Tudor Popescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tudor Popescu (n. septembrie 1930 - d. august 1999) a fost un important dramaturg român contemporan.

Opera dramatică

Piesele sunt menţionate în ordinea cronologică a premierelor absolute, ineditele, indiferent de data scrierii, fiind lăsate la urmă.

[modifică] Premiere absolute

UNEORI LILIACUL ÎNFLOREŞTE SPRE TOAMNĂ, Octombrie 3, 1976, Teatrul dramatic, Baia Mare

"Gazetar, romancier, scenarist, Tudor Popescu a debutat în dramaturgie cu această piesă. În răstimpul scurs de la premieră, o altă piesă, al cărei coautor este, s-a reprezentat la Braşov: Nuntă cu dar, o farsă. Cea dintâi e o dramă. Este drama unui director de întreprindere care se vede înfruntat de un tânăr inginer, care-şi vede periclitate realizările de până acum, care-şi vede visurile năruite, care se vede neputincios în faţa unei nereuşite. Directorul Barbu se confruntă, de fapt, cu sine. Singurul care-i spune adevărul, singurul care are curajul să-l înfrunte, să-i arate că a greşit, să-i dovedească eşecul, e tânărul inginer Vlad. Ceilalţi, menajându-l, menajându-se pe ei înşişi, ocolesc adevărul, caută să facă dintr-un eşec esenţial o înfrângere de moment, dintr-o greşeală a directorului, un impas vremelnic al întregii întreprinderi. Drama directorului Barbu nu constă în faptul că este înfruntat şi învins, ci că se surprinde gata să-l atace pe cel tânăr care-i înfăţişează adevărul, gata să accepte formulele de compromis, gata să abdice de la idealul său moral. (...) Piesa, cam nesigură în construcţie, cu lungimi pe care un regizor mai atent, mai exigent, putea - şi chiar trebuia - să le îndepărteze, cu momente mai puţin realizate, dar şi cu bune scene de autentic dramatism, a fost pusă în scenă de Ion Deloreanu, corect dar plat. Greul cade pe umerii lui Ion Săsăran, interpretul lui Barbu, care-l înfăţişează pe eroul său robust sufleteşte, echilibrat, interiorizat, reţinut, sobru." (Teatrul, nr. 12/1977)

"Piesa lui Tudor Popescu este bogată în întrebări tulburătoare despre curajul sau datoria, de fapt firescul de a rosti adevărul nu ca pe un act de eroism, ci aşa cum respiri; despre confortul material şi spiritual şi despre teama de a-l pierde; despre tăria omului de a lua totul de la capăt chiar dacă mulţi îl consideră nebun; despre ştafeta generaţiilor şi falsa prăpastie între vârste; despre romantism şi realism, idealism şi spirit practic." (Alice Mănoiu, Scînteia, 30 noiembrie 1977)

"Opţiunea tot mai declarată a marelui public pentru piesele lui Tudor Popescu se datoreşte dialogului direct şi deschis, deseori sclipitor în replică, între oameni ai zilelor noastre situaţi pe diferite trepte ale scării valorilor morale, în confruntări pasionate privind problemele de viaţă şi de muncă, pe care spectatorii şi le pun şi ei şi le rezolvă odată cu personajele, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea) disputele îmbracă formele comicului satiric. (...) Dar adevăratele valori nu intervin în acţiune ca un dat aprioric; se nasc şi cresc sănătos tocmai în acest climat de luptă care, peste hohotele de râs, este o luptă pe viaţă şi pe moarte pe planul conştiinţei." (Ştefan Goanţă, Năzuinţa, 19 iunie 1982)

TERRA 2, Mai 11, 1978, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ; Mai 5, 1989, Teatrul "Ion Creangă", Bucureşti

"Cu puţin efort din partea tuturor, lumea în care trăim ar putea deveni mai bună, mai frumoasă, mai plină de înţelegere şi bunăstare, aşa cum de fapt o dorim cu toţii. Poate că Terra 2 există nu numai în imaginaţia autorului acestei frumoase şi educative piese de teatru, ci este o planetă reală, aflată într-un sistem solar, iar când unii dintre voi, sau copiii voştri, sau copiii copiilor voştri se vor îmbarca pe o cosmonavă interstelară şi se vor îndrepta spre o adevărată Terra 2 nu va fi rău dacă îşi vor aminti şi de spectacolul de astăzi." (cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu la premiera de la Teatrul Ion Creangă)

BĂIATUL CU FLOAREA, Mai 24, 1978, Teatrul "Ion Creangă", Bucureşti; Noiembrie 1, 1978, Studioul Cassandra, I.A.T.C., Bucureşti; Octombrie 24, 1980, Teatrul de Nord, Satu Mare; (Un tip de modă veche), Mai 5, 1983, Teatrul de operetă, Bucureşti

"Piesa este, la ora actuală, printre puţinele «cu şi despre tineri», şi, totodată, care reflectă cu fidelitate comportamentul acestei generaţii, evitând didacticismul, şabloanele, limbajul stereotip. Tinerii din această piesă se iubesc, dansează, greşesc, gândesc - uneori foarte matur-, muncesc, visează, toate acestea fiind făcute cu multă naturaleţe, cu umor, cu duioşie. Subiectul (trei tineri sunt trimişi pe un şantier la reeducare) îl putea predispune pe autor la lecţii moralizatoare, la ticuri lingvistice, la exces de pitoresc. Din fericire, nu s-au întâmplat aceste lucruri." (Bogdan Ulmu, Scînteia tineretului, 24 noiembrie 1978)

