Iulius Cezar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea din republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană tocmai până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, o realizare ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a înfrânt într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane, şi a pornit vaste reforme ale societăţii roman şi guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost un catalizator pentru un al doilea război civil între Cezari: Octavian, Marc Antoniu, Lepidus şi Republicani: Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii. Acest conflict s-a încheiat prin victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.
Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman cu nepotul de bunic al lui Cezar şi fiu adoptiv Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii (Comentarii), şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh, şi Cassius Dio.
[modifică] Viaţa timpurie
Cezar s-a născut la Roma într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupune a-şi trage rădăcinile din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care conform legendei era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, în acele vremuri o astfel de incizie fiind făcută doar asupra femeilor moarte. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii antice (insula) în Suburba, un cartier de clasă mijlocie al Romei.
Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută după standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi în generaţia tatălui său avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.
Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau în general divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe Marius şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar.
Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni într-o zi cel care va răsturna partea de nobili ale căror cauza o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“.
În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia.
La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo.
În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când aceştia au cerut o rescumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de rescumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizecişişase de zile, timp în care deseori îi ameninţa pe un ton ironic că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe timpul răpirii, Cezar a ordonat ruperea picioarelor acestora înainte de crucificare pentru a reduce suferinţa lor.
După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul a trimis legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar de fiecare dată Spartacus a fost învingător. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a stabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a depăşit pe Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie ce mai târziu le va avansa cariera amândurora. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.
În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an îşi pierde şi mătuşa Iulia, faţă de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar singur în a creşte o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu se afla în tradiţie ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a rupt tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, din moment de Cezar a insistat în înfăţişarea măştii mortuare a lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.
[modifică] Cursus Honorumul lui Cezar

Cezar a fost ales chestor de către Adunarea poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani, după cum stipulează în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o provincie romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. Ca ofiţer administrativ şi financiar, perioada a fost în genere lipsită de evenimente, însă faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare s-a întâmplat în timp ce se afla în Hispania. La templul lui Hercule din Gades, se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie, simplul său răspuns a fost: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când eu consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.
Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor şi i-a fost permis să se întoarcă la Roma. În ciuda durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează c-ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr. din interes politic. De această dată, însă, a ales o unire ciudată. Nepoata lui Sulla şi fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea să fie viitoarea sa soţie. Deşi părând a intra în rândurile senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau puţin de-a face cu politica conservatoare şi el şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în soluţionarea problemelor cu piraţii cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe a optimaţilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia care îi oferea lui Pompei unica şi cuprinzătoarea comandă a întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur construirea unei relaţii cu marele general al Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre Pompei şi binefăcătorul lui Cezar, Crassus părea a avea puţin efect asupra lui Cezar. Crassus a continuat să suporte enormele datorii ale lui Cezar în cursul puţinilor ani următori.
Între sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al Drumului Appian. Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae şi trecea dincolo de călcâiul gheatei Italiei, era o poziţie importantă şi de profil înalt. Deşi pe plan personal necesita costuri enorme, poziţia oferea un foarte mare prestigiu unui tânăr Senator, iar sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Cezar. În acest timp, Cezar şi-a urmat cariera judiciară până în clipa alegerii sale ca curule aedile în 65 î.Hr., alături de un tânăr rival, membru al facţiunii Optimaţilor, numit Bibulus.
Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea şi îngrijirea templelor, clădărilor publice, traficului şi alte aspecte ale vieţii de zi cu zi din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului şi administrarea Circului Maximus. Cezar s-a împrumutat până la punctul financiar de ruină în această perioadă, însă şi-a intensificat imaginea ireversibil între oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase şi proiectele de construcţie propuse de el ambiţioase. Într-un spectacol în onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori înzestraţi cu armură de argint la un cost enorm.
Cezar şi-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simţit ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl făcea aproape de neatins. Puteau, însă, să încerce blocarea traseului său politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea în reprimarea unei turbulenţe în Egipt, dar nu a fost capabil să câştige destul sprijin pentru a ocupa acest post. Cezar şi-a încheiat anul ca edil în glorie, însă în faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talenţi de aur (câteva milioane de euro, în cursul valutar actual), fiindu-i astfel ameninţată viitoarea sa carieră. Co-edilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectacol în comparaţia încât avea să-şi afirme mai târziu frustrarea că întrega perioada ca edil a fost acreditată exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărţit laudele cu acesta.
