Istoria parohiei din Leşu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
![]() |
Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat. Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii. |
Leşu este o comună în judeţul Bistriţa-Năsăud, Transilvania, România. Se află în partea de nord-est a judeţului şi se compune din satele Leşu-sat şi Lunca Leşului. Populaţia comunei era în 2002 de 3003 locuitori.
Cuprins |
[modifică] Cadrul general
Constituirea primului nucleu al satului se petrece în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar prima atestare documentară a localitătii datează din 1603.Aceşti primi leşeni se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, în fruntea căreia se găseau în epocă mitropoliţii amintiţi, ce îşi aveau reşedinţa la Geoagiu de Sus, la Lancrăm, sau la Alba-Iulia. Districtul Bistriţa se afla în 1615 sub jurisdicţia directă a episcopului de Vad, la momentul respectiv, Teofil. Peste două decenii episcopia de Vad îşi încetează însă existenţa. Pentru istoria românilor până în epoca modernă este de neconceput constituirea unei comunităţi de locuire fără constituirea concomitentă a unei comunităţi liturgice.
[modifică] Primele secole
O primă menţiune despre numele primilor preoţi cunoscuţi în Leşu este făcută pe vremea preotului Anton Mălai, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o însemnare publicată de Ştefan Buzilă, care afirmă că a primit-o în 1912 de la preotul Dănilă din Rodna, nepot al preotului Dănilă Mălai din Leşu (1805-1840), însemnarea fiind copiată de preotul rodnean de pe o carte veche, pe care a primit-o de la fătul bisericii din Leşu, Ioan Pop. Din această însemnare aflăm că primul preot al leşenilor a fost Sava, adus din “Ţara Leşească”, la zece ani după ce în 1620 cinci familii venite tot din ţara leşească au întemeiat satul. Cel care a făcut însemnarea specifică de asemenea, că preotul Sava a adus cu sine cărţi ruseşti, a slujit în limba rusească, iar cărţile în cauză mai existau la ora respectivă în patrimoniul bisericii din Leşu.
Anton Coşbuc îşi exprima îndoielile faţă de veridicitatea acestei legende, care era atestată le bătrânii satului, dar a cărei origine este pusă pe seama însemnărilor din timpul popii Anton Mălai. Atribuirea unei origini leşeşti preotului Sava, este pusă de Anton Coşbuc pe seama ignoranţei autorului respectivei însemnări, care nu ar fi cunoscut realităţile bisericeşti din vechime, când limba slavonă era limba oficială a cancelariilor domneşti şi implicit limba cultului, iar mai apoi şi textele româneşti vor fi scrise cu caractere slavone. Cărţile, pe care cel ce a făcut însemnarea le considera “ruseşti”, erau de fapt “manuscrise slavo-române, ieşite din pana călugărilor moldoveni şi cumpărate de judele Grigore Gălan din Leşu, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea”.
Prezenţa presupuselor cărţi “ruseşti” în biserica de Leşu nu impunea deci prezenţa unui preot străin, care să slujească după ele, faptul fiind obişnuit pentru orice comunitate ortodoxă, cum era cea a leşenilor.
Nu este pomenit aici popa Andreica, care apare într-un document din 1642. Popa Andreica este primul preot despre care putem afirma fără rezerve că a slujit în Leşu.
Faptul că la 1642 este menţionat într-un document oficial preotul Andreica, presupune existenţa unei biserici în Leşu. Preotul Andreica trebuia să slujească într-un locaş consacrat, iar la sfârşitul veacului, judele Grigore Gălan cumpăra cărţi de cult pentru această biserică. Prima biserică din Leşu este aşadar construită de umilii săteni ortodocşi, în vechea vatră a satului,”Faţa din Jos”, pe terenul aflat azi în proprietatea familiei Persecă.Aici a fost şi primul cimitir al leşenilor, în care se păstrează şi azi vechile cruci. Dacă la 1640 Leşu avea 10 gospodării, biserica trebuie să fi avut dimensiuni extrem de reduse. Numărul lor va creşte în 1687 la 25, dar în 1695 sunt înregistrate doar 11 gospodării.
La un număr de ani după construirea bisericii au avut loc lucrări de înnoire a locaşului, despre care face menţiune însemnarea publicată de Stefan Buzilă, Grigore Gălan fiind ctitor al noii biserici din Leşu. Grigore Gălan era jude în Leşu la 1691, conform dedicaţiei slave de pe Evanghelia pe care a cumpărat-o în anul respectiv pentru biserica din Leşu. Sunt amintiţi aici judel Grigore Gălan, soţia sa Melentiana şi feciorii lor Mirna, Flore şi Ioan, cel care va ajunge preot. La conscripţia din 1711, în Leşu erau 36 de gospodării, iar localnicii aveau 30 de boi, 35 de vaci, 21 de cai şi 396 de oi. Grigore Gălan avea singur 12 boi, 16 vaci, 15 cai, 200 de oi. Averea sa nu era depăşită de nici un gospodar din celelalte sate de pe Valea Rodnei. În vremea în care mitropoliţii Transilvaniei Sava Brancovici sau Varlaam se opuneau calvinizării românilor ortodocşi sau cereau scutiri pentru preoţimea valahă, credincioşii lor dintr-o umilă aşezare din Valea Rodnei reuşeau să construiască un cadru concret potrivit pentru viaţa lor spirituală.