"Băiatul cu floarea este o piesă care vorbeşte despre integrarea sau reintegrarea în muncă, în viaţă, în societate, a unor tineri aflaţi, o vreme, în derivă, cum se spune. Este povestea unor «păsări de noapte», fete amatoare de distracţii ieftine, şi a unor băieţi dornici să ducă un trai uşor, care sunt îndrumaţi pe un şantier, să-şi redobândească demnitatea cetăţenească şi să-şi câştige pâinea cinstit. Nu le va fi uşor, se arată, vechile deprinderi nu se lasă lesne smulse din rădăcini, mai cu seamă că pe şantier ei nu întâlnesc numai oameni exemplari, ci şi lichele." (Virgil Munteanu, Teatrul, 7/1978)

SCAUNUL, Februarie 9, 1979, Teatrul dramatic, Constanţa; Februarie 22, 1987, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad

"Scaunul de Tudor Popescu este o piesă cu multiple disponibilităţi, puse sun semnul meditaţiei existenţiale. Avem de a face cu o confruntare în planul problematicii unui timp revolut, privit din perspectiva prezentului chemat să aprecieze, să înţeleagă, să tragă învăţăminte. A degaja, în aceste condiţii, adevărul de eroare şi esenţialul de accidental este o operaţie necesară, dar şi dificilă, mai ales că, în cazul de faţă, cei desemnaţi să o facă sunt actorii propriului lor spectacol uman, pus în discuţie după ultima lăsare de cortină. Degrevaţi de vechile obligaţii sau funcţii, un fost judecător şi acuzatul care datora verdictul nedrept al acestuia, se întâlnesc în Cişmigiu, prilej de aprigă confruntare." (Al.I. Friduş, Cronica, 17 aprilie 1987)

CONCURS DE FRUMUSEŢE, Februarie 11, 1979, Teatrul dramatic "Bacovia", Bacău; Aprilie 3, 1980, Teatrul de Nord, Satu Mare; Aprilie 10, 1980, Teatrul de stat, Arad; Octombrie 17, 1980, Teatrul de Comedie, Bucureşti; Mai 6, 1981, Teatrul Maghiar de stat, Cluj-Napoca; Octombrie 24, 1981, Teatrul de stat, Oradea; Mai 20, 1982, Teatrul dramatic, Baia Mare

"Izvorâtă din dorinţa de a condamna mentalităţi şi practici străine societăţii şi concepţiei noastre despre viaţă, de a pune în lumină pericolul dezumanizării, datorat goanei după profituri şi parvenitism, comedia Concurs de frumuseţe se înscrie printre reuşitele genului. Mijloacele folosite de Tudor Popescu pentru realizarea scopului propus aparţin unui amplu registru comic, începând cu cele proprii burlescului şi bufonadei, terminând cu incisivitatea amară şi lucidă a satirei. Notele dominante ţin însă de comedia de moravuri, bine pigmentată cu situaţii de farsă: de aici contradicţia evidentă, ostentativă, între angrenarea pătimaşă a eroilor în luptă şi micimea scopului lor, unilateralitatea şi fixitatea de marionetă a personajelor satirizate, prinse sub lupa nemiloasă a atacului satiric şi păstrate în nemişcare, ticurile verbale, automatismele, poantele, încurcăturile, amplificate cu inventivă ingeniozitate de regizorul Alexandru Tocilescu şi interpreţii Teatrului de comedie." (Ileana Berlogea, Scînteia, 21 noembrie 1980)

"Concursul de frumuseţe canină care declanşează pasiunile furibunde ale notabilităţilor unui orăşel este investit treptat, într-un subtil crescendo, cu atribute alegorice care ascund, de fapt, sub cascada strălucitoare a replicilor, o inclementă meditaţie despre putere şi efectele nefaste ale exercitării ei. Nici o clipă însă această structură de adânc nu iese ostentativ la suprafaţă, ea putând fi reconstituită doar á rebours, după căderea cortinei." (Ioan Groşan, Viaţa studenţească, 21 ianuarie 1981)

"Noua comedie a lui Tudor Popescu, incisivă satiră a spiritului mic burghez, a arivismului surprins în formele sale acut nocive, marchează un vădit progres al autorului în direcţia construcţiei dramatice, a invenţiei unor situaţii comice relevante. Acţiunea, care se desfăşoară în jurul unui concurs de frumuseţe canină - pretext derizoriu, tocmai pentru a ridiculiza grandomania unor «ajunşi» care încalcă normele eticii şi echităţii socialiste, abuzul de putere, servilismul, spiritul de şicană, micile şi marile combinaţii, goana după chiverniseală, atâtea tare morale moştenite de la burghezie, care contravin idealului revoluţionar al societăţii noastre." (Margareta Bărbuţă, Informaţia Bucureştiului, 1 noembrie 1980)

PARADIS DE OCAZIE (Cuibul), Martie 8, 1979, Teatrul de stat, Sibiu; Aprilie 22, 1979, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ; Mai 16, 1979, Teatrul "Ion Vasilescu", Bucureşti; Mai 5, 1979, Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi; Martie 11, 1980, Teatrul dramatic, Baia Mare; Ianuarie 9, 1985, Teatrul Maghiar de stat, Sfântu Gheorghe; Martie 10, 1989, Teatrul "Nottara", Bucureşti

