militară britanică s-a limitat în special la lupta pe mare. Datorită interesului arătat de guvernanţi, Royal Navy s-a transformat într-o forţă de temut, la fel de redutabilă în luptă ca formidabila infanterie franceză. În timpul celei de-a cincea coaliţii, marina britanică a obţinut victorii succesive în luptele din coloniile franceze şi o victorie majoră în bătălia de la Copenhaga de pe 2 septembrie 1807.
În ceea ce priveşte luptele terestre, a cincea coaliţie a avut puţine succese. Una dinte ele Expediţia Walcheren din 1809 a implicat un dublu efort al armatei terestre şi marinei de război britanice, care au încercat să elibereze forţele austriece afalte sub uriaşa presiune franceză. Expediţia s-a încheiat cu un dezastru, după ce infanteria britanică nu a reuşiat să-şi atingă obiectivul, baza navală franceză de la Antwerp. Pentru cea mai mare parte a anului 1809, operaţiile militare britanice s-au limitat la atacuri rapide urmate de retrageri la fel de rapide. Aceste atacuri erau executate de marina britanică, care domina mările după anihilarea tuturor forţelor navale importante ale Franţei şi aliaţilor ei şi după blocarea vaselor rămase în porturile bine fortificate controlate de francezi. Aceste atacuri rapide se asemănau cu loviturile de guerilă: erau menite să distrugă vasele de război sau comerciale francez blocate în porturi, să dezorganizeze aprovizionarea, comunicaţiile şi unităţile inamicului staţionate în zona de coastă. De cele mai multe ori, atunci când aliaţii britanici începeau acţiuni militare la câteva zeci de kilometri de coastă, Royal Navy acţiona la rândul ei, debarcând trupe şi materiale necesare luptei, ajuntând forţele terestre cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie în luptele terestre purtate în apropierea ţărmurilor. Totuşi aceste operaţiuni erau limitate de măiestria comandanţilor şi de egalitatea de efective a forţelor terestre. Astfel, luptătorii de guerilă spanioli neexperimentaţi nu au reuşit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în urma colaborării cu marina britanică.
Conflictul a continuat şi în sfera războiului economic, a Sistemului Continental împotriva blocadei navale britanice a porturilor franceze. Datorită lipsurilor în aprovizionarea armatei şî a lipsei de organizare în teritoriu controlat de francezi, au apărut numeroase încălcări ale Sistemului Continental, în momentul în care statele dominate de francezi s-au angajat în comerţul ilicit cu contrabandiştii englezi. Ambele părţi aflate în conflict au încercat să întărească măsurile blocadei: britanici au intrat în război cu Statele Unite în 1812 – 1814, iar francezii s-au implicat în războiul peninsular (1808-1814). Conflictul din Peninsula Iberică a început în momentul în care Portugalia a continuat comerţul cu Regatul Unit în pofida restricţiilor impuse de francezi. Când Spania nu a mai respectat embargoul, alianţa cu Franţa s-a rupt, iar trupele franceze au luat treptat în stăpânire teritoriul spaniol, ocupând în cele din urmă Madridul. A urmat în scurtă vreme intervenţia britanică.
Austia a încercat să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obţinut iniţial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareşalului Davout. Napoleon îi lăsase mareşalului doar 170.000 de soldaţi pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franţei, faţă, de exemplu situaţia din 1790, când 800.000 de soldaţi erau destinaţi aceleiaşi misiuni, pe un front mult mai scurt.
Napoleon a obţinut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli şi i-a silit pe englezii depăşiţi numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârşească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absenţa împăratului şi a celor mai buni mareşali ai săi, situaţia francezilor s-a înrăutăţir, în special după ce, la comanda forţelor britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.
Austriecii au atacat Ducatul Varşoviei, dar au fost înfrânţi în bătălia de la Radzyn 19 aprilie 1809. Armata poloneză a ocupat şi Galiţia Occidentală după acest prim succes.