În Conscriptio Popporum Valachicorum in depertinentia Bistriciensi Anno 1714, documentul redactat de magistratul bistriţean la 11 aprilie 1714, este atestată prezenţa în Leşu a doi preoţi. Numele lor nu sunt date, dar se precizează că unul dintre ei locuia în casa parohială şi amândoi lucrau pământuri proprii, supuse dării. Leşenii reuşiseră aşadar să construiască la începutul secolului al XVIII-lea, sau poate chiar mai devreme, o casă parohială pentru preotul lor.
Preoţii leşeni din secolul al XVIII-lea sunt aproape toţi descendenţii judelui Grigore Gălan. Fiul judelui, Ioan Gălan este primul preot din familia Gălăneştilor, cea mai importantă familie din sat în secolul al XVIII-lea. El este amintit în conscripţia realizată în 1733 la ordinul comisiei instituite de împăratul Carol VI pentru cercetarea cauzei plângerilor clerului şi locuitorilor români. În Leşu sunt menţionaţi doi preoţi, Ioan Gălan şi George Mâţ, cu averile lor personale şi cu averea bisericească (fânaţe de cinci care de fân). Conscripţia din 1733 oferă date preţioase despre statutul preoţilor, care au fost înscrişi ca uniţi sau neuniţi.
[modifică] Secolul al XVIII-lea
Declaraţia pe care o semnează mitropolitul Atanasie la 7 aprilie 1701, după Nicolae Iorga “cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”, recunoştea desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei şi înfiinţarea unei episcopii unite. Ortodocşilor nu li s-a permis să aibă episcop până în 1761. Timp de 60 de ani românii transilvăneni care n-au acceptat unirea au fost obligaţi să-şi hirotonească preoţii la episcopii de peste munţi, din Moldova, Ţara Românească sau Maramureş. În acest context neprielnic, preoţii leşenilor au mers în Maramureş pentru a primi hirotonirea de la un episcop ortodox. Din conscripţia preoţilor români din 1733 aflăm că Ioan Gălan şi George Mâţu au fost hirotoniţi de episcopul ortodox Dosoftei din Maramureş, cândva înainte de 1725. Ioan Gălan şi George Mâţ au fost hirotoniţi preoţi ortodocşi cândva între 1718 (când Dosoftei ajunge episcop) şi 1725. Cel de al doilea termen e determinat de o altă menţiune care se face în conscripţia de la 1733.
Se precizează că preotul Ioan Gălan a fost acceptat la unire de episcopul Ioan Giurgiu Patachi la 24 septembrie 1725, iar preotul George Mâţ la 14 ianuarie 1726, de vicarul iezuit Ştefan din Cluj. Acceptarea unirii de către cei doi preoţi din Leşu trebuie considerată în raport cu actul similar pe care îl face protopopul ortodox al Năsăudului, Atanasie Anton, cu câteva zile înainte de Ioan Gălan, la 12 septembrie 1725. Privilegiile care erau promise preoţilor români în schimbul acceptării unirii au apărut tentante şi protopopului năsăudean, care se declară unit în 1725. Leşenii, ca toţi ceilalţi credincioşi ai căror popi au acceptat unirea, erau străini acestor chestiuni popeşti care nu le afectau în nici un fel “legea”, care, la nivelul lor de percepţie, existenţial-liturgic, nu doctrinar sau discursiv, nu înregistra vreo modificare. Ioan Gălan este cel mai bogat dintre cei 77 de preoţi care sunt menţionaţi în Valea Rodnei la conscripţia din 1733. Acesta e unul din motivele, pentru care avea un mare prestigiu în faţa saşilor bistriţeni.