"Dramaturgul, conducându-şi atât de savuros procesul pamfletar, construind expert piramida maşinaţiilor, subterfugiilor, stratagemelor, dând o largă posibilitate prostiei, laşităţii, cinismului să se autodeclare, ba chiar să se lăfăie concupiscent în propriile lor ordurii pentru a ne provoca cea mai veselă stare repulsivă, amendându-le cu o voluptate comică foarte caracteristică şi apoftegme ironice admirabile, unele amintind parodia maziliană şi cea soresciană a sentenţiozităţii, recurge la un final scos din cutie, prin care în cuibul de pupeze e trimisă pasărea onestă să întreprindă operaţia de curăţenie generală." (Valentin Silvestru, România literară, 30 martie 1989)

"Comicul, uneori de proporţii groteşti, are, în comedia lui Tudor Popescu, o sursă foarte generoasă: contrastul dintre realitatea faptică şi realitatea vorbelor. Cuvintele îşi pierd, adică, orice conţinut etic, ele îndeplinesc funcţia unor măşti hâde, la care se apelează fără nici un scrupul ori de câte ori împrejurările o cer. Satira, acceptând că faptele descrise de dramaturg sunt derizorii, e aparent totuşi a cuvintelor, a unei demagogii odioase, în realitate vizează fapte antisociale şi antimorale ce se ascund după un limbaj formal politizat, fals patetic şi plin de clişee." (Ion Cocora, Tribuna, 22 martie 1979)

"Cuibul reuşeşte dificila performanţă de a ţine un spectacol de întindere normală în cadrele unei lungi şedinţe, ale unei şedinţe dilatate polemic, satiric, hiperbola scenică emanând un jet vezicant pentru epidermele convenţionale, de rutină, falsificate prin birocratism." (Titu Popescu, România liberă, 27 martie 1979)

ISPITA, Mai 17, 1979, Teatrul de stat, Reşiţa

"Drama istorică a oscilat întotdeauna între doi poli: acela al evocării şi reconstituirii «exacte», pe baza folosirii intensive a documentelor, şi acela al inspiraţiei libere, care ia istoria drept pretext pentru a dezbate, în fond, o problemă a contemporaneităţii. Cu cât epoca este mai îndepărtată, cu cât documentele sunt mai puţin numeroase, deci mai puţin constrângătoare, cu atât fantezia autorului se poate desfăşura cu mai multă uşurinţă. Ispita lui Tudor Popescu se înscrie în această serie. Nu scene de bătălie între daci şi romani, nu mari mişcări de mase ne prezintă Tudor Popescu în piesa sa, ci mişcări în conştiinţă, ecou al situaţiilor încordate, al bătăliilor în care era în joc însăşi soarta ţării." (Margareta Bărbuţă, Teatrul, 6/1979)

DULCEA IPOCRIZIE A BĂRBATULUI MATUR, Februarie 11, 1980, Teatrul "Ion Vasilescu", Bucureşti; Martie 6, 1980, Teatrul de stat, Reşiţa; Martie 13, 1980, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ; Iunie 19, 1980, Teatrul de stat, Oradea; Iulie 11, 1980, Teatrul Naţional, Craiova; Septembrie 22, 1984, Teatrul dramatic, Braşov; Noiembrie 3, 1984, Teatrul municipal, Ploieşti; Iunie 15, 1985, Teatrul de Nord, Satu Mare; Martie 25, 1987, Teatrul "Mihai Eminescu", Botoşani; Mai 5, 1992, Teatrul dramatic, Baia Mare

"Piesa se situează pe o platformă de meşteşug deja cucerită, un studiu de moravuri realizat cu mijloacele unui scriitor satiric pentru care observaţia de factură etică nu descărnează evenimentele, dar le imprimă o mişcare excentrică, reprezentativă tocmai prin abaterea de la normă. Între deziderate şi realităţi se interpun interdicţii rigide ori falsele simboluri ale unei fericiri cu tot dinadinsul, inoculate indivizilor prin toate mijloacele, inclusiv acelea ale tradiţiei «naturale», care conchide că viaţa «aşa trebuie să fie». Normalitatea devine astfel veşmântul în care se drapează, spre a izbândi, tocmai metehnele, ticurile şi agresiunea morală care o recuză." (Valentin Dumitrescu, Luceafărul, 26 ianuarie 1980)

"O comedie uşoară care nu-şi propune să satirizeze, ci doar să ironizeze cu o anume îngăduinţă omenească mici defecte cotidiene, un dialog vioi, spumos, în cele mai fericite cazuri presărat cu calambururi denotând spiritul ascuţit al autorului, caractere bine conturate, dar neieşind din sfera unor nepretenţioase şi fireşti observaţii a tipurilor existente în realitatea înconjurătoare, o desfăşurare a acţiunii în care neaşteptatul, lovitura de teatru, nu fac decât să conducă, printr-o tacită înşelegere cu publicul, spre acelaşi final relaxant, fericit, lăsând zâmbetul să persiste pe buzele spectatorului." (Miruna Ionescu, Scînteia tineretului, 11 ianuarie 1980)

"Comedie a micilor năravuri, Dulcea ipocrizie a bărbatului matur se cantonează în zona domesticului, pe care îl tulbură fantezist printr-un fel de noapte a încurcăturilor. Desfăşurarea cinematografică ne duce cu gândul la tehnica neorealismului italian, verva comică, la teatrul uşor şi uşuratic franţuzesc." (Constantin Radu-Maria, Teatrul, 4/1985)

