Uzun Hasan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Începând din secolul XV relaţiile Azerbaidjanului cu Europa au început să aibă şi caracter politic. Aceste contacte s-au intensificat mai ales în timpul domniei regelui Uzun Həsən (înseamnă „Hasan cel Lung” în azeră) (1453-1478) care a fost cel mai puternic reprezentant al dinastiei Ağqoyunlu (Akkoyunlu) sau după numele neamului - dinastiei Bayındırıyye. Relaţiile respective au avut ţinta comună – Imperiul Otoman şi pe sultanul Mehmet II Cuceritorul (1451-1481).

De ce statul Akkoyunlu (1468-1501) avea nevoie de alianţa cu statele europene? Oare stimulul esenţial al intensificării relaţiilor era politica externă agresivă susţinută de Imperiul Otoman sau pur şi simplu europenii au dorit să folosească Akkoyunlu în lupta lor impotriva otomanilor?

Relaţiile diplomatice ale statului Akkoyunlu cu statele europene şi războiul lui contra Imperiul Otoman din anii 1472-1473 s-au evidenţiat în primul rând datorită politicii domnitorului ţării Uzun Hasan, care avea interes în obţinerea relaţiilor comerciale directe cu Europa şi al doilea rând în urma contradicţiilor adânci comerciale între otomani şi Akkoyunlu privind comerţul extern care avea o importanţă vitală pentru un stat medieval şi nu în ultimul rând Drumul Mătăsii.

Ca să înţelegem condiţiile respective trebuie să aruncăm o privire asupra istoriei Azerbaidjanului în secolele XII-XV. Epoca de Aur a poporului azer este considerat statul Atabegilor sub dinastia cumanică a Ildeghizilor. Aproximativ 89 ani din existenţa sa (1136-1225) acest stat a fost singură putere din tot Orientul Mijlociu generând uriaş progres în economia, cultura şi literatura azeră. Prima dată în istorie Azerbaidjanul geografic şi istoric s-a unit în cadrul unui stat centralizat având capitala la Tebriz (azi centrul provinciei iraniene Azerbaidjanul de Est) care a creat un precedent pentru urmatoarele dinastii azere. Epoca aceasta a fost întreruptă prin invazia mongolo-tătarilor care a distrus toate marile oraşe din ţara rezultând dinastia Ilhanizilor cu fondatorul Hülaki (Hulaghu) han.

Invazia sus-numită la fel ca şi cea a lui Tamerlan (anii 80 sec. XIV) a intensificat migraţia triburilor turcice seminomade (transhumante) din estul Caspicii în Azerbaidjan între care se aflau neamurile Qaraqoyunlu (Karakoyunlu) şi Ağqoyunlu (Akkoyunlu). Denumirea lor vine de la totemul reflectat în însemnul confederaţiei tribale – „Oaia Neagră” şi cea „Albă”. Triburile menţionate vorbeau aceeaşi limbă cu localnicii şi reprezentau aceeaşi cultură, având singura diferenţă care se datora modului de viaţă seminomad al cuceritorilor.

Vremurile tulburi au zdruncinat economia sedentară pentru că s-a prăbuşit sistemul de irigaţii. Aşadar, comerţul extern a ocupat primul loc în economia statului. Doar de la Tebriz până în Turcia existau două drumuri de caravane:

  • Tebriz-Diyarbakir-Mardin-Maraş-Kayseri-Ankara-Eskişehir-Bursa
  • Tebriz-Erzurum-Erzincan-Tokat-Amasya-Ankara-Bursa

Partenerii şi clienţii mătăsii azere în general erau negustorii europeni. La mijlocul secolului XV extinzându-şi hotarele spre Est şi Vest Imperiul Otoman a ocupat treptat centrele tradiţionale de comerţ. Mai târziu negustorii europeni şi asiatici puteau să se întâlnească exlusiv pe teritoriul statului otoman. Tocmai a crescut cerere la mătase din care o mare parte se producea la Tebriz, Şamaxi, Şeki, Gence şi alte oraşe din Azerbaidjan datorită procesului de dezvoltare al relaţiilor precapitaliste în nordul Italiei. În comerţul respectiv participeau, în general, în calitate de cumpărători, Florenţa şi Veneţia, iar vânzatori – azerii şi armenii.