În 1744 au loc tulburări în Transilvania în urma predicilor călugărului ortodox Visarion Sarai, care le cerea românilor să-I alunge pe preoţii uniţi. După întemniţarea lui Visarion, o amplă mişcare de întoarcerea la Ortodoxie l-a avut în frunte pe călugărul Sofronie de la Cioara. Răscola lui Sofronie de la Cioara şi revenirea în masă la Ortodoxie a românilor ai căror preoţi acceptaseră unirea, zădărnicea planurile autorităţilor habsburgice de catolicizare a românilor ardeleni. Pentru a rezolva situaţiile create de conflictele legate de unirea cu Roma a fost instituită o comisie care să realizeze o anchetă asupra stării religioase a naţiunii valahe şi asupra tendinţelor pe care le avea populaţia românească. Gestionarea acestei probleme a fost încredinţată baronului austriac generalul Adolf von Buccow, cel care înnăbuşă răscoala călugărului Sofronie şi distruge mănăstirile româneşti din Ardeal.. Comisia care avea misiunea să cerceteze situaţia românilor din Districtul Bistriţei în 1761 a consemnat în procesul verbal situaţia de la Leşu: “În prezenţa comisarilor şi a preotului Artene Tohati ca reprezentant al protopopului sătenii declară, că biserica a fost clădită de strămoşii lor înainte cu 200 de ani. Despre unire au auzit numai înainte cu un an, şi ei nu ştiu alta decât că îşi au preoţii cu cari au crescut şi pe care totdeauna i-au ţinut de adevăraţi preoţi aparţinători bisericii vechi greceşti. Binefăcători au dăruit eclesiei patru pământuri de 6 care de fân. Declară toţi că vreau să rămână la vechea religiune grecească. Preoţii Gălan, Savul, Hurdieş, Partene Gălan, Cozma şi diacul Grigoraş se declară uniţi”. [necesită citare]
Acest document arată lipsa de relevanţă pentru leşeni a etichetei de “uniţi” pe care au acceptat-o preoţii. Locuitorii Leşului au auzit de unire abia în urmă cu un an (deci în 1760, la 35 de ani după ce preoţii, dorind să aibă şi ei “privileghiomuri”, au aderat formal la unire). Puşi să declare cărei confesiuni aparţin, leşenii “declară toţi că vor să rămână la vechea religiune grecească (ortodoxă)”. Prezenţa reprezentantului greco-catolic, în cazul de faţă Artene Tohati, era o practică obişnuită în activitatea comisiei, menită să intimideze preoţimea valahă care ar fi dorit să nu adereze la unire. Situaţia pe care comisia o consemnează înj Leşu e generală pentru satele româneşti din districtul Bistriţei, care doresc să rămână la “legea” lor veche . Deşi cifrele au fost modificate în avantajul uniţilor, iar la nivel local s-au făcut presiuni ca românii să se declare uniţi, în întreaga Transilvanie sunt înregistrate 13.267 de familii de uniţi şi 127.712 familii de ortodocşi. Satele bistriţene au fost înscrise abuziv în rândul celor unite. Generalul Bukow a reacţionat violent la vestea că românii din ţinutul Bistriţei nu vor să primească unirea, îngrozindu-l pe episcopul romano-catolic Bajtay: “M-am cutremurat la propunera Excelenţei Sale, Domnului baron de Bukow, care voia să detaşeze un corp de 2000 soldaţi regulaţi contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără de a separa pe cei culpabili, de cei nevinovaţi”. În cele din urmă, în zona noastră nu s-a ajuns la asemenea excese şi din cauza climatului tensionat determinat de revolta românilor din districtul bistriţean faţă de abuzurile saşilor bistriţeni, care începuse în 1755.
Preoţii menţionaţi în 1762 sunt cei trei fii ai preotului Ioan Gălan, Sava, Cosma şi Artene, alături de ei fiind şi preotul George Hurdiş. Acesta din urmă este pomenit şi în 1777. Se mai ştie despre el că avea o bisericuţă de nuiele “în deal la Hurdiş”, astăzi proprietatea familiei Rauş. Tradiţia locală îl prezintă pe George Hurdiş ca preot-călugăr, bisericuţa sa fiind singura vatră sihăstrească despre care avem cunoştinţă în hotarul Leşului. După moartea ieromonahului bisericuţa a ars. Anton Coşbuc afirma că a trăit izolat de ceilalţi preoţi şi neamestecându-se în treburile comunei.
Preotul Sava Gălan a fost primul hirotonit dintre fraţii săi, slujind o vreme împreună cu tatăl său, aşa cum indică pomelnicul bisericii din Leşu la care am mai făcut referire, în care sunt pomeniţi erei Ioan şi eri Sava. Este pomenit la morţi în 1810 între rudele lui Grigoraş Solcan. A murit înainte de 1790. Descendenţii săi au fost numiţi Săveni, iar în matricolele parohiei apar cu numele de familie Savu. Fiul său Alexa Savu a murit în “bătaia cu burcuşii” (boruşii), războiul dintre Austria şi Prusia din 1779., alt fiu Greasin Savu a murit în “harţu Frâncilor” din 1809, iar un al treilea fiu, Larion Savu, făt în Leşu, a participat la toate campaniile dintre 1793-1814.
Preotul Cosma Gălan este pomenit prima oară în 1750, pe când era numai diac, ca şi fratele său Grigoraş. Împreună cu fraţii săi şi George Hurdiş au fost martori unei schimbări importante în istoria satului, militarizarea, ca urmare a includerii satului în Regimentul II grăniceresc. Militarizarea satului, odată cu impunerea unirii religioase, a adus şi regularizarea satului, importanţă dobândind acum malul stâng al Leşului unde sunt strămutate un număr de gospodării şi unde se instalează instituţiile satului.
