Religia dacilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Motto:

Prin vise-mi trece Decebal
Călare şi însângerat,
Ne`nfrânt de-al cotropirii val,
Un trăsnet dur , nefulgerat.
(Pavel Coruţ - Trăsnetul geto-dac)

Cuprins

Populaţii vikinge din Suedia, Norvegia şi mai ales Islanda utlizau simbolul capului de lup, acelaşi pe care îl aveau şi geţii ca steag.

Aşezaţi la răscruce de drumuri, într-un ţinut bogat, dacii au fost obligaţi să lupte, să moară pentru dorinţa de a fi liberi. Duşmanii au încercat să le slăbească puterea, să-i alunge pe alte meleaguri, însă ei reuşeau să se ridice după fiecare lovitură. Istoria dacilor este tragică, aflându-se într-o permanenţă instabilitate şi luptă pentru putere şi stăpânire, însă cultura, credinţa şi faptele lor relevă faptul că rezistenţa lor este mai presus de înţelegerea noastră. Ei au rămas o adevarată sursă de energie psihică pentru urmaşii lor, un laitmotiv al existenţei.

Geto-dacii fac parte din marea familie a tracilor indo-europeni. În secolul al VI-lea î.e.n., geto-dacii şi moesii, alcătuiau ramura nordică a tracilor, populaţie băştinaşă a teritoriului situat între Carpaţi şi Valea Dunării de jos. Geto-dacii şi-au exprimat adesea dorinţa de a trăi liberi, purtănd războie de apărare: regele Dromichete împotriva lui Lisimah, regele elenistic al Traciei, Oroles cu celto-bastarnii.

[modifică] Burebista

În secolul I i.e.n. Burebista (82-44 i.e.n.) devine rege si judecător suprem al statului geto-dac întemeiat chiar de el pe cale diplomatică sau chiar prin luptă. Noul stat a cunoscut o înflorire economico-socială, reuşind să dezvolte forţele de producţie, forţele militare.

Burebista a dus o politica activă împotriva Imperiului roman, opunându-se înaintării acestuia în Balcani. Astfel aflăm că dacii se foloseau de orice pretext pentru a slăbi forţa dusmanilor. Pentru alegerea momentelor de intervenţie în bătălie se organizau adevarate demonstraţii. Una dintre cele mai cunoscute ar fi cea cu cei doi lupi care se băteau intre ei, iar când în lupta intervenea cel de-al treilea, primii doi se năpusteau asupra ultimului. Aşa au decis că nu ar fi cazul încă să pornească împotriva romanilor care se aflau deja în conflict cu alte popoare, ci să aştepte clipa favorabilă. Aliat cu Pompei care, din nefericire, va fi învins de Cezar, Burebista reuşeşte să trezească ura romanilor faţă de mult râvnitul ţinut al dacilor. Cezar incearcă să pedepsească amestecul lui Burebista, dar ambii vor avea parte de un sfarşit rapid, neaşteptat.

Lupta pentru asigurarea stabilităţii economice este prezentă încă din acele vremuri astfel că societatea era divizată, fiind formată din oamenii bogaţi, numiţi tarabostes (aristocraţi - de obicei conducători militari care primeau o parte însemnată din prăzile de război), recunoscuţi după îmbrăcăminte, comati (oamenii liberi) ; nu există dovezi că ar fi existat sclavi. Totuşi, dacii nefiind un popor războinic, aveau diverse ocupaţii: agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea metalelor, facerea obiectelor din lut şi ceramica. Datorită aşezărilor greceşti ei vor deveni şi negustori.

După uciderea regelui Burebista, statul suferă pierderi teritoriale importante, nemaiajungând niciodată la o suprafaţă atât de vastă. Statul a fost condus de marele preot Deceneu care a dat poporului speranţa de a merge mai departe. Se dezvoltă viaţa spirituală reflectată prin manifestări artistice, desene, garvuri, picturi rupestre, sculpturi, figurine din lut, etc. El îi îndeamnă spre a avea o viaţă morală, fără excese si creează chiar un cod de legi. Reuşeşte să trezească un popor din letargia viţelor-de-vie şi să le dea în schimb pacea supremă. Credinţa lor în nemurire poate justifica uşurinţa cu care se mobilizau în lupte, dar şi conceptul că viaţa de supus, de învins nu merită trăită, luptând astfel până la ultima suflare. Se poate presupune însă că luptătorii erau convinşi de preoţi că sacrificându-se ei vor ajunge în „paradisul zamolxian”.

