Meglen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Meglen (în greacă Μογλενά Moglená, turcă Caragiova) este o regiune în Grecia, la graniţa cu Republica Macedonia, la nord de Salonic. În această regiune şi în zonele învecinate din Republica Macedonia se află principala comunitate de meglenoromâni, vorbitori ai limbii meglenoromâne. Prima atestare istorică a românilor (vlahilor) din ţinutul Meglen (thema Moglenei), este realizată printr-un document păstrat în arhiva mănăstirii athonite Marea Lavră, datând din anul 1094. Acest document reprezintă răspunsul împăratului Alexios Comnenul referitor la plângerea făcută de călugări privind populaţia vlahă care ajunsese pe domeniul mănăstirii şi nu se supunea dărilor anuale. La sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, acest document istoric era relevant pentru atestarea meglenoromânilor în spaţiul lor de baştină. A se vedea aici relatările lui Ioan Neniţescu (1895), George Murnu (1913), meglenoromânii fiind socotiţi ca urmaşi ai vlahilor descendenţi din Imperiul Româno-Bulgar. Lingviştii, în schimb, a se vedea Th. Capidan şi Tache Papahagi, pe baza analizei limbii vorbite şi a apropierii ei de limba română, considerau că strămoşii meglenoromânilor au trăit în continuitate teritorială cu dacoromânii, sau chiar au fost o colonie nord-dunăreană, a se vedea Ovid Densusianu, care au migrat în Meglen abia în sec. XII-XIII, sau chiar mai târziu. Cităm din Capidan: „Pe când istoria ne coboară pe meglenoromâni în ţinutul lor în care îi găsim astăzi încă de prin sec. X şi XI, lingvistica nu vede posibilitatea coborârii lor în acel ţinut decât numai după sec. XII şi chiar XIII.” (Capidan, 1925: 65) Documentul istoric este considerat ca relatând despre vlahii din Moglena anteriori venirii meglenoromânilor. Având în vedere importanţa acestui document pentru atestarea locuirii vlahilor în ţinutul Meglen, chiar dacă etnogeneza meglenoromânilor este controversată, îl repro-ducem în rândurile ce urmează:

„Domnia mea a fost înştiinţată de către cinstita mănăstire a Sfântului Atanasie de la Sfântul munte Athos că nişte cumani, care locuiesc în Moglena, se urcă pe înălţimile Puzuchia din preajma lor, aflate în stăpânirea mănăstirii, fac acolo stâni pentru turme şi pasc ţinuturile acelea fără nici o piedică, refuzând să plătească cuvenita zeciuială pentru animalele lor. Dacă este aşa, atunci Domnia mea porunceşte încasatorilor de dări din Moglena ca, în lumina hotărârii de faţă a Domniei mele, să-i silească în toate chipurile să plătească mănăstirii Sfântului Atanasie toată datoria cuvenită din zeciuială sau altă dare, măcar ca până acum şi până la hotărârea de faţă a domniei mele au cutezat să facă altfel; deci să nu le îngăduie sa-i socotească pe vlahii şi bulgarii altora drept oamenii lor, ci pe toţi aceştia să-i ceară drept parte cuvenită amintitei mănăstiri, după datina statornicită. Dacă nu se vor arăta binevoitori în toate acestea, ci vor încerca din nou să ia ceva în stăpânire sau să scutească de dări pe vlahi sau bulgari, după obiceiul nedrept de până acum, atunci să fie alungaţi de pe înălţimile luate cu sila, chiar şi fără voia lor. Dacă şi după aceea vor folosi în chip abuziv accesul înălţimilor sau orice alt lucru dăunător amintitei mănăstiri, împotriva hotărârii Domniei mele, atunci să fie pedepsiţi după lege şi dreptate. Dar dacă pleacă de pe înălţimi şi vlahii aflaţi în neînţelegere cu amintita mănăstire şi le sunt strâmtorate turmele la păşunat şi de aceea, de mare nevoie, îşi pasc turmele pe locuri legiuite ale Moglenei, atunci Domnia mea hotărăşte să-şi pască cu totul netulburaţi animalele de orice fel în provincia Moglena, fără să plătească nici o dare şi fără să fie supăraţi, împiedicaţi sau alungaţi de către încasatorii de biruri ai provinciei, de militari sau de cumani. Dacă va încerca să facă cineva ceva împotriva hotărârii Domniei mele, oricine ar fi el, va avea mare supărare din partea împărăţiei. Deci aceşti vlahi ai mănăstirii Sf. Atanasie, cum am spus, îşi vor paşte turmele pe locuri legiuite ale provinciei Moglena, începând de acuma şi pentru totodeauna, fără să fie supăraţi sau ameninţaţi şi fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare. Ba chiar şi cele două stâni, adică cea stăpânită de Stan, numită Rimniţa, şi cea gospodărită de copiii lui Radu cel Şchiop şi a lui Peducel, apoi cele deţinute de vlahii acestei mănăstiri pe înălţimea obştească de la Craviţa, şi pe acestea porunceşte Domnia mea să le ţină tot ei fără să dea nici o dare, şi fără vreo ameninţare sau supărare din partea cuiva, căci i-a fost acordat acestei mănăstiri ca orice fiinţă ce ţine de dânsa să fie impusă de dânsa cu darea pe stână, cu zeciuială şi cu orice impozit cerut după datină de la stânile aflate în amintita înălţime. Deci, cel care are grijă de strângerea dărilor din această provincie a Moglenei în persoana preavenerabilului sebast şi hartular chir Theodor Chumnos, în virtutea prezentei decizii a Domniei mele, va preda aceste două stâni către amintita mănăstire a Sf. Atanasie printr-o hotărâre întărită, pentru ca în baza ei să le ocupe vlahii aflaţi în dependenţa ei ca păşune pentru animalele lor de tot felul, fără să fie tulburaţi, jigniţi sau îndepărtaţi, şi fără nici un fel de dare, după cum am spus mai sus. Apoi, cum am amintit, dacă există în ţinutul Chostiane, dependent de mănăs-tirea Sf. Ioan Prodromul, şerbi în afara mănăstirii, neincluşi în decizie, şi pe aceştia să-i considere ca scutiţi cei care se îngrijesc de încasarea dărilor din provincia Moglena să-i includă printr-o decizie la această mănăstire Prodromul, împreună cu moara aflata în ţinutul stânei, spre a stăpâni şerbii lor şi moara aflată în ţinutul stânei, spre a stăpâni şerbii lor şi moara fără nici o piedică şi supărare, şi fără nici un amestec din partea puterii civile, în locul celor predaţi acestei mănăstiri Prodromul, să le fie daţi alţii. Şi pentru ştiinţă va fi arătat prezentul decret al Domniei mele cancelariilor respective, apoi el va fi încredinţat mănăstirii Sf. Atanasie spre păstrare veşnică.” (Brezeanu, Zbuchea, 1997: 107-109) După cum se vede pricina plângerilor o reprezenta impozitul pe care trebuiau să-l plătească păstorii vlahi pentru folosirea păşunilor, proprietăţi ale mănăstirii. În acest document ne este înfăţişat numele ţinutului, ocupaţiile şi starea juridică a terenurilor mănăstirii, precum şi obligaţiile păstorilor. Ne apar şi unele din primele nume româneşti, de influenţă slavă şi latină, cum sunt Stan, Radu cel Şchiop şi Peducel. Bineînţeles că cele două stâni amintite în acest conflict trebuie să fi avut o însemnătate economică foarte mare pentru ca plângerea să fie adresată împăratului bizantin. Cum ştim, prin populaţia unei stâni aromâneşti, la vremea respectivă, trebuie să înţelegem o fară, o alianţă de fălcări, dacă nu un celnicat, un fel de trib alcătuit din familii legate prin interese economice şi de rudenie.


Cuprins

[modifică] Începutul cercetărilor ştiinţifice privind meglenoromânii

Primii scriitori care au realizat cercetări şi au publicat lucrări ştiinţifice privind existenţa meglenoromânilor au fost: I.G. von Hahn, Reise durch die Gebiete des Drin und Wardar, în capitolul „Die Landschaft Moglena”, Wien, 1867; Gustav Weigand, Vlaho-Meglen, eine ethnographisch-philologische Untersuchung, Leipzig, 1892; Nicolae Popilian, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1885; Apostol Mărgărit, revista „Convorbiri Literare”, an. VIII, Iaşi, 1874; Ioan Neniţescu, De la Românii din Turcia Europeană, Bucureşti, 1895; B. Nicolaides, Les Turcs et la Turquie contemporaine, Paris, 1852; I.C. Jireček, Uber die Wlachen von Moglena, Leipzig&Berlin, 1893; Victor Kančev, Mekedonien, Sofia, 1900; Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, vol. I, Paris, 1901; Pericle Papahagi, Românii din Meglen, Bucureşti, 1900, Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, vol. I-II, Bucureşti, 1902; George Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259), Bucureşti, 1913. Deosebite contribuţii au adus mai apoi Th. Capidan, Meglenoromânii, Bucureşti, vol. I-III, 1925, 1928, 1935; Tache Papahagi, Originea Muloviştenilor şi Gopeşenilor, Bucureşti, 1935; Anastase Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, 1936; Petar Atanasov, Le mégléno-roumain de nos jours. Une approche linguistique, 1990, Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, 2002, şi alte studii; I.A. Candrea, Sextil Puşcariu, G. Pascu, Andrei Avram, Nicolae Sara-mandu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Elena Scărlătoiu, B. Conev, Johannes Kramer, Wolfgang Dahmer, Beate Wild, Thede Kahl ş.a.

