Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mărturisirea de credinţă a cultului creştin baptist (1689) a fost scrisă de calviniştii şi baptiştii din Anglia pentru a reda în mod formal ideile creştinilor protestanţi dintr-o perspectivă Baptistă. Această mărturisire, ca şi cea de la Westminster (1646) a fost scrisă de puritanii evanghelici care erau îngrijoraţi că particularităţile organizării în biserică reflectează exact învăţătura biblică.
Cuprins |
[modifică] Principii generale şi particulare ale creştinilor baptişti din Anglia
Crearea mărturisirii de credinţă din 1689 este legată de istoria timpurie a baptiştilor si de diferenţele dintre cele două tipuri de baptişti: cei care adoptă principiile generale şi cei ce au diferite particularităţi. La începutul secolului al XVII-lea, baptiştii englezi reprezentau doar o serie de biserici din Anglia şi nu o denominaţie. Odată cu apariţia arminianismului cam în acelaşi timp şi bisericile baptiste au adoptat ideea că mântuirea creştinului depinde doar de alegerea fiecărei persoane în parte. Aceste idei au fondat principiile generale ale baptiştilor. De cealaltă parte, au existat şi baptişti care nu au adoptat învăţătura arminianismului şi principiile generale şi au susţinut că mântuirea este dependentă doar de alegerea suverană a lui Dumnezeu. Aceştia au fondat principiile particulare şi credeau că Isus a murit şi a înviat doar pentru mântuirea celor aleşi de Dumnezeu.
În timp ce diferenţele teologice erau mari, ambele tipuri de creştini baptişti ai vremii erau persecutaţi de Biserica anglicană. În general, creştinii baptişti făceau parte din biserici deja stabilite fiind convinşi că Biblia nu susţine împărţirea în Episcopii şi nici rolul şi amestecarea monarhiei engleze în conducerea bisericii. În acelaşi timp, şi susţinătorii presbiterianismului şi al congregaţionalismului erau persecutaţi, dar numărul mare de credincioşi şi influenţa pe care o aveau reduceau numărul de persoane persecutate. Bisericile baptiste susţineau botezul credincioşilor adulţi, lucru care era contrar bisericii anglicane, chiar şi celor presbiteriene sau congregaţionale ce susţineau botezul copiilor la naştere.
[modifică] Mărturisirea din 1644 şi Războiul Civil Englez
În secolul XVII, relaţiile dintre puritani şi monarhia engleză s-au deteriorat. O mare parte dintre liderii puritani făcea parte din Parlamentul englez lucru ce a dus la nenumărate tensiuni ce au dus la izbucnirea unui război civil, ce a început în 1642 şi a luat sfârşit în 1649. Regele Charles I a pierdut conflictul iscat şi a fost executat, Anglia devenind pentru o perioadă scurtă de timp Republică.
Odată cu încheierea conflictului baptiştii ce susţineau principiile particulare au profitat şi au scris mărturisirea de credinţă. Şapte congregaţii şi-au trimis reprezentanţi pentru a ajuta la scrierea acestui document. Scopul acestui document a fost cel de a diferenţia în mod oficial principiile generale ale baptiştilor de cele particulare. Documentul a fost terminat în anul 1644 şi, deşi nu a fost detaliat, avea un ton clar calvinist şi este cunoscut ca fiind "Prima mărturisire de credinţă a creştinilor baptişti" ce a precedat mai bine cunoscuta mărturisire de la Westminster scrisă în anul 1646.
Odată cu dispariţia monarhiei, mărturisirea de la Westminster a fost considerată declaraţia de credinţă pentru biserica anglicană, dar şi pentru cea scoţiană. Congregaţionaliştii şi-au creat propria versiune a enunţului de la Westminster în 1658, numită Declaraţia Savoy. Varianta originală a mărturisirii din 1644, deşi era similară din punct de vedere teologic, scrierea ultimelor două declaraţii nu era deloc asemănătoare, deci era clar că era nevoie de o nouă scriere a mărturiei de credinţă.