În cartea ,,Getica” istoricul Iordanes (VI.e.n) face nişte afirmaţii uluitoare referitoare la cunoştinţele strămoşilor geto-daci. Ne spune că Deceneu, „preotul lui Zamolxe”, i-a invăţat, printre altele, că Pământul este un glob, planetele nu sunt fixe, ci se mişcă potrivit unor legi. Deceneu le-a împărtăşit geto-dacilor logica, etica şi legi ale naturii. A trebuit să treacă multă vreme ca să redescoperim ce ştiau aceia care sunt consideraţi primitivi. Ei foloseau natura în interesul lor, ştiau plantele medicinale pe care le foloseau ca leacuri pentru diferite dureri si boli, erau preocupaţi de igienă (există urme ale canalizărilor, recipiente în care era păstrată apa).

Preoţii se bucurau in acele vremuri de mai multe funcţii, ei putând să judece, erau trimişi soli pentru încheierea tratatelor, aveau cunoştinte profunde despre matematică, astronomie si medicină.

[modifică] Religia dacilor

[modifică] Zamolxe

Religia dacilor reuşeşte să creeze polemnică şi acum, unii afirmând că ar fi politeistă, alţii monoteistă, dar lucrul cel mai evident este că Zamolxe (Zalmoxe, Zamolxis, Zalmoxis) era considerat zeul suprem. El a primit diferite titluri: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu chiar şi ,,şarlatan”, sclav al lui Pitagora. Însă după calculele mai multor istorici această întâlnire nu ar fi fost posibilă pentru că Zamolxe a existat cu mult înaintea lui Pitagora. Indiferent de titlu, de rangul deţinut, faptele lui şi învăţăturile lăsate dacilor vorbesc de la sine, reuşind să dea dacilor o minte şi un spirit superior comparativ cu alte popoare care încă se rugau la animale în vremea aceea. Tot Zamolxe a fost cel care a afirmat că nu poţi să vindeci trupul fără a ţine seama de suflet[1], dovedind cunoştinţe profunde în psihologie. Învăţăturile dacilor erau complexe, dovedind înalte cunoştinţe ştiinţifice (astronomie, matematică, medicină).

Zamolxe, lăsând multe invăţături discipolilor, s-a retras intr-o peşteră ( sub ceasul solar din ceramica de la Sarmisegetuza se presupune că ar fi existat o peşteră, apoi, în Peştera Pahomie, numită şi Peştera lui Zamolxis sau Peştera Polovragi ) unde ar fi stat timp de 4 ani, iar contactul cu cei din jurul lui a fost aproape inexistent. Legendele din Valea Olteţului susţin că Peştera Polovragi, aflată in inima muntelui şi a cărei lungime depăşeşte 10 km, ar fi făcut legatură cu Transilvania, în apropierea sanctuarului de la Sarmisegetuza. În acele vremuri existau oameni care îşi trăiau viaţa izolaţi de ceilalţi, în condiţii aspre, într-o stare de meditaţie şi curăţenie morală. De altfel şi dacii se rugau în liniştea şi întelepciunea munţilor suri trecerea lor lăsând dovezi vizibile şi în zilele noastre (Ceahlău, Grădiştea Muncelui, Munţii Apuseni). Retragerea în sânul naturii poate fi interpretată ca o perioadă de refacere psihică şi fizică a lui Zamolxe după ce şi-a dus misiunea la sfârşit şi nu o metodă de a se face divinizat. Constatând cât de multe îmbunătăţiri a adus acesta in vieţile dacilor este imposibil să fi fost un impostor, un mistic sau un simplu om. Nu a fost zeu, ci un om de geniu care a reuşit să atingă nemurirea prin ce a lăsat în urmă.

[modifică] Sarmisegetuza

Sarmisegetuza se ştie că a fost centrul, capitala statului dac, însă misterul continuă. Cetate fortificată, sanctuar, centru spiritual, necropola, altar al zeului soare, sanctuar-calendar, toate indică aceeaşi construcţie mareaţă în care ştiinţa strămoşilor se reflecta.

