Idicel-Pădure, Mureş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Idicel-Pădure este o localitate în judeţul Mureş, Transilvania, România.
Spaţiul geografic AŞEZARE: Judeţul Mureş este situat în partea centrală a României şi în centrul Podişului Transilvaniei, fiind străbătut de râul Mureş. Coordonatele geografice sunt: 47 grade şi 12 minute latitudine nordică şi 25 grade şi 15 secunde longitudine estică. Judeţul Mureş se învecinează la nord-est cu judeţul Suceava, pe o lungime de 15 km; la est cu judeţul Harghita, pe o lungime de 130 km; la sud-est cu judeţul Braşov, pe o lungime de 20 km; la vest, cu judeţul Cluj, pe o distanţă de 60 km şi cu judeţul Bistriţa-Năsăud la nord, pe o lungime de 100 km. Judeţul are patru municipii, trei oraşe, nouăzeci de comune şi patru sute optzeci şi şase de sate. Tîrgu-Mureş, municipiul reşedinţă de judeţ, cu 165.835 de locuitori; Sighişoara, cu 36.269 locuitori; Tîrnăveni, cu 29.996 locuitori şi municipiul Reghin, cu 39.199 de locuitori. Oraşele sunt: Luduş, cu 18.691 de locuitori; Sovata, cu 12.112 locuitori şi Iernut, cu 9.842 locuitori. Comuna Brîncoveneşti este situată pe cursul superior al râului Mureş, pe partea dreaptă a râului, în depresiunea Reghin, la 10 km în amonte de municipiul Reghin. Teritoriul comunei Brîncoveneşti se extinde până la regiunea colinară a Munţilor Călimani şi Munţilor Gurghiului. Localităţile învecinate sunt: la nord – Săcalu de Pădure, la nord-est – Vălenii de Mureş şi Aluniş; la est – Lunca Mureşului, la sud-est - Idicel şi Idicel-Pădure, la sud – Ideciu de Sus şi Ideciu de Jos, la sud-vest – Suseni, iar la vest şi nord-vest - Luieriu. Este legat de marile centre ale ţării prin D.N.-15 Reghin-Deda-Topliţa, care traversează localitatea de-a lungul său dinspre sud spre nord-est, precum şi prin magistrala C.F.R. 405 Deda- Războieni. Prima atestare documentară a avut loc în anul 1228, într-un act de donaţie dat de regele Andrei al II-lea la Oradea, în care aminteşte cetatea Brîncoveneşti sub numele de WECHEV. Gheorghe Şincai, în „HPONICA” lui, arată că Sava-Brancovici, mitropolitul Bălgradului din Ardeal „ … a fost în temniţă aruncat şi mai pe urmă i s-a tăiat capul la IACI, în comitatul Turzei”. Localităţile aparţinătoare comunei Brîncoveneşti sunt: - Vălenii de Mureş – atestată prima oară în 1319, când se numea GYZNOYO; în 1436 – DYZNOYO; în 1508 DYZNAYÓ; în maghiară , DISZ – „podoabă”, NAJÓ – „atunci este bine”. - Săcalul de Pădure – 1169 – documentul numărul 10 dat de regele ungur GHEZA al II-lea, sub denumirea de ZAKALUS; 1228 – ZAKAL; 1319 – MAGYAR-ZAKAL; 1366 – MAGYAR-ERDŐ-SZAKAL; din 1918 SĂCALU DE PĂDURE. - Idicel (Idicel Sat) – 1393 – din slava veche – „apă curgătoare”. - Idicel-Pădure – 1393 – prima atestare documentară (textul latin atestă existenţa localităţii în anul 1393, în VARGAE, volumul I pagina 452). În acelaşi act apar menţionate localităţile Deda şi Dumbrava, cu aceeaşi vechime de atestare documentară; variante: 1467 – IDESCHPTHAKA, 1733 – IYICSEL, 1760 – IDETH PATAK, 1854 – Idicelul este menţionat în trei limbi: - română – „IDICEL”; maghiară – „IDECSPATAK”; germană „EDISCHBACH”, PATAK=VALE; BACH=VALE. Cadrul natural: - zona submontană, la poalele Munţilor Gurghiu din Carpaţii Orientali, Vîrful Şanţului, altitudine 1281 m. Vatra satului este situată la o altitudine medie de 537 m. Clima este specifică zonelor submontane şi montane, cu temperaturi medii anuale de 4 – 6°C. iernile sunt, în general, puţin geroase, luna februarie fiind cea mai rece, cu temperaturi medii între –4 şi –10° C, iar verile sunt destul de călduroase, cea mai caldă fiind luna august cu 8 - 12 °C. Vegetaţia: predomină pădurea de amestec: stejar, gorun, fag, tei, carpen, mesteacăn, frasin, ulm, jugastru, continuată spre înălţimi cu molid şi brad. - pajiştile sunt naturale, cu numeroase poieni unde se dezvoltă o gamă variată de fructe de pădure: fragi, mure; o varietate diversă de ciuperci comestibile: hribul, gălbiorul, iuţarul, vineţica şi piciorul căprioarei; - livezi de: pruni, meri, peri, cireşi, vişini, nuci. O mare varietate de plante medicinale şi melifere: socul, salba moale, sunătoarea, vâscul, măceşul, păducelul, teiul, salcâmul, spânzul, podbalul, păpădia, feriga de pădure, pătlăgina, coada şoricelului, coada calului, ciuboţica cucului, menta, murul, scaieţii vineţi, urzica moartă, săcărica. Culturi agricole: porumbul, orzul, ovăzul, grâul, cartoful şi unele legume. Reţeaua hidrografică: - numeroase izvoare; - Valea Idicelului: afluent al Mureşului, formate din Valea Cornii şi Valea Mare, pe cursul cărora sunt aşezate majoritatea gospodăriilor şi a terenurilor arabile. Fauna: este şi ea variată, ca în toate pădurile submontane şi montane ale ţării. Cel mai des întâlnite animale sălbatice sunt: lupul, cerbul carpatin, mistreţul, ursul carpatin, vulpea, veveriţa, dihorul, iepurele. Dintre păsări amintim: uliul, şorecarul, ciocănitoarea, cucul, corbul, iar în apele Idicelului: mreana, păstrăvul. Solurile din Idicel sunt specifice reliefului submontan şi montan, solurile brune acide montane de pădure şi solurile brune montane de pădure.