Succesul său ca edil a fost, însă, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morţii predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziţia însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, implicând responsabilitate asupra tuturor treburilor religioase romane şi custodia asupra virginelor lui Vesta de sub acoperişul său. Pentru Cezar, numirea însemna şi uşurarea datoriilor acestuia; de asemenea, îi aducea o putere considerabilă, existând şi oportunitatea acumulării unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durată temporală definitivă şi deşi în termeni tehnici nu reprezenta o poziţie politică, oferea şi avantaje considerabile în tratarea cu Senatul şi legislaţia.
Debutul ca Pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale, Cornelia, Cezar s-a căsătorit cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca soţie de Pontifex şi o importantă matrona (latină: femeie căsătorită), Pompeia era responsabilă de organizarea festivalului Bona Dea din luna decembrie. Aceste ritualuri erau destinate exclusiv femeilor şi erau considerate sacre. Însă, Publius Clodius Pulcher a reuşit să pătrundă în casa în care se desfăşurau acestea deghizat în femeie. Acesta a fost considerat drept sacrilegiu absolut şi Pompeia a primit o scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a recunoscut că ea ar putea fi inocentă în acest complot; el a afirmat: „Soţia lui Cezar, ca întreaga familie a lui Cezar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, dar pentru însăşi Republica Romană. Cezar a canditat şi a câştigat alegerile pentru postul de Praetor urban în anul 62 î.Hr.. Înainte ca măcar să se fi instalat în noua poziţie, izbucneşte Conspiraţia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în conflict direct cu Optimaţii încă o dată. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se afla în faţa acuzaţiilor pentru planificarea răsturnării republicii prin rebeliunea armată. Vina lui Calilina este disputată. În alegerile ţinute în preajma finelui lui 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina într-o cursă consulară.
La puţin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime informându-l că diverşi senatori trebuie să părăsească Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali. Crassus a dus scrisorile la Cicero, care a prezentat conspiraţia Senatului. Mulţi dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, crezând că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câştig politic. Elocvenţa oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alţii, a devenit prima ţintă. În răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Acesta însă a eşuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din Etruria.
Rezultatul a fost sentinţa la moarte pentru cinci romani notabili, aliaţii lui Catilina, fără proces. Singura opţiune alternativă ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită înainte; dacă ar fi fost exilaţi, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda armatelor lui Catilina în Etruria. Senatul a deliberat pe această tema, Cezar aflându-se printre puţinii care au vorbit împotriva pedepsei capitale.
Dacă Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, nu i-a cauzat nici un rău durabil. În anii următori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din această poziţie de elită şi-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimaţii, însă, l-au refuzat. Fără succes în această încercare, şi-a întărit alăturarea cu Pompei, ce urma să se întoarcă în curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniştit pe optimaţi, care se temeau de un marş în stilul lui Sulla către Roma şi dictatură. Aveau nevoie să prezinte oraşul şi înconjurul său ca un mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a dus problema în faţa Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia şi restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos şi Pompei, dar Cato a înfrânt moţiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Cezar a fost înlăturat din pretoriat. Când mulţimea venită în sprijinul lui Cezar a ameninţat violent, el a fost reabilitat în funcţie. Cezar a potolit mulţimea înainte ca violenţa să decurgă.
Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale. Crassus a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de denari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde anterior fusese chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permiţându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei chiar înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să îşi asume vreun risc.
Cezar şi personalul său a călărit puternic, ajungând la Rhone în doar 8 zile şi a presimţit viitoarea sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri al anturajului său au notat barbaricul şi, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: "Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma". În timpul mandatului ca guvernator, Cezar şi-a întărit relaţia cu popoarele galice, ceea ce s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de mai târziu.
Odată sosit în Hispania, Cezar a dezvoltat o reputaţie deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au strigat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta consideraţia vitală în a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla acum în faţa unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. şi trebuia sa fie prezent în Roma pentru a face astfel, dar voia şi să primească onorul pentru un triumf. Optimaţii vor folosi această problemă împotriva sa, forţându-l să aştepte la porţile oraşului, aşa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să-l coste pe Cezar ocazia de a participa la alegerile pentru consul şi îl vor pune în faţa unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cel mai înalt oficiu din Republica Romană.
