Filioque
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
Acest articol pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci va fi şters. |
![]() |
Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate) |
Termen teologic
Cuprins |
[modifică] Generalităţi
Filioque este un termen din limba latină; înseamnă şi de la fiul - cazul ablativ plurisemantic; este cunoscut mai ales sub forma şi Fiul, cu referire la Fiul lui Dumnezeu, a treia Persoană din Sfânta Treime, Dumnezeul creştinilor şi la raportul dintre Fiul şi Duhul Sfânt, altă persoană a Sfintei Treimi; prin urmare, în accepţia generală, Filioque este un termen teologic; a fost introdus în Apus, începând din sec. VI, în Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan (Crezul), provocând aprinse dispute, încă neîncheiate.
[modifică] Poziţia Ortodoxiei faţă de Filioque
Poziţia Ortodoxiei faţă de Filioque poate fi înţeleasă dintr-un gest al papei Leon al III-lea. La începutul sec. IX, acesta respinge hotărârea sinodului de la Aachen, care aproba adăugarea lui Filioque la Simbolul credinţei şi porunceşte să se graveze pe două plăci de aramă Simbolul credinţei în greceşte şi latineşte. Aceste plăci le pune pe porţile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinţei stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă.
Mai pe larg, Ortodoxia respinge cu absolută hotărâre adaosul Filioque la Crez, ca pe o erezie antitrinitară, întrucât afectează sau dezechilibrează relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi. De asemenea, arată Ortodoxia, el contrazice direct cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia după Ioan, 15.26: "când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine".
[modifică] Poziţia Romano-catolică faţă de Filioque
Romano-catolicismul recunoaşte deschis lipsa expresiei Filioque atât din Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan cât şi din Biblie, sub forma literală (textuală). Consideră însă că expresia este subînţeleasă în Biblie, chiar şi în textul de la Ioan 15.26, "când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine". Este subânţeles, explică Romano-catolicismul, întrucât la Ioan 10.30 Fiul lui Dumnezeu spune Eu şi Tatăl una sântem. Această unitate înseamnă, conchide Romano-catolicismul, că şi Fiul este obârşie a Duhului Sfânt (Duhul Sfânt purcede şi din Fiul), ca şi Tatăl.
[modifică] Un pas spre reconciliere ecumenică
Consiliul Pontifical de Promovare a Unităţii Creştine a publicat un document [1] care promite să răstoarne vechi prejudecăţi adeseori rău-voitoare şi politice prin lămurirea unor subtilităţi de limbă greacă şi latină care, susţine acelaşi document, sunt pricina cardinală a disputei filioque. Documentul reprezintă o încercare măreaţă de reconciliere ecumenică pe care Biserica de la Roma o întreprinde alături de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, şi cu alţi arhierei ai Bisericilor Ortodoxe Răsăritene. Sfinţii Părinţi sunt chemaţi să chezăşuiască lipsa de comunicare teologică dintre Răsărit şi Apus, care a dus adesea la mari neînţelegeri dogmatice, dintre cele mai dăunătoare Bisericii Catolice, Apostolice şi Ortodoxe a Domnului nostru Isus Hristos.
În virtutea conţinutului acestui document, iese la iveală faptul că traducerea românească a grecescului εκπορευσις (In 15,26) prin procesie/purcedere (care din Tatăl purcede) - urmează un viciu lingvistic, fără suport teologic şi istoric. Verbul latinesc procedere, de unde se trage şi substantivul processio stă la baza verbului românesc a purcede, prin care este tradus atât versetul In 15,26, cât şi clauza Simbolului de Credinţă Niceno-Constantinopolitan, în forma sa originală. Eroarea de traducere constă în aceea că processio nu este nicidecum totuna cu grecescul εκπορευσις, aşa cum sensul lui a purcede din Noul Testament nu mai este acelaşi cu cel tradus, de pildă, în limba română, de Arhiepiscopia Romano-Catolică, în Simbolul ei de Credinţă.
Primii care s-au înşelat au fost traducătorii latini ai Sfintelor Scripturi. Traducătorii români ai Noului Testament, dintre care ultima traducere textus receptus a Prea-Fericitului Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Clujului, au căzut în aceeaşi eroare semantică. Diferenţa dintre εκπορευσις şi processio este aceea că primul atestă calitatea de obârşie eternă(izvor, πηγη) a Sfintei Treimi, în vreme ce "processio" semnifică, în accepţia sa teologică, comunicarea substanţei divine eterne asupra Duhului Sfânt de la Tatăl şi Fiul, unde ουσια divină este aceeaşi. Introducerea adaosului filioque doar în traducerea latină a Crezului a fost şi o măsură de ortodoxie antiariană, în vremea marilor încercări eretice din Imperiul Roman de Apus. Prin filioque nu mai există putinţă de tăgadă că Fiul este de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în perfectă comuniune şi împărtăşire a Dumnezeirii, a fiinţei eterne. Filioque este, astfel, o întărire a poziţiei homoousiene şi o lovitură mortală dată ereziei ariene.
Traducerea corectă a latinescului processio în limba greacă a sinoadelor ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi este το προιεναι.
Dovada istorică a ortodoxiei Bisericii Romane este chiar refuzul acesteia de a opera modificări în însuşi corpul Crezului original redactat în limba greacă, astfel încât textul Credo-ului latinesc păcătuieşte doar prin aceea că se doreşte a fi o traducere a originalului grecescă. Formula de la Tatăl şi de la Fiul in limba greacă, folosind conceptele Conciliului Ecumenic de la Niceea, nu a fost niciodată folosit în cultul liturgic de către Biserica Romano-Catolică.
Cu alte cuvinte, nimic nu i-ar împiedica pe creştinii ortodocşi răsăriteni să adauge o asemenea structură în Crezul dumnealor, cu condiţia să se facă distincţia dintre εκπορευσις şi processio. Că processio, astfel înţeles, nu ştirbeşte monarhia trinitară a Tatălui (cum răsună acuzaţia uneori scandalizată a teologilor ortodocşi), a arătat-o şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, în secolul VII.