Legendă şi adevăr „Şi pietrele au de spus ceva” Nu întâmplător viaţa a prins rădăcini încă din cele mai vechi timpuri: pietrele de mai jos au de spus ceva în legătură cu lumea omului primitiv, care a trăit cu mii de ani în urmă pe meleagurile Idicelului. Pietrele de râu, bolovanii, ciopliţi numai pe o parte, se spune că i-au folosit oamenii între anii 600.000 – 10.000 î.e.n., adică în paleolitic. Ciocanele de mai sus au fost aflate pe Valea Cornii. Unul a fost găsit de Moldovan Dumitru a Civuchii, în albia pârâului ce-i trece prin faţa casei, deci adus din sus de apă, altul scos din pământ cu plugul din Blidaru de Rusc Lazăr de la Trifon, iar celelalte le avea Covrig Alexandru a Iluţii, colectate tot din fundăturile acelea ale Cosmeştilor. Au o vechime de cel puţin 3.000 de ani. Astfel de urme au fost mai numeroase, erau considerate pietre miraculoase, „pietre trăznite”. Cea rotundă era folosită la fus pentru a se învârti mai bine şi i se spunea „Fusaiolă”. „Urme din Dacia Romană” Anexez alături imaginea unei construcţii cu caracteristici curioase. O fac cu convingerea că o astfel de construcţie a existat pe vârful Zăspadului, la altitudinea de 1.200 de metri. Ce rost putea să aibă construcţia aceasta, sub formă de turn în vârful unui munte; când a fost construit, de cine şi în ce scop? Un istoric neamţ, Jakabi, arată că astfel de construcţii în formă de turn erau aşezate pe imensele graniţe ale împărăţiei romane, la anumite depărtări între ele. Turnurile erau puncte de observaţie şi când era pericol dinafară, soldaţii observatori semnalizau, ziua cu fum, iar noaptea cu foc. Sunt probe suficiente că pe această culme de munte au existat fortificaţii romane pentru a putea bara un atac al dacilor liberi, aflaţi în afara graniţelor romane. Atacul era semnalizat din turn castrului, care intervenea la respingerea lui. În anii din urmă, castrul de la Brîncoveneşti a fost răscolit de arheologi dând la iveală obiecte de factură romană, printre care şi simbolul Romei – lupoaica cu cei doi gemeni. Sistemul de semnalizare şi apărare încă nu a fost într-atât de cercetat de specialişti încât să se poată ajunge la concluzii hotărâtoare. Despre Zăspad însă, învăluit de legende, „Şanţul măiestrit”, pe care l-am semnalat fiind la marginea hotarului nostru, se poate vorbi mult.
LOCALITATEA IDICEL PĂDURE SITUAT PE GLOB: LATITUDINE NORDICĂ = 47°.12”(± 10') LONGITUDINE ESTICĂ = 25°.15” (± 10') ATESTAT DOCUMENTAR ÎN ANUL 1393 „IDECSPATAKA CUM DOUBUS VILLAS VALAHALIBUS ET UNA VILLA RUTINORUM IN EADEM IDECSPATAKA EXISTENTIBUS” ETIMOLOGIA DENUMIRII – IDICEL, DIN SLAVA VECHE, APĂ MERGĂTOARE. UNITATE DEMOGRAFICĂ DESCHISĂ. CENTRU DE REZISTENŢĂ NAŢIONALĂ ŞI RELIGIOASĂ ÎN TRECUTELE VREMURI OSTILE NAŢIUNII ROMÂNE. ZONA GEOGRAFICĂ – DELUROASĂ, EXTINS PE O LUNGIME DE 10 KM IDICELUL SITUAT ÎN RAPORT DE LOCALITĂŢILE DIN JUR: File de monografie: Idicel-Pădure Localitatea se află aşezată la poalele munţilor Călimani, într-o pitorească zonă submontană. Profesorul şi arheologul Valeriu Lazăr în lucrarea „Repertoriul arheologic al judeţului Mureş”, Casa de Editură „Mureş” – Tîrgu-Mureş, 1995, pagina 88, menţionează următoarele:„De pe teritoriul satului provin trei monede romane imperiale: un follis de la Constans şi două follis-uri de la Constantinus.” Piesele erau în posesia profesorului Traian Feier (Jabeniţa). Nu se cunosc împrejurările descoperirii (informaţie V. Lazăr). Profesorul şi cercetătorul clujean Coriolan Suciu, în lucrarea „Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, pagina 303, menţionează cronologic următoarele denumiri: ungurescul Idecspatak, germanul Eidischbach, Eidischdorf: - în 1393 denumirea „possesione Idecspataka cum doubus villas valahalibus et una villa rutinorum in eadem idecspataka existentibus”; - în 1461 „possesione Alsoidechpataka, Felseurioechpataka”; - circa 1467 „utra que Idechapathaka”; - în 1475 „Felsem Idechpathaka et Also Idechpathaka”; - în 1477 „Utraque Idechpataka”; - în 1492 „Also Idecsekpathaka”; - în 1495 „Alsoy Ochpathaka, Kezepydechpathaka Felsemydechpathaka”; - în 1502 „Kewzepsev Idechpataka”; - în 1508 „Kenzepydechpathaka” (Csanki Dezső, Magyar törteneti földrajza a hunyabiak Koraban «Geografia istorică a Ungariei în epoca huniazilor», volumul V, pagina 709); - în 1733 „Idicsel” (conform conscripţiei Episcopului Inochentie Micu Klein); - între 1760 – 1762 „Idecspataka” (conform conscripţiei Bucov); - în 1805 „Ideth Patak” (conform conscripţiei Coşa); - în 1824 „Idetspataka Eidischbah, Idicel (conform Buletinului Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania numărul 66). Doctor Virgil Ciobanu, în studiul „Statistica românilor ardeleni din 1760 – 1762”, publicat în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, volumul 3, 1924 – 1925, pagina 641, menţionează că „localitatea