Numărul şi zona geografică de provenienţă Meglenoromânii (vlaşii) provin din ţinutul Meglen (denumirea turcească era Caragiova), cu suprafaţă de 933 km2, deosebit de fertil, situat la graniţa Greciei cu R. Macedonia, la nord-vest de golful Salonic. Meglenul este mărginit „la răsărit cu Vardarul, la sud cu plaiurile Ianiţei şi ale Vodenei, la nord cu munţii Marianşca, iar la apus cu munţii Cosuf şi Nigea” (Neniţescu, 1895: 384). Ţinutul este format dintr-un complex de înălţimi şi văi, cuprinse între munţii Paic, Gândaciu şi Cojoc. O parte a ţinutului, Caragiova bulgărească, era ocupat de 50 de comune locuite de bulgari şi iuruci. Partea de nord a ţinutului Meglen, cu trei comune Huma, Coinsco şi Sirminina, se află astăzi în R. Macedonia, restul de şapte comune, Lugunţa-Lundzini (astăzi Langardia), Birislav (astăzi Periclea), Liumniţa (astăzi Skra), Cupa (astăzi Kupa), Oşani (astăzi Arhanghelos), Ţărnareca (astăzi Karpi), Baroviţa şi orăşelul Nânta (astăzi Notia), fiind în Grecia. S-au vehiculat diferite cifre privind numărul meglenoromânilor: Gustav Weigand (1892: XXVI), 14000; Victor Kančev (1900: 146), 11.960; Ioan Neniţescu (1895: 389), 21700 (în împrejurimi mai notează existenţa a 4960); Pericle Papahagi (1902: 44), 20000; Theodor Capidan (1925), 14720. Dăm în următorul tabel numărul meglenoromânilor indicând anul şi satele respective. În majoritatea acestor sate se aflau şcoli şi biserici româneşti la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX.

[modifică] DENUMIREA ETNICĂ

Denumirea de meglenoromân reprezintă un nume cărturăresc, adoptat la sfârşitul sec. XIX, reprezentând locuitor de naţionalitate română din ţinutului Meglen, vorbitor al unui dialect românesc, cunoscut sub numele de „vlaş” (denumire dată de slavi şi atribuită vlahilor agricultori), cel de rumân pierzându-se în timp. Ca şi aromânii, românii din Meglen îşi dau numele după localitatea de provenienţă: liumnican (din Liumniţa), cupineţ (din Cupa), uşineţ (din Oşani), lundzineţ (din Lundzini), năntineţ (din Nânta), ţărnăcot (Ţărnareca), brăzlăveţ (din Birislav). Această caracteristică a macedoromânilor de a se numi după localitate, se făcea datorită nevoii de a se distinge de locuitorii altor localităţi. Cum aflăm de la P. Papahagi (1902: 17), locuitorii din Huma, la 1900, aveau împărţit satul pe mahalale, care-şi trăgeau numele, în cele mai multe cazuri, de la întemeietorul lor. Astfel, erau şase mahalale: Maala-lu-Pardu, Maala-lu-Părgic (Părgic ar fi fost întemeietorul cătunului), Maala di-di-supră (primul loc de întemeiere), Maala-lu-Biciac (întemeiată de nântenii conduşi de Biciac, care s-au refugiat aici după refuzul de a trece la mahomadanism), Maala-lu-Ristu, Maala-lu-Stepan. Iată ce spunea, la 1925, Th. Capidan despre numele lor etnic: „Ei între ei se numesc «Vlaşi» şi cu acest nume sunt cunoscuţi de neamurile cu cari stau în apropiere; numele «Rumon», cu care ar fi trebuit să se cheme, s-a pierdut fără urmă. Se înţelege dar, că noua denumire de Meglenoromâni dată acestor «Vlaşi», în spre deosebire de Macedoromâni, se întrebuinţează numai de către cărturari şi serveşte mai mult ca să arate regiunea în care sunt cuprinse satele locuite de ei. Ei înşişi nu numai că nu cunosc acest nume, dar nu ştiu nici măcar de numele «meglenit» pe care, iarăş, numai cărturarii îl întrebuinţează, în opoziţie cu român, aromân şi istroromân.” (Capidan, 1925: 5) Astăzi, locuitorii din Cerna se consideră meglenoromâni (macedo-români). Ei şi-au pierdut numele de vlaş în schimbul denumirii ştiinţifice apărute la sfârşitul secolului trecut. Astăzi, în Cerna, s-a încetăţenit denumirea ştiinţifică de meglenoromân. Cei aflaţi în Grecia şi Macedonia îşi spun în continuare vlaşi, necunoscând numele de meglenoromân. Denumirea de meglenit nu s-a utilizat deoarece prin locuitor al ţinutului Meglen se putea înţelege şi bulgar şi iuruc. O mare parte a ţinutului era locuit de aceştia, localităţile meglenoromânilor fiind concentrate la vest de Vardar, în trapezul format de Ţârnareca-Sirminina şi Nânta-Livezi.

