Paul Signac

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Paul Signac - Portret de Édouard Manet
Extinde
Paul Signac - Portret de Édouard Manet

Paul Signac (*11 noiembrie 1863, Paris - †15 august 1935, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionst, grafician şi acuarelist, discipol al lui Georges Seurat şi - împreună cu el - teoretician al tehnicei divizioniste în pictură.

[modifică] Viaţa şi Opera

Paul Signac s-a născut la Paris, fiu al unui negustor înstărit şi fabricant de harnaşamente. Intenţiona să devină arhitect, nu termină însă studiile liceale şi, în 1880, se decide pentru pictură, familia asigurându-i independenţa financiară. Fascinat de operele lui Claude Monet, fără nici un fel de pregătire în profesie, începe să picteze peisaje împreună cu prietenul său Armand Guillaumin, un pictor din cercul impresioniştilor, instalându-şi şevaletul pe malul Senei sau pe plaja din Port en Bessin. În 1883, frecventează câteva luni atelierul lui Siegfried Bing. Energic şi sociabil, Signac participă în 1884 în mod activ la înfiinţarea "Societăţii Artiştilor Independenţi", care organizează expoziţii fără a avea un juriu de selecţie.

Paul Signac: Portretul lui Félix Fénéon, 1890
Extinde
Paul Signac: Portretul lui Félix Fénéon, 1890

În 1885 intră în contact cu tinerii artişti grupaţi în jurul Georges Seurat şi devine un entuziast adept al tehnicii divizioniste iniţiată de Seurat, metodă care constă în juxtapunerea direct pe pânză a micilor tuşee de culoare în stare pură, lăsând privirii de la distanţâ recompunerea tonurilor dorite de artist. Signac se interesează de lucrarea lui Charles Henry, "Introducere în estetica ştiinţifică", şi elaborează el însuşi bazele teoretice ale divizionismului în lucrarea "D'Eugène Delacroix au neo-impressionnisme" ("De la Eugène Delacroix la neoimpresionism"), care va apare în 1899. Termenul de neoimpresionism fusese creat de criticul de artă Félix Fénéon: "Adevărul este că metoda neoimpresionistă impune o delicateţe excepţională a ochiului" ("L'Art moderne", Bruxelles, 19 septembrie 1886). "Tehnica divizării - scrie Signac - nu asigură prin amestecul optic al elementelor pure numai un maximum de luminozitate, ci, prin dozarea şi echilibrarea acestor elemente după regulile contrastului, garantează de asemenea armonia totală a operei". Se interesează şi de redarea figurilor omeneşti, multiplicând schiţele de la litografii până la compoziţii de mari dimensiuni.

Paul Signac: Portul Saint-Tropez, 1899
Extinde
Paul Signac: Portul Saint-Tropez, 1899

Anul 1892 marchează o etapă importantă în viaţa lui Signac. După perioade de lucru prin porturile Franţei, petrece cea mai mare parte a timpului în Saint-Tropez, unde îşi construieşte o casă cu un atelier, şi invită prieteni artişti pentru a lucra împreună. În acelaşi an se căsătoreşte cu Berthe Roblès, o rudă îndepărtată a lui Camille Pissarro. Călătoreşte pe un mic vas cu pânze, botezat "Olympia" în onoarea lui Édouard Manet, realizând compoziţii în acuarelă, schiţate rapid după natură, pe care apoi le dezvoltă în atelier sub forma unor tablouri mari pe pânză.

După 1896, măreşte treptat suprafeţele culorilor, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de tehnica pointillistă, dar păstrând întreaga prospeţime şi pregnanţă optică a materiei colorate. În fiecare an ia parte cu mai multe tablouri la expoziţiile "Societăţii Artiştilor Independenţi", al cărei preşedinte devine în 1908. Începând din 1910, acuarela devine metoda preferată a lui Signac şi realizează numeroase tablouri peisagistice în timpul peregrinărilor sale prin Collioure, Port-en-Bressin, La Rochelle, Marseille şi Veneţia. Fluiditatea monocromă în apă îi asigură mai multă libertate decât pictura în ulei, este mai puţin precisă, dar mai bogată în luminozitate.

După moartea lui Seurat în 1891, contribuie la catalagorea operelor acestuia, cu care organizează o expoziţie memorială postumă.

Paul Signac s-a bucurat încă din cursul vieţii de o recunoaştere unanimă ca artist. A primit, succesiv, toate gradele ordinului "Legiunea de Onoare" şi a fost primar în Montmartre. Când a murit în vârstă de 72 de ani, în 1935, stilul pentru care şi-a dedicat toată viaţa încetase de mult să mai fie revoluţionar.

[modifică] Bibliografie

  • Henri Perruchot: La vie de Signac, Paris, 1966
  • Catalogue de l'exposition Paul Signac, Musée de Louvre, Paris, 1963-1964

[modifică] Legături externe