ARTA PREZICERII PE TERMEN SCURT (Omul nu-i supus maşinii), Septembrie 18, 1980, Teatrul Naţional, Cluj-Napoca; Aprilie 1, 1981, Teatrul dramatic, Constanţa; Aprilie 23, 1989, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

"Această piesă are o serie de însuşiri care fac firească opţiunea repertorială a teatrului. În primul rând, acţiunea ei este interesantă datorită plasării în realitatea imediată, mai exact, într-o categorie de probleme (promovarea în funcţii de răspundere) hotărâtoare pentru asigurarea bunului mers al vieţii întregii societăţi, cât şi a fiecăruia dintre noi în parte. Vine apoi rândul calităţilor dramaturgice, textul incitând prin succesiunea şarjelor, baza lor constituind-o comicul, sub diversele sale forme de manifestare: al caracterelor, al situaţiilor, al limbajului. Dorinţa autorului este evidentă: punerea răului la zid prin râs. Şi sala râde mult, deşi tot ce se întâmplă pe scenă e foarte grav." (Arcadie Strahilevici, Dobrogea Nouă, 5 aprilie 1981)

"Omul nu-i supus maşinii face parte dintr-o trilogie începută cu Paradis de ocazie şi încheiată cu Vrăjitorul. Ca şi prima, această a doua piesă este desfăşurarea unei şedinţe, prilej de a demonta mecanismul anumitor conştiinţe viciate, a unor năravuri." (Ilie Calian, Făclia, 21 septembrie 1980)

"Se spune despre o uzină că a apelat la serviciul psihologilor în selectarea muncitorilor pentru funcţia de maistru. În urma investigaţiilor meticuloase, aceşti scormonitori în sufletul oamenilor au întocmit un tabel nominal. Conducerea întreprinderii, după plătirea sumelor cuvenite şi mulţumirile de rigoare, a numit pe posturile respective pe alţi oameni, fiindcă şi ea avea un tabel nominal, o listă a preferaţilor. De aici rezultă concluzia că ştiinţa reprezintă o forţă, dar nu pe cea mai mare." (Krizsan Zoltan)

NU NE NAŞTEM TOŢI LA ACEEAŞI VÂRSTĂ, Septembrie 20, 1980, Teatrul municipal, Ploieşti; Septembrie 25, 1980, Teatrul de stat, Arad; Decembrie 17, 1980, Teatrul Giuleşti, Bucureşti; Decembrie 28, 1980, Teatrul Naţional, Timişoara; Aprilie 11, 1981, Teatrul dramatic "Bacovia", Bacău; Decembrie 7, 1982, Teatrul dramatic, Constanţa; Noiembrie 29, 1985, Teatrul Naţional, Craiova; Aprilie 14, 1986, Teatrul de stat (secţia maghiară), Oradea; Octombrie 3, 1986, Teatrul "Al. Davila", Piteşti; Decembrie 19, 1987, Teatrul Naţional, Cluj-Napoca; Aprilie 22, 1988, Teatrul de stat (secţia maghiară), Sfântu Gheorghe; Decembrie 20, 1989, Teatrul de stat, Sibiu

"Nevoia acută a omului zilelor noastre de a-şi reexamina existenţa, de a-şi privi cu luciditate drumul parcurs, în momente decisive pentru propriul viitor, defineşte una din direcţiile tematice ale dramaturgiei noastre originale. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă se înscrie în această linie tematică, eroul său Ştefan fiind surprins într-un moment de dramatică interogaţie, de severă confruntare cu sine însuşi, cu trecutul său, cu modul de a înţelege şi acţiona în anumite împrejurări, care au lăsat o puternică amprentă asupra existenţei sale şi a altora. Şi dacă procesul de conştiinţă al eroului începe cu întrebarea, abruptă, neaşteptată, în calmul aparent al unei vieţi cotidiene banale: «Eu am trăit bine până acum?» - el se amplifică, angrenând un mic grup de personaje în sistemul de întrebări şi răspunsuri despre cum trăim, cum trebuie să trăim..." (Margareta Bărbuţă, Informaţia Bucureştiului, 24 decembrie 1980)

"Directă, sinceră, nelipsită de o undă lirică, beneficiind de simplitate, cât şi de ironia specifică omului simplu, piesa se integrează teatrului politic propunând în termeni convingători o meditaţie intimă asupra necesităţii de a fi tu însuţi întotdeauna, judecând realitatea în termenii adevărului." (Ileana Lucaciu, Săptămîna, 26 decembrie 1980)

"Realitatea complexă în care trăim nu se poate rezolva comod după cunoscuta schemă a happy-end-ului, viaţa e compusă şi din accidente, întâmplări pe care uneori nu le putem stăpâni şi care pot avea consecinţe nedorite, nudoar în ceea ce ne priveşte, ci şi pentru comunitatea în care existăm. Dar dragostea poate face lumină acolo unde singurătatea, oboseala şi rutina par să închidă toate drumurile. Chiar neîmplinită, ea modifică destine, schimbă traiectoria unei vieţi. Îi ajută pe oameni să comunice dincolo de diferenţele personale, ori de propriile păreri, implicându-i totodată în realitatea timpului prin acuta nevoie de frumuseţe şi adevăr pe care le-o crează." (din Caietul program al premierei de la Teatrul Giuleşti)

