Ludwig Feuerbach
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
Acest articol este suspect de violarea drepturilor de autor. Cel puţin o parte apreciabilă din text a fost găsită la adresa/în lucrarea: http://www.filosofieonline.com/autori.php?autor=Ludwig%20Andreas%20Feuerbach&ce=&nu=&sess_id= Fragmentul copiat (sau întregul articol) poate fi şters dacă în termen de 7 zile nu se justifică preluarea textului. |
Ludwig Andreas Feuerbach (28 iulie 1804 – 13 septembrie 1872), filosof german născut în Landshut, Bavaria, ca al patrulea fiu al strălucitului jurist Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Niece ar fi afirmat că „Feuerbach” înseamnă „Râul de foc”.
S-a înscris la Universitatea din Heidelberg cu intenţia de a se pregăti pentru o carieră ecleziastică, dar sub influenţa profesorului Karl Daub a fost îndreptat spre filosofia hegeliană şi, în ciuda opoziţiei tatălui său, a mers la Berlin, ca să studieze chiar cu Hegel.
După doi ani de studiu al filosofiei hegeliene, i-a scăzut interesul şi s-a asociat cu grupul cunoscut sub numele de „Tinerii hegelieni”, o ramură a acesteia. „Nu mă mai pot forţa să studiez teologia. Vreau să cunosc natura inimii mele, natura în faţa cărei profunzimi teologul slab de înger dă înapoi; şi natura omului, omul din toate punctele de vedere.” Aceste cuvinte sunt cheia viitoarei sale filosofii.
Şi-a încheiat pregătirea universitară la Erlangen, cu studiul ştiinţei naturale (fizicii). Prima sa carte, publicată anonim, a fost „Gedanken über Tod und Unsterblichkeit“ (Gânduri despre Dumnezeu şi nemurire) (1830), un atac la adresa nemuririi persoanei şi o adeziune la nemurirea gândită de Spinoza ca reabsorbţia materiei în natură. Aceste principii, combinate cu maniera stânjenitoare de a vorbi în public, l-au îndepărtat de o pregătire academică superioară.
După câţiva ani de luptă, timp în care a publicat „Geschichte der neueren Philosophie“ (Istoria noilor filosofii) (2 vol., 1834, ediţia a III-a 1877), în 1837 s-a căsătorit şi a dus o viaţă rurală la Bruckberg, în apropiere de Nuremberg, trăind din partea de proprietate asupra unei fabrici de porţelan a soţiei sale.
În două lucrări din această perioadă, „Pierre Bayle” (1838) şi „Philosophie und Christentum „ (Filosofie şi creştinism) (1839), care tratau teologia, spunea că „faptul că creştinismul a scăzut în importanţă nu numai ca motivaţie, ci şi din viaţa omenirii nu este altceva decât o idee fixă” în flagrantă contradicţie cu trăsăturile distinctive ale civilizaţiei contemporane. Acest atac este prezentat în cea mai importantă lucrare a sa, „Das Wesen des Christentums ” (Esenţa creştinismului) (1841), tradusă în limbile engleză, franceză şi rusă. În ea, a stabilit că omul, atât cât este raţional, este propriul său obiect de reflecţie. Religia este conştientă de infinit, deci religia „nu este altceva decât conştiinţa infinităţii conştiinţei; sau, în conştiinţa infinitului, subiectul conştient are pentru obiectul său infinitatea propriei sale naturi.” „Ca să-şi găsească satisfacţia în Dumnezeu, omul trebuie să se regăsească pe sine în Dumnezeu.” (Feuerbach)
În perioada tulbure 1848 – 1849, atacurile sale împotriva ortodoxismului i-au atras simpatia revoluţionarilor; nu s-a implicat însă niciodată în mişcările politice şi chiar nu avea calităţi de lider popular.
A ţinut cursuri publice despre religie la Heidelberg, pe timpul Dietei la Frankfurt, iar când aceasta i-a retras oferta s-a ocupat cu studiile sale ştiinţifice şi cu scrierea lucrării „Theogonie” (Teogonia) (1857).
În 1860, din cauza falimentului fabricii de porţelan, a trebuit să plece din Bruckberg, fiind nevoit să trăiască din ajutorul primit de la prieteni şi din donaţii publice. Ultima sa carte „Gottheit, Freiheit und Unsterblichkeit“ (Divinitate, libertate şi nemurire) a apărut în 1866 (ed. a II-a în 1890).
După o lungă perioadă de declin, a încetat din viaţă la 13 septembrie 1872, fiind înmormântat în cimitirul din Nuremberg, acolo unde îşi doarme somnul de veci şi Albrecht Dürer.