Raritate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Raritatea este un concept central în economie. De fapt, economia neoclasică, şcoala actuală dominantă de economie, îşi defineşte raritatea ca domeniu: urmând definiţia dată de Lionel Robbins, raritatea este studiul alocării bunurilor rare. Raritatea înseamnă insuficienţa resurselor pentru a produce îndeajuns, pentru a îndeplini nevoile subiective, nelimitate. În mod alternativ, raritatea implică faptul că nu toate dintre scopurile societăţii pot fi atinse în acelaşi timp, astfel încât trebuie să se facă compromisuri sau schimburi între bunuri.

[modifică] Raritatea resurselor

Raritatea resurselor este definită ca fiind diferenţa dintre ceea ce oamenii îşi doresc şi cererea unui bun economic. Astfel, un bun este rar, dacă oamenii ar consuma mai mult din el în cazul în care ar fi gratis. Raritatea, notată cu S (din engleză scarcity) poate fi văzută ca o diferenţă între dorinţele unei persoane (D) şi posesiunile persoanei respective (P).

Matematic aceasta poate fi exprimată ca: S = D - P. Dacă P > D, există o stare de raritate negativă, abundenţa. Pentru majoritatea oamenilor dorinţele exced posesiunile şi acest lucru poate fi un stimul pentru succesul material. Pentru alţi oameni, dorinţa de posesiune poate conduce la conflicte, crime şi război. Filosoful iluminist David Hume, a scris că „toate conflictele pornesc de la raritate“.

[modifică] Raritatea bunurilor şi a serviciilor

Bunurile şi serviciile sunt rare din cauza disponibilităţii limitate a resurselor (a factorilor de producţie) şi a posibilităţilor limitate ale tehnologiei şi a priceperilor manageriale. Acestea determină locaţia barierei posibilităţilor de producţie, reprezentate sub forma unei curbe. Ineficienţele în folosirea resurselor (folosirea neadecvată a factorilor de producţie cum ar fi terenul sau capitalul) pot limita cantitatea produsă, astfel economia operează sub bariera posibilităţilor de producţie. Este dificil de redus toate ineficienţele, iar unii caracterizează ineficienţa instituţională prin termenul „raritate artificială“.

Acolo unde bunurile sunt rare, este necesar ca societatea să hotărască cum vor fi alocate şi folosite. Economiştii studiază (printre altele) dacă societăţile alocă aceste resurse în mod optimal, dar şi eşecurile acestora de a atinge această optimalitate, ceea ce înseamnă că sunt ineficiente.

De exemplu, toţi am vrea să deţinem bijuterii de aur. Totuşi, cantitatea de aur disponibilă este limitată, astfel încât este necesar să se hotărască modul de alocare al acestei resurse. Într-o economie de piaţă acest lucru se realizează prin intermediul comerţului. (Alte căi care conduc la luarea acestei decizii implică tradiţia, democraţia comunităţii şi guvernarea.) Pe piaţă, indivizii şi organizaţiile (cum ar fi corporaţiile) fac schimburi comerciale, realocând resursele în direcţia în care sunt dorite cel mai mult de acei care au putere de cumpărare. Într-un sistem al pieţei care operează fără restricţii, rata schimburilor dintre diferite resurse sau preţul se vor ajusta astfel încât cererea să fie egală cu oferta. Unul din rolurile economistului este de a descoperi relaţia dintre cerere şi ofertă şi de a dezvolta mecanisme, cum ar fi sistemul de preţuri, bonusurile şi penalizările, pentru a obţine un rezultat optim (exprimat în termeni de bunăstare a consumatorului).

Unii consideră definiţia de mai sus invalidă, pe motivul că presupune faptul că nevoile umane sunt nelimitate. „Nevoi nelimitate“ pare să fie produs al îndoctrinării (prin publicitate, mod de viaţă, conformarea la stilul de viaţă american). Unii consideră că dorinţa de a atinge o poziţie socială înaltă conduce la un mod de viaţă materialist. În mod alternativ, infinitatea dorinţelor poate fi rezultatul caracterului nesatisfăcător al muncii într-o economie capitalistă; nevoia care rezultă dintr-o muncă necreativă, folosită pentru a produce ceva ce nu prezintă interes (cu excepţia câştigării unui salariu) poate fi „rezolvată“ cumpărând produsul dispensabil. Astfel în News from Nowhere, un roman marxist oarecum utopic scris de William Morris, existenţa unei munci creative ajută la abolirea rarităţii produselor. Oricum, majoritatea economiştilor nu sunt de acord cu aceste critici.

Este probabil ca anumite bunuri intangibile să rămână rare prin definiţie sau prin design; exemplele ar putea include faima sau calitatea de membru al unei elite. Acestea sunt exemple de raritate artificială. Costul resursei necesare oferirii titlului de "cavaler de onoare" este mult mai mic în comparaţie cu valoarea acestui titlu.

Teme ale microeconomiei

Raritate | Cost de oportunitate | Cerere şi ofertă | Elasticitate | Surplus economic | Agregarea cererii individiale | Teoria consumatorului | Producţie | Costuri | Sistem de preţuri | Formele pieţei | Economia bunăstării | Funcţionarea deficitară a pieţei