JOLLY JOKER, Decembrie 18, 1980, Teatrul dramatic, Braşov; Iulie 22, 1981, Teatrul Maghiar de stat, Sfântu Gheorghe; Ianuarie 31, 1981, Teatrul municipal, Ploieşti; Decembrie 4, 1981, Teatrul Naţional, Craiova; Februarie 11, 1982, Teatrul Naţional, Târgu Mureş; Martie 28, 1982, Teatrul de stat, Arad; Septembrie 21, 1983, Teatrul "Al. Davila", Piteşti; Februarie 21, 1984, Teatrul de stat, Oradea (regia Alexandru Darie); Mai 24, 1984, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad; Octombrie 19, 1984, Teatrul de stat (secţia germană), Sibiu; Iunie 28, 1986, Teatrul dramatic, Constanţa

"Tudor Popescu a ajuns un dramaturg de foarte mare popularitate, Jolly Joker fiind una din scrierile care îl exprimă şi îl reprezintă în cel mai înalt grad. Propunându-şi o operă de salubrizare socio-morală, dramaturgul manifestă faţă de malformaţiile vieţii înconjurătoare o intransigentă vehemenţă, denunţându-le cu un patos civic rar întâlnit. Limbajul său nu are nimic esopic: adevărul, oricât de dezagreabil, este scos la lumină, mecanismele aberante sunt demontate şi explicitate, măştile scoase, anomaliile subliniate, totul fiind circumscris amintitei acţiuni de asanare publică, de pe poziţiile unei înalte conştiinţe publice, puse în vibraţie de sentimentul datoriei faţă de societate." (Dumitru Chirilă, România literară, 3 mai 1984)

"Jolly Joker este caricatura în aquaforte a unui angrenaj social aparent imposibil de dislocat, în care cinstea, onestitatea, adevărul sunt noţiuni lipsite de valoare de întrebuinţare şi în care doar minciuna şi aranjamentul ilicit (fie ele şi făcute cu bune intenţii) pot rezolva, tot aparent, situaţiile de impas. Autorul adoptă aici atitudinea clasică a moralistului care şarjează până la demolare, pentru a construi, prin contrast, noul, idealul; ca şi la Caragiale, caricatura este enormă, spărgând tiparele realităţii imediate, dar rămânând ancorată în ea prin acuitatea observaţiei de detaliu, prin veridicitatea situaţiilor şi relaţiilor imaginate." (Dinu Kivu, Contemporanul, 10 februarie 1984)

INFERNUL BLÂND, Aprilie 10, 1981, Teatrul "Al. Davila", Piteşti

CASA NEBUNULUI, Ianuarie 14, 1982, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad; Martie 13, 1983, Teatrul "Mihai Eminescu", Botoşani; Mai 5, 1991, Teatrul "Luceafărul", Chişinău

"Piesa este un scurt intermezzo liric în creaţia satirică a lui Tudor Popescu, o piesă de respiraţie scurtă, un mic poem al cărui text se cere, parcă, acompaniat la chitară." (Ilie Rusu, Teatrul, 2/1981)

"Cu ambiţia de a ne reaminti că nu este doar un bun comediograf, Tudor Popescu reia - în Casa nebunului - o formulă dramatică dificilă şi, aparent, improprie vocaţiei sale, parabola cu implicaţii filozofice, centrată în jurul unor simboluri grave şi încărcată de un mesaj cu intenţii moraliste precise." (Dinu Kivu, Contemporanul, 29 ianuarie 1982)

LUNGĂ POVESTE DE DRAGOSTE, Mai 20, 1982, Teatrul "Maria Filotti", Brăila; Septembrie 20, 1984, Teatrul "Valah", Giurgiu; Ianuarie 25, 1990, Teatrul de stat, Sibiu

"În dramaturgia acestui prolific autor, care, în felul său original, face o oarecare concurenţă stării civile, satira şi comedia atârnă pe talger parcă mai greu decât drama. Observator ironic al unor moravuri care se cer incriminate, cu o netă vocaţie de cenzor al imposturii şi al fartiseismului, Tudor Popescu se afirmă şi în ipostază de cronicar al unor încleştări dureroase, de anvergură istorică. Urmărind evoluţia unui cuplu de-a lungul a două decenii, această piesă realistă are totodată reverberaţii simbolice: este drama unor destine violent modificate de convulsiile istoriei. Dragostea şi avatarurile ei, prilejuite de mersul implacabil al vremurilor, iată o parte a demonstraţiei dorite de autor, a cărui teză, implicită, exaltă într-un discurs dramatic despuiat de patos ca şi de patetisme." (Din Caietul program al premierei de la Teatrul de Stat Sibiu)

TRANSMITEM ÎN DIRECT, Noiembrie 6, 1982, Teatrul de stat, Turda; Iulie 10, 1983, Teatrul Naţional (secţia maghiară), Târgu Mureş; Mai 5, 1991, Televiziunea Română, Bucureşti

MILIONAR LA MINUT (Milionarul sărac), Aprilie 14, 1983, Teatrul dramatic, Braşov; Decembrie 28, 1983, Teatrul Giuleşti, Bucureşti; Martie 6, 1984, Teatrul de stat "Valea Jiului", Petroşani; Aprilie 12, 1984, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ; Mai 25, 1984, Teatrul dramatic, Baia Mare; Iulie 14, 1984, Teatrul dramatic, Constanţa; Noiembrie 1, 1984, Teatrul Naţional, Târgu Mureş; Mai 5, 1988, Teatrul dramatic, Galaţi