Napoleon şi-a asumat comanda supremă pe frontul de est şi şi-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată şi condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809) — prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, 's first significant tactical defeat. Failure by the Austrian commander, arhiducele Karl de Austria, să-şi fructifice victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reuşit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iunlie. (În timpul acestri bătălii, Napoleon la degradat şi ridiculizat în faţa camarazilor pe mareşalul Jean-Baptiste Bernadotte. La scurtă vreme după acest episod, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziţia rămasă vacantă de prinţ moştenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele impotriva fostului său împărat.)
Războiul celei de-a cincea coaliţii s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tyrol, conduşi de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânţi în noiembrie 1809, în vreme ce în vest războiul din peninsula Iberică a containuat.
În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare suprafaţă. Pe continent, britanicii şi portughezii mai acţionau doar în sectorul Lisabonei în spatele impenetrabilei linii Torres Vedras. Napoleon s-a căsătorit cu Marie-Louise, o arhiducesă austriacă, pentru a asigura o alianţă mai stabilă cu Austria şi de asemenea un moştenitor, pe care prima sa soţie, Josephine, nu reuşise să i-l ofere. În afară de Imperiul Francez, Napoleon controla Federaţia Elveţiană, Confederaţia Rinului, Ducatul Varşoviei şi Regarul Italiei. Teritoriile aliate includeau: Regatul Spaniei (Joseph Bonaparte), Regatul Westphaliei (Jerome Bonaparte), Regatul Neapolelui (Joachim Murat, cumnatul luii Napoleon), Principatul Lucca şi Piombino (Felix Bacciochi, brother-in-laalt cumnat al lui Napoleon), şi foştii inamici, Prusia şi Austria.
[modifică] A şasea coaliţie 1812 - 1814
-
Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele [[]] şi [[]]vedeţi articolele A şasea coaliţie, Războiul Patriotic din 1812 şi Războiul din 1812vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
A şasea coaliţie (1812 - 1814) a fost formată din:
- Regatul Unit,
- Imperiul Rus,
- Prusia,
- Suedia,
- Austria
- şi câteva state germane mici.
În 1812, Napoleon a invadat Rusia. El încerca să-l silească pe ţarul Alexandru I să rămână în cadrul Sistemului Continental şi să renunţe la ameninţarea unui atac împotriva Poloniei. Grande Armée condusă de francezi, formată din 650.000 de soldaţi, a traversat râul Niemen pe 23 iunie 1812. În Rusia a fost proclamat Războiul Patriotic, în vreme ce Napoleon proclama un al doilea răzaboi polonez, dar, împotriva aşteptărilor polonezilor, care asiguraseră aproximativ 100.000 de oameni pentru Marea Armată, împăratul a evitat să le facă orice promisiune, sperând să poată negocia cu Rusia, cu Polonia ca monedă de schimb. Rusia a folosit tactica pământului pârjolit, retrăgându-se din faţa atacatorului. Pe 7 septembrie a avut loc bătălia de la Borodino, prima luptă în care ruşi i-au înfruntat într-o bătălie deschisă pe francezi. În ciuda unei înfrâgeri de început, Napoleon i-a forţat pe ruşi să se retragă în cel din urmă, drumul spre Moscova rămănând deschis. Pe 14 septembrie 1812, Grande Armée a cucerit Moscova, oraş abandonat de locuitori, fiind eliberaţi până şi prizonierii din închisorile oraşului. Alexandru I a refuzat să capituleze şi fără un semn clar al unei victorii clare, Napoleon a fost nevoit să se retragă din Moscova, după ce oraşul a fost mistuit de un incendiu devastator, care i-a lăsat pe cuceritori fără nicio posibilitate de încartiruire. Incendierea a fost pusă la cale, după cum se spune, de chiar gubernatorul oraşululi, contele Fiodor Rostopcin. În acest moment a început retragerea dezastroasă a Marii Armate, care a pierdut 370.000 de oameni, în cea mai mare parte datorită foamei şi frigului, alte aproximativ 200.000 de soldaţi fiind luaţi prizonieri. În noiembrie, când armata franceză traversa râul Berezina, numai 27.000 de soldaţi mai erau în rândurile a ceea ce fusese Grande Armée. Napoleon şi-a părăsit armata şi s-a reîntors în grabă la Paris. Situaţia era la fel de gravă pentru ambii combatanţi, ruşii pierzând la rândul lor aproximativ 400.000 de soldaţi, armata lor fiind la fel de sleită de lupte. Ruşii au avut avantajele liniilor de aprovizionare mult mai scurte şi a faptului că reuşeau să-şi completeze efectivele mult mal repede decât francezii.