făcea parte din comitatul Turda şi exista un preot unit şi un preot ortodox; erau 32 familii de confesiune ortodoxă, exista biserică ortodoxă; parohia avea în proprietate o suprafaţă de teren arabil de 6 câble (circa 6 iugăre) şi teren cositor de 6 care de fân; avea şi casă parohială”. Nicolae Albu, unul din cei mai iscusiţi cercetători în problema învăţământului românesc din Transilvania, fiu al satului Adrian de pe Valea Gurghiului, în lucrarea „Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800”, Editura Lumina, Miron Neagu, Blaj, 1944, pagina 302, arată că „pe timpul acţiunilor antiunioniste a lui Sofronie, care a poposit cinci luni prin aceste părţi iar la plecare a lăsat propagator antiunionist pe aprigul preot protopop Popovici al Idicelului”. Între documentele cu valoare agricolă, toponimică, onomastică, juridică şi statistică care se păstrează la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Mureş din Tîrgu-Mureş sunt cele referitoare la cadastrul funciar. Pentru localitatea Idicel sunt cele inventariate în Colecţia de evidenţă cadastrală sub cotele 2067 – 2081. Documentul inventariat la numărul 2067 are denumirea: „Descrierea hotarului comunităţii contribuitoare Idicel (Idecspataka)”, fiind redactat în limba română cu alfabet latin. Reproduc în continuare câteva rânduri: „Marele Principat al Transilvaniei. Comisariatul cercului Gurghiu, cercul de preţuire numărul 47”, urmează titlul, după care continuă „Satulu Idicel se mărgineşte cu cinutul comunităţii Ideciului de Sus (Ober Idets) apoi cu acela a lu sateloru Holtmaros (Mureş Mort) Magyaro (Aluniş) Rusu (Ruşii Munţi) (M.O. Falu) Gleseria (Uvegcsür) Caşva şi Potocu (Oros Idets) Hotarulu se începe din dialu Potocului de la Calea oilor dintre trei hotare, adecă a Ideciului, Potocului şi Ideciului de Sus, unde în vârvu dialului sau făcutu o movilă de pământu cu literile I.P. Or. I. şi Ob. I. De aicia am pornitu pe margina hotarului Ideciului de Susu 1a movile de pământu. De aicia înainte pe Podosan la vale către miazănoapte în linie driaptă am măsurat 11 stânjeni până la a 2a movilă…” Din document se remarcă câteva toponime, după cum urmează: Vârvu Gradinii Dasiului, Părăul Costeştilor, Fata Ungurului, Vârvul Seribiltiului, Dentsesei, Fata Mare, Cosmeşti, Poiana Gensi, Masa Domnilor, Vârfu Borului, Izvoru buzii Frasinului, Izvoru sub buza Frasinului, Vârfu Szenci, Prelunca Petricelii, Ciurgău, Vârful Sunătorilor, Pitsoiul, Stânii Popi, Vârfu La Stâna, Stâna Popi, Vârvu Runcului sub Runcu, Vârfu Ciungilor, Curmătură, Hotarul Glesierii, Vârvu Cherpenisului Potorului. În legătură cu onomastica putem să notăm următoarele: oamenii comitetului comunităţii Idicel: Oltian Mihăilă, oficialu conducătoriu, Cornea Simion, omul comitetului, Pui Grigore a Macarii, omul comitetului, Marc Ioan, omul comitetului, Pop Mihăilă, Moldovan Alexa, Covrig Mihăilă, Nicolae Svagon, purtătoriu de piane; oamenii comunităţii Ideciului de Sus: Thomas Seiler, Johan Klein, Müh Emerich, Johan Maty, Johan Müller; oamenii comitetului comunităţii Holtmaros (Mureş Mort): Kantor György, Vaida Mihaly, Bakos Istvan, Ördög Ferentz, Marton Istvan, Kibedi Andras, Csatlos Mihaly, Svagon Miklos, comitetul comunităţii Mogyoro (Aluniş): Szasz Gyorgy senior, Szasz Mihaly senior, Intze Peter, Vajda Janos, Branya Vaszi, Ördög Mihaly, Petrişor Juon, Orban Ferentz, secretar (jegyzö) comitetul comunităţii Rusu (Ruşii Munţi): Nekita Feldihan, Toader Antonesc, Csirile Diac, Ioan Ilovan, Jakab Negrutz, Toadel Oală, Chirilă Csako, Andron Fentz, purtător de piane; oamenii comitetului comunităţii Gleseria: Szeidorfen Janos, Blaska Ferentz, Menyhard Joseff, Hărşan Filon notarul locului; comitetul comunităţii Casva: Pop Aron, Boar Filip, Sütö Michăilă, Dan Leorinţie, Borda Gore, Borda Vasilică, Murari Jacob Gligori; comitetul comunităţii Potocu: Simion Bretin, Bretean Juon, Pilca Mihăilă, Jelieri Floria, Chertes Floria reprezentantul domnilor ce au fost până acuma scutit de la contribuţiune. Registrul cadastral funciar din anul 1937, cu transformările proprietăţilor efectuate până în anul 1940, cuprinde următoarele elemente: număr criteric, numărul parcelei din cartea funciară, numărul topografic al parcelei (în intravilan de la numărul 1 – 289, unde figurează casele, curţile şi grădinile cu suprafeţele respective în iugăre şi stânjeni); numele şi prenumele proprietarilor, domiciliul, numărul casei, în extravilan de la numărul topografic 290 – 4337; categorii de terenuri în extravilan (în afara vetrei satului) arător, fânaţ, rât, vie, păşune, pădure, trestiş, suprafaţă scutită de impozit, suprafaţă totală. Din acest registru reies următoarele informaţii: teren arător = 1.298 iugăre, 485 stânjeni; gradină = 172 iugăre, 1181 stânjeni, fânaţ = 1.023 iugăre, 1.080 stânjeni; păşune = 761 iugăre, 552 stânjeni.