[modifică] TEORII PRIVIND ETNOGENEZA

I.G. von Hahn a fost cel dintâi care a relatat despre asemănarea dintre limba vorbită de locuitorii vlaşi ai ţinutului Meglen şi cea a dacoro-mânilor carpatici. Mai apoi, primul care s-a ocupat de originea acestora a fost Gustav Weigand, în lucrarea sa, Vlacho-Meglen, din 1892. Ovid Densusianu şi Constantin Jireček, plecând de la fizionomiile asiatice (pomeţii obrajilor mai accentuaţi) ale acestora, considerau că megle-noromânii provin din amestecul românilor cu pecenegii (aşezaţi în această zonă după înfrângerea lor de către împăratul bizantin Alexios Commenos la anul 1091). De altfel, Ovid Desusianu argumenta că meglenoromânii sunt o colonie dacoromână pe teritoriul ocupat de macedoromâni. Gustav Weigand şi George Murnu credeau că meglenoromânii sunt urmaşii Imperiului româno-bulgar, care s-ar fi retras în ţinutul Meglen. Weigand îi considera urmaşi ai bulgaro-valahilor refugiaţi în ţinutul Meglen după lupta de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije). Denumirea de megleno-români dată acestei populaţii, care înainte era trecută în rândurile aromânilor, este preluată după numele ţinutului Meglen. Teoria lui George Murnu: Românii din Balcani şi cei din Pind sunt veniţi din nord (Serbia şi Bulgaria apuseană). Dacă românii din Pind formează cele trei state româneşti Vlahia Mare, Vlahia Mică şi Vlahia Superioară, românii din Balcani sunt întemeietorii Imperiului româno-bulgar sub dinastia vlahilor Petru şi Asan. Căderea imperiului şi venirea tătarilor (anul 1241) a dus la migrarea românilor din Balcani şi întărirea celor din Pind şi Carpaţi. În Pind ei sunt ascendenţii meglenoromânilor. „Graiul mijlocitor între aceste amândouă dialecte (dacoromân şi aromân, n.n.) a fost cel vorbit odinioară de Românii din Hemos şi în genere în nordul peninsulei balcanice; acesta nu pare a se fi deosebit de cel dacoromân decât prin elementele împrumutate în decursul vremii de la românismul din Pind. Reprezentantul lui e astăzi aşa numitul dialect meglenoromân, adică a Românilor din Meglenia, un ţinut din apusul Rodopei, în Macedonia.” (Murnu, 1913: 209-210) Cauzele părăsirii munţilor Bulgariei şi migrării vlahilor spre sud (munţii Pindului, Meglen, Tesalia) şi spre nord (peste Dunăre) sunt văzute astfel: „Deci o concentrare a lor în Bulgaria ar fi fost economiceşte cu neputinţă, şi aceasta cu atât mai mult, că fiind duşmăniţi cu bizantinii, românii pierduseră mănoasele câmpii ale Traciei, pe care iernau sutele şi miile de turme româneşti. Ei trebuiau deci să-şi caute o nouă patrie, ţara făgăduinţii lor, şi aceasta a fost Dacia Traiană, cu ţinuturi mai mult deşerte de locuitori unde era o parte din fraţii lor şi unde interesele economice, politice şi naţionale le deschideau un câmp întins de acţiune mai mult sau mai puţin liber acum de piedicile din afară, după năvălirea năpraznică a tătarilor (1241), care au curăţit această ţară de cele din urmă rămăşiţe de hoarde asiatice. Din acest moment Tracia şi Bulgaria, încetul cu încetul, se goleşte de românii medievali, din care mai târziu nu se pomenesc decât câteva insule în Tracia orientală şi în părţile Rodopei. Emigrarea lor a fost deplină până la venirea turcilor. Singurele lor urme sunt astăzi meglenoromânii. Istoria lor, începută în Balcani, continuă apoi la poalele Carpaţilor, unde ei au adus, pe lângă altele, şi formele de stat ale ţării, în care au trăit odinioară.” (idem: 229-230) Şi în alt studiu: vlahii din munţii Bulgariei „se revărsau la sud de Balcani până dincolo de Meglenia. Această localitate era astfel locuită şi influenţată de mulţimea vlahilor, încât colonia de pecenenghi, stabilită aci în anul 1091 sub Alexie Comnenul, a fost românizată după cum dovedeşte tipul mongol, care se vede şi astăzi supravieţuind printre aşa numiţii meglenoromâni.” (Murnu, 1939: 14) Teoria lui Pericle Papahagi (1902: 7-8): În trecut, românii erau numiţi pacinaţi în loc de valahi şi, după toate probabilităţile, a existat o deplasare a lor în ţinutul Meglen locuit şi până atunci tot de români. „Că românii din Meglenia, la aşezarea lor în aceste părţi, vor fi găsit fraţi români, posibilitatea nu este exclusă câtuşi de puţin, căci poporul român în aceste timpuri a trebuit să fie întins peste toată Peninsula balcanică.” Meglenoromânii ar fi urmaşii ducatului condus de Cruş (Chrys), „care se întindea la părţile meridionale ale Bulgariei de vest şi ale Sârbiei de azi.” Capitala acestui regat era Prosac şi cuprindea ţinutul Prizrenei şi al Scopiei, peste Veles, Iştip, Strumiţa, Meglenia, până la Serres. „Cu stingerea dinastiei Asăneştilor (1257) trebuie, după părerea noastră, să înceapă momentul însemnat, când dezvoltarea limbii române se face la daco-români şi macedo-români în mod separat. La daco-români, care adoptaseră în biserică limba slavă, limba se dezvoltă sub exercitarea acestei influenţe. Tot acelaşi lucru a trebuit să se întâmple şi cu megleno-românii. La macedo-români însă, care introduseseră limba greacă în biserică, limba încearcă această influenţă mai mult sau mai puţin.” (idem: 9) Cel care aduce cele mai bune argumente privind etnogeneza megleno-românilor pe baza studierii dialectelor limbii române este Theodor Capidan. El pleacă de la asemănarea dialectului meglenoromân cu limba română vorbită în nordul Dunării, afirmând că este sigur că megleno-românii au stat o lungă perioadă în munţii Rodopi (datorită asemănării dialectului meglenit cu limba vorbită de bulgarii din Rodopi) înainte de a se muta în ţinutul Meglen. Theodor Capidan ajungea la concluzia că, în timpul formării limbii române, putem vorbi de o unitate etnică românească, situată atât în nordul cât şi în sudul Dunării. Limba română stă la baza formării dialectelor româneşti din Peninsula Balcanică. În acelaşi timp, influenţa albaneză în limba română arată faptul că străromânii au trăit într-un spaţiu învecinat cu poporul albanez. Curios ar fi faptul că împrumuturile vechi din limba albaneză nu se regăsesc în cele două dialecte (aromân şi meglenoromân), ceea ce însemna că ori albanezii au avut o patrie primitivă situată mai la nord, ori că populaţiile româneşti au stat o perioadă în munţii Bulgariei. (Capidan, 1925: 56) Dar să vedem pe larg argumentele filologului Th. Capidan, exprimate în mai multe lucrări, scrise pe parcursul a 20 de ani: „Resturile de români transdanubieni din Peninsula Balcanică s-au păstrat astăzi în cele două populaţiuni, dintre care unii veniţi mai de timpuriu din părţile nordice şi cunoscuţi sub numele de aromâni, iar ceilalţi coborâţi cu câteva secole mai târziu şi aşezaţi în apropierea regiunii Meglen, de unde îşi trag numele: meglenoromâni. Pentru cei dintâi istoria ne vorbeşte încă din sec. X; pentru cei din urmă nu avem nici o mărturie istorică mai veche decât începutul jumătăţii veacului trecut. Este drept că despre Meglen şi Megleniţi se vorbeşte încă de prin sec. al XI-lea, când după căderea imperiului bulgar în stăpânirea bizantinilor, sub Vasile al II-lea Bulgaroctonul, se pomeneşte şi despre un şef al acestora Iliţă (Çëßôóáň o Ü÷ůí ĚďăëÝíůí), despre un centru al Megleniţilor ’Ĺíůôéá, Nânta de astăzi locuită de meglenoromânii trecuţi la islamism, dar, ori cât de mare asemănare ar fi, ca chestiune de derivaţiune, între numele Iliţă şi între acela al celnicului aromân din sec. XI Niculiţă, care, de voie de nevoie, a trebuit să se pună în fruntea răscoalei aromânilor din Pind şi Tesalia (1065), pe atunci meglenoromânii încă nu erau coborâţi în această regiune şi, prin urmare, nu putea fi vorba despre ei, după cum nici mai târziu nu se pomeneşte nimic despre existenţa lor. Dacă şi uni şi alţii se deosebesc de românii din Dacia Traiană prin grai, aproape aceeaşi deosebire există şi între ei, cu toate că distanţa în spaţiu, ce desparte pe cei dintâi este incomparabil mai mare decât aceea care există între aromâni şi meglenoromâni.” (Capidan, 1924: 92-94) Pe baza împrumuturilor de cuvinte dintre limba albaneză veche şi dialectul dacoromân, dar care lipsesc din dialectele aromân şi meglenoromân, Capidan concluziona că „românii din Meglen, aşa cum se dovedesc astăzi din dialectul lor, întru început făceau parte din ramura sudică a romanismului balcano-carpatic şi apropierea lor mai pronunţată în grai cu dacoromânii se explică mai mult dintr-o convieţuire de câteva secole cu aceştia, după ce în sec. VII sau VIII, se desprinsese prima parte din românii sudici, luând calea spre regiunile unde îi găsim mai târziu” (idem: 103-104) şi „coborârea acestor români în Epir şi Tesalia, după cum rezultă din raporturile de limbă albano-române şi slavo-române, apare mult mai probabilă că s-ar fi făcut prin Bulgaria, pe acolo pe unde, mai târziu, s-au coborât şi meglenoromânii” (idem: 117). În 1932 îşi completa teoria: „Începând din sec. X, când aromânii apar în istorie, până în sec. XIII, când se pomenesc primele lor alcătuiri politice în Tesalia şi Epir, nu poate fi vorba despre meglenoromâni ca despre o populaţie aparte despărţită de aromâni. Pe atunci ei erau încă mai mult aromâni; fiind însă la miazănoapte, ei erau cei mai apropiaţi de dacoromâni. Întreruperea contactului dintre românii din stânga şi din dreapta Dunării s-a făcut în mare parte prin străbunii meglenoromânilor. Urmele din graiul lor, care le apropie limba de dialectul dacoromân, dar care lipsesc în dialectul aromân, vorbesc îndeajuns pentru un contact mai îndelungat între meglenoromâni şi dacoromâni.” (Capidan, 1932: 9) Această schimbare de teorie a lui Capidan nu a fost sesizată de autorii care s-au ocupat ulterior de originea meglenoromânilor, aşa cum susţine Nicolae Saramandu (1993: 154): „în prezentările consacrate megleno-românei a fost preluat punctul de vedere exprimat de Th. Capidan în 1925 (în Meglenoromânii, I), pe care autorul l-a abandonat în 1932 (în Aromânii). Şi mai departe, N. Saramandu spunea: „Având în vedere deosebirile de grai dintre localităţile situate în apropiere, într-un teritoriu nu prea întins, considerăm întemeiată presupunerea lui G. Weigand că meglenoromânii au venit în Meglen treptat, la date diferite: «Este chiar probabil că întreaga masă a vlahilor care trăiesc acum acolo [= în ţinutul Caragiovei] s-a strâns la un loc treptat. Satele complet izolate din partea de vest ar fi cele mai vechi, după care au urmat sate din partea de est» (Weigand, 1892: 55) Adăugăm că această «masă a vlahilor» s-a aşezat în Meglen venind nu dinspre est (nord-est) (regiunea munţilor Rodope), cum a susţinut, la un moment dat, Th. Capidan, ci dinspre vest (nord-vest).” (idem: 155) Disputa asupra faptului dacă meglenoromâna era dialect sau subdialect a adus, în principal, două teorii, una în care Capidan susţinea că meglenoromâna este unul din cele patru dialecte, alta în care Densusianu o considera subdialect. Cum normele de fixare a noţiunii de dialect şi subdialect nu erau clar stabilite, chestiunea a rămas, chiar până astăzi, în suspensie. Densusianu spunea că normele respective trebuiau să se bazeze ori pe consecvenţă în interpretarea fenomenelor lingvistice, ori pe caracteristicile zonale şi lingvistice. „Noţiunile de dialect şi subdialect pot fi înţelese în diferite chipuri, după cum ţinem seamă de condiţiunile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic.” (Densusianu, 1925: 304) Ca exemplu Densusianu dădea cazul albanezei unde dialectul tosc prezintă fenomenul rotacismului, pe când cel gheg nu. „Raportându-ne la limba română şi ţinând samă de aceeaşi particularitate fonetică, nu mai suntem totuşi îndreptăţiţi să ne oprim la acelaşi termen ca pentru albanesă: ce apare acolo ca dialect în limba noastră se înfăţişează ca subdialect. Rotacismul e, într-adevăr, la noi o particularitate care la un moment dat a despărţit dacoromâna în două şi deoarece aceasta se prezenta ca un dialect faţă de celălalt, aromâna, teritoriul ei caracterizat prin rotacism apărea a un subdialect. Dacă rotacismul s-ar fi păstrat în dacoromână astfel cum era în secolul al XVI-lea sau dacă s-ar fi întâmplat să câştige în extensiune, astăzi de sigur că ar fi trebuit să distingem între hotarele ei, di acest punct de vedere, un subdialect, cel cu rotacism. Condiţiuni de repartizare lingvistică deosebite fac deci să varieze întrebuinţarea termenilor de dialect şi subdialect, chiar atunci când punctul de vedere de la care plecăm e acelaşi. Evoluţiile lingvistice ne duc însă şi spre altă constatare: un subdialect poate deveni dialect. E casul istroromânei. Desprinsă, ca subdialect din regiunea dacoromână cu rotacism, ea a ajuns să fie un dialect prin desvoltarea specială pe care