Între timp, în războiul peninsular, supremaţia franceză în Spania a fost până în cele din urmă spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în bătlia de la Vitoria (21 iunie 1813). Francezii au trebuit să se retragă din Spania.
Văzând şansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia şi în scurtă vreme, forţele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 şi, în final, la 400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morţi şi răniţi aliaţilor în bătăliile de la Lützen (2 mai) şi Bautzen (20 - 21 mai 1813). Ambele bătălii au implicat în luptă peste un sfert de milion de soldaţi.
Părţile beligerante au declarat un armistiţiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe 13 august), în timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă. În timpul acesta, aliaţii au reuşit să atragă Austria în mod deschis împotriva Franţei. Austriecii au trimis în sprijinul aliaţilor două armate cu un efectiv de aproximativ 300.000 de soldaţi să se alăture trupelor care se concentrau în Germania. Aliaţii adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de oameni în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldaţi în spatele frontului.
Napoleon reuşit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000 de soldaţi, din care un sfert de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub comanda lui Nicolas Charles Oudinot şi 30.000 sub comanda lui Louis Nicolas Davout. Confederaţia Rinului i-a furnizat lui Napoleon un ajutor format din resturile armatelor lor, cu Saxonia şi Bavaria ca principali contribuitori. În plus, în sud, Regatul Neapolelui lui Murat şi cel al Italiei al lui Eugène de Beauharnais aveau o forţă combinată de cam 100.000 de soldaţi. Din Spania erau în retragere între 150.000 – 200.000 de francezi din faţa spaniolilor şi britanicilor. Pe toate fronturile, aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldaţi ai aliaţilor plus rezervele strategice care se formau în Germania. Trebuie luată în consideraţie că pe trupele germane care erau de partea lui Napoleon nu se putea pune multă bază, ele fiind dispuse să dezerteze şi să se alăture aliaţilor. Armatele napoleoniene erau depăşite numeric cu o proporţie de doi la unu în Germania.
După încheierea armistiţiului, Napoleon părea că a recâştigat iniţiativa strategică după bătălia de la Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată superioară din punct de vedere numeric, producându-le aliaţilor pierderi foarte mari, în timp ce francezii au avut pierderi moderate. Totuşi, incapacitate mareşalilor francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat pe împărat să fructifice victoria obţinută la Dresda. La Leipzig în Saxonia (16 - 19 octombrie 1813), în timpul a ceea ce a fost numită "Bătălia naţiunilor", cei 191.000 de francezi au trebuit să facă faţă a 300.000 de aliaţi, Napoleon a fost înfrânt, fiind nevoit să se retragă în Franţa. Au urmat o serie de lupte pe pământ francez, (bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu), în timpul cărora aliaţii foarte numeroşi i-au forţat pe francezi să se retragă neîncetat.
Napoleon a luptat în acest timp în Campania de şase zile, în timpul căreia a câştigat mai multe victorii în faţa aliaţilor care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu a reuşit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor apoximativ o jumătate de milion de soldaţi ai aliaţilor. Pe 9 martie 1814, a fost semnat Tratatul de la Chaumont, aliaţii au căzut de acord să păstreze coaliţia până la înfrângerea definitivă a lui Napoleon.
