Răscoala ţărănească din 1907

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Răscoala ţărănească din 1907 a început în martie 1907 în Moldova şi s-a rspândit repede, ajungând până în Valahia. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

[modifică] Cadru

Majoritatea marilor proprietari funciari preferau să locuiască în oraşe, şi nu doreau să se ocupe direct de administraţia proprietăţilor lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendaşi), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendaşii la rândul lor încercau să obţină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă, ţăranii formau până la 80% din populaţia României, şi circa 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiari aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. Faptul că mulţi dintre arendaşi nu erau de etnie română (cei mai mulţi erau evrei, unii greci) a contribuit de asemenea la creşterea tensiunii.

[modifică] Desfăşurarea evenimentelor

Răscoala a început pe pământurile unui arendaş, Mochi Fischer, din satul Flămânzi. Acesta a refuzat să semneze contractele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arenda la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova (aşa-numita "Fischerland").

Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă, şi, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat şi a fugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fără contracte semnate. Teama de a-şi pierde locul de muncă, împreună cu nişte presupuşi instigatori austro-ungari, a provocat răscoala ţăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse, şi numeroşi arendaşi fiind ucişi sau răniţi. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgenţă, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie, numărul recrutaţilor ajungând la 140 000. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor: aparent, 11 000 de ţărani au fost omorâţi şi mai mult de 10 000 arestaţi.

Numărul victimelor nu este cunoscut, şi nici măcar desfăşurarea evenimentelor nu e clară, deoarece regele Carol I a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, astfel încât guvernul liberal să nu fie făcut răspunzător de un eventual guvern conservator.

Numărul de morţi raportat de diplomaţii aflaţi în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3 000 şi 5 000 (cifrele diplomaţilor austrieci) şi între 10 000 şi 20 000 (cifrele diplomaţilor francezi). Istoricii pun cifrele între 3 000 şi 18 000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11 000 de victime.

Evenimentele au continuat să răsune în conştiinţa română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932. A fost de asemenea sursa de inspiraţie a unui tablou al lui Octav Băncilă, şi al unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la Bucureşti.

[modifică] Referinţe

În alte limbi