Populaţia satului S-a format din elemente venite din zona de câmpie, în această zonă împădurită aşezându-şi vetrele în poieni (luminişuri), în apropierea cărora se găsea apă şi le asigura un adăpost mai liniştit şi mai în siguranţă, şi aceasta nu pentru că: „Românaşului îi place Sus la munte la izvor Liber şi să fie-n pace Al naturii domnitor…” … după cum cu atâta tristeţe spune poetul, ci pentru că au fost siliţi de prigonia stăpânirilor străine. Tradiţia menţionează că întemeietor al satului ar fi fost o familie numită Buzdugan, care s-a aşezat într-o poiană în zona din Idicel Sat numită „Săgăieşti”. Acest loc se află în mijlocul satului, în cotul văii din stânga podului de peste Valea Idicelului. Altă familie venită tot în aceeaşi perioadă ar fi fost acea numită Cozma, care s-au aşezat pe Valea Cornii în zona Cozmeşti de azi – denumire luată de la numele familiei respective. Şi ar mai fi o altă familie care s-a aşezat pe Valea Mare în zona numită Poieşti, denumire luată tot după numele familiei respective. Alte familii stabilite în Idicel-Pădure în decursul anilor au fost: Dănci Alexandru, zis „A lui Bobu”, după cum spune o mărturie veche a unui urmaş de-al lor: „Bunicul meu a fost din Borşa, din Maramureş. Ca să scape de armată a fugit împreună cu mamă-sa şi s-a adăpostit pe dealurile acestea, pierzându-i-se urma. Aici s-a căsătorit, noi nu ne tragem din acelaşi loc cu celelalte familii de «Dănceşti»!” (stabilindu-se pe dealul numit „Bonzăreşti”). Un fecior de la Moci, de pe moşia vreunui grof, se refugează la „Pădure”, se căsătoreşte, stabilindu-se pe un deal opus primului şi anume la „Dănceşti”. S-au scurs de atunci câteva generaţii, din această spiţă sunt numeroase familii cu numele de Danciu. Cu timpul, familiile s-au înmulţit şi s-au aşezat tot mai înspre aval, pentru a avea acces mai uşor la târg, fapt ce se manifestă şi în prezent, încât aproape că primele vetre au rămas părăsite. Deşi populaţia s-a aşezat în această zonă cu mult înainte, localitatea este recunoscută şi atestată abia după a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după cum se arată în diferite documente. Populaţia la început a fost mică, compusă din câteva familii, dar pe măsura scurgerii timpului s-a mărit. Situaţia demografică Populaţia stabilă după recensământul din anul 2002 este de 773 de locuitori, din care masculină 355 (salariaţi 183, casnici 172), iar cea feminină de 418 (salariate 226, casnice: 192), formând 331 de familii care locuiesc în 232 de case, camere de locuit 531, cumulând o suprafaţă totală de 10.466 mp. Naţionalitatea populaţiei este pur română, iar ca şi orientare religioasă prezente întâlnim ortodoxi şi adventişti. Ocupaţia locuitorilor La început a fost exclusiv creşterea animalelor, vite, oi, apoi, având lemn la dispoziţie, au început să se ocupe şi cu confecţionarea de unelte agricole şi gospodăreşti: sănii, care, furci, greble, războaie de ţesut, lăzi de zestre şi altele pe care le comercializau în zona de câmpie în schimbul cerealelor sau banilor, fapt menţionat şi în „Monografia judeţului Mureş”, ediţia 1980, la pagina 238. Pe măsură ce s-a tăiat pădurea în scopul măririi vetrelor gospodăreşti a început să se formeze şi teren agricol, pe care se cultiva porumb şi cartofi şi în măsură foarte redusă păioase. Dar şi în trecut şi în prezent creşterea animalelor rămâne ocupaţia de bază a locuitorilor satului, ocupaţie care asigură veniturile necesare întreţinerii gospodăriilor. Ciobănitul este una din ocupaţiile de bază a locuitorilor din Idicel-Pădure, fiind o tradiţie transmisă din tată în fiu, primăvara oile fiind duse pe păşunile de munte „Cica” şi „Drîgla” din Munţii Călimani, păşuni primite de comuna Idicel la reforma agrară din 1922. Alte ocupaţii case se întâlnesc în Idicel sunt: vânătoarea, albinăritul, prelucrarea lemnului, morăritul, fierăria şi muncile agricole.
Locuinţele Iniţial au fost foarte modeste, compuse din câte o cameră şi o tindă (bucătărie) construite din lemn şi acoperite cu stuf, având pe pardoseală pământ bătut, ca mai apoi, pe măsura modernizării, să se extindă cu un „târnaţ” (terasă în faţa casei) sau „filigorie” (hol) şi câte o cămară. Construcţia era aşezată pe un fundament de piatră, interiorul şi exteriorul erau lipite cu lut şi văruite într-o nuanţă de alb-albastru. Acoperişul era confecţionat din şindrilă. Casa avea formă dreptunghiulară, iar acoperişul era mai înalt, pentru a rezista zăpezilor mari. Camerele aveau dimensiuni de 4X4, 4X5 sau 5X5 metri, tinda servind ca bucătărie şi sufragerie, iar camera („casa dinainte” în limbaj popular) ca dormitor. În prima la început era cuptorul, apoi soba de gătit. Mobilierul era compus din paturi de lemn, masă, scaune sau bănci numite „laiţă”, o ladă de zestre, una mai lungă numită „canapeu”, iar pe perete un „blidar” (dulap de bucătărie), mobilierul era confecţionat de către bărbaţii din familie. Pereţii erau împodobiţi cu „peretare” ţesute din lână colorată, icoane pe sticlă, „blide” (farfurii din lut) şi ştergare (prosoape brodate din cânepă sau in). După icoane se ţineau actele de valoare, testamente, certificate, contracte şi uneori chiar bani. Încălzirea se făcea cu lemne, în vetre cu cuptor şi horn, apoi în sobe de tuci. În prezent, vetrele şi cuptoarele din locuinţe au dispărut complet, fiind înlocuite cu teracote şi şeminee. Iluminatul era asigurat cu ajutorul unor candele, lumânări sau lămpi cu gaz lampant. În anul 1963 în localitate s-a introdus curentul electric.