Aliaţii au intrat în Paris pe 30 martie 1814. Napoleon era hotărât să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000 de soldaţi, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul, în ciuda tuturor scheme nerealiste, şi-a dat seama că situaţia este fără ieşire. Napoleon a abdicat pe 6 aprilie. Acţiunile militare au mai continuat în Italia, Spania şi Olanda în timpul primăverii anului 1814.
Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insul Elba şi au restaurat domnia Casei de Bourbon în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea tratatului de la Fontainebleau (11 aprilie 1814) şi deschiderea Congresului de la Viena care urma să redeseneze harta Europei.
[modifică] Războiul canonierelor, 1807 - 1814
- (1807 - 1814)
Denemarka-Norvegia s-a declarat la începutul conflictului neutră în războaiele napoleoniene, dar s-a angajat în operaţiuni comerciale prin care profita de pe urma conflictului şi şi-a format o flotă de război. După o primă bătălie de intimidare în faţa Copenhagăi, britanicii au capturat cea mai mare parte a flotei danezo în timpul celei de-a doua bătălii de la Copenhaga (august-septembrie 1807). Acest fapt a pus capăt neutralităţii, danezii atacând flota britanică din apele daneze şi norvegiene cu mici canoniere, într-un război care poate fi catalogat ca guerilă navală. Acest război a luat sfârşit odată cu victoria britanică din bătălia de la Lyngør din 1812, în timpul căreia au fost distruse ultimele nave daneza.
[modifică] A şaptea coaliţie, 1815
A şaptea coaliţie (1815) i-a unit pe următorii:
- Regatul Unit,
- Imperiul Rus,
- Prusia,
- Suedia,
- Austria,
- Olanda şi o serie de mici state germane
împotriva Franţei. Perioada este denumită şi cele 100 de zile şi a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba şi a debarcat la Cannes (1 martie 1815). În drumul către Paris, el a obţinut sprijin popular pe acolo pe unde trecea, iar în capitală l-a detronat pe regele Ludovic. Aliaţii au strâns în grabă o armată cu care să-l înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe care i-a împărţit în câteva armate. La cei 90.000 de militari care se aflau deja în serviciul activ, el a rechemat în armată peste un sfert de milion de rezervişti şi a dat un decret pentru o viitoare mobilizare a aproximatic 2,5 milioane de soldaţi în nou refăcuta armată franceză. Napoleon trebuia să facă atacului a cam 700.000 de soldaţi aliaţi, în condiţiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobillizarea în primele linii a un milion de militari, cu 200.000 de soldaţi în spatele frontului în trupele de rezervă, de logistică şi unităţile auxiliare. Forţele aliate ar fi trebuit să copleşească numericeşte armata franceză, care nu avea să ajungă la efectivul plănuit de 2,5 milione de soldaţi.
Napoleon a luat 124.000 de soldaţi ai Armatei de nord şi a efectuat un atac preventiv în Belgia. El a dorit să atace forţele aliate mai înainte ca acestea să reuşească să-şi reunească forţele, în speranţa că îi va ţine pe britanici departe de continent, apărându-şi mările, iar pe prusaci îi va determina să nu intre în război. Marşul executat de împărat i-a luat prin surprindere pe inamicii săi. El i-a forţat pe prusaci să accepte lupta la Ligny pe 16 iunie 1815 şi i-a învins, obligându-i să se retragă în dezordine. În aceiaşi zi, trupele conduse de mareşalul Michel Ney au oprit înaintarea britanicilor conduşi de Wellington, (care încercau să-i ajute pe prusaci), în bătălia de la Quatre Bras. Dar Ney nu a reuşit să-şi desăvârşească victoria, perimiţându-i lui Wellington să se reîntărească. După retragerea prusacilor, Wellington a fost forţat să se retragă la rândul lui. El s-a retras pe o poziţie defensivă pregătită în prealabil pe pantele Muntelui St Jean, la câţiva kilometri sud de satul Waterloo. Napoleon a luat rezerva Armatei nordului, le-a adăugat forţelor pe care le comanda deja şi celor comandate de Ney şi a pornit în urmărirea lui Wellington. În prealabil i-a ordonat mareşalului Grouchy să ia poziţie în aripa dreaptă a Armatei nordului şi să împiedice reorganizarea prusacilor. Grouchy nu a reuşit să-şi îndeplinescă misiune, deşi el a atacat şi înfrânt ariergarda inamicului, grosul trupelor prusace a reuşit să se strecoare către Waterloo.