[modifică] Primul triumvirat
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a-şi abţine candidatura pentru un posibil triumf datorat realizărilor sale în Hispania l-au pus în poziţia de a candida pentru consul. Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea. Deja deţinând o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare propunându-i o coaliţie. Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., şi a rămas în mod remarcabil un secret o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord în a-şi folosi averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace şi-au solidificat alianţa cu Pompei prin oferirea mâinii fiicei sale, Iulia Cezaris, pentru mariaj. Alianţa combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor şi reputaţia sa, cu fantastica avere şi influenţa întru plutocraţia marilor comişi de care dispunea Crassus, alături de reputaţia militară, averea şi influenţa senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câşigat cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.
Odată instalat în oficiu în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care necesita facerea publică a tuturor dezbaterilor şi procedurilor din cadrul Senatului. După aceasta, a urmat concilierea făcută lui Pompei. Terenuri din părţi nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite şi oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu doar a alinat problema mulţimii şomere din Roma, însă a satisfăcut şi doleanţele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facţiunea Optimaţilor s-a opus conceptului din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul şi a dus problema direct în faţa poporului.
În timp ce vorbea în faţa unei Adunări cetăţeneşti, Cezar şi-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, aşa-numitul prim triumvirat a fost făcut public iar Pompei şi Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgenţă. Legea a fost sprijinită de copleşitoarea reacţie a publicului şi Bibulus s-a retras către casa sa în dizgraţie. Bibulus şi-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule şi vide, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice propunere dorea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit în glumă: anul lui "Iulius şi Cezar".
Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine şi al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a-şi egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiţiei lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar aveau să fie conduse din acest punct la propria sa discreţie. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredinţată lui Cezar.
Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (exceptându-l) şi oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deşi deţinea cel mai înalt oficiu din Roma şi continua să-şi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărşăluind cu rapiditate la siguranţa relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a-şi invoca imperiumul şi evitarea judecăţii, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.
[modifică] Războaiele galice
Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyricum, Galia Cisalpină şi Transalpină în 59 î.Hr.. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast echivalând cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederaţii independente de triburi celtice ce menţineau diferite relaţii cu Roma. Însă imediat după ocuparea poziţiei sale, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, îşi plănuise o mutare din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă pentru a fi capabili de a realiza o astfel de mutare, helveţii nu doar că ar fi mărşuluit prin teritorii aflate sub control roman, însă ar fi străbătut şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alţi celţi de origine galică şi alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau că helveţii ar fi vandalizat totul în calea lor până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii şi a recrutat în grabă două noi legiuni.
Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, aproape 370.000 de persoane fuseseră adunate, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce-au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau inevitabil să se întâlnească. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele şase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi, doar 130.000 au supravieţuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că încă 20.000 au fost ucişi. Aproape în acelaşi timp, la sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie al tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacurile asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia la acel moment aranjând o alianţă cu germanii la începutul anului 58 î.Hr.. A forţat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului şi a folosit pretextul "apărării aliaţilor Romei" pentru a-şi continua cuceririle în nord.
În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administraţia guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi galice, nemulţumirea creştea. Cezar a auzit un zvon cum că o confederaţie a triburilor galice sub stăpânire belgaeică se forma pentru a confrunta prezenţa romanică în Galia. Cezar s-a întors grăbit la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, având o majoritate de "cetăţeni" galici în componenţă, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.
Când Cezar a ajuns, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar s-a mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi unit opoziţiei, făcându-i aliaţi. Ca represalii, triburile belgae au început atacurile. Cu cele opt legiuni, romanii au sfărâmat atacul într-o bătălie dificilă. Victoria pentru Cezar avea o dublă reprezentanţă: nu doar o bătălie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-şi "aliaţii" de agresiuni externe, el putea acum securiza cu uşurinţă legalităţile necesare împotriva triburilor belgae. Deşi ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de noroc pe care Cezar şi-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.
Pe măsură ce a început campania anului 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupaţia romană. Cezar şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei, pentru a înăbuşi orice rezistenţă în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu doisprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porţiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord către Britania de astăzi pentru a construi o flotă printre veneţi. Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici. Iniţial vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţilor. Ingeniozitatea romană a pus stăpânire, însă, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi, şi ca multe triburi înaintea lor, vânduţi în sclavie.
În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de prizonieri au fost trimişi înapoi la Roma ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice, Cezar şi-a focalizat atenţia peste canal. Totuşi, cucerirea nu era una la fel de completă pe cât părea. Întâi Cezar a fost nevoit să se confrunte cu alte incursiuni germanice înainte de-a putea traversa către insulă. Şi în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a servi la probleme politice din Roma.
