Opoziţia de dreapta

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este parte a seriei
Comunism

Şcoli ale comunismului
Marxism · Leninism
Stalinism · Troţkism
Maoism · Franklinism
Comunism de stânga
Comunism religios
Anarho-comunism


Partide comuniste
Partid comunist
Listă de partide comuniste
Partidul Bolşevic
Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice
Partidul Comunist Român
Internaţionala Communistă


State comuniste
State istorice importante:
Uniunea Sovietică
Bulgaria
Cehoslovacia
Germania de Est
Iugoslavia
Polonia
România
Ungaria
State actuale:
China
Coreea de Nord
Cuba
Laos
Vietnam


Alte articole
Revoluţie comunistă
Revoluţia din Octombrie
Marxism-leninism
Pactul de la Varşovia
CAER
Socialism
Economie planificată
Anti-comunism

editează acest cadru

Opoziţia de dreapta a fost numele dat tendinţei politice manifestate în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui reprezentanţi principali au fost Nicolai Buharin şi Alexei Rîkov. A fost numele dat de asemenea criticilor din "aripii de dreapta" din cadrul mişcării comuniste internaţionale, în mod particular în cazul acelora care s-au coagulat în Opoziţia Comunistă Internaţională. Trebuie reţinut că prin opoziţie de dreapta se înţelege poziţia acestei mişcări faţă de alte mişcări comuniste internaţionale din spectrul tradiţional. Relativ la curentul politic general comunist, opoziţia de dreapta rămâne ferm antrenată în curentul de stânga.

Cuprins

[modifică] Apariţia opoziţiei de dreapta

Lupta pentru putere în Uniunea Sovietică după moartea lui Lenin a generat trei mari tendinţe în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acestea au fost descride de Lev Troţki ca fiind de dreapta, de centru şi de stânga, fiecare bazate pe o clasă specifică sau pe un grup de interese. Troţki a afirmat că tendinţa lui, aceea a opoziţiei de stânga, reprezenta tradiţiile internaţionaliste ale clasei muncitoare. Tendinţa condusă de Stalin a fost descrisă ca fiind de centru, bazată pe birocraţia de partid şi de stat, având tendinţa să schimbe alianţele între stânga şi dreapta. Tendinţa de dreapta a fost identificată cu gruparea lui Buharin şi Rîkov. S-a spus că aceştia ar fi reprezentat interesele ţăranilor şi ar fi fost primejdioşi, deoarece aveau tendinţa de restaurare a capitalismului.

S-a spus mai târziu că aceste trei tendinţe, (o "stângă" muncitorească, un "centru" birocratic şi o "dreaptă" tărănească), au putut fi găsite în mai toate partidele comuniste importante din întreaga lume. Practic, în fiecare secţiune a Internaţionalei Comuniste (Comintern) s-a găsit o "aripă de stânga" troţkistă sprijinitoare a revoluţiei mondiale, tot aşa cum existau sprijinitori ai stalinismului şi ai teoriei socialismului într-o singură ţară. O "aripă de dreapta" s-a dezvoltat numai într-o mică parte a partidelor comuniste, iar acolo unde a apărut, ea s-a aflat în contradicţie cu cele de "stânga" şi de "centru". Această situaţie a apărut deoarece tendinţele de dreapta nu erau critice la adresa Cominternului sau la adresa regimului stalinist, ci doar la adresa propriilor lideri ai partidelor comuniste.

Este greu de afirmat că toate "opoziţiile de dreapta" pot fi considerate ca o tendinţa internaţională unitară, de vreme ce erau interesate doar de problemele din ţările lor şi din partidele lor. De aceea, opoziţia de dreapta a fost mult mai fragmentată decât cea de stânga. Mai trebui spus însă că diferitele facţiuni ale opoziţiei de dreapta s-au grupat pentru a forma Opoziţia Comunistă Internaţională (OCI).

[modifică] Soarta opoziţiei de dreapta din Uniunea Sovietică

Stalin şi facţiunea lui de "centru" au fost la început aliaţii lui Buharin şi ai opoziţiei de dreapta, luptând împreună pentru înfrângerea lui Troţki şi a stângii. După ce Troţki a fost îndepărtat din lupta pentru putere, iar stângiştii lui au fost marginalizaţi, Stalin şi-a atacat foştii aliaţi. Buharin şi membrii facţiunii de dreapta au fost la rândul lor marginalizaţi şi îndepărtaţi din cele mai influente poziţii din rândul partidului comunist şi ale guvernului sovietic.

