Congresul de la Viena, 1815

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Imediat după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (18 iunie 1815), statele învingătoare au decis să refacă harta Europei aşa cum arăta ea înainte de Imperiul Napoleonian. Preocupările majore au fost : realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau; favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale. Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană. După lungi tratative, la 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, cel care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate.

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:
  • readucerea Franţei la vechile ei frontiere, obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele străine ce aveau să staţioneze pe teritoriul ei;
  • Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune;
  • Regatul Prusiei câştigă la vest Westfalia şi Renania şi devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane;
  • Imperiul Habsburgic continuă să domine ţările dunărene, precum şi Regatul Lombardo-Veneţian;
  • Rusia îşi păstrează Finlanda şi Basarabia şi controlează direct un regat autonom al Poloniei;
  • Anglia, fără pretenţii coloniale, primeşte Colonia Capului, Malta, Cezlon, Insulele Ionice;
  • în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor;
  • Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria;
  • Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene;
  • Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea veşnică.

Congresul de la Viena nu a ţinut cont de necesitatea independenţei şi autodeterminării statelor europene, ci a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri, Austria, Prusia, Rusia şi Anglia ce ignorau condiţiile istorice şi geografice ale popoarelor. Din dorinţa de a pregăti mijloacele de constrângere spre a reprima ulterioarele mişcări de protest(iminente în contextul politic creat de "sistemul lui Metternich", aşa cum a fost numit Congresul, a fost semnat, la 26 septembrie 1815, Tratatul „Sfintei Alianţe“, la originea căruia se află ţarul Alexandru I şi care îi reuneşte pe habsburgul Francisc I, pe Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei şi al Regatului Unit. Chiar dacă textul „Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. Pe lângă tratatul cu aer mistic al ţarului Alexandru I, un rol practic foarte important l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudoechilibrului european realizat la Viena şi să ţină sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune.

Hegemonia asupra Europei

Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena din 1814-1815 reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens în sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii pe „Continent“. „Concertul european“ a asigurat o pace îndelungată pe continent, a ţinut sub control măsurile de eliberare a popoarelor din componenţa marilor imperii şi a avut un rol esenţial în înăbuşirea revoluţiilor de la 1848, mai ales în Europa de Est. Eficienţa deciziilor şi tratatelor semnate în cadrul Congresului de la Viena în ceea ce priveşte conflictele majore la nivel european este demonstrată de faptul că până la conflagraţia mondială din 1914, secolul al XIX-lea este o perioadă de pace europeană, cele câteva conflicte apărute între state având un caracter limitat.

[modifică] Bibliografie

  • Nicolae Ciachir, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
  • Florian Gârz, Expansiunea spre est a NATO: Bătălia pentru Europa, Bucureşti, Editura Pavel Coruţ, 1997.