Conform politicii sultanului Mehmet Cuceritorul, Imperiul Otoman trebuia să devină o ţară care exporta produsul prelucrat. Cu acest scop se punea orice obstacol posibil negustorilor azeri, obligându-i să vândă mătasea otomanilor în condiţii nefavorabile. Aşadar, după căderea Constantinopolului (Istanbul) în 1453 au început să apare contradicţii comerciale grave. Politica otomanilor a fost o lovitură mare pentru relaţiile economice ale Azerbaidjanului şi putea provoca căderea statului Akkoyunlu. Mehmet II încercând să ocupe toată Asia Mică, inclusiv drumul mătăsii Tebriz-Tokat-Bursa, planifica cucerirea tuturor statelor mici din Anatolia, Trapezunt (Trabzon), centrele genoveze din sudul Mării Negre şi sursa principală a mătăsii – Azerbaidjan. În acest caz, conducatorii azeri au început să caute aliaţi în Europa, în spatele otomanilor. Istoria s-a repetat încă o dată, lupta pentru drumurile către Marea Mediterană şi Marea Neagră dintre greci şi perşi, bizantini şi iranieni s-a reeditat prin conflictul dintre Akkoyunlu şi Imperiul Otoman.

Cucerirea statului grec din Trapezunt de către Imperiul Otoman (1461), a fost primul pas duşmănos împotriva Akkoyunlu. Până la Uzun Hasan încă doi suverani din dinastia Akkoyunlu erau căsătoriţi cu fiicele împaraţilor din Trapezunt. Soţia lui Uzun Hasan, Teodora (sau Despina şi greşit Caterina) era fiica împaratului Ioan IV şi bunica fondatorului dinastiei azere a Safevizilor Ismayıl I (1501-1524).

Mărginind la est şi sud de către aliaţii otomanilor, precum statul Karakoyunlu şi timurizii, Akkoyunlu era foarte vulnerabil şi el nu a putut să împiedice campania militară a lui Mehmet II impotriva Trapezuntului. În primele lupte, cavaleria Akkoyunlu a fost învinsă, iar datorita primei femei-diplomat azere Sara xatun (Sara hatun) a reuşit să evite soarta Trapezuntului, prin tratatul Yassıçemen (1461). Sfârşitul Trapezuntului însemna pentru Uzun Hasan pierderea ieşirii la Marea Neagră. Relaţiile otomano-Akkoyunlu s-au agravat şi mai mult după lupta pentru tronul beilicului Karaman din coasta mediteraneană a Anatoliei.

În 1467, suveranul Karakoyunlu Cahan şah (1435-1467) la instigaţia şi cu sprijinul lui Mehmet II a înaintat spre capitală statului, încă emirat Akkoyunlu, oraşul Diyarbekir. Însă în bătălia de noapte de la Erzincan armata Karakoyunlu a fost zdrobită şi deja în 1468 Uzun Hasan cucerise toate ţinuturile Azerbaidjanului până la sudul fluviului Kura. Tebriz a devenit capitala statului Akkoyunlu, iar Azerbaidjanul - cu excepţie ţinutul Ardebil al şeihilor Safevizi şi statului Şirvanşahilor (879-1528) din nordul fluviului Kura – a fost considerat principală bază economico-teritorială a sa. În 1468 cele trei state azere l-au alungat pe Abu Said, ultimul urmaş al lui Tamerlan. În urma cucerirelor lui Uzun Hasan, statul Akkoyunlu a ieşit din blocada otomană, şi astfel în Orientul Apropiat şi Mijlociu a apărut o nouă putere politică. Relaţiile otomano-Akkoyunlu au întrat într-o fază nouă.

