Papa Alexandru I
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Alexandru I
Papă, sf., martir: cca. 109 - 119 sau 107 - 116
A fost roman, ucenic al lui Plutarh. Lui îi este - conform tradiţiei - atribuită instituirea apei binecuvântate (aghiasma) de folosit în biserici şi în casele creştinilor precum şi prescrierea ca la Dumnezeiasca Liturghie ostia pentru consacrare să fie exclusiv pâine azimă.
Irineu îl indică pa Alexandru ca succesor al lui Evarist şi al 5-lea episcop al Romei după sf. Petru (cf. Irineu din Lyon, Adv. haeres. III,3; PG 7, 851).
Eusebiu din Cezareea precizează că Alexandru a murit în al 3-lea an al împăratului Adrian (119-120) şi că era episcop al Romei de 10 ani (cf. Eusebiu, Hist. eccles., IV,4).
L. Duchesne, deşi cu rezerve, înclină să pună pontificatul lui Alexandru între anii 106-115.
Nici Irineu, nici Eusebiu nu pomenesc de martiriul acestui papă. Liber Pontificalis îl confundă evident cu martirul Alexandru, înmormântat pe via Nomentana.
Ca şi ceilalţi episcopi ai Romei din secolul al II-lea, foarte probabil că a fost înmormântat în cimitirul din Vatican.
Conform Liber Pontificalis Alexandru ar fi introdus în Canonul Liturghiei rugăciunile „Qui pridie...” şi „Unde memmores”. Toţi istoricii însă consideră că aceste informaţii nu au nici o valoare. (cf. Cabrol, Canon, în DACL, II,2; col. 1555 u.).
Nu este autentică nici informaţia – tot, Liber Pontificalis - conform căreia acest papă ar fi stabilit obiceiul binecuvântării caselor cu apă sfinţită şi cu sare.
Acestui papă i-au fost atribuite câteva scrisori şi decrete, care sunt „apocrife” cu certitudine.
[modifică] Confuzia cu martirul Alexandru şi itinerarul clarificării
Această confuzie se datorează în întregime cronicii Liber Pontificalis. Într-adevăr, în această cronică a papilor se menţionează: „roman de origine, tatăl Alexandru, din regiunea Caput Taurii” („natione Romanus, ex patre Alexandro, de regione Caput Tauri”).
Această indicaţie topografică se referă la zona apropiată a sfintei Bibiana, la extremitatea celei de-a V-a regiuni Augustea, unde Lucius Statilius Taurus, consul în 44 e.c., a fondat forum-ul şi grădinile (horti) sale şi care în Evul Mediu a fost numită „Taurina porta s. Laurentii” (Taurina poarte sf. Laurenţiu).
Aceeaşi cronică indică martiriul său la 115, avându-i însoţitori pe „Eventius, presbiter et Theodolus, diaconus”; înmormântaţi pe „via Numentana, ubi decollatus est, ab urbe Roma non longe, millario VII, nonas maii” (pe via Nomentana, unde a fost decapitat, nu departe de oraşul Roma, la km 7, pe 3 mai).
Martirologiul Ieronomian, la aceeaşi dată consemnează: „Romae, via Nomentana, millario VII, natale sanctorum Eventi, Alexandri, Theodoli” (la Roma, pe via Nomentana, la km 7, naşterea (pentru cer) a sfinţilor Evenţiu, Alexandru, Theodolus").
După cum se vede, lipseşte orice indiciu de episcopi, care se dădea mereu papilor şi, în plus, nu îl pune pe primul loc. Aceste două circumstanţe i-a făcut pe unii cercetători încă de prin sec. al XVII-lea, să dubiteze – mai întâi – de identitatea papei şi a martirului (cf. Vetustius Occidentalis ecclesiae Martyrologium, Lucca 1668, pg. 496b) ca mai apoi să se ajungă la certitudine.
În Itinerariul din sec. al VII-lea, introdus de Gulielmo de Malmesbury în Gesta Regum Anglorum, în afara porţii Nomentana este scris: „La km 7 pe acelaşi drum (aceeaşi stradă) sfântul papă Alexandru, cu însoţitorii Evenţiu şi Theodolus, odihnesc în pace”.
Această informaţie depinde de Passio ca şi Liber Pontificalis. Passio, pe cei 2 însoţitori ai lui Alexandru îi face „ambo presbyteri”. Toţi 3 ar fi fost înmormântaţi de Severina, soţia comes-ului Aurelian, cel care i-ar fi condamnat, „la km 7 lângă Roma, pe via Nomentana, pe proprietatea sa, pe Evenţiu şi pe Alexandru i-a pus într-un singur mormânt, iar pe Theodolus de unul singur într-un alt loc l-a înmormântat” (Acta ss. Maii. I, Venezia 1737, pg. 375).