"Accentul Milionarului sărac cade pe demascarea hoţiei indirecte făcute cu precauţie şi o anume acoperire, ca practică de îmbogăţire personală de pe urma unor funcţii speculate contra servicii ori mită în bani şi obiecte. Punerea la zid a infractorilor (...) este susţinută estetic de Tudor Popescu prin utilizarea procedeului «lumii pe dos». Cel ce pretinde că este sărac este de fapt milionar. Păgubit fiind, el e cel dintâi care are interesul să păstreze secret acest fapt, ca să nu se afle de cât dispune. Vecinul binevoitor şi vigilent este mereu inoportun. Hoţii sunt în situaţia de a-l ameninţa pe cel pe care l-au prădat că îl vor divulga. În timpul spargerii ei sunt cei care se indignează de amploarea câştigurilor ilicite şi de făţărnicia tăinuirii lor." (Natalia Stancu, Scînteia, 19 mai 1983)

"Nu este deloc de mirare că teatrul lui Tudor Popescu s-a bucurat în ultimii ani de un mare succes de public, că, la un moment dat, el era printre cei mai jucaţi dramaturgi contemporani. Construcţia clară, cu subiecte şi personaje foarte apropiate spectatorului nostru, replica vie, alertă, abila simplitate a desfăşurării dramei, un umor dublat de bonomie şi un fior dramatic prezent chiar şi în comediile cele mai spumoase au făcut ca piesele să suscite interesul regizorilor şi să nască spectacole cu o îndelungată viaţă scenică. O ingenioasă comedie de situaţii este Milionarul sărac, situaţii construite din datele celei mai fireşti realităţi, la un prim nivel, pentru ca imediat ele să fie translate la un alt nivel, în care absurdul este cel ce naşte situaţia comică şi, implicit, satira." (Miruna Ionescu, S.L.A.S.T., 19 februarie 1984)

FERICIRE LOTO PRONOSPORT (Un suflet romantic), Martie 8, 1984, Teatrul Naţional, Craiova; Septembrie 23, 1984, Teatrul de stat, Reşiţa; Februarie 9, 1985, Teatrul de stat, Turda; Februarie 27, 1986, Teatrul Naţional, Târgu Mureş; Martie 9, 1986, Teatrul dramatic, Baia Mare; Septembrie 26, 1987, Teatrul Naţional (secţia maghiară), Timişoara

"«Sufletul romantic», reactivul care pune în evidenţă vidul sufletesc al celor trei bărbaţi, e o funcţionară drăguţă şi adultă, aflată într-o criză bovarică. Şi ea duce o existenţă anostă, perimetrată, dar venind în vacanţă şi travestindu-se în vampă, făcând oferte abracadabrante masculilor necunoscuţi, îşi închipuie că va trezi în vreunul gustul pentru extraordinar, cu expulzare violentă din banal. Are de-a face însă cu trei cazuri disperate - ceea ce o disperă şi pe ea, mai ales că în lupta dintre teluric şi celest, bărbaţii devin pedeştri şi ea va suporta, drept consecinţă neaşteptată, grosolănii de tot soiul grefate pe indiferentism mitocănesc, asezonat cu ricanări batjocoritoare de cea mai joasă speţă." (Valentin Silvestru, România literară, 27 martie 1986)

O DRAGOSTE NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ, Februarie 28, 1985, Teatrul Naţional, Timişoara; Iunie 21, 1985, Teatrul de Comedie, Bucureşti; Februarie 8, 1986, Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi, secţia Suceava; Februarie 8, 1987, Teatrul Naţional (secţia maghiară), Timişoara

"Un text cu o problematică limpede, a cărei semnificaţie nu necesită forări abisale pentru scoaterea la suprafaţă. Cinci personaje în căutarea fericirii. Cinci personaje uşor recognoscibile în viaţa de toate zilele, acoperind mai multe categorii temperamentale şi de caracter. În simplitatea sa, piesa propune o clară ieşire dintr-o posibilă dilemă: între două stiluri de viaţă opuse, opţiunea pentru adevăr este singura soluţie." (Din Caietul program al premierei de la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri Iaşi, secţia Suceava)

GREUTATEA OMULUI (Satana cel drept şi bun), Mai 23, 1985, Teatrul "Maria Filotti", Brăila; Octombrie 1, 1998, Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", Bucureşti

"Încotro se îndreaptă lumea contemporană scăpată din frâul bunului simţ, coborâtă la nivelul satisfacţiilor primare ale instinctului de reproducere? Dramaturgul Tudor Popescu propune spectatorilor câteva idei fundamentale, de reţinut pentru receptarea deplină a pulsului moral, a dezbaterii de actualitate cu un fundal parabolic. Personaje, amintind cu limpezime de «eroi» de tristă amintire ai istoriei contemporane se înfruntă şi se confruntă într-o luptă demitizatoare şi ucigaşă, pentru supremaţie, putere, pentru impunerea legilor nescrise ale decrepitudinii morale." (Daniela Cristescu, Viaţa studenţească, 19 iunie 1985)

NAPOLEON LA AUSTERLITZ (Domide contraatacă), Martie 27, 1986, Teatrul Naţional, Timişoara; Mai 5, 1987, Teatrul Municipal, Ploieşti; Septembrie 15, 1988, Teatrul dramatic, Braşov