a urmat-o mai târziu, prin adausul de particularităţi care-i dau o fisionomie aparte.” (idem: 364) Iar mai departe, Densusianu spunea: „Aplicând aceste observaţiuni la meglenită se explică în de ajuns, cred, pentru ce am considerat-o ca un subdialect: derivând-o din dacoromână şi deoarece nu şi-a însuşit de acolo o particularitate aşa de caracteristică cum este rotacismul, mi s-a părut că ea nu poate fi privită ca un dialect, cum este istroromâna, ci ca o ramificare subdialectală din dacoromână. Dacă alături de termenul «dialect» poate fi admis acela de «subdialect» - şi ei sunt întrebuinţaţi alteori chiar de Capidan - trebuia arătat atunci de ce acesta din urmă ar fi exclus pentru meglenită. Din argumentarea d-sale lipseşte însă tocmai precisarea acestei distincţiuni în dialectologia noastră. Părerea lui Capidan despre meglenită ca dialect e dedusă din aceea care formează ideea centrală a studiului său, anume că meglenita nu poate fi un grai nord-dunărean transplantat la sud, desprins deci din dacoromână.” (idem: 365) Chestiunea şi critica lui Densusianu este interesantă pentru a fi urmărită în continuare. Consideraţiile lui Densusianu pe care Capidan trebuia să le aibă în vedere erau: 1. Populaţia la care se referea Capidan, din „partea meridională a teritoriului vechi din spre Dunăre”, la presiunea slavă s-a coborât spre Tesalia, dar această strămutare „se explică prin faptul că din preajma Dunărei populaţia românească ajunsese să simtă presiunea slavă şi era silită să se coboare spre sud. Capidan pierde din vedere aceasta şi de aici rezultă că, deşi se referă la urmările năvălirei slave, lasă ca posibilă păstrarea lângă Dunăre a unui element destul de numeros care avea să dea naştere megleniţilor, pe când despre o altă parte a populaţiei româneşti dela sud spune că a trebuit să-şi schimbe locuinţele, înaintând spre miazăzi. Nu reiese raţiunea acestei distincţiuni şi se vede că numai dintr-o idee preconcepută e astfel presentată situaţia elementului românesc sud-dunărean prin secolul al IX-lea. Trebuia să ni se explice pentru ce acei români care aveau să devie megleniţii nu au urmat acelaşi drum ca şi ceilalţi, de ce adică nu s-au coborât dela Dunăre spre sud, pentru ca să se amestece cu aromânii. Nu putem înţelege cum, în împrejurările de atunci şi găsindu-se în faţa aceluiaşi element strein ce-şi afirma expan-siunea, strămoşii megleniţilor trăind alături de aromâni şi vorbind un grai foarte asemănător, cum admite Capidan, nu ar fi fost atraşi de aceştia din urmă şi împreună să coboare spre sud” (idem: 366) 2. „O consideraţiune de care Capidan trebuia să ţie iarăşi samă e ocupaţiunea primitivă a megleniţilor. Dacă ei erau păstori - şi numai astfel ni-i putem închipui - cum puteau oare rămânea isolaţi prin locurile care li le atribue, despărţiţi de aromânii coborâţi spre sud? Identitatea de ocupaţiune şi mişcările acestora spre miazăzi în chip firesc trebuiau să-i ducă şi pe ei în aceeaşi direcţiune, să facă să se continue comunitatea lor de vieaţă. E o logică a realităţilor pe care nu trebue să o trecem cu vederea în problemele filologice.” (idem: 367) 3. Capidan credea că meglenoromânii au stat lângă Dunăre, după separarea de aromâni încă patru veacuri, îndreptându-se spre sud prin sec. XII-XIII. „În casul acesta rămâne surprinzător că nu avem nici o mărturie despre petrecerea lor prin acele părţi până aşa târziu.” (idem: 367) Particularităţile fonetice dintre meglenoromână şi dialectul bulgar Ahârcelebi, pe care le semnala Capidan, puteau fi doar întâmplătoare, spunea Densusianu. 4. Teoria amestecului strămoşilor meglenoromânilor cu pecenegii, combătută de Capidan pe motivul că pecenegii au fost nimiciţi de bizantini în luptele de la sfârşitul sec. XI, iar meglenoromânii au coborât abia în sec. XIII în Meglen, nu poate fi luată în considerare. Despre aceasta Densusianu spunea: „Propriu zis, nu avem nici o probă convingătoare pentru amestecul ori neamestecul megleniţilor cu pecenegii. Chestiunea rămâne nedecisă astfel, dar că ei au primit infiltraţiuni streine, că datoresc înfăţişarea lor încrucişărei cu un element oriental, aceasta nu poate fi tăgăduit.” (idem, p. 370) Şi concluzia pe care o trăgea Densusianu era: „Nimic nu ne îndreptăţeşte să privim meglenita altfel decât ca un bloc eratic al dacoromânismului. Ceea ce trebuia să evidenţieze Capidan în studiul său e posibilitatea de derivare a meglenitei mai uşor din româna sud-dunăreană decât din dacoromână. Aceasta nu reiese însă din expunerea d-sale, pentru că excluderile pe care le face la dacoromânismul meglenitei rămân neconvingătoare şi, în acelaşi timp, aduce în interpretările asupra dialectologiei noastre un element vag, presupunerea că ar fi existat la sudul Dunărei o zonă lingvistică mixtă în stare să explice genesa meglenitei.” (idem: 380-381) Capidan tranşa problema dialectului/subdialectului meglenoromân în lucrarea sa din 1943, Timp şi cultură. „Chestiunea dacă graiul megleniţilor reprezintă un dialect sau, cum susţine O. Densusianu, un subdialect, n-are importanţa pe care vrea să i-o dea autorul. Un grai, care s-a despărţit de atâtea veacuri din limba comună, nu se mai poate păstra într-un simplu subdialect. Cu atât mai mult, cu cât dialectul meglenit, ca unul care a fost izolat, este tot aşa de greu de înţeles de aromâni ca şi de dacoromâni. Dacă însă, după cum susţine O. Densusianu, din complexul de particularităţi dialectale, divergente care rezultă din fonetismul consonantic au mai multă valoare pentru imprimarea caracterului de dialect, la aceasta răspund că în dialectul meglenit nicio particularitate nu se arată mai caracteristică faţă de dialectul dacoromân decât aceea care rezultă din pronunţarea lui ce. ci ca ţe, ţi. Ea ţine tocmai de fonetismul consonantic.” (Capidan, 1943: 429, nota 243) Şi mai departe dădea răspuns la cele semnalate de Densusianu: „Când am ajuns la convingerea că meglenoromânii ţin de grupul de români din sudul Dunării din care au ieşit aromânii, aceasta mi-am bazat-o mai mult pe identitatea ce prezintă graiul lor cu limba aromânilor în sensul că, întocmai ca dialectul aromân însă în spre deosebire de dialectul dacoromân, megleniţii nu cunosc rotacismul, nasalizarea şi asimilarea r - n în n - n (arom., megl. serin, ancurun), în schimb au pronunţarea ţe, ţi pentru dacor. ce, ci. Acestea singure ar fi suficiente să dovedească originea sudică a dialectului meglenit.” (idem: 260) Această particularitate Densusianu o considera ca împrumut târziu de la aromâni, dar Capidan răspundea că este generalizată la meglenoromâni, astfel că nu poate fi considerartă împrumut. Acest lucru o arătau şi elementele slave din dialectul meglenoromân. Concluzia: „vechimea ei la meglenoromâni este aşa de mare, încât nu mai poate fi vorba de un împrumut, ci de o particularitate a graiului românilor din sudul peninsulei balcanice, care şi-a luat naştere înainte ca ei să fi fost despărţiţi în aromâni şi meglenoromâni.” (idem: 261) În legătură cu faptul că meglenoromânii nu au coborât o dată cu aromânii spre sud, Capidan răspundea: „toate populaţiunile din sudul peninsulei nu se găseau grupate numai la un singur loc, ca să se fi putut pune în mişcare toate dintr-odată; al doilea, pentru că nu în toate părţile răsăritene ale peninsulei şi în toate epocele au existat aceleaşi condiţiuni de nesiguranţă. Probă despre aceasta ne procură faptul că actualele populaţiuni româneşti din Balcani nu reprezintă, ca număr, întreaga romanitate din partea răsăriteană a peninsulei. Din această romanitate au dispărut vlahii din Rodope şi din Tracia. Dispariţia lor se explică numai din cauza că n-au urmat drumului de refugiu al populaţiunilor aromâneşti. În vremurile de migraţiune ale populaţiilor româneşti din peninsulă, mişcările nu erau uniforme şi sincrone. Fiecare grupare se mişca când era nevoită şi pe unde putea. Prin urmare, strămoşii meglenoromânilor s-au mişcat ceva mai târziu, adică atunci când au fost siliţi să-şi părăsească vechile lor ţinuturi.” (idem: 262) Th. Capidan, referindu-se la soarta meglenoromânilor, o compara cu cea a istroromânilor, urmaşi ai populaţiei medievale româneşti din Dalmaţia sârbizată, care mai supravieţuiesc într-o insulă etnică din peninsula Istria, la poalele muntelui Maggiore. „Aceeaşi soartă a avut-o şi grupul de români dintre Dunăre şi Balcani, întemeietori de Stat, prin răscoala fraţilor Petru şi Asan, despre ale căror isprăvi ne dă, din văzute, atâtea amănunte istoriograful bizantin Nicetas Acominatos de la începutul sec. al XIII-lea, pe care G. Murnu l-a tradus şi interpretat atât de magistral. Din aceşti români astăzi n-a mai rămas nimic, afară numai de meglenoromâni, care cu timpul au urmat drumul macedoromânilor, coborându-se în sudul Peninsulei, spre a se aşeza în Macedonia, în satele din ţinutul Meglen sau Caragiova. Admiţând ca urmaşi ai acestor români pe meglenoromâni, implicit trebuie să recunoaştem apropierea sau chiar identitatea lor cu strămoşii aromânilor. În cazul acesta s-ar putea admite ipoteza că ei, găsindu-se în imediata apropiere de românii din stânga Dunării, să fi fost amestecaţi în bună parte cu aceştia. Această presupunere mi-o întemeiez, pe de o parte, pe apropierea dialectului meglenoromân de cel dacoromân, pe de alta, pe resturile de nume locale româneşti din nordul Bulgariei, relevate pentru întâia dată de C. Jireček, apoi studiate şi completate de G. Weigand. Înfăţişarea acestora, este mai mult dacoromână decât aromână. În ce priveşte slavizarea completă a acestor români, ea nu se poate explica numai prin superioritatea poziţiei sociale şi culturale a bulgarilor în mijlocul cărora trăiau, fiindcă, în cazul acesta, strămoşii macedoromânilor din Pind şi Tesalia, ar fi fost şi mai ameninţaţi din partea grecilor. Probabil că în Balcani în cursul veacurilor vor fi avut loc deplasări de populaţiuni. Ca meglenoromânii, vor fi fost şi alţii care, din cauza îndepărtării lor prea mare de grupul central, se vor fi pierdut în mijlocul slavilor.” (Capidan, 1942: 149-150) „Dacă pentru cunoaşterea trecutului macedoromânilor avem ... câteva date istorice, pe temeiul cărora ne putem face o idee despre originea şi coborârea lor în sudul Peninsulei Balcanice, despre meglenoromâni nu avem nimic. În condiţiunile acestea, singurul document din care se poate afla ceva despre originea lor este limba. După limbă, ei ţin de grupul românilor din care au ieşit macedoromâni, vorbind totuşi un dialect deosebit de al acestora. Această deosebire în grai eu mi-am explicat-o din cauza izolării lor în nordul Peninsulei, acolo unde strămoşii lor au putut păstra mai multă vreme, decât macedoromânii, legături cu dacoromânii.” (Capidan, 1942: 159) La editura Academiei Române a apărut, în anul 2002, lucrarea lingvistică Meglenoromâna astăzi, a prof. Petar Atanasov din Republica Macedonia. Această carte a pornit de la teza de doctorat, Meglenoromâna astăzi. Fonetica şi fonologia, susţinută în anul 1979, la Skopje, iar o variantă a cărţii a fost tipărită în anul 1990, la Hamburg, în limba franceză, seria Balkan-Archiv, sub titlul Le mégléno-roumain de nos jours. Une approche linguistique. Versiunea română „este o monografie completă, cuprinzând toate compartimentele dialectului meglenoromân (fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă şi lexic). Ea se bazează pe descrierea dialectului meglenoromân vorbit în R. Macedonia şi Grecia. Petar Atanasov, prin studii extinse la toate satele meglenoromâne, ajunge la concluzia că aceştia „au coborât spre regiunea Meglen pe drumuri localizate mult mai spre vest decât cel trasat de Capidan”. „Numeroasele elemente lexicale comune cu dacoromâna, în special cu graiurile din nord-vestul teritoriului dacoromân (Banat, Crişana, Maramureş), iar unele şi cu istroromâna, şi multe alte concordanţe pot constitui argumente pentru o origine nord-dunăreană a meglenoromânilor, şi care sprijină considerabil teoria lui Densusianu.” (Atanasov, 2002: 27) Trebuie spus că anumite asemănări în grai, precum şi în anumite caracteristici etno-psiho-fisice între meglenoromâni şi locuitorii din Maramureş şi Ţara Oaşului au fost relevate şi de Tache Papahagi (vezi 1924, p. 232-234), dar în sens de posibilă colonizare de la sud la nord. Şi alţi lingvişti români au fost preocupaţi de studiul dialectului meglenoromân: Sextil Puşcariu, Al. Philippide, I. A. Candrea, Iosif Popovici, Dimitrie Onciul, Al. Rosetti, A. Procopovici, Ion Coteanu, George Ivănescu, Al. Rosetti, Nicolae Saramandu, Alexandru Graur, Andrei Avram, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Elena Scărlătoiu.