Anul 1763 în care Leşu era în pragul acestor transformări istorice, era anul în care grănicerii năsăudenii s-au răsculat în frunte cu Tănase Todoran din Bichigiu în vârstă de peste 100 de ani împotriva unirii religioase şi a impunerii regimului militar, fără garanţii în ceea ce priveşte drepturile grănicerilor. Leşenii erau între grănicerii care i-au pus pe fugă pe generalul Bukow şi pe episcopul unit Petru Pavel Aron, veniţi să participe la ceremonia care consfinţea succesul lor în plan militar şi religios .
Regularizarea satului a impus peste două decenii stămutarea bisericii de pe Faţă în noul centru al comunei. Strămutarea s-a făcut în 1785. Biserica a fost reclădită în ograda de astăzi a bisericii, pe locul marcat azi de piciorul Sfintei Mese, care se păstrează şi de două cruci vechi de piatră, care marchează colţurile vechii biserici de lemn a leşenilor. În anul următor s-a ridicat iconostasul.
Dintre preoţii Gălăneşti amintiţi în 1761, cea mai importantă activitate pusă în slujba sătenilor săi a desfăşurat preotul Artene Gălan. S-a născut în 1715 şi e ultimul dintre preoţii care n-au avut ocazia să frecventeze şcoalele năsăudene. În vremea militarizării s-a stabilit hotarul comunelor grănicereşti prin întrunirea unor comisii, la care delegatul leşenilor a fost popa Artene, “un om iscusit şi gazdă mare” . Popa Artene a obţinut pentru leşeni Piciorul Oancului care era revendicat de o familie din Borşa, leşenii folosind muntele doar prin arendă. Popa Artene a prezentat muntele ca fiind o veche proprietate a leşenilor, fapt pentru care şi toamna târziu singurele turme care pasc muntele sunt ale leşenilor. Preotul trimisese păcurarii leşeni pe munte, tocmai pentru a obţine un argument solid în disputa cu borşenii. Istoria implicării preotului Artene în aceste dispute are şi o latură anecdotică. În acest registru poate fi plasată tradiţia locală care spune că un borşan l-a pălmuit pe preot, acuzându-l că ar fi minţit când a spus că leşenii încă mai pasc muntele. După ce borşenii sunt puşi în faţa evidenţei, preotul se adresează celui ce l-a lovit: “M-ai lovit pe nedreptul şi ai vătămat faţă bisericească, dar eu nu cu palma ci numai cu cuşma te-oi lovi şi te-a bate mânia Tatălui”. Borşanul cade lovit de cuşma popii, în care acesta pusese o piatră. Preotului Artene îi e atribuit meritul de a fi obţinut pentru leşeni muntele Heniu, care aparţinuse comunei Ilva-Mică, şi a Muncelului pentru care leşenii erau în dispută cu cei din Prundu Bârgăului, cei din comisie caraterizându-l ca fiind “un om cam de 80 de ani, foarte preţuit de săteni pentru onestitatea sa ”. Dintre Gălăneşti sunt numeroşi ctitori şi donatori ai bisericii din Leşu, pomeniţi de Anton Coşbuc.
Din secolul al XVIII-lea se păstrează un Triod tipărit în tipografia Popii Stoica din Bucureşti în 1747 şi cumpărat în 1762 de Gavrilă Văla şi un Pentecostar “din zilele Prea Înălţatului D(o)mnu Mihai Racoviţă Voevodu” . Aceste tipărituri folosite la cultul divin în Leşu, demonstrează persistenţa legăturilor cu românii ortodocşi de peste munţi, în ciuda rupturii formale prin acceptarea unirii religioase.
Preoţii din familia Gălan pe care i-am pomenit au reprezentat o adevărată dinastie preoţească a Leşului, fenomen des întâlnit la românii ardeleni. Preoţii valahi erau rareori şcoliţi, cunoştinţele lor constând cel mai adesea în capacitatea de a citi din cărţile de cult. O importantă transformare din acest punct de vedere a însemnat păstorirea credincioşilor leşeni de către preoţii din familia Mălai. Familia Mălai, amintită prima dată în Leşu în conscripţia din 1750, era una din familiile care se impun în comună la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care vor domina istoria locală în secolul următor.
[modifică] Preoţii Mălăieni
Primul preot din această familie a fost Dănilă Mălai (1804-1840). S-a născut în 1770 şi a studiat la Institutul militar din Năsăud. A fost dascăl la “Jâna pe Olt” Jina. S-a căsătorit cu Maria (Crişcuţa), fiica preotului unit Dumitru Anton din Năsăud. Se pare că a fost dascăl în Năsăud între 1797-1804. După moartea preoţii din Leşu, a fost îndemnat de socrul său să meargă la Blaj, unde a fost hirotonit, iar în 1805 a fost numit preot în Leşu. În 1835 Leşu figurează printre parohiile decanatului şi vicariatului Rodnei, condus de Ioan Mărian, păstorit de preotul Daniel Mălai, care are în grijă 598 de suflete.