Viaţa culturală şi spirituală Aşa cum afirma un învăţat al neamului nostru, Ovidiu Denşeanu, în „Folclorul – cum trebuie înţeles”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, „cineva nu trăieşte numai din ce moşteneşte, ci şi din ce se adaugă, pe fiecare zi în sufletul lui”, comunitatea rurală trăind şi prin folclorul, obiceiurile şi tradiţiile sale. Momentele din care pornesc aceste obiceiuri sunt legate de evenimentele majore ale existenţei omului: naşterea, căsătoria şi moartea, de sărbătorile religioase, de ocupaţiile practicate, în cazul nostru, „măsura oilor”, „ospăţul oilor”. Sărbătorile de iarnă, care încep de la sfârşitul lunii decembrie şi se termină la începutul lunii ianuarie, Naşterea Mântuitorului, Soborul Maicii Domnului, Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile, Botezul Domnului şi Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, sunt grupate pe o perioadă scurtă de numai două săptămâni şi marchează atât sfârşitul unui an şi începutul celui care vine, reprezentând un prilej de petrecere tradiţională. În perioada acestor sărbători întreaga comunitate este acasă în sat, unde participă activ la aceste evenimente, atât în plan laic, cât în plan şi religios.
Costumul popular al idicenilor era compus din „cioareci” din pănură albă, cămaşă de pânză albă, lungă pînă aproape de genunchi, pieptar din blană de miel şi suman din pănură neagră sau cojoc, iarna, iar vara era abandonat cojocul şi înlocuiţi cioarecii cu iţari dintr-o combinaţie de lână şi cânepă. La brâu purtau şerpar din piele, iar pe cap căciulă din blană neagră de miel sau pălărie cu boruri largi. Încălţămintea erau opincile la marea majoritate, iar cei mai înstăriţi purtau cizme şi bocanci – acestea formând portul bărbătesc. Portul femeiesc se compunea din poale din pânză, catrinţe ţesute din lână sau stofă din aceeaşi ţesătură, prinsă în brâu cu o „lorineaţă” ţesută, cămaşă din pânză albă cu şire cusute sau ţesute, pieptar din blană de miel cu „zăgărea”, suman din pănură neagră sau cojoc. Pe cap purtau năfrămi groase de lână ţesute sau croşetate, iar cele mai tinere „ceaptă”, un fel de voal cu zgardă de bănuţi din argint, iar în picioare opinci sau ghete înalte. Fetele îşi împleteau părul în cosiţe, iar nevestele îşi transformau cosiţele într-un coc numit „conei”. Ambele costume în mare parte erau confecţionate în casă, costumul de sărbători deosebindu-se de cel de „purtat” prin ornamente ţesute sau cusute în culori. Până la vârsta şcolară copii erau îmbrăcaţi într-o cămaşă largă din pânză, atât fetiţele, cât şi băieţii. Cu ocazia sărbătorilor erau îmbrăcate de obicei haine noi care, ca şi celelalte pregătiri, ca învăţatul colinzilor şi descântecelor din lirice, specifice sărbătorilor de iarnă, erau făcute din timp în şezători. Pentru întreaga perioadă a sărbătorilor erau angajaţi muzicanţi, iar jocul era la o casă numită „casa jocului”. La Sfântul Nicolaie, în data de şase decembrie, erau „probaţi” muzicanţii, la acea casă, prilej de întâlnire, mai mult al tinerilor care, cu această ocazie, detaliau planurile pentru celelalte sărbători. Taraful era compus din: vioară, ceteră, contrabas şi ţambal, la nunţi şi petreceri mari, iar celelalte petreceri erau animate de cântecul fluierului. În toată perioada sărbătorilor, jocul avea loc numai după-amiaza şi seara, deoarece dimineaţa toată comunitatea se ducea la biserică. În ajunul Crăciunului, încă de cu ziuă, pornesc copii cu Steaua, prin poezia căreia vestesc pe gospodarii satului „Că azi Maria, naşte pe Mesia”, gospodarii îi primesc pe urători şi îi cinstesc acum cu bani, dar mai demult îi cinsteau cu mere, nuci şi covrigi.
Seara mai târziu, ceata feciorilor pornea cu „Turca”,
obicei de colindat în care o parte colindă, în timp ce un flăcău joacă acoperit de un covor împodobit cu „cănaci” coloraţi şi sprijinit de o bâtă, terminată cu un „clonţ” mobil, care se închide şi se deschide la fiecare mişcare. Cel care joacă este însoţit de un alt flăcău, mascat de obicei în militar, care prin gesturile sale încearcă să înveselească gazdele, în timp ce colindătorii au aceeaşi intenţie transpusă în verbul colindului „Fă-te vesel gazdă bună”. Toată această ceată este acompaniată de unul sau doi fluieraşi.