[modifică] Emigrarea nântenilor

Emigrarea nântenilor (meglenoromânilor musulmani) a avut loc după războiului greco-turc, în anul 1923. Datorită religiei musulmane au fost consideraţi turci şi forţaţi să emigreze. Probabil că datorită termenului scurt în care s-a produs această dislocare a nântenilor, ca şi greutatea de răspuns a autorităţilor de la Bucureşti, a făcut ca aceştia să se îndrepte spre Turcia, parteneră în schimbul de populaţie cu Grecia. Este trist însă că nu au fost preluaţi ulterior în Cadrilater. „Nântenii, conştienţi de naţionalitatea lor, mai mult de cât comunitatea religioasă ce-i lega de turci, au cerut, prin consulat, să fie colonizaţi în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia”, relatează A. Hâciu, din cele ce aflase de la C. Noe. (Hâciu, 1936: 240, nota 5) Urmaşii lor sunt găsiţi astăzi în zona Edirne, în localităţile următoare, cu indicarea numărului de familii: Edirne (100?), Kirklareţi (100), Babaescki (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100?), Corlu (100?), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiş (50), Hoşköy (20), Mürefte (5), Şarköy (80) – cf. Kahl, 1999: 34, harta 10. Din punctul de vedere al cercetării româneşti de după 1990, nu putem spune nimic despre aceşti meglenoromâni din Turcia. Cu toate că distanţa este mică până în această zonă, subfinanţarea cronică a cercetării, dublată de lipsa de interes a autorităţilor, face să se piardă posibilitatea realizării de studii asupra acestor latini musulmani, descendenţi din mica comunitate meglenoromână.