Având experienţă de dascăl, preotul Dănilă Mălai este cel care pune bazele unei şcoli săteşti, făcând educaţia religioasă a copiiilor în propria sa casă. Antecedente au existat şi în secolul anterior, însă o veritabilă şcoală sătească, stabilă, se contura abia acum. Activitatea sa în acest sens va fi continuată de Anton, fiul său.
Preotul Anton Mălai îi urmează tatălui său. S-a născut în 14 ianuarie 1804 în Năsăud şi a studiat la Şcoala normală năsăudeană. A fost cantor şi dascăl în Leşu, iar în 1832 preotul Dănilă cere ca fiul său să fie hirotonit “că până unde va putea să ţie şi dăscălia, care el acum de mulţi ani, cu mare laudă şi pentru puţină plată a purtat-o” . Era căsătorit cu fiica diacului din Măgura. Anton Mălai desăvârşeşte activitatea tatălui său în plan educativ, reuşind să organizeze temeinic şcoala sătească din Leşu. În perioada 1837-1845 a primit de mai multe ori laude pentru educaţia religioasă a şcolarilor. În 1839 a primit temporar administrarea parohiei Măgura.
Realizarea cea mai importantă a preotului Anton Mălai a fost construirea bisericii de piatră care înlocuieşte vechea biserică de lemn a leşenilor, renovată în 1759 şi mutată în 1785 în stânga Văii Leşului. Construcţia bisericii a început în anul 1851 şi lucrările au fost încheiate în 1854. Turla bisericii, din lipsă de fonduri, a fost improvizată din lemn. În vara anului 1854 biserica a fost consacrată Macedon Pop, vicar general al Episcopiei de Gherla. Lucrările au fost realizate prin efortul sătenilor, în fruntea lor lucrând personal popa Anton. Se pare că eforturile din acei ani i-au afectat serios sănătatea. Preotul Anton Mălai se stingea la 15 iulie 1857, de “boală de apă”.
Fiul preotului Anton Mălai, Ioan Mălai, avea să studieze la şcoala trivială din Sângeorz, şcola normală din Năsăud, gimnaziul german din Bistriţa, gimnaziul românesc din Blaj, pe care îl absolveşte în 1865. În acelaşi an se înscrie, beneficiind de o bursă a Fondurilor grănicereşti, la Facultatea de Filosofie din Viena, alegând specialitatea istorie şi geografie, unde obţine în 1869 Absolutoriul universitar. Devine profesor supleant la liceul din Năsăud, iar apoi titular, după obţinerea doctoratului în specialitatea menţionată, la Universitatea din Graz, în 1871. La puţin timp după pensionare, moare în 1903, necrologul fiind rostit de protopopul ortodox Grigore Pletosu, profesor coleg.
Cei trei reprezentanţi ai familiei Mălai, pe care i-am prezentat sumar aici, sunt personalităţi ale Leşului care au contribuit esenţial la profilul cultural al comunei în epoca modernă. Instituţiile fundamentale ale comunităţii, Biserica şi Şcoala, se prezintă ca dezvoltări, în epoca dualismului austro-ungar, ale proiectului pe care l-au schiţat preoţii Mălăieni.
Între 1864 şi 1871 este preot în Leşu Ioan Chita. Era fiul preotului Ioan Chita din Mintiu, la rândul său fiu al preotului Ilie Chita din Prislop. De la Ioan Chita, tatăl, a rămas o autobiografie în care există câteva referiri la fiul său, preot în Leşu. Preotul Ioan Chita din Leşu s-a născut în anul 1833. A studiat la şcoala bistriţeană a minoriţilor, apoi la gimnaziul din Cluj şi la Blaj, “unde absolvând cursul moral în 2 ani, cu titula de cooperator în Bistriţă, căsătorindu-se cu Rafila Bălan ex loco, aşa 9 ani a fost cooperator lângă Maior Ioan, protopopul Bistriţii” . Rafila Bălan era verişoară primară cu tatăl mitropolitului ortodox Nicolae Bălan. Căsătoria lor a avut loc în 1855. Hirotonirea preotului Ioan s-a făcut sub mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu de la Blaj. A fost numit preot în Leşu unde rămâne până la moartea sa “căpătând morb din răceală”, în 1871. În timpul său este menţionată existenţa casei parohiale. Preotul Ioan Chita a corespondat mereu cu tatăl său, primind astfel îndrumări în misiunea sa pastorală. Este înmormântat lângă biserică.
[modifică] Preotii Leon si Vasile Coşbuc
În 1872 a fost numit preot în Leşu fiul preotului Sebastian Coşbuc din Hordou, Leon Coşbuc, născut în 1847. El va fi preotul leşenilor până în 1922.
Leon este fratele mai mare al poetului George Coşbuc, care petrece câteva vacanţe la Leşu. Din această perioadă datează câteva încercări de versificare, printre care şi poezia "Leşule, rău ca gioara".