Învingându-i pe Cahan şah şi pe timuridul Abu Said, Uzun Hasan a putut să rivalizeze cu Mehmet II pentru stăpânirea în Asia Mică. Începând din anii 60 ai secolului XV, el a devenit principalul organizator al alianţei statelor euro-asiatice împotriva Imperiului Otoman. Uzun Hasan voia ca prin destrămărea acestuia să ocupe toata Asia Mică inclusiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi astfel să obţină controlul asupra comerţului dintre Europa şi Orient. Victoriile lui au atras şi atenţia Europei şi lumii creştine.

Prima alianţa euro-asiatică a avut şansa de a se realiza înainte de cucerirea Trapezuntului, între cnezatele georgiene, Trapezunt, Akkoyunlu, Karaman şi Papalitate. În 1460, ambasadorii Akkoyunlu au ajuns la Roma, dar observând caracterul slab al lui Pius XII, au părăsit oraşul. În 1464 patru ambasadori orientali au venit la Veneţia şi au semnat un tratat de alianţă cu Republica, iar Senatul veneţian cu o majoritate de 110 voturi (16 contra) l-a ratificat. Ulterior, în această alianţă au intrat, în anii 60, Karaman, Trapezunt, câteva beilicuri din Anatolia, Papalitatea, Ungaria, Burgundia, Albania lui Skanderbeg, regatul Cipru, Rodos. Dar nici un stat nu a îndrăznit să-i atace pe otomani.

În 1470, Mehmet Cuceritorul a luat sub control insula Eubeea, un important punct strategic, alungând definitiv Veneţia din bazinul egeean. Înaintarea fulgerătoare a otomanilor i-a obligat pe aliaţi să ia măsuri importante. Anul următor s-a înnoit alianţa între regatul Napolitan, Veneţia şi ducele Carol de Burgundia, Rodos, plus Papalitatea.

După victoriile asupra rivalilor săi din Orient, Uzun Hasan a început să se pregătească pentru războiul cu otomanii. Pentru centralizarea statului el a realizat reforme importante sub denumirea „Hәsәn padşah qanunları” („Legile imparatului Hasan”), limitând influenţa aristocraţiei militare nomade. Statul se baza acum pe cetaţenii sedentari, cea ce a determinat inflorirea economiei. Armata feudală s-a transformat în cea mai puternică armată regulată din Orientul Mijlociu, unde era populaţia sedentară înrolată în cavalerie. Un ambasador veneţian afirmă faptul că fiecare călăreţ primeşte un salariu de 40-60 ducaţi pe an. Populaţia nemusulmană, inclusiv creştinii se bucurau de libertate religioasă. Pentru furnizarea armelor de foc pentru armată, suveranul planifica organizarea unei producţii proprii în ţară, în acest scop au fost invitaţi specialişti veneţieni. Statul Akkoyunlu avea relaţii diplomatice cu Germania, cnezatul Moscova, Cehia, Hoarda de Aur, Polonia, Imperiul habsburgic, Ungaria, Papalitatea, Burgundia, Rodos, Cipru, regatul Napolitan, Karaman, Egipt, India ş.a. În Veneţia el avea ambasada permanentă şi Uzun Hasan era numit de izvoarele europeni „al doilea Tamerlan” sau chiar „al doilea Alexandru cel Mare”.

Pentru ca Imperiul Otoman să fie în acelaşi timp atacat din două fronturi, Uzun Hasan l-a trimis în 1471 în Europa pe ambasadorul Murad bəy, pe urma ambasadorului veneţian care a fost la Tebriz pentru a-i convinge pe aliaţii europeni să atace împreună cu el pe otomani. Dar Mehmet II dejucând planul a mers la negocierile de pace şi a neutralizat Veneţia, pe de altă parte a început pregătirile impotriva Akkoyunlu. După ce negocierile au eşuat, la Tebriz a fost trimis ambasadorul Catterino Zeno care era nepot după mama al Teodorei Paleolog, soţia lui Uzun Hasan. Conducatorul azer a ordonat mobilizarea, numai că încrederea lui în Veneţia a fost zdruncinată şi a început să intre în relaţiile directe cu statele europene. El a înţeles că Veneţia vrea să zdrobească Imperiul Otoman cu forţa Akkoyunlu. Ambasadorul Hacı Mәhәmmәd trimis de el trebuia să verifice seriozitate europenilor şi personal să însoţească armele de foc promise în Mediterana.