[modifică] Migrarea în Cadrilater

Războaiele balcanice din anii 1912-1913, cărora intervenţia României împotriva Bulgariei le punea capăt, s-au finalizat prin Pacea de la Bucureşti (1913). Pentru rezolvarea conflictelor care decurgeau din lăsarea în afara statelor naţionale a mari contingente de populaţie a căror apartenenţă naţională era revendicată de către acestea, a început a se aplica o politică de uniformizare etnică prin schimb de populaţie. Primul tratat s-a încheiat între Turcia şi Bulgaria (29 septembrie 1913), prevăzându-se schimbul de populaţie din zona de graniţă, pe o adâncime de 15 km, de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919) între Bulgaria şi Grecia a dus la schimbul a 50000 de greci şi 70000 de bulgari. În urma războiului dintre Grecia şi Turcia, prin Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), se realiza cel mai însemnat schimb de populaţie, 500000 de turci plecau în Turcia, în locul lor fiind primiţi 1200000 de greci din Asia Mică. O mare parte a grecilor veniţi au fost aşezaţi în Macedonia şi Tracia, mărind astfel densitatea acestor zone locuite de o parte a aromânilor şi meglenoromânilor. Într-o ţară în plin dezastru economic, consecinţele acestor masive deplasări de populaţie nu au întârziat să apară. Văzând loturile mari de populaţie de diferite naţionalităţi care-şi încărcau avutul şi plecau în patriile lor, şcolile închise, bisericile dărâmate, nesiguranţa de zi cu zi şi dezastrul economic, s-a format şi în rândul macedoromânilor un curent naţional favorabil colonizării în România (această idee se cristalizează între anii 1923-1925, iar principalele centre au fost Meglenia, Veria, Vodena şi Caterina), în fapt zone în care presiunea grecilor veniţi din Asia a fost mai însemnată. Dar iată cum ne înfăţişează situaţia din Meglen un meglenoromân, Constantin Noe, care de altfel a avut un rol important în realizarea colonizării: „În această regiune mişcarea naţională luase pe vremea stăpânirii turceşti o aşa de mare dezvoltare în cât partizanii culturii şi bisericii greceşti, aproape dispăruseră. În acea vreme era însă lupta pe viaţă şi pe moarte între statele balcanice pentru convertirea la cultura lor a populaţiilor creştine. Forurile greceşti s-au înverşunat să câştige acest ţinut. Românii megleniţi au opus o rezistenţă din cele mai eroice. Au fost procese, temniţi, atacuri de bande, omoruri de o parte şi de alta. Toate acestea făcuseră acestui ţinut, în ochii grecilor, reputaţia unui cuib antigrecesc stăpânit de duşmănie neînfrântă. Când, în fine, după războiul din 1913 şi mai ales după victoria aliaţilor din 1918, autorităţile greceşti au reluat administrarea acestui ţinut, s-a pornit o prigoană fără milă şi cruţare în contra românilor megleniţi naţionalişti. La această prigoană a pus vârf instalarea de colonişti în unele din satele meglenite. În timp ce se plămădeau aceste stări, românii din Macedonia vedeau cum fiecare neam de acolo se îndreaptă spre ţara lui: bulgarii spre Bulgaria, turcii spre Turcia şi aşa mai departe. Astfel s-a trezit între ei, ca o supremă cale de mântuire, ideea de a emigra şi ei în ţara lor, în România.” (Noe, 1938: 125) S-au dus tratative îndelungate în anii 1923-1925 cu autorităţile de la Bucureşti pentru a se primi aprobarea şi garanţia de sprijin a statului român în privinţa colonizării în Cadrilater. La 30 noiembrie 1924, s-a desfăşurat în Veria un mare congres, cu peste 400 de delegaţi, în chestiunea emigrării. Reprezentanţii mecedoromânilor din România, la solicitarea comunităţilor din Grecia, au mărit presiunea asupra autorităţilor în vederea luării unei decizii favorabile colonizării. La 3 ianuarie 1925 se forma comitetul de iniţiativă privind emigrarea macedoromânilor. Iată procesul verbal de constituire (cf. Noe, 1938: 131):

„PROCES VERBAL Nr. 1 Astăzi, 3 ianuarie 1925, subsemnaţii C. Noe, V. Muşi, Dumitru Babuş, P. Marcu, Stere Hagigogu, N. Balamaci, T. Hagigogu şi Dionisie Dumitru, sesizaţi fiind de scrisorile şi adresele venite de la fraţii noştrii din regiunile Meglenia, Veria, Vodena, care cer cu insistenţă să intervenim pe lângă guvernul român pentru a li se asigura imigrarea în ţară, fiind nevoiţi, altfel, a se expatria în alte ţări, luând cunoştinţă de această stare de lucruri, ne constituim într-un Comitet de iniţiativă cu scopul de a face demersurile necesare pentru realizarea doleanţelor acestor fraţi. Ca atare hotărâm a alcătui un memoriu spre a-l prezenta guvernului român, luând contact cu d-nii Prim-ministru, Ministrul de Domenii, Ministrul de Finanţe şi de Externe, precum şi cu toţi şefii partidelor de opoziţie, pentru asigurarea a unor loturi în ţară, a despăgubirilor pentru avutul ce emigranţii vor lăsa în urma lor, înlesnirea călătoriei emigranţilor, finanţarea colonizării prin credite ieftine şi cu termen lung pentru plata loturilor şi achiziţia inventarului necesar. Comitetul va putea coopta orice persoană care ar fi socotită că poate ajuta scopului propus. (ss) Const. Noe, Vasile Muşi, P. Marcu, D. Babuş, N.A. Balamaci, Stere Hagigogu, T. Hagigogu, Dumitru Dionisie.

La o lună de la constituirea Comitetului, a venit la Bucureşti o delegaţie cu reprezentanţi din patru mari regiuni din Grecia: regiunea Meglenia a avut ca delegaţi pe Iancu Cepi (pentru comuna aromânească Livezi), C. Noe şi Hr. Iuffu (com. Lundzini, Oşani, Cupa); regiunea Veria era reprezentată de Stere Hagigogu; regiunea Vodena avea o delegaţie din patru comune compusă din George Celea, George Cuşa, Dumitru Cuşa, Tacu Celea (com. Gramaticova), Nicu Zdru (com. Cândrova), Gheorghe Popescu (com. Paticina), Dumitru Caţara şi M. Bajdechi (com. Vodena); regiunea Caterina era reprezentată de George Colimitra şi Nicolae Puiu (com. Caterina), Stere Buciumană şi Mihali Guli (com. Kitros). Comitetul de iniţiativă se completa cu reprezentanţii studenţimii macedoromâne N. Parizor şi N. Ionescu, precum şi cu doi reprezentanţi ai Societăţii Meglenia, Hr. Iuffu şi D. Kehaia. S-a realizat un memoriu către Primul Ministru prin care se arăta situaţia dificilă din Grecia şi folosul pe care societatea românească urma să-l aibă în urma afluxului de macedoromâni în ţară. Pentru regiunea Meglenia se cerea permisiunea imigrării a 371 de familii (Livezi – 150 familii, Cupa – 60, Lundzini – 66, Oşani – 95). Prima decizie luată în vederea colonizării a fost a ministrului agriculturii Al. Constantinescu.

„DECIZIUNEA Nr. 6217 Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor, Având în vedere necesitatea de a se centraliza şi coordona lucrările privitoare la verificarea titlurilor, expropiere şi colonizare în Dobrogea-Nouă. Decidem:

Art. 1. Se înfiinţează, pe lângă Casa Centrală a Împroprietăririi, un birou special care va ţine la curent toate lucrările de verificare a titlurilor, expropiere şi colonizare în Dobrogea-Nouă. Cu conducerea acestui birou se însărcinează d-l Inspector C. Zamfirescu. Art. 2. În judeţele Durostor şi Caliacra se înfiinţează câte o comisiune compusă din Inspectorul serviciilor agricole al circumscripţiei, Prefectul judeţului, Consilierul Agricol şi Administratorul Financiar. Această comisiune va cerceta şi indica terenurile ce urmează a fi rezervate pentru coloniştii Macedo-Români luând înţelegere în acest scop cu delegaţii coloniştilor. Art. 3. D-l Director General al Casei Centrale a Împropietăririi este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acestei decizii. (ss) Al. Constantinescu” (cf. Noe, 1938: 132)