În amintirile sale despre anii când locuia în gazdă la Năsăud împreună cu George, Leon Scridon nota: “fratele poetului, preotul Leon din Leşu, ştiiind că suntem mulţi şi dornici ne mai aducea şi el din când în când câte o traistă de prescuri şi câte o bărbânţă de lapte acru; era un om bun şi darnic, şi cei mai mult încă, a trecut şi el printr-o şcoală de aceasta”. În timp ce era student la Cluj, George îi scria tatălui său menţionând că intenţiona să ceară ajutorul “şi badei Leon”. În martie 1884 George Coşbuc îi scria lui Ioan Slavici: “eu trăiesc din un stipendiu de 200 fl. din fondurile năsăudene: 16 fl. la lună şi câte 5-6 fl. din când în când de la un frate al meu – atâta e totul!” . În 1908 George Coşbuc revenea în Transilvania şi îşi vizita fratele la Leşu. La această vizită poetul îi aduce nepotului său, preotul Vasile, fiul lui Leon, un gramofon şi plăci cu cântece româneşti. Acum ar fi stat de vorbă pe tema războiului de independenţă, cu ţăranii Ilie Strugaru şi Costan Scurtu. Învăţătorul G. Ciocârlă afirma poetului îi plăcea să se plimbe pe uliţele retrase ale satului. La 30 august 1908 participă la sfinţirea bisericii din Măgura, unde era paroh fostul său coleg, Zaharia Bulbuc, de unde pleacă direct la Leşu, însoţit de fratele său Leon. Aici Coşbuc îl descoperă pe Petrea Istrate, “cantor diplomat”, “un adevărat rapsod al satului”, tânăr şi “iubitor de poveşti”, care avea în biblioteca personală toată Istoria românilor a lui Alexandru D. Xenopol, Iliada, în traducerea lui George Murnu, sau Odiseea.
Preotul Leon, deşi a avut şase copii, a găsit timp pentru sătenii săi, rămânând în memoria enoriaşilor săi, ca un preot vrednic. A murit in 1922 şi este înmormântat în cimitirul de pe Leş.
Preotul Vasile Coşbuc a absolvit Academia teologică din Gherla şi s-a căsătorit cu Valeria Rusu, fiica preotului din Mureşenii. A slujit mai întâi în parohia Parva. A venit ca preot în Leşu în 1919, iar bătrânul său tată a mai trăit până în 1922. Memoria sătenilor ni-l prezintă ca un preot impunător, cu o mare autoritate, pe care a folosit-o în a-i orienta pe săteni, într-o epocă în care România interbelică cunoştea evoluţii care erau puţin înţelese în mediul rural. În arhiva parohiei se păstrează evidenţe riguros alcătuite, din care aflăm că preotul Vasile Coşbuc era implicat în orice acţiune care avea drept scop culturalizarea şi promovare valorilor tradiţionale ale satului românesc. Vizitele canonice ale vicarilor foranei Ştefan Buzilă sau Simion Pop (originar din Leşu), sau cea din 2 iulie 1938 a episcopului Gherlei, Iuliu Hossu, au consemnat buna rânduială şi meticulozitatea preotului.
Preotul Vasile Coşbuc a fost contemporanul, nicidecum pasiv, al activităţii Echipelor regale în Leşu. Personalităţi de marcă, prezente frecvent în Leşu timp de câţiva ani, precum sociologul Dimitrie Gusti sau folcloristul Constantin Brăiloiu, au poposit adesea în casa parohială, având în persoana preotului Vasile Coşbuc un sprijin permanent. Colaborarea preotului cu Reuniunea Mariană, care avea drept scop promovarea învăţământului năsăudean, se înscrie în cadrul cultural general în care se desfăşoară activitatea preotului leşean. A fost preocupat de educaţia religioasă a şcolarilor leşeni, predând cu entuziasm şi rigurozitate elemente de catehism şi realizând periodic inscpecţii catehetice. Din timpul preotului Vasile Coşbuc, biserica din Leşu un nou iconostas, despre care sătenii spun că a fost adus de la Viena.
În anii ’30 a existat ideea de a se construi o nouă biserică, lângă cea veche. Nu s-a ajuns însă la un acord, deşi s-a propus ca ridicarea ei să se facă din vânzarea pădurii pe care o deţinea parohia.
Prin preotul Vasile Coşbuc, în 1948, parohia Leşu redevine ortodoxă. Din motive de sănătate, în primăvara anului 1949, cere pensionarea. Va mai sluji alături de părintele Leon Leonte, până în 1954, când trece la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul “de pe Leş”, de unde osemintele sale au fost ulterior strămutate în cimitirul bisericii.
Fiul preotului Vasile, Anton Coşbuc (1904-1971), îi datorăm cel mai complet studiu asupra istoriei bisericii din Leşu, de la începuturi, până în vremea preotului Anton Mălai, [1]
Comuna Leşu este amintită într-un document emis de Comisia judeţeană Năsăud de verificare a membrilor Partidului Muncitoresc Român în 1949, printre comunele în care Partidul Comunist a înfiinţat greu organizaţii, datorită “elementelor duşmănoase: preoţi, învăţători, chiaburi”. Instalarea la putere a regimului comunist a avut drept consecinţă directă pentru parohia Leşu, confiscarea a 60 de hectare de fâneţe, păduri şi teren arabil. S-a interzis, de asemenea predarea religiei în şcoală.
