Ocnele Mari

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ocnele Mari
[[Imagine:|100px|Stema oraşului Ocnele Mari]] [[Imagine:|200px|Ocnele Mari în România]]
stemă amplasare
Amplasare
Ţară România
Judeţ Vâlcea
Atestare documentară
Populaţie
Suprafaţă km²
Densitatea populaţiei loc./km²
Altitudine m n.m.
Localităţi suburbane {{{componenţă}}}
Primar
Sit web [ ]
[[Imagine:{{{harta administrativă}}}|200px|Harta administrativă a oraşului Ocnele Mari]]
Harta administrativă a oraşului în cadrul judeţului

Cuprins

[modifică] Aşezare geografică

oraşul Ocnele Mari (vedere din anul 1950)
Extinde
oraşul Ocnele Mari (vedere din anul 1950)

Oraşul Ocnele Mari (judeţul Vâlcea) este aşezat în partea central-sudică a României, în regiunea geografică Oltenia, în zona Subcarpaţilor Vâlcii, de-alungul văii Pârului Sărat. În Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN 67 (strada Copăcelu a municipiului Râmnicu Vâlcea) şi strada Alexandru Ioan Cuza a oraşului care se intersectează cu aceasta. Aşezarea se află într-o depresiune, la o altitudine de circa 320 m, fiind străjuită de dealuri cu o altitudine între 400 şi 600 m. Sub aceste dealuri se află un masiv de sare de circa 600 m grosime, care constituie principala resursă naturală a locului şi care fost exploatată din cele mai vechi timpuri, dând dealtfel şi numele localităţii ("ocnă" înseamnă "mină de sare").

Surparea cavernei de sare
Extinde
Surparea cavernei de sare

Exploatarea sării s-a făcut şi se mai face prin extracţie de bulgări (magle) din salină (mină de sare cunoscută şi sub denumirea de ocnă de sare). De la jumatatea anilor 1950, datorită apariţiei Uzinei de Sodă Govora, s-a trecut şi la exploatarea sării prin soluţie saturată cu ajutorul sondelor. Acest ultim sistem a dus în ultimii ani la prăbuşirea unor caverne subterane create prin exploatare sării în soluţie saturată (saramură) pe o suprafaţă de circa 50 ha, producând probleme de natură ecologică şi mai ales socială.

O altă mare bogăţie naturală a locului este şi tuful calcaros ("malul" cum îl numesc localnicii), exploatat şi acesta pentru diferite produse industriale.

[modifică] Staţiunea balneo-climaterică

Cunoscut încă din neolitic şi menţionat documentar în anul 1408, redeclarat oraş în anul 1960, are în componenţa sa localităţile: Buda, Cosota, Făcăi, Gura Suhaşului (include Ocnele Mari - centru) Lunca, Ocniţa, Slătioarele şi Ţeica. Până în anul 1956, tot de Ocnele Mari aparţineau şi localităţile Copăcel, Râureni şi Stolniceni. Oraşul se întindea până la râul Olt. Acum aceste localităţi aparţin de municipiul Râmnicu Vâlcea. Vechile denumiri de acces numite "Drumul Sării" aveau direcţiile: Ocnele Mari - Râureni - Drăgăşani - Vidin, Ocnele Mari - Horezu - Severin,Ocnele Mari - Râmnicu Vâlcea.

Datorită apelelor clorusodice şi iodurate, secondate de nămolul sapropelic (formate deasupra masivului) ce reprezintă o sursă de sănătate prin proprietăţile lor terapeutice, pe la 1812, s-au deschis primele stabilimente de tratament folosind apa sărată dintr-o fostă gură de ocnă Balta Roşie adâncă de 120 m. Aceste ape în combinaţie cu nămolul sapropelic tratează reumatismul ,afecţiunile ginecologice şi afecţiuni ale sistemului osos la copii. În prezent, staţiunea continuă să funcţionează în sezonul călduros.

De mulţi ani, în urma numărului mare de turişti proveniţi din municipiul Craiova, oraşul a căpătat supranumele de Marea Craiovei.