Melodia jocului este veselă, ritmată dar într-un moment se transformă în doină jalnică. Atunci Turca se prăbuşeşte, iar băiatul mascat, adică „bgiduşul”, motivează că gazda sau fata gazdei „s-a uitat lung” şi a deochiat-o. În timp ce gazda, găzdoaia, fata şi feciorul lor erau chemaţi să prindă de cănacii Turcii pentru ca aceasta să-şi revină şi să joace din nou, se cânta următorul descântec: „Ciucur mugur de mătase Mor oile de călbază Oile de vreme grea Moare şi turcuţa mea.” În acelaşi timp reproşează gazdelor: „Vai, vai, vai turcă frumoasă Te-o deochiat cei din casă Şi te-o deochiat cam tare De-ai căzut de pe picioare.” Apoi doina este schimbată în melodie de joc şi turca îşi revine şi începe din nou jocul. După ce colindătorii turcii sunt cinstiţi cu „ginars” (ţuică de prune) şi cozonac, iar „chizeşul” (organizatorul jocului) cu bani, alaiul pleacă chemat de sunetul unui „bucin”. Însuraţii şi nevestele formează cete mixte de colindători şi îşi colindă neamurile, prietenii şi preotul satului. Poezia colinzilor este cu precădere religioasă, cântând Naşterea şi Botezul Domnului, mai ales fiind o localitate de ciobani şi păstori, existând şi o temă laică a celor „trei păstori” care uneori împletesc cunună de flori, dar alteori se împart în taberele cultului mioritic. Indiferent de caracterul religios sau laic al poeziilor colinzilor, acestea sunt închinate gazdei şi se termină cu urarea „Să fi gazdă sănătoasă!”. Vremea colinzilor, când toată comunitatea se reîntâlneşte şi se naşte din nou o dată cu pruncul din iesle, este un timp al iertării şi păcii în care se împlineşte mesajul „Şi nu uita ca de Crăciun,/ Române să fi bun”. Acea noapte a Ajunului nu este o noapte a odihnei, aceasta căutându-şi timpul între cântatul cocoşilor de ziuă şi toaca de chemare la biserică. Pe tot timpul acestui ciclu al sărbătorilor de iarnă slujba de la biserică se termină printr-un colind, iar după amiaza şi seara petrecerea are loc la casa jocului. Ajunul Anului Nou începe tot cu glasul copiilor care de această dată vestesc faptul că „Mâine anul se-nnoieşte” sau „C-a venit Sfântul Vasile”, în poezia „Pluguşorul”. Şi în această noapte cetele de colindători îşi întorc colindul, ocazie în care se petrece cu băutură şi mâncare. De data aceasta, ca mâncare tradiţională sunt servite „găluştele” (sarmale cu păsat), iar băutura preferată este ţuica de prune fiartă. După colindat nici nu apucă bine să se liniştească satul, când apar micii colindători, cu Sorcova, care nu pot fi refuzaţi de nimeni, deoarece aduc în fiecare casă, cu o rămurică de brad, mesajul paşnicei dorinţi: „Să trăiţi, să-mbătrâniţi Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir”. În răstimpul dintre Anul Nou şi Bobotează preotul intră în toate casele de creştini pentru a le sfinţi cu mănunchiul de busuioc, udat în aghiazma din cofă, simbol al apei Iordanului, unde a fost botezat Mântuitorul. La Bobotează serbarea se concentrează mai mult în jurul bisericii, de unde alaiul de creştini în frunte cu preotul ies ca sa sfinţească apa, ţarina şi satul, după care încă se mai colindă şi se mai petrece la casa fiecăruia sau la casa jocului ca: „La nunta ce s-a întâmplat în Gana Galilei…”. Această perioadă destul de lungă a sărbătorilor de iarnă este un moment prielnic pentru o mai bună cunoaştere a celor tineri care urmează să se căsătorească, al unor vizite „pe vedere” sau chiar al unor „înţelegeri” în care familiile celor doi plănuiesc nunta. Intervalul dintre Bobotează şi Postul Paştilor este numit „câşlegi”, adică „de dulce” şi sunt continuate şezătorile, iar duminica se pot face nunţi. În una din aceste duminici se organizează obiceiul numit „Vergel”, adică o petrecere cu joc, în care fetele angajau muzicanţii şi tot ele chemau băieţii la joc. Melodia jocului atrăgea bineînţeles şi pe ceilalţi membrii ai comunităţii, care îşi manifestau această atracţie în strigătura: „Vai de mine ce zâcală De-ar ţine până pe seară Şi mâine să-nceapă iară.” În timpul postului comunitatea nu organizează petreceri, iar mâncărurile din produse animaliere erau înlocuite cu altele, exclusiv vegetale. Astfel, era făcută purificarea de primăvară a trupului şi totodată, prin spovedanie şi cuminecătură, înainte de a lua „Lumina Învierii”, se purifica sufletul tuturor, încât nu numai natura reînvia în puritatea verde a frunzei şi firului de iarbă, ci şi toţi locuitorii satului. Sărbătoarea Învierii era marcată de coşurile cu ouă roşii şi de petreceri în cântec şi joc. Salutul de „Bună Ziua” este înlocuit în cel de „Hristos a Înviat”, la care se răspunde cu „Adevărat că a înviat!” şi care se obişnuieşte până la sărbătoarea „Înălţării”, iar de atunci până la Rusalii se salută cu „Hristos s-a înălţat”. Dacă la sărbătorile de iarnă mâncărurile sunt bazate pe carnea de porc, la cele de primăvară acestea se fac din carne de miel, urdă şi caş. Anotimpul verii este marcat de mai multe sărbători religioase: Sînpetru, Sîntilie, Sîntămărie, când se organizează petreceri precum cele descrise mai sus. Aşa cum am mai arătat, unul din principalele evenimente din viaţa omului este căsătoria, care în spaţiul rural românesc, prin solemnitatea cununiei şi a nunţii, primeşte cea mai mare importanţă, imaginea rămânând în amintirea participanţilor foarte multă vreme. Cei doi protagonişti, adică mirii, se cunosc din sat, din şezătoare, de la muncă sau de la petrecere, feciorul a umblat la fată, la peţit, părinţii s-au înţeles, a avut loc o petrecere de logodnă şi, la o dată stabilită, are loc nunta. Invitaţia era făcută în mod solemn de o ceată de feciori şi fete care se numeau chemători, îmbrăcaţi de sărbătoare, ce umblau din casă în casă pentru a vesti nunta şi pe locuitori, ca să participe la acel important eveniment: „Să nu vă ţineţi mândri şi măreţi, Şi să vă faceţi