[modifică] Perioada recentă (1949-2006)
În urma pensionării părintelui Vasile Coşbuc, în 1949 este numit preot în Leşu Leon Leonte (1922-2002). Părintele Leon este reprezentantul unei veritabile dinastii de intelectuali leşeni, tatăl său, Leon, mama sa, Emilia, şi bunicul său, Samson, fiind dascăli în Leşu. A absolvit Academia Teologică din Cluj. S-a căsătorit cu Emilia, învăţătoare, din Josenii Bârgăului.
.
În anii ’50 prioritatea activităţii administrative a părintelui Leon a fost lucrarea de reparare a bisericii. Lucrările au constat în reparaţii exterioare şi în modificarea configuraţiei turnului bisericii, care este înălţat cu câţiva metri şi este acoperit şi învelit cu tablă. În şedinţa Consiliului parohial din 23 Aprilie 1957 se discută pentru prima oară problema pictării şi a podirii bisericii .
Prima pictură realizată în biserica de piatră din Leşu poartă semnătura profesorului Constantin Baltaru, din Dej.
Finalizarea lucrărilor a fost încununată de slujba de sfinţire a bisericii, săvârşită de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Teofil Herineanu, la 26 octombrie 1958. Sătenii l-au întâmpinat pe episcop la 2 kilometri înainte de intrarea în sat, Prea Sfinţitul intrând în Leşu într-un car de şase boi, flancat de călăreţi. Evenimentul a avut pentru leşeni semnificaţia de mare sărbătoare a satului.
În 1964 a fost deschis un nou cimitir, pe Ierboasa. În acelaşi erau finalizate lucrările la noua şcoală, ridicată pe grădina parohiei, printr-o decizie a autorităţilor comuniste. Între anii 1968-1970 biserica este acoperită integral cu tablă. În 1974 e realizată electrificarea bisericii. După câţiva ani în care s-a făcut colectarea fondurilor, în 1981 era instalat în turnul bisericii un nou clopot.
Recondiţionarea a bisericii se impunea, după câteva decenii în care nu s-au făcut lucrări serioase de înnoire, şi au fost realizate cu sprijinul larg al credincioşilor, coordonat de Consiliul parohial, prezidat de părintele Leon. Prim curator în Consiliul parohial a fost Ion Căilean (bătrânul). După retragerea acestuia, pentru o perioadă de douăzeci de ani, prim curator al bisericii din Leşu este Simion Pop al lui Anton.
Părintele Leon Leonte era cunoscut în zonă şi ca un renumit gospodar. S-a pensionat la cerere în 1985. A mai slujit alături de preotul Mircea Suciu până în martie 2001 (înmormântarea diacului Anton Bâgiu). A trecut la cele veşnice in 2002, fiind înmormântat lângă biserică.
[modifică] Preoţii de azi ai leşenilor - Preotul Mircea Suciu şi preotul Ioan Mugurel Urian
Preotul Mircea Suciu s-a născut la 23 ianuarie 1951, în familia lui Maxim şi Iftinia Suciu, din Leşu. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Seminarului Teologic Special din Curtea de Argeş şi cele ale Institutului Teologic Universitar din Sibiu, unde a obţinut titlul de licenţiat în teologie. S-a căsătorit în anul 1978 cu Maria Pop (fiica lui Simion si a Mariei) şi a fost hirotonit în catedrala din Cluj-Napoca la 25 iunie 1978, de episcopul Iustinian Chira, pe seama parohiei Feleac, protopopiatul Năsăud. A păstorit credincioşii din Feleac timp de 7 ani.
În aprilie 1985 Mircea Suciu s-a transferat în comuna natală, în urma pensionării preotului Leon Leonte. Prioritară în activitatea pastorală a fost menţinerea moralităţii credincioşilor, în faţa tentaţiilor modernităţii şi a celor de tip sectar. În acest scop s-a intensificat viaţa liturgică în parohie.
Pe plan administrativ, lucrarea care se impunea în 1985, era reparaţia capitală a casei parohiale. În 1988 au fost construite dependinţele din curtea casei parohiale.
După revoluţia din 1989, preotul paroh predă Religia la Şcoala Generală nr. 1, din ianuarie 1990 până în 2005, şi la Şcoala nr. 2, din 1990 până în 1997.
La 7 iunie 1992, Irineu Bistriţeanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a săvârşit Sfânta Liturghie în Leşu. Preotul Mircea Suciu a primit distincţia de iconom.
Parohia Leşu a fost deseori în postura de donator de material lemnos pentru locaşuri de cult aflate în construcţie, din protopopiatul Năsăud, şi pentru diverse aşezăminte monahale transilvănene. O relaţie de de durată s-a stabilit cu mănăstirile de la Parva şi IlvaMare.