[modifică] Germania, Britania şi Vercingetorix
Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întrega provincie galică, situaţia politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acţiuni în Galia, Britania şi Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, ştiind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferinţă, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deşi sprijinul în Roma era desluşit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliţie decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei şi Crassus să se înţeleagă pentru a putea menţine întreaga înţelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecăţii.

Acordul asupra căruia s-a înţeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei şi Crassus primeau o oportunitate pentru putere. Pompei şi Crassus aveau să fie aleşi consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încrediţându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creşterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluţionarea problemelor, Crassus şi Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverşunatei rezistenţe din partea Optimaţilor, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu şi-a asumat nici un risc, însă, şi a trimis nunţiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a "păstra ordinea". Prezenţa acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus şi Pompei au străbătut cale lungă pentru a stabiliza situaţia. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania.
Înainte ca Cezar să-şi poată concentra atenţia asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a forţat atenţia asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei şi a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind ucişi în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice şi, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămaşi fără lider, femei şi copii au fost adunaţi laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimiţând masa de persoane către Rin, unde mulţi alţii au sucombat înecându-se. Nu se ştie care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.
[modifică] Războiul civil
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi să-şi demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absenţa sa. Cezar a crezut că va fi judecat şi marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziţia de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare şi trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil izbucneşte. Istoricii nu sunt de acord în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Cele două candidate sunt "Alea iacta est" ("Zarurile sunt aruncate") şi "Fie ca zarurile să zboare la înălţime!" (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră este remarcată ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puţin popular al lui Menander lui Cezar.
Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neştiind că Cezar este însoţit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianţa lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marş de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenţii lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei şi cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă excesivă şi de scurtă durată în anul 48 î.Hr..
Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofiţer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca stăpân al calului; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile şi a fost ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde îşi instalează tabăra armatei sale şi devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu şi sora, soţia şi regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanţe, Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care îşi va creşte singurul său fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de "Caesarion". Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.
După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă şi completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici ("Am venit, am văzut, am cucerit"). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în faţa forţelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) şi lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuşi, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius şi Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunţiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) şi al doilea în comandă în Războiul Galic, supravieţuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea şi al patrulea său mandat în poziţia de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) şi 45 î.Hr. (fără partener).
[modifică] După război
Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Îşi completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar şi în absenţa sa. Deşi Cezar nu şi-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceştia, părea a fi o rezistenţă deschisă extrem de redusă.
Mari jocuri şi festivităţi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moşie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieţii sale. O statuie de fildeş asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice.
O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripţia Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a oraşului şi fondatorului acestuia şi prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeaşi scară cu zeii, dar şi cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor şapte regi romani şi a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viaţă figura pe o monedă.
Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) şi i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus şi Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ţinut seama deloc de sistemul republican de alegere şi a acţionat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătoreşte un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viaţă şi îi este permis să ocupe orice oficiu doreşte, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deţine imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală şi ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.
Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toţi magistraţii, poziţii care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistraţi pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna naşterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare naţională. Chiar şi un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu şi clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat şi dedicat în onoarea familiei sale.
Cezar, însă, a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deşi considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populaţiei de rând.
Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor şi a interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi şi pentru aşezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viaţă ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.
Adiţional, s-au desfăşurat mari lucrări publice. Roma era im oraş de mare întindere urbană şi arhitectură de cărămidă neimpresionantă şi avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai şi noi pieţe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învăţat Varro era, de asemenea, sub construcţie. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Graniţa sacră -- Pomerium -- a oraşului a fost extinsă permiţând creşterea adiţională.
Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual şi că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar şi-a retras această poziţie pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae ("Părintele Patriei"). A fost numit dictator pentru a treia oară şi apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit şi autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.
La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat şi riftul ulterior între el şi aristrocaţi s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viaţă. Acest titlu începuse să apară până şi pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalţi din Roma. Unii dintre populaţie au început chiar să facă referire la persoana sa ca "Rex" (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegaţie senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească şi să-i onoreze la venirea lor. Deşi evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveştii, este evident faptul că senatorii prezenţi acolo s-au simţit adânc insultaţi. În încercarea de a rectifica situaţia, ceva mai târziu Cezar şi-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puţin situaţia, dar paguba fusese deja realizată. Seminţele conspiraţiei începuseră să crească.
