Astronomia Greciei Antice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În perioada din Grecia Antică (1400-300 î. Hr.), grecii au avut o contribuţie esenţială în astronomia teoretică. Odiseea - un poem epic traditional scris de autorul grec Homer in secolul al VIII-lea î.ch., - se referă la grupuri de stele ca Ursa Mare, Orion şi arată cum vasele de pe mare se ghidează după stele.


Contribuţii importante au avut Thales şi Pitagora dar nici una din lucrările acestor matematicieni nu au supravieţuit timpului. Dar geometria lui Pitagora i-a ajutat pe urmaşii acestuia să determine forma sferica a pământului.

Ptolomaeus Alexandrinus, sec 16 î.Hr.
Extinde
Ptolomaeus Alexandrinus, sec 16 î.Hr.

Philolaos, un urmaş a lui Pitagora, a spus ca Pământul, Luna şi Soarele sunt planete şi se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între pământ şi foc. Potrivit acestor afirmaţii, revoluţia pământului în jurul acestui foc este de 24 de ore. În anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a spus că o sferă uriaşă se învârte în jurul pământului şi că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.

Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că Pământul se roteşte în jurul axei sale o dată la 24 de ore, şi, împreună cu alte planete în jurul Soarelui. Explicaţia sa a fost respinsă de cei mai mulţi filozofi greci, care priveau Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete. Teoria lui Aristarh din Samos, cunoscând sistemul geocentric rămâne neschimbată de peste 2000 de ani. În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh şi Ptolemeu au folosit o serie de cercuri concentrice, cu Pământul aproape de centru pentru a reprezenta mişcarea generală a Soarelui, Lunii şi a planetelor în jurul zodiilor. Pentru a explica variaţiile de viteză ale Soarelui şi Lunii şi regresia planetelor, ei au presupus că fiecare din aceste obiecte se roteşte în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe circumferinţa celui dintâi. Au determinat poziţiile a aproximativ 1000 de stele de pe cer folosindu-se de această harta pentru a urmări mişcarea planetelor. Au creat mai multe cercuri concentrice, pământul fiind în centru, putând fi măsurată viteza soarelui şi a lunii. Pentru a explica variaţiile periodice în viteza soarelui, a lunii, şi ale altor corpuri cereşti, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu datele matematice.

Aceasta teorie este explicată de Ptolemeu în lucrarea sa, Almagesti.

În alte limbi