cale, în alte părţi, Ci să veniţi la un scaun de şedere La un pahar de băutură La mai multă voie bună!” Chemătorii şi chemătoarele aveau calitatea de domnişori şi domnişoare de onoare şi îi însoţeau pe miri, pe tot parcursul ceremoniei nunţii. În dimineaţa nunţii alaiul se formează de la casa mirelui, de unde, în frunte cu un staroste numit colăcar, deoarece poartă un colac şi o ploscă cu ginars, pornesc spre casa miresei. La poarta miresei drumul este blocat de alaiul acesteia, condus şi el de un staroste. Între cei doi „conducători de oşti” se desfăşoară un dialog vesel, care se termină cu o pace marcată de ciocnitul celor două ploşti cu ginars, după care toţi pornesc spre casa miresei. Colăcarii cer apoi mireasa: „Cu vreo două trei cuvinte Care-n carte nu sunt scrise Dar trebuie aicea zise…”. În acest timp muzicanţii cântă şi alaiul, în frunte cu mirii, naşii şi colăcarul, se îndreaptă spre biserică unde are loc cununia. De obicei, nunta avea loc la casa mirelui unde alaiul, după cununie, era primit cu o chiuitură de soacra mare: „Bine-mi pare ca-ţi venit Că de mult v-am tot dorit”. Mai nou, nunta este făcută la Căminul Cultural. O dată cu alaiul sosea şi carul cu zestre al miresei, care era descărcat în faţa nuntaşilor pentru ca aceştia să fie martori la mulţimea ţesăturilor şi cusăturilor aduse de mireasă. Nuntaşii intră apoi la masă şi începe petrecerea, acompaniată de taraful de ceteraşi, la cântec şi la joc. Un moment important este atunci când socăciţa aduce o găină împodobită cu struţ, pe care urmează să o dea la naş. Pornind de la bucătărie şi îndreptându-se spre masa naşilor, acompaniată de primaş, aceasta chiuie: „Ia ţigane arcu-n mână Şi zâ-i una la găină, Zâ-i ţigane, zi cu drag Să mă pot sui pe prag. Zâ-i ţigane, zâ-i frumos Să mă pot coborî jos Zâ-i ţigane de la uşă Să mă scutur de cenuşă. Că de când m-am măritat Eu nu m-am mai scuturat. Faceţi-mi loc ca să viu Cu poalele prinse-n brâu. Faceţi-mi un pic de loc Găina trebuie s-o joc. Că asta-i găină sură Şi-i crescută p-îngă şură…” Din jocurile mai mult jucate la nunţi erau: „De-a lungul” şi „Învârtita”, jocurile fecioreşti ca: Sârba, Brâul, Bătrâneasca şi Cernuta. După chiuitul găinii starostele adună cinstea, începând de la naşi şi continuând cu toţi mesenii care îi cinstesc pe miri, cu bani sau cu alte daruri, spunând: „De la noi atât, de la Dumnezeu mai mult!”. În acelaşi timp închină fiecare un pahar cu mirii, felicitându-i pe aceştia şi urându-le ca în versul lui Coşbuc: „Şi vesel Mugur împărat Că cel dintâi s-a ridicat Şi cu paharul plin în mâini Precum e felul din bătrâni La orice chef între români, El a închinat. Şi-a zis: - Cât mac e prin livezi Atâţia ani la miri urez! Şi-un prinţ la anul! Blând şi mic, Să crească mare şi voinic. Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez!” Şi astfel, încă de la petrecerea de la nuntă se plănuieşte următoarea petrecere, cea a botezului, deoarece scopul principal al unirii în dragoste prin căsătorie este procreerea de prunci care să ducă mai departe tradiţia, numele şi renumele. Şcoala din Idicel-Pădure La început a luat fiinţă o şcoală primară confesională, după perioada Gheorghe Şincai şi Petru Maior, în cătunul Idicel Sat. Dovezi sigure menţionează existenţa acestei şcoli în anul 1805, când a funcţionat ca învăţător Toma Brancovici. În anul 1850, învăţător era Grigore Branca din comuna Aluniş. La această şcoală frecventau şi copiii din cătunul Idicel-Pădure. În cătunul Idicel-Pădure şcoala a luat fiinţă în jurul anului 1875, fapt ce rezultă din jurnalul de activitate a lui Mihail Covrig, în care arată că în acest an a frecventat şcoala primară ca elev în clasa I, având ca învăţător pe Iosif Brâncoveanul şi Galaftion Şagău. Fragmentele de jurnal demonstrează suplimentar că prima şcoală în cătunul Idicel-Pădure a funcţionat într-o casă, lângă vatra părinţilor lui Mihail Covrig, care, dacă şcoala ar fi existat şi funcţionat în anul 1875, nu şi-ar fi dat copilul la o şcoală situată la 4,5 km distanţă de Covrig Anastasia. Demn de menţionat este că de la atestarea satului şi până la terminarea primului război mondial, satul fiind sub stăpânire austro-ungară, au urmat şi absolvit studii superioare abia trei tineri, şi anume: Covrig Ionică, care a ajuns funcţionar la poşta din Pécs, Vasile Sava şi Gheorghe Sava, ajunşi doctori. După sfârşitul primului şi până în anul 1940 au mai frecventat şi absolvit studii superioare Buzdugan I. Lazăr, care a urmat studii militare, devenind ofiţer activ şi Covrig Gavril, care a urmat studii teologice şi filozofice, devenind profesor. Acest număr atât de mic de elevi din sat care au frecventat studii superioare într-o perioadă atât de lungă se datorează numai stăpânirii străine şi a vitregiei vremurilor, căci după al II-lea război mondial, de când ţara noastră şi-a recăpătat independenţa şi s-au creat condiţii mai uşoare de învăţământ, au urmat şi absolvit studii superioare din acest sat zeci de tineri, devenind învăţători, profesori, ofiţeri, ingineri, medici, preoţi, ziarişti, tehnicieni de diferite calificări, fapt ce dovedeşte că această zonă dispune de oameni talentaţi, harnici şi dornici de progres. Dar nu trebuie să-i uităm nici pe cei rămaşi în sat, care sunt oameni harnici şi talentaţi atât în ale agriculturii, cât şi în diferite meserii, lucru demonstrat prin frumoasele gospodării aflate în plin progres. Demn de remarcat sunt o serie de familii care au calităţi deosebite în sculptura lemnului: Covrig Mihail, Covrig Gavril, Moldovan Ioan (sculptorul), Covrig Ilisie şi Hărşan Gheorghe. Biserica la Idicel Pădure Cultul a fost de la început şi se păstrează până astăzi creştin-ortodox. Ca locaş de cult, iniţial a fost o biserică mică din lemn în cătunul Idicel Sat. Tot acolo s-a făcut o biserică mai mare