Buharin a fost izolat de aliaţii lui internaţionali şi, odată cu creşterea intensităţii represiunii staliniste, a fost incapabil să lupte fostului să aliat. Spre deosebire de Troţki, care reuşise să înjghebeze o mişcare antistalinistă, Buharin şi tovarăşii lui de drum au capitulat şi şi-au recunoscut "erorile lor ideologice". Ei au fost reabilitaţi pentru o scurtă perioadă de timp, (deşi nici unul nu s-a întors în fostele lor funcţii, ci au fost ţinuţi în posturi mărunte), pentru a fi în sfârşit eliminaţi fizic în timpul Marii Epurări.


[modifică] Fondarea Opoziţiei Comuniste Internaţionale (OCI)

Diferitele grupuri ale opoziţiei de dreapta aliate cu Buharin în interiorul Cominternului au fost forţate să-şi formeze propria lor organizaţie, dar au fost în schimb epuraţi din secţiunile naţionale ale orhanizaţiei comuniste internaţionale. În Europa, cel mai important şi mai numeros grup dintre aceste organizaţii a fost Opoziţia Partidului Comunist (KPO) din Germania, condusă de Heinrich Brandler. În Statele Unite ale Americii, Jay Lovestone, Bertram Wolfe şi sprijinitorii lor au fondat Partidul Comunist (Opoziţia)PC(O) şi au publicat ziarul Workers Age. În Canada, Liga de Educaţie Marxistă a fost formată ca secţiune a PC(O) şi a devenit afiliată la Cooperative Commonwealth Federation. Totuşi, până la sfârşitul anului 1939, amândouă aceste organizaţii, atât cea din Toronto, cât şi cea din Montreal, aui dispărut.

În câteva locuri, grupurile comuniste afiliate la OCI au reuşit să aibă succese mai importante decât cele afiliate la Cominternul stalinist. De exemplu, în Suedia, Partidul Socialist afiliat la OCI a câştigat 5,7% din voturile din alegerile din 1935 pentru Riksdag, depăsind secţia locală a Cominternului, care a primit numai 3,9% din voturi.

În Spania, Bloque Obrero y Campesino (BOC) condus de Joaquin Maurin, afiliat la OCI, a fost pentru o vreme mai mare şi mai important decât Partidul Comunist Spaniol oficial. Mai târziu, BOC a fuzionat cu organizaţia condusă de Andres Nin – Izquierda Comunista în 1935, pentru a forma POUM, care a fost cel mai important partid sprijinitor al celei de-a doua republică spaniolă în timpul războiului civil. Maurin a devenit Secretar General al POUM, dar a fost arestat la începutul războiului civil. Ca urmare, Nin, un fost troţkist, a devenit noul conducător al POUM.

Per total, OCI a avut partide membre în 15 ţări în timpul deceniului patru al secolului al XX-lea. Totuşi, OCI şi partidele afiliate nu se considerau membri ai unei noi Internaţionale, ci doar o facţiune care a fost exclusă din Comintern împotriva voinţei ei. OCI permitea membrilor săi să apere propriile poziţii aşa cum credeau aceştia de cuvinţă.

În ciuda faptului că au fost identificaţi cu Buharin, OCI sprijinea în mare parte politicile economice staliniste, (cărora Buharin li se opusese), aşa cum erau planurile cincinale, concepute pentru industrializarea rapidă a ţării, sau cum a fost colectivizarea agriculturii. Mai mult de atât, ei au sprijinit prima fază a proceselor de la Moscova. Principalele diferenţe faţă politica lui Stalin şi a Cominternului erau cele care priveau democraţia internă din Internaţionala Comunistă, rolul conducător pe care şi-l aroga Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în cadrul organizaţiei şi a secţiunilor naţionale, dar şi politica internă stalinistă, în mod special politica Frontului Popular.