[modifică] Probleme după reorganizare
După execuţia lui Charles I, presbiterianismul, anglicanii şi congregaţionaliştii, în ciuda faptului că aveau o teologie asemănătoare, au fost divizaţi în două părţi în funcţie de susţinerea pe care o acordau monarhiei: creştinii din timpul lui Charles I erau de partea monarhiei în timp ce ceilalţi erau împotriva ei.Oliver Cromwell, un congregaţionalist, a condus Anglia ca Lord Protector pâna la moartea sa în 1658. Monarhia a fost restaurată de Charles al II-lea în 1660. Relaţiile dintre Scoţia şi Anglia, ca şi cele dintre puritanii scoţieni şi cei englezi, au continuat să fie tensionate şi datorită apariţiei unor noi legi referitoare la închinare. În 1662, Actul uniformităţii a scos în afara legii folosirea oricărei alte cărţi în afară de noua carte de rugăciune anglicană valabilă pentru toţi anglicanii, presbiterianiştii, congregaţionaliştii si baptiştii din Anglia. Mai mult biserica anglicană a renunţat la mărturisirea de credinţa de la Westminster şi s-a întors la folosirea celor "39 de articole" ca mărturisire de credinţă.
[modifică] Mărturisirea din 1677
Ca rezultat al restaurării monarhiei creştinii baptişti din Anglia au avut de suferit persecuţii datorită credinţei pe care o aveau. În 1677 un număr mult mai mare de creştini baptişti s-au strâns pentru a pune bayele unei mărturisiri mult mai detaliate decât ultima. Declaraţia de la Westminster, pe care mulţi baptişti o adoptaseră chiar dacă modul de organiyare în biserică sau modul în care erau botezaţi credincişii era diferit, a constituit bazele acestei noi mărturisiri.
Documentul din 1677 era diferit faţa de cel de la Westminster sau faţa de Declaraţia Savoy din două puncte de vedere. În primul rând, baptismul trebuia să devina o denominaţie recunoscută ca o congregaţie individuală. În al doilea rând şi cel mai important dintr-o perspectivă baptistă, documentul făcea clar faptul că botezul credincioşilor nu se mai făcea la naştere, mai târziu acest lucru fiind o perspectivă a baptiştilor asupra scripturilor decât un simplu fapt istoric ce a survenit din legătura lor cu anabaptiştii.
Persecuţiile au făcut ca documentul din 1677 sa fie păstrat secret să nu fie făcut public de către biserica baptistă, deşi acest lucru nu însemna că liderii baptişti nu puteau descrie conţinut documentului faţa de membrii bisericilor.
[modifică] Actul toleranţei din 1689
În 1689, Actul toleranţei a fost aprobat şi a adus libertatea religiilor şi posibilitatea existenţei bisericilor de orice denominaţie în Anglia şi Scoţia. Acest act făcut ca reprezentanţi din peste 100 de biserici baptiste să se întâlnească la Londra între 3-11 iulie pentru a-şi exprima susţirea faţa de documentul din 1677. În ciuda faptului că documentul a fost scris în 1677 prefaţa oficială a documentului a făcut ca acesta să fie cunoscut sub numele de Mărturisirea de credinţa a credincioşilor baptişti din 1689.
[modifică] Efectele mărturisirii de credinţă din 1689
Mărturisirea de credinţă din 1689, alături de cea de la Westminster si de Declaraţia Savoy , este considerată cea mai importantă declaraţie din zona anglofonă. Nu există nici o îndoială că mărturisirea din 1689 a avut la bază cele 2 bine cunoscute declaraţii anterioare şi că nu a influienţat doar biserica baptistă, ci şi pe cea reformată şi cea calvinistă.
Baptiştii au reuşit foarte repede să formeze biserici in America colonială şi în 1707 s-a format Asociaţia Baptistă din Philadelphia. Asociaţia a adoptat mărturisirea de credinţă din 1689 în 1742 după ce mai multe congregaţii o adoptaseră deja, fiind redenumită în Mărturisirea de credinţă din Philadelphia.
În timpul celei de-a doua Mari treziri spirituale din America, baptiştii şi calviniştii au fost "atacaţi" de misionarii evanghelici precum Charles Grandison Finney sau de teologi precum Nathaniel William Taylor. Mulţi din aceştia trecând la Hiper-Calvinism, deşi declaraţia din 1689 nu susţine asemenea extreme ale teologiei reformate.
Mărturisirea de credinţă din 1689 rămâne până în zilele noastre un document foarte important pentru toate bisericile reformate din toată lumea permiţandu-le să aibă o declaraţie atestată istoric la Westminster. Relaţiile între biserica baptistă din zilele noastre si celelalte denominaţii protestante au crescut datorită nenumăratelor similtitudini pe care cele două părţi le-au avut de-a lungul istoriei.