"Titlul comediei comentează ironic universul spiritual al protagoniştilor. Corectori într-o editură, ei duc o existenţă searbădă şi cenuşie, animaţi de preocupări şi idealuri mărunte. Leneşi, superficiali, flecari, (...) eroii satirizaţi de Tudor Popescu îşi consumă timpul şi energia angajându-se în dispute forbalistice, făcând pronosticuri, bârfind, discutând despre reţete culinare sau îngurgitând prânzul pregătit după un adevărat ritual. Locul acţiunii amplifică semnificaţiile conflictului, subliniind, prin contrast, derizoriul personajelor. Într-un lăcaş al spiritului, marginalitatea lor capătă proporţii hiperbolice. Eroii sunt incapabili să termine corectura unei cărţi care evocă bătălia lui Napoleon la Austerlitz. Frânturi de fraze din acest volum, risipite printre conversaţiile fotbalistice sau culinare, sunt de un mare haz." (Ludmila Patlanjoglu, Teatrul, 7-8/1986)

"Domide e un «miel turbat» ce începe prin a se conforma habitudinilor unui clan de indivizi leneşi şi tembeli şi sfârşeşte prin a se răzvrăti şi pune ordine în locul cu pricina, într-un vis final. (...) E o morală adevărată în această piesă, căci sunt locuri în care omul ce munceşte cu credinţă şi dăruire, depăşind prin pricepere incapabilii, leneşii, produce o nelinişte activă printre aceştia şi chiar panică. (...) Sfârşitul e vesel, dar comedia e, în subteraneitatea ei, dramatică şi avertizează asupra primejdiei pe care o reprezintă conspiraţia mediocrităţilor." (Valentin Silvestru, România literară, 15 mai 1986)

SORANA (Departe dragostea se-ascunde), Martie 14, 1987, Teatrul de stat, Reşiţa; Octombrie 12, 1988, Teatrul din Sfântu Gheorghe, secţia română

"Nu este pentru prima dată când Tudor Popescu - aflat în plină glorie comediografică - se reculege în dramă, parcă oferindu-şi compensaţii reflexive în urma temerarelor sale bătălii satirice cu actualitatea. O dramă mai veche, Scaunul, ne-a rămas în memorie ca una dintre cele mai adânci meditaţii asupra timpului care dizolvă pasiunile politice şi umanizează istoria. De altfel, chiar comediile lui Tudor Popescu sunt, adesea, scuturate de un fior elegiac ce poetizează satira şi îi adânceşte semnificaţiile. De data aceasta ar părea că păşeşte pe drumul bătătorit al dramelor cu ilegalişti, tipografii conspirative şi damnaţi ai cauzei politice, dar toată această schemă devenită, prin exces, convenţională, este la autorul nostru înşelătoare, este pretextul, materialul narativ în jurul căruia se desfăşoară o parabolă despre raporturile dramatice dintre individ şi istorie, dintre destinele individuale şi istoria înţeleasă ca destin colectiv." (Mircea Ghiţulescu, Steaua, 4/1987)

"La prima vedere, Sorana este mai ales o piesă de dragoste. (...) Personajele - terţetul principal - au rpoporţii şi reacţii fireşti, banalizate deliberat, iar relaţiile dintre ele se rânduiesc sub specia eternului. Abia progresia acţiunii, apropierea ei de convulsia finală, le încarcă gesturile şi replicile cu o semnificaţie ideologică suplimentară, ce intervine pe nesimţite, aproape spontan, câştigându-şi astfel o marjă apreciabilă de veridicitate. Povestea Soranei - o femeia aflată în dilematica postură de a alege între doi pretendenţi, fiecare având calităţile şi defectele lui - debutează de altfel în plină neutralitate, nici petru, nici Nica, nedeclinându-şi la început adevăratele răspunderi sociale şi convingeri politice. Iar episodul «căderii măştilor» - căci există şi un asemenea episod în piesă - nu va modifica fundamental raporturile umane preexistente între cei trei, ci doar le va elibera dintr-o zonă a echivocurilor." (Dinu Kivu, Contemporanul, 1 mai 1987)

ZECE HOHOTE DE RÂS, Octombrie 24, 1987, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ; Decembrie 29, 1987, Teatrul de stat, Oradea

"O suită de «pastile dramatice» configurează spectacolul acesta de «hohote de râs» (numărul lor nici nu contează) - un fel de dialoguri libere, pe teme ce nu întrec măsura anecdoticului, savuroase prin ducerea subiectului până în pânzele negre ale absurdului, fără să pună la încercare răbdarea spectatorului. «Întotdeauna în două personaje - îşi defineşte Tudor Popescu însuşi formula dramatică nouă -, o pastilă dramatică surprinde momentul de vârf al unei situaţii limită, relatată, de regulă, în cheie comică, dar nu întotdeauna.» Probabil tocmai ezitarea între comic şi «altceva», suspendarea ridicolului pe pantele unei alegorii amare, fără ca prin asta limbajul să piardă din actualitate şi tărie, fac din aceste momente pe model caragialian veritabile exerciţii de caracteriologie rapidă, punând în valoare calităţile moralistului Tudor Popescu, autor ce ştie să iasă mereu din criza unei formule stabile, spre a se regăsi în alta." (Cristian Livescu, Tribuna, 18 februarie 1988)