În plus, când Procesele de la Moscova au intrat în a doua lor fază şi Buharin şi sprijinitorii lui au fost cei judecaţi, au apăruit discuţii în interiorul OCI asupra alegerii opoziţiei în interiorul Cominternului versus crearea unei noi Internaţionale, care să rivalizeze cu cea stalinistă, aşa cum a făcut Troţki cu a sa Internaţională a patra.

[modifică] Sfârşitul opoziţiei de dreapta

În februarie 1938, la Congresul Revoluţionar Socialist de la Paris, Opoziţia Comunistă Internaţională şi Centrul Marxist Revoluţionar Internaţional din Londra, (condus de Partidul Laburist Independent Britanic) a organizat Biroul Internaţional pentru Unitate Revoluţionară Socialistă. BIURS era o organizaţie eclectică de centru. "Centrismul" se referă la faptul că membrii blocului gravitau undeva între social democraţie şi comunismul revoluţionar. Acestea erau problemele ideologice cu care se confruntau sprijinitorii lui Buharin, în condiţiile în care spaţiul lor de manevră politică era extrem de redus. Ideile lor difereau prea puţin de cele ale social-democraţiei şi le ofera puţine motive la o existenţă politică independentă.

În SUA, PC(O) al lui Lovestone şi-a schimbat numele în Liga Comunistă Idependentă a Muncii, iar mai apoi în Liga Independentă a Muncii, marcând astfel ruptura de comunism. Această ligă s-a scindat de două ori. Prima scindare a vut loc în anii de început, datorită refuzului majorităţii membrilor de a critica politica internă stalinistă, ceea ce a dus la plecarea lui Ben Gitlow din 1933. Mai târziu, o dispută internă dintre Lovestone şi Bertram Wolfe asupra problemelor războiului a scindat a doua oară liga. În 1939, grupul a văzut în războiul care era pe cale să se declanşeze un conflict imperialist şi s-a opus participării americane la conflagraţie. Totuşi, după înfrângerea Franţei din 1940, poziţia lui Lovestone a început să se schimbe, şi deşi se mai opunea încă intrării Americii în război, aproba însă ajutorului dat Angliei (cunoscut sub numele de programul Lend-Lease). În tot acest timp, Wolfe a continuat să sprijine politica mai veche antirăzboinică şi izolaţionistă. Odată cu trecerea timpului, erau din ce în ce mai puţine motive ca Liga Independentă a Muncii să-şi continue existenţă, atâta vreme cât politica lor era identică cu cea a social-democraţilor. La sfârşitul anului 1940, conducerea Ligii a hotărât să dizolve organizaţia, o rezoluţie în acest sens fiind adoptată la ultima convenţie din 28 şi 29 decembrie.

În tmpul celui de-al doilea război mondial, Opoziţia Comunistă Internaţională din Europa a dispărut şi ea. Mişcarea puternică din Germania a fost obligată să treacă în ilegalitate în cel de-al treilea Reich, pentru a fi în cele din urmă distrusă. Mişcarea spaniolă a fost reprimată de Partidul Comunist Spaniol de orientare stalinistă şi în cele din urmă distrusă definitiv de victoria fasciştilor lui Francisco Franco. În restul Europei ocupate de nazişti nu a rezistat nici o organizaţie a opoziţiei de dreapta. În mod neaşteptat, o facţiune a organizaţiei suedeze conduse de Nils Flyg s-a apropiat de nazism în timpul războiului, pentru ca după încheierea conflagraţiei mondiale să dispară.

Foştii sprijinitori ai opoziţiei de dreapta din SUA au intrat în rândurile aripii de dreapta a mişcării muncitoreşti şi s-au angajat în activităţi anticomuniste, iar Lovestone a lucrat pentru mulţi ani atât pentru AFL-CIO, cât şi pentru CIA. În alte ţări, membrii opoziţiei de dreapta s-au încadrat în curentul principal social-democrat antistalinist, sau, dimpotrivă, s-au aliniat politicii staliniste.


[modifică] Listă a grupurilor asociate cu OCI

  • Kommunistische Partei Deutschlands - Opposition (Germania)
  • SKP AL Kihlbom (Suedia)
  • Partidul Comunist (OPOZIŢIA) (SUA)
În alte limbi