În urma Jurnalului nr. 1698 din 13 iunie 1925, privitor la colonizări, s-a stabilit ca pentru fiecare colonist să se acorde un lot de 10 h în interiorul judeţului şi 15 h în zonele de graniţă, în cele două judeţe, Durostor şi Caliacra, din Cadrilater. Colonizarea urma să se realizeze atât cu macedoromâni cât şi cu regăţeni, în procente egale. Societatea Meglenia a luat iniţiativa să trimită în Grecia pe Demetru Kehaia, şef de serviciu la căile ferate, ca delegat în privinţa organizării imigrării. Acesta pleca la 12 iulie 1925 din Bucureşti, la 14 iulie prezentându-se la Consulul General al României din Salonic. Tratativele cu guvernul grec au durat două luni. Trebuie să înfăţişăm atmostera din ţinutul Megleniei la sosirea lui Demetru Kehaia: „Prima comună unde am descins a fost Livezile, comuna natală a părinţilor mei. Fondatorul acestei comune a fost chiar bunicul meu, Celnicul Dincea Barba, care acum un secol şi ceva, spre a scăpa de urgia satrapului Ali Paşa de Tepelin, distrugătorul frumoasei Gramoste şi impilatorul poporului aromân, s-a retras cu fâlcarea sa în munţii Caragiova, în ţinutul Megleniei, unde a întemeiat prima comună «Sărai» - a cărei ruine există şi astăzi, iar mai târziu, din cauza pământului mlăştinos, a pus temelia primei case, la o depărtare de circa un km de «Sărai», a comunei Livezi. Cu toate că curentul emigrării în această comună, care număra atunci peste 1000 case, una din cele mai înstărite comune ale Megleniei, era cam redus; şi la aceasta influenţaseră foarte mult tratativele interminabile de la Athena, totuşi, la sosirea mea în comună, s-a produs un reveriment favorabil emigrărilor şi în întreaga comună nu se vorbea decât de emigrare. A doua comună pe care am vizitat-o a fost Oşani unde doritorii de a emigra în ţară erau în număr destul de important. Aci am descins la locuinţa d-lui Pampor, Directorul Şcolii Primare, un vechi şi inimos luptător pe tărâmul naţional. Timpul cât am stat la Oşani, casa d-lui Pampor se transformase în pelerinaj. De aci, după ce am dat instrucţiunile cuvenite d-lui Pampor, lăsându-i şi formularele necesare spre a fi completate şi semnate de emigranţi, am coborât în comunele Lugunţa şi Birislav, care sunt situate la poalele com. Oşani. În com. Lundzini mi s-a făcut o primire atât de frumoasă încât m-a emoţionat până la lacrimi. Bărbaţi şi femei, bătrâni, flăcăi plini de viaţă mi-au ieşit întru întâmpinare la vreo 500 metri afară din comună urându-mi bun venit. Am zărit printre mulţime un moşneag care îşi făcea cruce plângând. Cu lacrimi de bucurie am fost întâmpinat aproape în toate comunele Megleniei, la Lugunţa însă a culminat bucuria. Aci am însărcinat pe învăţătorul comunei, bătrânul şi încercatul luptător naţionalist d-l Noe, care, când am descins la Lundzini, în mijlocul mulţimii, a strigat «Fraţilor, bucuraţi-vă, a venit şi Mesia al nostru!». Aş fi vrut să stau mai mult printre aceşti fraţi ospitalieri şi plini de entuziasm, dar mă grăbeam, trebuia să câştig timpul pierdut la Salonic şi Atena. După o şedere de 24 ore am părăsit Lundzini cu multă părere de rău reîntorcându-mă la Oşani pentru ca de aci să trec la Liumniţa unde să găsesc cei mai bravi, cei mai inimoşi români megleniţi. Şi aci mi s-a făcut o primire destul de frumoasă şi de unde, la început, erau foarte puţini înscrişi pe tabloul emigrărilor, acum au început să defileze întreaga comună pe la locuinţa fruntaşului român şi preşedinte al Comunităţii române d-l Dimitrie Bandula, unde aveam reşedinţa, cerând să fie înscrişi pentru emigrare. Mi-a fost cu neputinţă să satisfac în întregime cererile, întrucât numărul emigranţilor pentru ţinutul Megleniei a fost limitat la 400 familii din 1500 câte erau aprobate de guvernul român de atunci; restul 1100 familii urmând să fie înscrise din celelalte ţinuturi ale Macedoniei greceşti. De la Liumniţa am trecut în comuna Cupa unde am fost foarte bine primit, iar învăţătorul Popa Ţafa, la care am fost găzduit, mi-a dat tot concursul la întocmirea actelor celor care au fost înscrişi să emigreze. De la Cupa m-am înapoiat din nou la Oşani unde a trebuit să concentrez toate cererile de emigrare şi pentru care am avut concursul nepreţuit al d-lui Pampor şi a celorlalţi d-ni institutori ai regiunii Meglenia.” (Noe, 1938: 142-143) În România se afla deja un grup de meglenoromâni refugiaţi din perioada războaielor balcanice (1912). Mulţi dintre ei erau veterani ai războiului balcanic, fiind voluntari în campania din 1913, decoraţi cu Virtutea Militară cu spade. Familiile acestora s-au aşezat în comuna Cocina, în anul 1925. Cei mai mulţi erau originari din Liumniţa şi Oşani. Colonizarea a început a se realiza cu luna octombrie 1925. Vaporul

„Iaşi” a adus primul contingent de macedoromâni (200 familii). Aceştia au debarcat la Constanţa în ziua de Sf. Dumitru, 26 octombrie 1925. Alte grupe de colonişti începuseră să sosească cu trenul, 70 de familii din localitatea Pleasa (Albania), colonizate în satul Susurluc. Astfel, sfârşitul anului 1925 reprezenta pentru macedoromâni un început în chestiunea colonizării în „Patria Mamă”. 

În anul 1926, la 5 martie, soseau numeroşi meglenoromâni din comunele Lundzini, Birislav şi aromâni grămosteni din Livezi, iar la 15 aprilie veneau 160 familii din Cupa, Oşani şi Liumniţa. Urmează succesiv alte transporturi de aromâni şi meglenoromâni. Meglenoromânii, în mare parte au venit în anii 1925-1926, fiind aşezaţi în satele din judeţul Durostor: Cocina (35 familii din Liumniţa şi Oşani), Cazimir (27 familii din Cupa), Capaclia (70 familii din Lundzini şi Birislav), Bazarghian şi Aidodu (114 familii din Oşani), Strebărna (40 familii din Liumniţa), Vischioi (30 familii din Liumniţa), Cadichioi (35 familii din Liumniţa), Haschioi (40 familii din Liumniţa), Sarsanlar (40 familii din Liumniţa), Doimuşlar. Avem deci, în anul 1926, în cele zece sate, aproximativ 431 familii de meglenoromâni (socotind în medie 5 persoane/ familie, rezultă 2155 persoane). Numărul lor, până în anul 1938 s-a mărit probabil cu încă 3-400 de persoane, prin întregiri de familii, astfel că nu putem vorbi decât de aproximativ 2500 de meglenoromâni veniţi prin colonizare. Se observă faptul că aceste sate erau plasate în interiorul judeţului, spre Dunăre, fiind ferite de conflictele provocate de comitagii din zona de graniţă. Strămutarea în Dobrogea de Nord (com. Cerna, jud. Tulcea) în anul 1940


În urma tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940) prin care se ceda Cadrilaterul, s-a realizat, la cererea autorităţilor române, schimbul de populaţie dintre Bulgaria şi România. Nu se ştie care a fost logica unor astfel de hotărâri, având în vedere faptul că existau deja, în ţară, numeroşi refugiaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, precum şi din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena. Ipoteza mea ar fi că autorităţile ar fi dorit o protecţie a nordului Dobrogei în faţa pretenţiilor exagerate bulgăreşti, care agitau ideea ocupării şi acestui teritoriu. Prin plecarea celor 60000 de bulgari şi aducerea celor 130000 de români, s-a urmărit probabil domolirea pretenţiilor bulgăreşti prin dispariţia acestei populaţii de pe teritoriul Dobrogei de Nord şi întărirea statalităţii româneşti pe teritoriul rămas în urma amputărilor teritoriale. Dar, cu acest procedeu de schimb de populaţie, s-a pierdut orice speranţă de revenire a Cadrilaterului la România, la încheierea celui de-al doilea război mondial. După o perioadă de trei luni în care au locuit în sate din jud. Ialomiţa, meglenoromânii au fost colonizaţi compact în com. Cerna, jud. Tulcea, în urma părăsirii acestei localităţi de către populaţia bulgărească. În această comună au venit iniţial 270 familii de meglenoromâni şi 158 familii de aromâni. În anii 1940-48 aromânii au plecat în alte comune din Dobrogea, precum şi în alte zone ale ţării, în căutarea unui trai economic mai bun. Câteva familii de meglenoromâni au ajuns în Banat, în jud. Timiş, comunele Variaşi şi Biled (Coman, 2003: 18), precum şi în com. Bulgăruş (din informaţia lui Mihai Liveanu). Aceste familii au fost deportate de autorităţile comuniste în Bărăgan, în anul 1951, datorită unui conflict la graniţa yugoslavă, precum şi a rezistenţei faţă de colectivizarea agricolă. Comuna Cerna este situată în vestul judeţului Tulcea, la 55 km de oraşul Tulcea, 25 km de oraşul Măcin, într-o zonă deluroasă. Comuna Cerna are în jurisdicţie administrativă alte trei sate, locuite de dacoromâni: Gen. Praporgescu (12 km), Mircea Vodă (10 km), Traian (8 km). În comună există biserica cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavril, biserică construită de bulgari la anul 1890 (a mai existat o biserică cu acelaşi hram sfinţită la 8 noiembrie 1864). Comuna era locuită înainte de anul 1940 de bulgari (găgăuţi – creştini vorbitori de limbă turcă, reprezentând în anul 1935 aproximativ 85% din populaţia satului). La începutul secolului comuna era compusă din Cerna şi cătunul Piatra Roşie (întemeiat de colonişti italieni, lucrători la cariera de piatră).