din cărămidă, care există şi azi şi la care mergeau credincioşii din cătunul Idicel-Pădure. Pe dealul Ifălău din Idicel-Pădure se afla o clopotniţă care servea la anunţarea liturghiilor şi a deceselor. În anul 1903, populaţia acestui cătun înmulţindu-se şi având o stare materială mai bună, precum şi datorită faptului că distanţa până la biserica din satul vecin era destul de mare, la iniţiativa fostului învăţător şi fiu al satului Mihail Covrig, în colaborare cu toţi credincioşii, s-a hotărât să se construiască o biserică. Astfel, s-a cumpărat o biserică veche din lemn, din satul Ibăneşti care a fost reclădită pe o fundaţie de piatră. Biserica a fost aşezată pe terenul donat de fraţii Pop Gheorghe şi Pop Ioan din Idicel Sat. Prin anul 1933, biserica având nevoie de reparaţii capitale, precum şi pentru că nu mai corespundea nici din punct de vedere al capacităţii, din iniţiativa aceluiaşi Mihail Covrig (care ar fi dorit să suporte singur cheltuielile de construcţie în amintirea unicului său fiu pierdut pe câmpul de luptă în primul război mondial, lucru cu care nu toţi locuitorii satului au fost de acord), s-a hotărât construirea unei biserici noi din contribuţia tuturor credincioşilor satului. Biserica s-a construit pe locul vechii biserici, din material rezultat din demolarea acesteia. Noul locaş al bisericii a fost terminat în anul 1935, când la data de 8 noiembrie s-a făcut sfinţirea provizorie. În anul 1978, la data de 28 octombrie, s-a făcut sfinţirea definitivă a bisericii de către Prea Sfinţitul Părinte Episcop Emilian Birdeş de Alba Iulia, împreună cu un sobor de preoţi. Preoţii titulari care au păstorit parohia de la înfiinţare şi până în prezent au fost: - 1903 – 1922 – Preot Mihail Todea; - 1922 – 1924 – Preot Profirie Eparon; - 1924 – 1932 – Preot Ioan Comarzon; - 1932 – 1938 – Preot Teodor Bucur (în timpul lui s-a construit noua biserică); - 1938 – 1942 – Preot Aurel Nicolescu; - 1942 – 1973 – Preot Gheorghe Covrig; - 1973 – 1975 – Preot Ilie Căpîlneanu; - 1975 – 1983 – Preot Gheorghe Man; - 1983 – 1984 – Preot Sarlea Simion; - 1984 – 1980 – Preot Mureşan Theodor; - 1990 – până în prezent Preot Micu Eugen. Evenimente importante ale satului - 1903 – înfiinţarea parohiei ortodoxe române şi construirea primei biserici; - 7 ianuarie 1934 – s-a edificat primul cămin cultural românesc din judeţul Mureş, numit „Casa Culturală”; - 1971 – prima reuniune a fiilor satului; - 8 septembrie 1980 – a avut loc o ceremonie cultural-religioasă având ca scop aniversarea a 77 de ani de la înfiinţarea parohiei şi a ridicării primei biserici, precum şi 45 de ani de la ridicarea actualei biserici; sfinţirea a două troiţe aşezate în faţa bisericii, ridicate în memoria eroilor neamului decedaţi în cele două războaie mondiale; - 1985 – cea de-a doua reuniune a fiilor satului; - 22 august 1993 – au avut loc aniversarea a trei evenimente deosebite ale satului: - 600 de ani de la prima atestare documentară a satului Idicel-Pădure (1393 - 1993); - 90 de ani de la înfiinţarea parohiei de rit ortodox 1903 – 1993 şi construirea primei biserici; - cea de-a treia reuniune a fiilor satului; - 19 mai 2001 – inaugurarea muzeului satului – unicul muzeu particular înfiinţat de o ţărancă, care este şi poet, Rafila Moldovan.
„Creştinului Creştinule de eşti creştin Ţine-te cu putere Nu te lăsa bătut de vânt La orice adiere Urmează-ţi calea înainte Chiar dacă e spinoasă Nădăjduind în cel de sus Ea îţi va fi luminoasă Căci multe piedici vor veni Să te abaţi din drum Tu nu slăbi-n credinţa ta Să nu te laşi nici cum La multele plăceri lumeşti Să nu te laşi învins Că-ndepărtându-te de ele Vei merge-n paradis Şi nu te plânge când ţi-e greu Căci viaţa nu-i uşoară Ţine-ţi credinţa-n Dumnezeu Şi-n Prea Sfânta Fecioară De prieteni la necazuri mari Curând vei fi uitat Rămâne numai cel de sus Prieten adevărat El nu-ţi dă plezne cu dureri Să-ţi mistuie fiinţa În chinurile ce primeşti Îţi va-ncerca credinţa Pecetea e pe fruntea ta A Duhului cel sfânt Şi călăuză pentru tine Trecând pe acest pământ Şi semnul biruinţei Cu cinste să-l primeşti Cu crucea vei învinge Furtunile lumeşti Că-i arma cea mai sfântă Împotriva celui rău. Mintea ţi-o luminează Să urci spre Dumnezeu În casa lui ce-a sfântă La rugă când te-ai dus Lasă ura, duşmănia Slăveşte-l pe Iisus. Nu intra-n casa Lui Cu inima cernită De duhurile rele Să n-o laşi biruită Ca rugăciunea ta Să fie auzită Întinde şi tu mâna Cui cere ajutor Adună-l cu blândeţe Pe cel rătăcitor Adu-l în casa sfântă La turma cu păstor.” Idicel-Pădure – privind spre viitor După cel de-al doilea război mondial, a urmat o perioadă destul de grea pentru locuitorii satului, multe case fiind distruse în urma bombardamentelor, dar acest lucru nu i-a împiedicat să o ia de la capăt. În prezent, localitatea dispune de o suprafaţă de circa 1.400 ha de păşuni şi fâneţe, 295 vaci de lapte, 1970 de oi şi 1814 păsări,4 măgari, 202 cai de muncă 202 (între anii 1975 – 1985 ocupând locul trei pe ţară ca şi număr de cai pe cap de locuitor), 7 tractoare.
Perspectivele localităţii Locuitorii aşezării au în vedere valorificarea mai bună a resurselor naturale existente, în contextul creat de schimbările politico-economice din ultimii 12 ani. Domeniile vizate sunt prelucrarea lemnului, creşterea animalelor şi dezvoltarea turismului rural. Condiţiile naturale, resursele materiale şi umane divizate judicios într-un astfel de proiect ar putea face ca, în câţiva ani, Idicel-Pădure să se transforme într-o localitate în care tradiţia să se împletească în mod fericit cu modernismul. Dar mai precis, o localitate în care oamenii au de arătat că, într-un cadru natural superb, obiceiurile şi tradiţiile pot fi păstrate şi continuate chiar şi într-o epocă în care direcţia predominantă pare să fie înnoirea continuă.