Dar nimeni nu a intrat în război la timp şi folosind această şansă Mehmet II a ocupat Karaman care era singură ieşire Akkoyunlu la marea Mediterană, unde aliaţii se puteau uni şi transmite artileria. Atunci în primavara anului 1472, conform principiilor de alianţa armata Akkoyunlu în fruntea cu Őmәr bәy Bektaş oğlu a atacat Imperiul Otoman, luând sub control Bitlis, punctul strategic – Tokat, Karaman, Kayseri, Akşehir, Konya şi a ajuns la Bursa.

Uzun Hasan se căsătorise cu Teodora de la Trapezunt, deci se înrudea cu dinastia greacă Theodoro din Crimeea. Iar o altă reprezentantă a acestei case, prinţesa Maria Mangup era soţia lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Astfel exista o situaţia favorabilă pentru apropierea celor două state care stateau faţa în faţa cu acelaşi pericol. Nu este întâmplator că prin Caffa, Moldova şi Polonia trimişii Akkoyunlu s-au străduit să stabilească contactul cu domnitorii creştini. Ştefan cel Mare sultanului plătea atunci haraciul care fusese moştenit de la Petru Aron, dar era interesat de recâştigarea independenţei ţării. El ducea un război pentru controlul Dunării şi aşadar planifica eliberarea bazinului pontic.

Pierderile turcilor erau mari, iar Uzun Hasan şi-a pierdut în bătălie fiul. După victorie din Anatolia el şi-a trimis solii în capitalele europene îndemnându-i pe aliaţi să intre în război. Ambasada medicului lui Uzun Hasan, Ishaq bəy trebuia să ceara ajutor. „În ianuarie oamenii lui Uzun Hasan au venit prin Cetatea Albă la Cracovia pentru a spune lui Cazimir despre biruinţele câştigate şi a cere un ajutor că să le poată duce mai departe. Ei se duseră până la Roma cu un călăuz polon, şi Veneţia, căreia i se scrise de Uzun Hasan cu acelaşi scop, printr-o solie ajunsă în martie, trimese la dânsul pe Cattarino Zeno,” scrie istoricul român N.Iorga. Ishaq bəy a venit la Caffa şi după ce a plecat spre Occident, mai precis la Veneţia şi Papalitatea, aliaţii lui, şi prin Moldova. Ishaq bəy aducea către domnitorul moldovean, Ştefan cel Mare o scrisoare din partea conducatorului statului Akkoyunlu, în care el dezvăluia cele întâmplate şi cerea ca Ştefan cel Mare să-l ajute să răspândească în lumea creştinilor gloria realizărilor şi importanţa planurilor sale. Astfel îl îndemna pe Ştefan cel Mare să-i dea lovitura cea mare lui Radu, adică otomanilor, atraşi pe frontul oriental. „Otomanul”, scria regele Akkoyunlu către domnitorului moldovean, „a înfrânt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat.”

În aceste condiţii a fost încheiat un tratat de alianţă între cele două state impotriva otomanilor, momentul reprezentând şi primul contact la nivelul înalt dintre români şi poporul azer.

Legătura directă dintre acţiunile militare ale coaliţiei antiotomane, mai ales ale lui Uzun Hasan, şi lupta lui Ştefan cel Mare contra Imperiul Otoman a fost înţeleasă şi contemporanii evenimentelor. Candiotul Elia ben Elona Capsali menţionează: „S-a întâmplat ca atunci când toţi pricipii supuşi stăpânului (Mehmet II-n.nm.) au aflat ca Zucha-Zan (Uzun Hasan-n.nm.) întrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toţii, zicând: „Mehmed va fi acum nimicit. Ceea ce ne-a făcut el nouă, îi va face lui acum Dumnezeu...”. Şi s-au răsculat împotriva turcilor...Între ei se afla şi domnul Valahiei Mici (Moldova-n.nm.)... Dat fiind că ţara sa este mică şi locuitorii ei sunt puţin numeroşi, dar cu toţii viteji care se adăpostesc în munţi şi văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei? Când a aflat aşadar că Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmed al II-lea, (Ştefan-n.nm.) a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns a pus capăt supunerii sale şi şi-a scuturat umerii de povară...”.