AJUTOR, SALVAŢI UN DOBITOC (Hoţul sentimental), Mai 12, 1988, Teatrul de stat, Reşiţa; Mai 5, 1989, Teatrul evreiesc de stat, Bucureşti; Mai 5, 1993, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad

"O farsă cu câteva situaţii bine ticluite şi cu cel puţin două intenţii serioase. Cea dintâi este de a atrage atenţia asupra condiţiei creatorului, care, dacă vrea să rămână fidel misiunii sale de artist, îşi asumă şi consecinţele legate de chinurile creaţiei. Cea de-a doua urmăreşte satirizarea goanei după senzaţional propagată de o cinematografie de duzină. Această a doua intenţie îşi găseşte materializarea în însăşi trama comediei, în care tânărul timid şi cumsecade se travesteşte într-un hoţ fioros pentru a o cuceri pe tânăra violoncelistă pasionată spectatoare a filmelor senzaţionale şi contaminată de gustul aventurii, fapt care dă naştere unor situaţii amuzante, de un comic paradoxal. (Mioara Barbu, Teatrul, 3/1989)

EU HOŢ, TU HOŢ, EI BANDIŢI (Invenţia secolului), Martie 12, 1990, Teatrul "Maria Filotti", Brăila

NOAPTEA MARILOR SPERANŢE, Mai 22, 1988, Teatrul dramatic "Bacovia", Bacău; Decembrie 21, 1989, Teatrul de stat, Sibiu; Mai 5, 1988, Televiziunea Română, Bucureşti

"Partitură complexă şi greu de condus între melodramatismul înşelător al textului şi patetismul ironic al viziunii, personajul Delia face parte din galeria de caractere foarte generoase cu actorul. Hiperbolizarea elementelor «melo» introduce în spectacol o paradoxală orchestrare de elemente din zona realului şi cea a suprarealului, imaginea teatrală de ansamblu fiind apropiată de specia absurdului." (Teatrul, 2/1987)

OMUL CĂZUT DIN CER, Martie 26, 1992, Teatrul "Andrei Mureşan", Sfântu Gheorghe

SINGURĂTATEA CUCULUI (Pălăriile doamnei Olga), Aprilie 3, 1992, Teatrul "Maria Filotti", Brăila

"Multe din întrebările, dilemele perioadei post-revoluţionare ale vieţii noastre social-politice actuale, construiesc eşafodajul acestei comedii de real interes. Jocul semnificativ al ideilor şi caracterelor, al mentalităţilor, prejudecăţilor, vocabularul de lemn, perimat sau abia apărut din nou, capcanele libertăţii, corupţia, obsesia nocivă a banului şi economiei de piaţă, disputa sistemelor, haosul şi tensiunile sociale, exacerbarea stărilor conflictuale, nevoia de stabilitate, învrăjbirea şi împăcarea umană sunt tot atâtea pledoarii transfigurate artistic într-un spectacol politic contemporan." (Din Caietul program al premierei de la Teatrul Maria Filotti, Brăila)

SINUCIDEREA UNEI COCHETE, Mai 5, 1994, Teatrul "Valah", Giurgiu

BOALĂ INCOMPATIBILĂ (Dragostea şi tranziţia), Iulie 3, 1996, Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti

INVAZIA (Onorabila familie), Mai 5, 1996, Teatrul "Radu Stanca", Sibiu

ULTIMA DRAGOSTE A LUI DON JUAN, Martie 10, 1998, Centrul Cultural Francez, Iaşi

TARAI, MIREASA LUI IISUS, Aprilie 14, 1997, Radio Actualităţi, Bucureşti

ALEGERI ANTICIPATE, Octombrie 7, 1998, Teatrul "Ciprian", Buzău

[modifică] Inedite

POVESTE DE DRAGOSTE ÎN CIRCUIT (Şarpele monetar), inedit

NĂSCUT GATA ÎNSURAT (Vulturul zboară prea sus), inedit

IDOLUL DE TURTĂ DULCE (Sisif cel mic), inedit

TRIBUNALUL DIVORŢURILOR IMPOSIBILE, inedit

POVESTE DE DRAGOSTE DIN STRADA FELIX, inedit

ÎN BRAŢELE TIMPULUI, inedit

SURÂSUL CRISPINEI (Cane pictură), inedit

UN HAIDUC ÎN FUSTĂ CADRILATĂ, inedit

MINCINOSUL, inedit

MI-AM SPUS ADIO ŞI-AM PLECAT DIN MINE, inedit

GOI ÎN FAŢA DESTINULUI (trilogie) - FLUIERÂND PE GOLGOTA ÎN SUS, inedit - GOI ÎN FAŢA DESTINULUI - VREAU SĂ CRED ŞI N-AM UN DUMNEZEU, inedit

CAVALERII MESEI PĂTRATE, inedit

DUMNEZEU A MURIT LA ORA 6 FIX (Culai Nebunul), inedit

SINUCIGAŞUL DE LA ORA 9, inedit

SINUCIDEREA UNEI ADOLESCENTE (Moartea ca joacă), inedit

CINCI CLOVNI ÎN FAŢA TRECUTULUI, inedit

MAREA BUFONADĂ, inedit

CASA BLESTEMATĂ, inedit

AZILUL DE ZI, inedit

STRIGOIUL MEU DRAG, inedit

FERICIRE PENTRU TREI DECENII, inedit

NEFERICITUL DRACULA, inedit