În această comună meglenoromânii s-au grupat în funcţie de comunele din Grecia de unde proveneau: familiile de băştinaşi care erau deja grupate în estul comunei (în principal bulgari şi români); în sud-est liumnicanii (din com. Liumniţa); în nord lundzineţii (com. Lundzini); în centru, nord şi nord-est uşineţii (com. Oşani); în est cupineţii (din com. Cupa). Cele mai multe case din Cerna sunt construcţii noi cu temelie de piatră, cu ziduri groase din cărămidă, pământ şi paie, cu acoperiş de tablă sau ţiglă. Se întâlnesc însă şi multe case vechi bulgăreşti formate din trei camere, cu prispă sprijinită de stâlpi de lemn (5-6 stâlpi), ziduri din pământ cu paie (ciamur), fundaţie de piatră şi acoperiş de olană. Obiective culturale ale comunei: Şcoala generală Panait Cerna, clase 1-8 şi 2 clase (9-10) ucenici; grădiniţă; Cămin cultural; casa memorială Panait Cerna; biblioteca comunală; discoteca Meglenia; salonul de nunţi.


[modifică] Situaţia actuală a meglenoromânilor. Număr şi răspândire geografică

În Grecia meglenoromânii se află în localităţile lor de baştină: Liumniţa, Cupa, Oşani, Birislav, Lundzini, Târnareca. Locuiesc şi în com. Nânta, dar proveniţi din comunele înconjurătoare după golirea acesteia în urma plecării megleniţilor musulmani. Ei locuiesc, aşa cum aflăm din lucrarea lui Petar Atanasov, Meglenoromâna astăzi, şi în oraşele principale din Grecia: Aridea, Axiupolis, Salonic, Vodena, Atena. De asemenea, locuiesc într-o seamă de localităţi din Republica Macedonia, în marile oraşe şi în comunele de graniţă Huma, Gevgelija şi Bogoradica. După războiul civil din Grecia 1946-1949, „când unele dintre comunele meglenoromâne au fost incendiate şi o bună parte din populaţia meglenoromână a luat drumul exilului, stabilindu-se în aproape toate fostele ţări socialiste europene şi în fosta Uniune Sovietică. În ultimile trei - patru decenii, mulţi dintre aceşti refugiaţi meglenoromâni, din dorinţa de a se apropia cât mai mult de locul natal, s-au stabilit în R. Macedonia, iar unii în Grecia.” (Atanasov, 2002: 7) Numărul meglenoromânilor credem că nu poate depăşi astăzi cifra de 9000-10000 de persoane. Virgil Coman (1999: 3) dădea, pentru meglenoromânii din România, numărul de 820 familii, dintre care aproximativ 230 familii mixte. Viitorul lingvistic şi cultural merge spre asimilare şi aculturaţie. Probabil, în două generaţii, maxim 50 de ani, din dialectul meglenoromân va rămâne doar istorie. Numărul mic şi răspândirea pe o vastă arie, în teritoriul mai multor state, va face ca acest dialect să dispară. Politici culturale la iniţiativa statului român în parteneriat cu celelalte state balcanice, dublate de o susţinere europeană pentru supravieţuirea acestui dialect, ar putea însă să producă un interes în folosirea şi prezervarea dialectului.

[modifică] BIBLIOGRAFIE

Atanasov, Petar, Meglenoromâna astăzi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002. Belkis, Dominique, Vintilă Mihăilescu, Lecţia megleno-română, în „Balcani după Balcani”, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 23-32. Brezeanu, Stelian, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente, Arhivele naţionale ale României, Bucureşti, 1997. Budiş, Monica, Comunitatea românilor de pe Valea Timocului bulgăresc, Editura Militară, Bucureşti, 2001. Candrea I. A., Vieaţa păstorească la megleniţi, în revista „Grai şi Suflet”, vol. I, fasc. 1, 1923, Bucureşti, p. 23-38. Candrea I. A., Texte meglenite, în revista „Grai şi Suflet”, vol. I, fasc. 2, 1924, Bucureşti, p. 261-285 Candrea I. A., Texte meglenite, în revista „Grai şi Suflet”, vol. II, fasc. 1, 1925, Bucureşti, p. 100-128. Capidan, Theodor, Românii din Peninsula Balcanică, Câteva consideraţiuni asupra trecutului lor, Cartea Românească, Bucureşti, 1924. Capidan, Theodor, Meglenoromânii, Istoria şi graiul lor, vol. I, Cultura Naţională, Bucureşti, 1925. Capidan, Theodor, Meglenoromânii, Literatura populară la meglenoromâni, vol. II, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928. Capidan, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932. Capidan, Theodor, Macedoromânii. Etnografie, Istorie, Limbă, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942. Capidan, Theodor, Limbă şi cultură, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943. Caraiani, Gh. Nicolae, Nicolae Saramandu, Folclor aromân grămostean, Editura Minerva, Bucureşti, 1982. Caraman, Petru, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, Editura Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, 1927. Ciotti, Dumitru, Di la fraţilii din Meglen, Bucureşti, 1973. Coman, Virgil, Meglenoromânii: i-am regăsit într-un periplu din 1996 (I), în „Curierul Ginta Latină”, an XI, nr. 3, 1999, Iaşi, p. 3; idem (II), nr. 4, p. 6. Coman, Virgil, Obiceiuri la meglenoromâni, în revista „Dimândarea”, nr 4, 2002, p. 11-13. Coman, Virgil, Meglenoromânii, Ieri şi azi, în revista „Magazin istoric”, an XXXVII, nr 10 (439), octombrie 2003, Bucureşti, p. 16-18. Cosmulei, Dumitru, Datini, credinţe şi superstiţii aromâneşti, Bucureşti, 1909. Densusianu Ovid, recenzie la Th. Capidan, „Megle-noromânii: I. Istoria şi graiul lor”, în revista „Grai şi Suflet”, 1925, Bucureşti, p. 363-382. Densusianu Ovid, Semantism anterior despărţirei dialectelor romîne, în revista „Grai şi Suflet”, vol. II, fasc. 2, 1926, Bucureşti, p. 310-327. Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţio-nar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999. Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2002. Hâciu, Anastase, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, 1936. Jireček, Constantin, Geschichte der Bulgaren, Verlag von F. Tempsky, Praga, 1876. Kahl, Thede, Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Südosteuropa, Westfälische Wilhelms-Universität Münster, Institut für Geographie, 1999. Murnu, George, Istoria românilor din Pind, Vlahia Mare 980-1259, Institutul de arte grafice şi editură, Bucureşti, 1913. Murnu, George, Românii din Bulgaria Medievală, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939. Murnu, George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984. Negulescu, Paul, Adopţiunea fraternă sau înfrăţirea, în revista “Convorbiri Literare”, an XXXII, nr. 3, Bucureşti, 15 martie 1898, p. 276-296. Neniţescu, Ioan, De la Românii din Turcia Europeană, Studiu etnic şi statistic asupra armânilor, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1895. Noe, C., Meglenia «un ţinut fermecător», în revista „Tribuna românilor de peste hotare”, nr. 1-2, 1925. Noe, Constantin, Colonizerea Cadrilaterului, în revista „Sociologie Românească”, nr. 4-6, anul III (aprilie-iunie), ISR, Bucureşti, 1938, p. 119-153. Papahagi, Pericle, Meglenoromânii, Studiu etnografico - istoric, Editura Institutului de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1902. Papahagi, Pericle, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavallioti, Ucuta, Daniil), Editura Institutului de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1909. Papahagi, Tache, Din epoca de formaţiune a limbei romîne, în revista „Grai şi Suflet”, vol. I, fasc. 2, 1924, Bucureşti, p. 201-234. Papahagi, Tache, Originea muloviştenilor şi gopeşenilor în lumina unor texte, Bucureşti, 1925. Papahagi, Tache, Mic dicţionar folkloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1979. Puşchilă D., Furca de tors, în revista „Convorbiri Lite-rare”, an XLVIII, mai 1914, nr. 5, Bucureşti, p. 466-474. Saramandu, Nicolae, Din istoria raporturilor interdi-alectale (cu privire la originea meglenoromânilor), în FD, XII, Bucureşti, 1993, p. 151-156. Saramandu, Nicolae, Raporturile între romanitatea nord- şi sud-dunăreană în lumina cercetărilor recente, în revista „Balkan-Archiv”, band 4, 1979, p. 99-108. Scărlătoiu, Elena, Denumiri de unelte agricole tradiţionale la meglenoromâni. Studiu comparat, în revista „Sud-estul şi contextul european”, Academia Română, Institutul de studii sud-est europene, buletin IX, Bucureşti, 1998, p. 85-97. Ţîrcomnicu, Emil, Iulia Wisoşenschi, Românii de la sud de Dunăre, Macedoromânii, Obiceiuri tradiţionale de nuntă, Editura Ziua, Bucureşti, 2003. Ţîrcomnicu, Emil, Lucian David, Cercetări de teren în Platforma Luncani - obiceiurile din ciclul familial -, în „Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor, C. Brăiloiu”, Editura Academiei Române, tom 11-13, anii 2000-2002, Bucureşti, 2004, p. 367-394. Weigand, Gustav, Vlacho-Meglen, Leipzig, 1892.

dr Emil Tircomnicu

mai pe larg a se vedea cartea Meglenoromanii. Destin istoric si cultural, Ed. Etnologica, 2004.