Uzun Hasan a ieşit la mare, dar nu a venit nici un aliat european şi nici artileria promisă. Veneţia planifica să obţine mai multe privilegii de la otomani folosind victoriile aliatului său oriental. Fiind izolată, cavaleria Akkoyunlu a fost nimicită în bătălia de la Beyşehir de către artileria turcească şi Mehmet II a recucerit teritoriile pierdute. Iarna a fost relativ liniştită iar cele două părţi se pregăteau de lupta decisivă. Abia în luna martie 1473, patru nave veneţiene cu armele de foc au ajuns în insula Cipru, însă era prea târziu. Karaman fiind recucerit de otomani statul Akkoyunlu nu mai avea ieşire la Marea Mediterană. Uzun Hasan a încercat să iasă la mare prin teritoriile mameluce, dar nu a reuşit.

Cu toate că în bătălie de la Malatya (1 august 1473), armata Akkoyunlu i-a zdrobit pe otomani, omorând 56 000 călăreţi turci şi capturând 150 ofiţeri şi 35 comandanţi, peste 10 zile acest succes nu s-a putut repeta. Mehmet II concentrase pe frontul oriental aproximativ 70 000 de oameni, plus alte corpuri de oaste dintre supuşii săi atât de musulmani, cât şi creştini, inclusiv un contingent din Ţara Românească. Otomanii au reuşit să iasă într-o zonă deschisă cum ar fi dealurile Otluqbeli (Otlukbeli) sau Tercan (Başkent) unde au putut să folosească puşti şi tunuri. Batalia această a durat opt ore, adică toată ziuă şi la ea a participat personal suveranul Uzun Hasan. Spre sfârşitul bătăliei, sultanul văzând pericolul de a o pierde, a întrodus corpul modern de atunci – ienicerilor cu sprijinul artileriei, cea ce a decis soarta războiului.

După Otluqbeli, războiul otomano-Akkoyunlu (1472-1473) s-a terminat, deoarece deşi înfrânt, Uzun Hasan continua să rămână un adversar periculos pentru Mehmet II şi el nu a îndrăznit să exploateze situaţia. Cuceritorul Constantinopolului păstrând statut-quo la frontiera orientală de stat s-a întors pe frontul european. Negocierile antiotomane au continuat, dar după înfrângerea statul Akkoyunlu nu şi-a revenit, în ţara au început tulburările feudale. Uzun Hasan şi-a petrecut restul vieţii în campaniile militare împotriva elementelor centrifuge şi a murit în 1478. Peste 23 ani statul Akkoyunlu a căzut şi s-a ridicat o nouă dinastia azeră a Safevizilor. Fondatorul acesteia era nepotul după fiica, a lui Uzun Hasan.

După neutralizarea statului Akkoyunlu, otomanii au cucerit toata Anatolia. În 1475 Hanatul Crimeea a fost luat sub control, iar în 1478 Veneţia a fost înfrântă. Statul Akkoyunlu nu a câştigat războiul, fiindcă aliaţii lui europeni erau ocupaţi cu probleme interne şi chiar colaborau cu otomanii, iar în cazul cel mai bun, prin succesele armatei Akkoyunlu voiau să obţină privilegii separate de Imperiul Otoman. Începând cu evenimentele de la Trapezunt (1461) până la 1473, statul Akkoyunlu a constituit un pericol in spatele Imperiului Otoman şi a reprezentat o contrapondere la efortul militar turcesc la Dunărea de Jos, constituând un pericol din spate a luat o parte şi uneori chiar toată greutatea loviturilor şi a uşurat astfel situaţia statelor din Europa. Aceasta este meritul istoric al poporului azer în faţa popoarelor europene.