[modifică] Asasinatul
Frica de a-l avea pe Cezar ca rege a crescut atunci când cineva a plasat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar în timp ce acesta trecea prin străzile din Roma. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi în schimb a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar a folosit iniţal sanctificarea tribunilor ca unul dintre motivele care a pornit războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, acesta a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a produs o diademă şi a încercat plasarea ei pe capul lui Cezar, spunând "poporul oferă acest titlu de rege ţie prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului şi Cezar a refuzat cu rapiditate îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat în aprobare, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o plaseze pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exaltat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.
În tot acest timp Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, alături de potenţiala reîntoarcere la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar a planificat plecarea în aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreti al căror număr creştea în mod stabil trebuiau să acţioneze grăbit. Majoritatea oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singurul fel în care îl puteau înlătura pe Cezar de la Roma era înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Senatul roman s-a întâlnit, aşa cum era tradiţia, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, însă Senatul o abandonase pentru o nouă casă aflată in construcţie. Astfel Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei) pe Idele lui Martie pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă un prezicător i-a spus lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Martie“. În timp ce Senatul se convoca, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori care se numeau Liberatorii (Liberatores); aceştia au justificat acţiunea lor spunând că au comis tiranicid, nu crimă, conservând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le-a graţiat majoritatea crimelor, ba chiar avansându-i în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi era numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era un fiu nelegitim al lui Cezar, din moment ce a avut o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a suferit 23 (conform altora chiar 35) de lovituri, care variau între superficiale şi mortale şi ironic a căzut la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri precum:
- και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
- Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
- Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)
[modifică] Relatarea unui martor ocular
Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puţini ani după ce aceasta a avut loc.
[modifică] Planul
„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional la fiecare dintre casele acestora. Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce au investigat cum şi unde să-şi execute planul. Unii au sugerat ca aceştia să încerce în timp ce mergea pe Calea Sacră, care reprezenta una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri în timp ce traversa un pod pentru a numi magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puţin norocos dintre aceştia, ca acela să-l împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalţi să alerge şi să-l ucidă. Un al treilea plan era acela de a aştepta pentru următorul spectacol de gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nici o suspiciune nu s-ar fi născut dacă se vedeau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admişi şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a câştigat ziua.“
[modifică] Semne rele
„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele pentru el pentru a putea executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereuşit, preoţii au făcut altele în mod repetat, pentru a vedea dacă altceva mai favorabil ar putea apărea, decât cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut vedea cu claritate intenţia divină, pentru că exista un spirit transparent şi malign ascuns întru victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi preoţii au continuat tot mai mult în eforturile lor.
Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze întâlnirea Senatului din acea zi din prisma spuselor preoţilor. El a căzut de acord, însă unii participanţi s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bun domn, nu acorda atenţie palavragiilor acestor oameni şi nu amâna ce Cezar şi puterea sa grandioasa a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.' L-a convins pe Cezar cu aceste cuvinte, l-a condus ţinându-l de mâna dreaptă către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“
[modifică] Atacul final
„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-au văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub petrextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând a vrea a face o şi mai pozitivă mişcare cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi folosească mâinile, dar a fost împotrivit de către Cimber, devenind astfel excesiv iritat.
Acela a fost momentul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-au năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca la lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din prisma entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra şi în acel vacarm Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi l-a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent.
Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzecişitrei de ori, a respirat pentru ultima oară.“
Apoi,i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo.După trei zile,sclavii i-au descoperit trupul.Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat,potrivit tradiţiei romane).Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii si hainele copiilor lor.A fost o zi neagră pentru Roma,pierzându-l pe marele părinte al patriei,începând o nouă epocă romană.
[modifică] Urmările asasinării
Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii romane, republică în binele căruia fusese ucis. Clasa de mijloc cea inferioară romană, în care Cezar era atât de popular încă de înaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Ţărani, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, dar şi control asupra uneia dintre cele mai mari cantităţi de avere din Republică. În plus, Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, dar şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi chiar şi mai multe fonduri pentru al doilea război civil împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat în înfrângerea lui Antoniu şi Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).
[modifică] Literatul Cezar
Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.