[modifică] Istoric

Vestigiile arheologice

Oraşul este locuit încă din epoca de piatră. Între dealurile care îl înconjoară, pe Valea Bradului, au fost găsite urme a unei aşezări din epoca neolitică: unelte din piatră ca topoare, vârfuri de lance, cuţite sau vase confecţionate din lut ars.

Pe la începutul anilor 1960, un profesor din localitate, Gheorghe Moşteanu, descoperă întâmplător, într-o grădină a sa din punctul Cosota, nişte vase din lut ars, diferite de cele din Valea Bradului, aflată peste deal. Anunţă secţia muzeului raional Vâlcea, şi se constată acolo un mare depozit arheologic. Venit de la Facultate de Istorie a Universităţii Bucureşti, profesorul Dumitru Berciu, decide deschiderea unui şantier arheologic şi este suprins să constate descoperirea unei cetăţi dacice vechi de peste 2000 de ani, denumită cetatea Buridava. În zona Buridavei a fost descoperită o necropolă unde s-au găsit diferite obiecte cu valoare arheologică precum: ulcioare, ceşti şi blide din lut ars şi un mare depozit subteran de cereale, construit în tuful calcaros al dealului. Lângă aceste vestigii se află o fântână, despre care se spune, într-o legendă locală, că ar fi fost construită încă din timpuri îndepărtate şi că prin conductele din olane arse de lut, s-ar fi alimentat aşezările din aval. Legenda a fost în mare parte confirmată, deoarece s-au găsit o serie de canalizări din olane de lut ars, şi chiar la peste 200 m există o ieşire de unde curge apa din fântână. Insăşi fântâna are o construcţie specială, prezentându-se de fapt ca un bazin colector subteran, destul de mare, care are o deschidere îngustă pentru a putea fi luată apa cu o ciutură cu cumpănă. Însă descoperirea cea mai importantă o reprezintă o ceramică cu inscripţia "BUR", care ar putea avea legătură cu numele Buridava sau chiar cu Burebista. De asemenea, pe un ciob de vas de pământ s-au găsit scrijelite inscripţiile "REB" şi "MARK", acestea ducându-ne cu gândul la geto-daci.

Atestarea documentară şi evoluţia în evul mediu
Mircea cel Bătrân, cel care numeşte localitatea "târg"
Extinde
Mircea cel Bătrân, cel care numeşte localitatea "târg"

Localitatea este atestată printr-un document redactat între anii 1402 şi 1418, semnat de Mircea cel Bătrân, în care aşezarea este numită "târg", şi în care "Anghel de la Ocne" face danii importante mănăstirii Cozia. De fapt până în jurul anului 1450, mănăstirea Cozia a fost proprietara unei guri de ocnă, fiind cea care exploata şi vindea sarea, ca urmare a unui hristov al domnitorului Mircea cel Bătrân. De asemenea, numeroase hrisoave, purtând pecetea domnitorilor, consemnează numele târgului numit de obicei "Ocna Mare": Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Vintilă Voievod, Radu Paisie, Simion Movilă, Radu Şerban şi Radu Mihnea. Sarea aducea venituri importante în visteria domniei şi astfel devenea un element esenţial în economia statului. Sarea a reprezentat monopolul domniei, domnitorul fiind stăpân al zăcământului, iar terenul proprietate privată a unui locuitor, acesta putând chiar să-l vândă. Totodată se stabileşte cu certitudine, cu ocazia cercetărilor din Cosota, că exploatarea zăcământului de sare se face din perioade foarte înaintate, încă de mii de ani. Numeroasele lacuri sărate (care în legendele locului sunt vechi guri de ocne) reprezintă o dovadă în acest sens. Conform documentelor din timpul lui Mircea cel Bătrân, valorificarea resurselor naturale se realiza cu ţiganii robi (ţiganii erau singurii robi din Ţara Românească), denumiţi ciocănaşi. După deposedarea mănăstirii Cozia de ocne, robii au devenit liberi, fiind asimilaţi de localnici. În zona ţigăniei Ocnelor, la leat 7ooo (1491 - 1492), s-a ridicat o cruce de piatră care constituie unul dintre monumentele epigrafice vechi din judeţului Vâlcea, lângă fântâna lui Bozdoc.

