Româna liturgică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Româna liturgică (româna bisericească) este limba română folosită ca limbă de cult.
[modifică] Istoric
După încreştinarea românilor, se pare că bisericile locale foloseau o ramură a familiei riturilor hispano-galice. Din aceeaşi familie de rituri fac parte riturile vizigotic de la Toledo, ambrozian de la Milano, galic din Franţa.
Acest lucru nu este dovedit, ci este doar o presupunere, dar până la ora actuală una dintre puţinele posibilităţi. Argumentul în favoarea acestei teze ar fi elementele liturgice româneşti, care n-au de-a face nici cu ritul bizantin grec ori slav, nici cu ritul latin, dar care sunt comune tuturor riturilor hispano-galice. Folcloriştii Maurice Delbouille şi Auguste Doutrepont au scos la lumină o serie de colinde şi viflaemuri valone foarte asemănătoare colindelor româneşti. În plus, o mare parte a colindelor româneşti sunt glose populare ale anaforalelor galice.
Cuvintele liturgice de bază din limba română vin din limba latină liturgică a ritului galic, şi nu din limba latină a ritului latin. Astfel avem de-a face cu cuvinte de genul:
- biserică, cf reto-romană "baselgia"; în acelaşi timp românei şi reto-romanei le lipseşte termenul ecclesia din alte limbi;
- crijmă, atestat de arhimandritul Teodosie Bonteanu (+1940), însemnând scutec pentru botez; din latină de la chrisma, însemnând sfântul mir;
- a se cumineca, ca în reto-romană "cuminecar";
- a învia, înviere, ca în valonă "raviker", "ravicaedje".
- păresimi, din latină, de la Quadragesima;
- vespearină, însemnând vecernie, atestat la 1901 de către Dr Badea Cireşanu; din latină, de la vespera, etc.
Pe la 990, ritul local (presupus galic) a fost înlăturat, şi a fost împlântat ritul bizantin de tipic şi limbă slavă veche. Acest lucru înseamnă că pe de o parte anumiţi termeni se păstrează în popor, iar pe de altă parte aceste cuvinte nu se vor mai folosi în liturgică, timp de câteva secole.
Datorită limbii liturgice slave, mulţi termeni slavi vor intra în limba liturgică, în timp ce termenii romani - probabil galici - din popor se pierd încet, cu trecerea timpului.
Diaconul Coresi a tradus şi tipărit româneşte câteva cărţi liturgice, precum Liturghierul (1570), Psaltirea (1570, 1577), însă acestea nu aveau dreptul de a fi folosite în cult. Îndeosebi psaltirea sa slavo-română ajuta citeţii să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le recitau în slavonă. Totuşi, în a doua parte a vieţii, Coresi a publicat la Braşov anumite cărţi de învăţătură în limba română.
La 24 aprilie 1646, episcopii de la Muncaciu şi Ujgorod se unesc cu Roma. După părerea unor istorici români, cei doi episcopi pierdeau enoriaşi, care deveneau lutherani, deoarece parohiile lutherane aveau slujbele în limba maternă, şi nu într-o limbă necunoscută. Astfel, cei doi episcopi voiau introducerea limbilor materne - română şi ucraineană - în cult. Conform dorinţei Romei, Bisericile răsăritene care intrau în părtăşie desăvârşită cu papa Romei, puteau folosi propria limbă liturgică. Cu toate că unii istorici contestă faptul că acest privilegiu ar fi fost scopul acelei uniri, totuşi ea a permis eparhiei Muncaciului să introducă limba română în cult.
În 1675, mitropolitul ortodox al Ardealului, Sava Branković, convoacă un sinod local, în care afirmă că limba română nu poate fi folostă în cult, pentru că nu ar fi avut un lexic suficient de bogat.
La sfârşitul secolului respectiv şi începutul următorului, când în Ardeal o parte din românii ortodocşi au devenit greco-catolici, s-a introdus limba română în cult. Acest lucru se va întâmpla şi în majoritatea parohiilor ortodoxe, pe la o jumătate de veac mai târziu.
[modifică] Terminologie
Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârşit slujbele în lima română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi înlocuirea lor cu termeni slavi. Din această cauză, Liturghierul ortodox din 1950, tipărit de patriarhul Iustinian Marina, are uneori termenii slavi, urmaţi între paranteze de termenii romani.
Iată o listă cu termeni diferiţi. Primii sunt fie de origine străbună, fie împrumutaţi din limbile vecine geografic, şi se folosesc mai cu seamă în Ardeal. Cei urmaţi de semnul egal sunt de origine slavă şi se folosesc în Vechiul Regat mai cu seamă. Cele ce sunt liturgice în sens strict sunt marcate în caractere îngroşate.
- acoperământ = procovăţ
- altar = jertfelnic
- alunga = goni
- asupri = prigoni
- asuprire = năvălire
- binecuvînta = blagoslovi
- ceată = cin
- cerbice = grumaz
- cumândă = pomană
- cumineca = împărtăşi, pricestui
- cuminecătură = împărtăşanie
- cuprinde = împila
- dezlegare = otpust
- după-cinar = pavecerniţă
- împlini = săvârşi
- împresura = obijdui
- îndurare = milostivire
- înserat = vecernie
- luminătoare, luminăndă = svetilnă
- laude = hvalite
- martor = mucenic
- mări, mărire = slavă, slăvi
- mâneca = a se scula foarte de dimineaţă
- mânecat = utrenie
- mântui, mântuire = izbăvi, izbăvire
- miezo[a]ră = mijloceas
- necaz = scârbă
- nevoinţă = osârdie
- o[a]ră = ceas
- orologiu = ceaslov, polustav
- patrafir = epitrahil
- pănură = felon
- răutate, răutăcios = pizmă, pizmaş
- răscumpărător = izbăvitor
- sărac = ticălos
- scăpa, scăpare = izbăvi, izbăvire
- şerb = rob
- totdeauna = pururea
- viers = glas
- vistierie = comoară, etc.
Există de asemenea mari diferenţe onomastice, prezente atât în calendare şi sinaxare, dar şi în numele monahale:
- Ahaciu (Acaţiu) = Acachie
- Blaj (Blasiu) = Vlasie
- Laurenţiu = Lavrentie
- Sergiu = Serghie
- Vicenţiu (Vincenţiu) = Vichentie, etc