Ideea construirii unei noi biserici ortodoxe în partea de sus a satului a fost una din priorităţile programului administrativ, după 1989. Au fost făcute demersuri pentru obţinerea unui teren potrivit pentru amplasarea noii biserici. Abia în 1994, prin donaţia familiei Dănilă şi Maria Zăgrean, s-a obţinut un teren în Gura Ierboşelei. Lucrările au demarat în primăvara aceluiaşi an şi până în noiembrie biserica a fost acoperită cu tablă. Lemnul necesar construcţiei a fost obţinut prin donaţii, iar locuitorii comunei au contribuit şi financiar. Preotul Suciu a coordonat construcţia noii biserici, până în faza tencuirii.
La cererea parohului, Arhiepiscopia Vadului Feleacului şi Clujului, dispune numirea preotului Ioan Mugurel Urian în Parohia Leşu II, nou înfiinţată.
Părintele Ioan Mugurel Urian (n. 1973), originar din Gherla, căsătorit cu Lia Rozalia, este licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Începând cu data de 15 octombrie 1997 slujeşte alături de preotul Mircea Suciu la biserica Sfinţii Cosma şi Damian, din centru. La data de 1 ianuarie 1999, părintele Urian a săvârşit prima liturghie în biserica Sfântul Ioan Botezătorul.
La această dată are loc separarea administrativă a celor două parohii ortodoxe din Leşu, teritoriul lor fiind delimitat de pârâul Blidarului. Sub îndrumarea părintelui Urian sunt continuate lucrările la noua biserică. Pictura este realizată acum de pictorii Emil Nicula din Cluj şi Indolean Horea din Gherla, cheltuielile fiind suportate de credincioşii ortodocşi din ambele parohii.
În anul 1999 au fost realizate, conduse de preotul Ioan Mugurel Urian, ample lucrări la cea de a doua casă parohială din comună, pe terenul donat de Mihăilă şi Leontina Borgovan. La 25 iunie 2000, a vut loc sfinţirea noii biserici, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, de către episcopul Irineu Bistriţeanul, eveniment la care au participat peste douăzeci de preoţi slujitori şi un mare număr de credincioşi din Leşu si comunele învecinate. Preotul Ioan Mugurel Urian a primit distincţia de iconom, iar preotul Mircea Suciu, cea de iconom stavrofor.
În anul 2002, la 26 octombrie a fost sfinţită biserica greco-catolică din Lunca Leşului, de către episcopul Florentin al Clujului.
La biserica Sfinţii Cosma şi Damian, în anul 1999, s-a edificat pridvorul. În primăvara anului 2001, s-a renunţat la învelişul de tablă al turnului, care a fost tencuit, şi i-au fost înlocuite ferestrele. În acelaşi an a fost revopsit acoperişul din tablă al bisericii.
Consiliul parohial prezidat de preotul Mircea Suciu a decis în primăvara anului 2002 iniţierea unui amplu program de reparaţie capitală a bisericii "Sfinţii Cosma şi Damian" şi de amenajare a împrejurimilor locaşului de cult. Prin donaţiile credincioşilor şi cu sprijinul Consiliului local şi al primarului Nicolae Lupşan a fost refăcută tencuiala în exterior; s-au înlocuit ferestrele şi uşa bisericii; a fost amenajat un trotuar pavat de acces cu suprafaţa de 300 de metri pătraţi; a fost demolat zidul de piatră care împrejmuia biserica pe un perimetru de 500 de metri şi care data din secolul al XIX-lea, dar nu mai putea fi recondiţionat, fiind înlocuit cu gard de fier, pe un fundament de beton; în biserică: a fost repictat interiorul de către pictorul Horea Indolean din Gherla, s-a schimbat pardoseala, cu scândură nouă şi gresie, au fost aşezate în biserică scaune noi, s-a asigurat pentru prima dată încălzirea Bisericii prin instalarea unei centrale termice, pe bază de combustibil lemnos, a fost instalat un policandru nou, din bronz, şi au fost cumpărate covoare noi, pentru toată biserica.
În activitatea sa preotul Mircea Suciu, a fost permanent sprijinit de Consiliul parohial. În fruntea consiliului, pe toată perioada păstoririi sale (după ce prim-curatorul Simion A. Pop s-a retras) s-a aflat prim-curatorul Grigore Mălai, nepot de frate al părintelui profesor doctor Titus Mălai. La noua biserică părintele Ioan Mugurel Urian este sprijinit de Consiliul parohial, prim-curator fiind Bâgiu E. Emil.
La început de toamnă 2003 comuna Leşu a sărbătorit 400 de ani de atestare documentară. Biserica Sfinţii Cosma şi Damian (hram pe care îl purta deja vechea biserică a leşenilor), la 150 de ani de la zidire, îmbrăcată în haină nouă, a fost resfiinţită de Bartolomeu Anania, la 7 septembrie 2003.