Documentele din secolul al XVI-lea , arată că târgul purta denumirea de "Ocne" sau "Ocna de la Râmnic", după aceea cu numele de "Ocnele Mari" sau "Vel Ocnă", spre a se deosebi de "Ocna Mică" de lângă Târgovişte. Prima menţiune a conducătorilor oraşului, judeţul şi cei 12 pârgari de la Ocna Mare, datează din 26 august 1612, când îi întâlnim depunând mărturie pentru pricina unor "rumâni".

În Ocnele Mari, în secolul al XVI-lea se afla o biserică domnească, ai cărei preoţi, precum şi casele lor, erau scutiţi de dări şi de obligaţii faţă de cămăraşii de la Ocnă. Acest lăcaş de cult nu a supravieţuit, surpându-se înainte de 1676; biserica ridicată apoi pe acest loc, cu hramul Sfântul Gheorghe, considerată şi ea domnească, datează din 1676-1677. La Ocna s-a ridicat Mănăstirea Sfântul Ioan Zlataust (numită şi Mănăstirea Titireciu), care este menţionată prima dată în 1597, când primeşte ca danie nişte moşii.

Negru Vodă
Extinde
Negru Vodă

În Ocnele Mari se aflau mai multe fântâni, una numită "Fântâna Domnească", pusă de tradiţie pe seama lui Negru Vodă, şi alta ridicată de Dobromir, mare ban de Craiova, din porunca lui Alexandru II Mircea. În 1568-1577, soţia lui Alexandru vodă, Doamna Ecaterina Salvarezzo, a ridicat lângă Ocna Mare Mănăstirea Slătioarele, căreia Mihnea Turcitul îi întărea la 1 septembrie 1579 o parte de sat.

În toamna anului 1964, s-a creat ultimul lac sărat deasupra prăbuşirii exploatării subterane din cartierul Ocniţa. Până în 1936, la această exploatare au lucrat şi puşcăriaşi din peniteciarul de lângă salină. Ultima prăbuşire sa petrecut în 11 septembrie 2004 la exploatarea de pe dealul Ţeica (exploatare prin sonde) producând un dezastru ecologic şi social. Au fost strămutate peste 100 de gospodarii afectate de apa sarată ieşită din pământ şi prăbuşirea terenului.


[modifică] Centrul de detenţie

Penitenciarul Ocnele Mari (1896)
Extinde
Penitenciarul Ocnele Mari (1896)

Penitenciarul de la Ocnele Mari, dispărut odată cu surparea salinei, a reprezentat până în anul 1948 unul dintre centrele în care, alături de deţinuţi de drept comun, au fost încarceraţi şi membrii ai Partidului Comunist din România, printre care şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. După instaurarea regimului comunist, penitenticiarul a devenit unul dintre cele mai importante lagăre de concentrare a luptătorilor din Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă. Unul dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost şi gânditorul Petre Ţuţea. De numele acestuia se leagă unul dintre puţinele evenimente fericite din istoria puşcăriei, şi anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Ţuţea directorului penitenciarului, prin care ameninţa cu sinuciderea în masă a tuturor deţinuţilor politici.

La Ocnele Mari au fost exterminaţi prin împuşcare o serie de figuri însemnate ale intelectualităţii româneşti şi oameni simplii, legaţi de idealul luptei anticomuniste, îngropaţi ca anonimi în cimitirul Bozeasca. Penitenciarul rămâne în istoria României drept unul dintre cele mai dure centre de detenţie, unde condiţiile insuportabile contribuiau decisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.

[modifică] Bibliografie

  • Tamaş Corneliu, "Istoria Ocnelor Mari"
  • Legende locale
  • Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, ed. Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000
  • Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească, Iaşi, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, 2004
În alte limbi