Cezar era considerat a fi unul dintre cei mai mari oratori şi prozatori din Roma vremurilor sale—chiar şi Cicero lăuda retorica şi stilul lui Cezar. Printre cele mai faimoase opere ale sale se numără discursul său funerar pentru mătuşa sa paternală Julia (văduva lui Marius) şi Anticato, un document menit să distrugă reputaţia lui Cato din Utica şi să răspundă la memorialul Cato al lui Cicero. Din păcate majoritatea operelor şi discursurilor sale s-au pierdut. Cele mai faimoase opere dintre cele care au supravieţuit sunt:
- Commentarii de Bello Gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia şi Britania în timpul mandatului său de proconsul şi
- Commentarii de Bello Civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din timpul Războiului civil, până imediat după moartea lui Pompei.
Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:
- De Bello Hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Spania modernă;
- De Bello Africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, şi
- De Bello Alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.
Aceste narări, scrise aparent într-un stil direct şi simplu sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă a agendei sale politice, destinate specialmente clasei de mijloc sau micilor aristrocaţi ai Romei, Italie şi ai provinciilor.
[modifică] Militarul Cezar
Vezi Cariera militară a lui Iulius Cezar.
[modifică] Numele lui Cezar
Vezi Etimologia numelui lui Iulius Cezar.
[modifică] Familia lui Cezar
Soţii
- Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla
- A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
- A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis
Copii
- Iulia Cezaris cu Cornelia Cinnilla
- Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion) cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean
Nepoţi
- un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris şi a lui Pompei, mort la câteva zile, nebotezat
Iubite
- Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului
- Legături cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, soţiile a multor senatori aflaţi în partide opozante
- Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus
Posibili iubiţi
În Roma veche homosexualitatea masculină era comună şi larg-răspândită în societate, în special în clasele superioare. Însă societatea romană, cel puţin ostentativ, dezaproba homosexualitatea per total, egalizând-o cu neputinţa grecilor. Conform lui Cicero, Bibulus şi alţi inamici ai lui Cezar, el a avut o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithaniei la începutul carierei sale. Adevărat sau nu, povestirile au fost relatate în maniera de a îl umili şi degrada, încercând să-l facă nimic mai mult decât o prostituată de curte orientală, o poziţie extrem de joasă în ochii romani. Nu exista destule dovezi pentru a dovedi astfel sau contrariul, că Cezar ar fi avut o relaţie cu Nicomedes, şi virtual aceeaşi nesiguranţă există privind toate celelalte ocazii. Ce este sigur este că povestea lui Nicomedes a venit din pricina şederilor sale cu regele în timpul tinereţii lui, aderând ca o pată în restul carierei sale. Însuşi Cezar nu a încercat să se apere vreodată împotriva acestor acuzaţii, dar nici nepotul August nu a încercat vreodată să sprijine povestea. 3
Marc Antoniu a acuzat că Gaius Julius Caesar Octavianus şi-a câştigat adopţia sa de către Cezar prin favoruri sexuale. Suetonius, deşi relatând că aventura dintre Cezar şi Nicomedes este adevărată a caracterizat acuzaţia lui Antoniu cum că Octavian ar fi avut o relaţie cu Cezar drept calomnie politică. Băiatul avea să devină primul împărat roman după moartea lui Cezar. 4
[modifică] Cronologie
- 13 iulie 100 î.Hr. – Naşterea la Roma. Alternativ, 12 iulie, 102 î.Hr.
- 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla
- 82 î.Hr. – Scapă de persecuţiile lui Sulla
- 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia şi Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia
- anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat
- 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară
- 65 î.Hr. – Edil curule
- 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,
- December, Divorţează de Pompeia
- Este ales pontifex maximus şi praetor urbanus
- Conspiraţia catiliniană
- 61 î.Hr. – Serveşte ca Propraetor Hispania Ulterior
- 59 î.Hr. – Primul consulat alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat
- A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis
- 58 î.Hr./53 î.Hr. – Primul mandat ca Proconsul al Galiei
- 54 î.Hr. – Moartea Iuliei
- 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat
- 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia
- 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil
- 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia la Bătălia de la Pharsalus; numit dictator (serveşte 11 zile)
- Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus
- 47 î.Hr. – Campania în Egipt; o întâlneşte pe Cleopatra a VII-a
- 46 î.Hr. – Îi înfrânge pe Cato şi Metellus Scipio în nordul Africii; al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus
- A doua dictatură
- Este ales Pontifex Maximus pe viaţă (introduce Calendarul Iulian) şi îl adoptă pe Octavian ca moştenitor
- 45 î.Hr. – Înfrânge ultima opoziţie în Hispania
- Se reîntoarce la Roma; al patrulea consulat (fără partener)
- Numit Pater Patriae de către Senat şi al treilea mandat de dictator
- 44 î.Hr. –
- Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu
- Este numit perpetual dictator
- Februarie, Refuză diadema oferită de Antoniu
- 15 martie, Asasinat
- 42 î.Hr. – Deificat formal ca Divinul Iulius (Divus Julius)
[modifică] Onoruri
Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart.