Faptul că se faceau sacrificii umane reuşeşte să dea fiori în zilele noastre. Totuşi, „mesagerii” se simţeau onoraţi să meargă la zeul suprem. Ei erau aleşi dintre cei mai buni tineri, sacrificiul fiind voluntar. Ritualul se presupune că se desfăşura în incinta sacra circulară din Sarmisegetuza o dată la 4 ani (sau o dată la 5 ani). Dacii au reuşit să iasă în evidenţă şi prin spiritul lor superior, puterea lor de a ierta, redând libertatea multor prizonieri de război.

[modifică] Simbolul lupului

Lupul, simbol al inteligenţei, dreptăţii şi nesupunerii, apare foarte des în viaţa dacilor. Ei foloseau capetele de lupi şi şerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul alergării amplificând rezonanţa sonoră. Dacii luptau alături de lupi la care însă nu se închinau şi de care nici nu se temeau, apreciindu-i pentru curajul, forţa şi nesupunerea lor . După moartea lui Deceneu se cunosc puţine informaţii despre daci, fiind precizate numele unor regi: Comosicus, Coryllus, Dorpaneus.

[modifică] Decebal

Dacii vor răsări pe paginile istoricilor o dată cu venirea lui Decebal (87-106) rege care, în 87 reface statul dac. În acelaşi an se reiau luptele cu romanii, dacii obţinând victorii incredibile . Statul dac al lui Decebal este mai puternic ca a lui Burebista, mai mic ca întindere, dar cu un stadiu înalt de cultură materială. Din această perioadă datează multe din construcţiile de la Sarmisegetuza, locuinţe bogate, numeroase unelte din fier.

Bogăţiile Daciei şi dorinţa de răzbunare l-au atras pe Traian, care după două razboaie grele reuşeşte să transforme Dacia în provincie romana. Decebal este cel din urmă rege al dacilor, un simbol al întelepciunii, al forţei , curajului si puterii de a lupta ca un adevarat conducator. În vremea în care puţini îndrăzneau să supere Imperiul roman, el a reuşit chiar să obţină victorii. Tristă si regretabilă este moartea sa - un adevarat părinte al dacilor el a trebuit să-şi ia viata pentru nu a cădea prizonier. Durerea de a-ţi vedea neamul doborât, învins probabil a fost cea mai mare pedeapsă. Trist şi regretabil este faptul că el a fost trădat de cei din acelaşi neam cu el, pentru cei pentru care a luptat.

Moartea lui Decebal, ultimul rege dac, înseamnă învăluirea în ceaţă a valorilor autohtone. Cei rămaşi vor asimila elemente noi de la cuceritori, proces cunoscut sub numele de romanizare. Poporul nou format va fi botezat în religia crestinismului. Legendele spun că Apostolul Andrei a fost condus spre Dacia de un lup. Oricum ar fi, dacii au acceptat cu uşurinţă crestinismul pentru că multe elemente ale noii religii erau deja practicate de ei.

Istoria reprezintă locul din care noi am izvorât, astfel că nu ne putem cunoaşte pe noi inşine fără a şti de unde venim şi de unde ne extragem esenţa vitalităţii şi puterea de a merge mai departe. Cu toţii suntem datori să ne cunoştem strămoşii, să-i cinstim si să le mulţumim pentru că datorită lor noi mai existăm, iar cunoaşterea lor ne va ajuta să ne găsim drumul în viaţă şi mai ales un ţel pentru care să luptăm.

[modifică] Bibliografie

  • Dumitru Berciu, ,, De la Burebista la Decebal ”,Editura politică, Bucureşti,1980
  • Diac.Prof.Dr. Emilian Vasilescu, ,, Istoria religiilor ” , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
  • Liviu Pandele, ,, Transilvania-Terra Dacica- “,Editura Romprint
  • R.Vulcănescu, ,, Mitologia Română “, Editura Academiei Republicii Socialiste Române,1987
  • Hadrian Daicovici, ,, Dacii ” ,Editura Pentru Literatură, 1968
  • Pavel Coruţ, ,, Marile secrete ”,Editura Pavel Coruţ, 1999
  • Pavel Coruţ, ,,Descântece din neamul geto-dacilor ”, Editura Miracol, 1993

[modifică] Note

  1. Platon: Charmide, 156a. Opere complete I, pg. 71, Humanitas 2001