Declanşarea luptelor bătăliei de la Waterloo din dimineţa zilei de 18 iunie 1815 au fost întârziate cu câtva ore de napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia din noaptea precedentă. Până seara, armata franceză nu reuşise să-i scoată pe englezi din poziţiile de pe pantele muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă atacat flancul drept al francezilor în număr din ce în ce mai mare, startegia lui Napoleon de a-i ţine separaţi pe aliaţi s-a prăbuşit. Francezii s-a retras în dezordine de pe câmpul de luptă ţa atacului combinat britanico-prusac.
Grouchy şi-a reparat parţial greşeala organizând o retragere ordonată spre Paris, unde mareşalul Davout avea 117.000 de soldaţi, gata să atace cei 116.000 de sodaţi ai lui Blücher şi Wellington. Din punct de vedere militar părea posibil ca francezii să-i poată înfrânge pe Wellington şi Blücher, dar Napoleon a fost învins de schimbarea situaţiei politice.
La sosirea în paris la trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistenţă naţională concertată, dar populaţia şi Parlamentul nu mai dorea o asemenea luptă. Politicienii l-au forţat pe napoleon să abdice a doua oară pe 22 iunie 1815. În ciuda abdicării împăratului, luptele sporadice au continuat la granitele de est şi în suburbiile Parisului pânăla semnarea încetării focului pe 4 iulie. Pe 15 iulie, Napoleon s-a predat britanicilor la Rochefort. Aliaţii l-au exilat pe Napoleon în îndepărtata insulă din Atlanticul de sud Sfânta Elena, unce a murit pe 5 mai 1821.
[modifică] Bibliografie
- Robert Asprey (2000). The Rise of Napoleon Bonaparte. New York: Basic Books. ISBN 0-465-04879-X.
- Vincent Cronin (1994). Napoleon. London: HarperCollins. ISBN 0-00-637521-9.
- Stephen Pope (1999). The Cassel Dictionary of the Napoleonic Wars. Cassel. ISBN 0-304-35229-2.
- Alan Schom (1998). Napoleon Bonaparte: A Life. Perennial. ISBN 0-06-092958-8.
- Adam Zamoyski (2004). 1812: Napoleon's Fatal March on Moscow. HarperCollins. ISBN 0-00-718489-1.
[modifică] Resurse internet
- Tabel cronologic – Napoleon Bonaparte
- Tabel cronologic – Wellington
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Austriei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Franţei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Germaniei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Regatului Unit
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Olandei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Italiei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Poloniei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Rusiei
- Chronology Spain Napoleonic Wars
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Suediei
- Tabel cronologic – războaiele napoleoniene ale Elveţiei
- napoleoniene de site-ul Academiei Militare ca SUA
- htmRăzboaiele napoleoniene de pe site-ul BBC
- Război şi pace de Lev Tolstoi
[modifică] Consultaţi şi articolele
- Listă a bătăliilor napoleoniene
- Istoria militară britanică
- Istoria militară franceză
- Restauraţia europeană (1815 - 1848)
- Restauraţia franceză (1814 - 1830)
- Mareşal al Franţei
- Pierderile din războaiele napoleoniene
- Era napoleoniană
- Aliaţii războaielor napoleoniene