A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa.
În timpul vieţii, a primit multe distincţii, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) şi Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulţi dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de multe onoruri.
Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naştere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman şi a devenit un semnal de mare putere şi autoritate departe de graniţele imperiului (precum germanul Kaiser şi rusul ţar).
[modifică] Note
[modifică] Referinţe
- Războiul galic, de Iulius Cezar;
- Vita Caesaris („Viaţa lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus şi sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–4;
- Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius.
[modifică] Articole corelate
- Scriitori militari faimoşi
- Nouă merituoşi
- Cezariană
- Cifrul lui Cezar
- Sindromul Marfan
- Epilepsie
- Crocea Mors
- Arborele genealogic Iulio-Claudian
- Iacta alea est
[modifică] Legături externe
- Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru şi detalii despre Shakespare şi Iulius Cezar, inclusiv detalii istorice despre Cezar şi o analiză a caracterului acestuia.
- Iulius Cezar Situl Suzannei Cross site cu o adâncită istorie a lui Cezar, plus tabel cronologic şi legături.
- C. Iulius Cezar De la www.livius.org
- Julius Caesar — virgil.org Un ghid adnotat către resurse online categorizate în surse primare, biografie şi imagini, eseuri moderne şi ficţiune istorică.
- Iulius Cezar, Pagină cu multe legături în diferite limbi, inclusiv cea engleză
- Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar (limba latină). Găzduieşte, de asemenea, o traducere în engleză de către J. C. Rolfe.
- Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar (limba engleză) (traducere modificată după J. C. Rolfe)
- Plutarh: Viaţa lui Iulius Cezar Un clasic de mare amploare; o scenă a morţii impresionantă.
- Lucrări culese despre Cezar în limbile Latină, italiană şi engleză
- Romans online: Iulius Cezar
- Istoria lui Iulius Cezar
- omnia munda mundis Hypertext cu lucrarea lui Cezar, De Bello Gallico
- Forumul lui Cezar
[modifică] Surse primare
[modifică] Propriile scrieri ale lui Cezar
- Index Forum Romanum pentru lucrări publicate online ale lui Cezar în limba latină şi traduse
- [4] în limba latină şi traduse (sit anonim)
- Cezar şi contemporani asupra războaielor civile
[modifică] Vechi istorici despre Cezar
- Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar. (Limba latină şi engleză, legate între ele, traducerea în engleză după J. C. Rolfe.)
- Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar (traducerea în engleză după J. C. Rolfe, modificată)
- Plutarh: Viaţa lui Iulius Cezar (limba engleză)
- Cassius Dio, Cărţile 37‑44 (limba engleză)
[modifică] Materiale secundare
- Iulius Cezar Situl Suzannei Cross site cu o adâncită istorie a lui Cezar, plus tabel cronologic şi legături.
- C. Iulius Cezar Situl lui Jona Lendering cu o adâncită istorie despre Cezar(Livius.Org)
- Iulius Cezar — virgil.org Un ghid adnotat către resurse online categorizate în surse primare, biografie şi imagini, eseuri moderne şi ficţiune istorică.
- Iulius Cezar, Pagină cu multe legături în diferite limbi, inclusiv cea engleză
- Istoria lui Iulius Cezar
- Inima schimbării: Iulius Cezar şi sfârşitul Republicii Romane
[modifică] Vag în legătură
- Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru şi detalii despre Shakespare şi Iulius Cezar, inclusiv detalii istorice despre Cezar şi o analiză a caracterului acestuia.
- Forumul lui Cezar (Situl oficial al excavatorilor moderni)
Categorii: Articole de calitate | Naşteri în 100 î.Hr. | Decese în 44 î.Hr. | Romani antici | Politicieni asasinaţi | Dictatori romani | Consuli republicani | Generali romani | Împăraţi romani ucişi | Istorici din era Romei | Scriitori militari | Criptografi înainte de secolul XIX | Republica Romană | Dinastia iulio-claudiană | Iulius Cezar | Dinastia ptolemeică | Romani în Marea Britanie | Zei romani