Passio, considerat de L. Duchesne nu anterior sec. al VI-lea, cel puţin în această privinţă nu are nici o valoare; aceasta se vede şi din faptul că mai adaugă şi alţi martiri: pe Ermete, pe tribunul Quirin şi pe fiica acestuia, Balbina.
Problema este a identificării personajelor, nu a faptului istoric în sine a unor martiri. Într-adevăr, indiciile topografice şi cele trei nume (Evenţiu, Alexandru şi Theodolus) regăsite în toate cele patru izvoare (Liber Pontificalis, Martirologiul Ieronomian, Pasiio şi Itinerariul Malmesburiense) s-au dovedit exacte, când în 1855, s-a descoperit la km 7, pe via Nomentana, un cimitir şi un complex bazilical cu 2 morminte venerate. Pe primul mormânt a fost ridicat un altar cu inscripţia:
„ET ALEXANDRO DELICATVS VOTO POSVIT DEDICANTE AEPISCOPO VRS(O)”.
Ursus a fost identificat de Duchesne cu episcopul Nomentanei amintit cu acest nume într-o scrisoare a papei Inocenţiu I (401-417). Inscripţia este aşadar de la începutul sec. al V-lea şi demonstrează că Alexandru este numit pe ultimul loc, fără nici o demnitate ierarhică, întăriind şi mai mult dubiile exprimate de Duchesne.
Cimitirul şi mormintele din el nu permit în nici un fel o datare atât de timpurie, ca perioada împăratului Traian, dar este vorba de un cimitir local, dat în folosinţă ca atare nu înainte de a doua jumătate a sec. al III-lea.
Papa Alexandru I în iconografie şi monumente
Atributele cele mai frecvente – deşi nu ad personam – ale papei Alexandru I sunt tiara şi palmierul, întrucât este de obicei reprezentat ca papă martir. Uneori însă palmierul (simbolul martiriului) nu apare, chair dacă confuzia şi confundare cu martirul Alexandru din via Nomentana a persistat.
Relicviile sale sunt venerate la Stavelot, la Aschaffenburg pe Main şi la Freising, în Bavaria.
În prima reprezentare cunoscută, sfântul Alexandru este reprezentat pe cathedră ca Pontif (statuie pe faţada bisericii din Lucca, dedicată lui Alexandru în sec. al XI-lea, cu însoţitorii Evenţiu şi Theodolus, cu care conform tradiţiei – eronate – a fost martirizat. Apare în relicviarul de ergint bătut de la Godefroid de Huy, relicviar executat la cererea şi indicaţiile lui Wibold, abate de Stavelot, în sec. al XII-lea.
O pictură din sec. al XIV-lea, păstrată la Pentina în Abruzzo, îl reprezintă pe fundalul unei mari mantii înflorate, susţinut de doi îngeri; la picioarele lui sunt înghenunchiaţi comes-ii.
În Colegiul din Aschaffenburg sunt păstrate un „bust-relicviar” al sfântului şi o imagine a sa pe cathedra lui Petru, pe portalul Colegiului: ambele opere sunt din sec. al XV-lea. O reprezentare ceva mai târzie se găseşte în seria pontifilor pictată în capela Sixtină de Fra Diamante şi de alţi pictori angajaţi de maestru să decoreze capala Palatină la cererea papei Sixt al IV-lea.
În pofida cantităţii amri de reprezentări, nu s-a format totuşi o adevărată şi proprie tradiţie iconografică de atribute; aşa că nu s-a determinat nici o caracteristică particulară a sf. Alexandru I, papă.
[modifică] Bibliografie
Liber Pontificalis, ed. L. Duchesne, Paris 1889, pg. XCI-XCII, şi 127;
Acta ss. Maii, I, Venezia 1373, pg. 375u.;
P. Allard, Storia critica delle persecuzioni, I, Firenze 1913, pg. 194u.;
O. Marucchi, Il cimitero e la basilica di S. A. al VII milio della via Nomentana, Roma 1922;
G. Belvederi, La basilica e il cimitero di S.A., în Rivista di Archeologia Christiana, XIV (1937), pg. 7u., XV (1938), pg. 225u..
Predecesor: Papa Evarist |
Alexandru I 105 - 115 |
Succesor: Papa Sixt I |