Cecenia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||
![]() |
|||||
Capitala | Groznîi | ||||
Suprafaţa - totală |
Locul a 78-a - 15.500 km² |
||||
Populaţia - Totală |
Locul a 49-a - estimat. 1.103.686 (2002) |
||||
Statut politic | Republică | ||||
District federal | Districtul Federal Sudic | ||||
Regiune economică | Caucazul de Nord | ||||
Cadastru # | 20 | ||||
Limbi oficiale | limba rusă, limba cecenă | ||||
Preşedinte | Alu Alhanov | ||||
Primul ministru | Serghei Abramov | ||||
Imn naţional | Imnul Republicii Cecenia |
Republica Cecenia (în limba rusă Чече́нская Респу́блика; în limba cecenă: Нохчийн Республика (Nokciin Respublika), sau, neoficial, Cecenia, este republică a Federaţiei Ruse. Se învecinează cu Stavropol Krai la nord-vest, cu republica Daghestan la nord şi est, cu Georgia la sud şi cu republicile Inguşetia şi Osetia de Nord la vest. Cecenia este localizată în Munţii Caucazul de Nord şi în Districtul Federal Sudic.
În timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, guvernul republicii a proclamat independenţa ţării sub numele de Republica Cecenă a Icikeriei. Până în 2005, această independenţă nu a fost recunoscută de nici un stat. Pe 6 septembrie 1991, militanţii Congresului Naţional al Poporului Cecen, conduşi de Djohar Dudaev, au luat cu asalt Parlamentul RSSA Ceceno-Inguşă, l-au ucis pe şeful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din Groznîi, Vitali Kuţenko, i-a rănit grav pe alţi câţiva parlamentari şi a dizolvat în mod practic guvernul RSSA Ceceno-Inguşă.
Această situaţie, ca şi importanţa economică a Ceceniei datorată celor câteva conducte de ţiţei şi de gaze care traversează republica, precum şi datorită faptului că din punct de vedere constituţional, Cecenia, ca republică autonomă, spre deosebire de republicile sovietice naţionale, nu avea dreptul la secesiune, a dus la un conflict armat între forţele guvernului autoproclamat şi armata Federaţiei Ruse.
Oficialii ceceni proruşi pretind că, din 1994, peste 200.000 de oameni au fost ucişi în Cecenia, inclusiv 20.000 de copii.
Sursele rebelilor pretind că forţele federale au ucis peste 250.000 de oameni, inclusiv 42.000 de copii.[1].
Aceste cifre nu sunt confirmate de surse independente. În conformitate cu recensământul oficial, numărul cecenilor din Rusia în anul 2002 era de 1.360.253 persoane (în anul 1989 – 898.999 persoane) (sursa :Rezultatele recensământului oferite de Serviciul Federal al Statisticilor de Stat al Federaţiei Ruse)
Numărul victimelor din cadrul trupelor federale este mai mare de 10.000, deşi unele surse ale rebelilor pretind că cifrele reale se apropie de cifra de 40.000 de morţi. Aceste cifre nu sunt confirmate de surse independente.
Cuprins |
[modifică] Istoria
Articol principal: Istoria Ceceniei
[modifică] Istoria timpurie
Cecenia este o regiune în nordul Caucazului în care populaţia locală a luptat neîntrerupt împotriva dominaţiei străine, începând cu Imperiul Otoman în secolul al XV-lea. Până în cele din urmă, cecenii s-au convertit la islam şi tensiunile lor cu turcii au început să scadă, dar s-au acutizat cele cu vecinii lor creştini: georgienii şi cazacii, dar şi cu calmîcii budişti. Armata cazacilor de pe râul Terek a fost aşezată în ţinuturile de câmpie ale Ceceniei în 1557. Rezistenţă activă împotriva dominaţiei ruseşti a început în timpul secolului al XVIII-lea (1785 – 1791) ca rezultat al expansiunii Imperiului Ţarist în teritoriile dominate până în acel moment de Persia (vezi şi Războiul ruso-persan, 1804 – 1813), sub conducerea lui Mansur Ushurma, un şeic cecen naqshbandi (şeic sufi), care s-a bucurat de sprijinul schimbător ale diferitelor triburi nord-caucaziene. Nu era un lucru neobişnuit pentru hanii tribali să schimbe taberele în timpul unui conflict, chiar de mai multe ori într-un an. Mansur a sperat să pună bazele unui stat islamic transcaucazian, având ca lege de bază şaria. El a eşuat în încercarea sa, atât datorită rezistenţei Rusiei, cât şi datorită opoziţiei multor ceceni, (anume a acelora care nu se convertiseră până la acea dată la islam). Idealurile sale au fost reînviate de avarul Imam Shamil, care a luptat împotriva ruşilor din 1834 până în 1859.
[modifică] Dominaţia sovietică
Rebeliunile cecene au reizbucnit de fiecare dată când statul rus a trecut prin perioade de instabilitate internă. Răscoalele au apărut în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, a revoluţiei din 1917, a războiului civil] şi a colectivizării agriculturii. În timpul guvernării sovietice, la sfârşitul deceniului al patrulea, Cecenia a fost unită cu Inguşetia pentru a forma republica autonomă Ceceno-Inguşetia. Cecenii s-au mai ridicat la luptă împotriva sovietelor în perioada celui de-al doilea război mondial, ceea ce a dus la deportarea în masă a populaţiei băştinaşe în RSS Kazahă (actualul Kazahstan) şi în Siberia. Stalin şi colaboratorii lui au argumentat că era strict necesar să deporteze cecenii pentru a-i împiedica să acorde ajutor germanilor în timpul războiului. Deşi frontul german nu a ajuns niciodată în preajma graniţelor cecene, o mişcare locală de gherilă foarte activă ameninţa spatele frontului sovietic din Caucaz. Scriitorul sovietic Valentin Pikul pretinde în povestirea istorică Barbarossa că, în timpul pregătirii pentru asediu al oraşului Groznîi din anul 1942, toate bombardierele staţionate pe frontul caucazian au trebuit să fie folosite în lupta cu insurecţia cecenă, în loc să sprijine apărarea Stalingradului. De asemenea, au exista paraşutări ale germanilor în Cecenia ca şi comunicări radio germano-cecene interceptate de sovietici. Cecenilor li s-a permis să se întoarcă pe pământurile strămoşeşti abia după 1956, în timpul destalinizării promovată de Nikita Hruşciov.
Politica de rusificare a Ceceniei a continuat şi după 1956, cunoaşterea limbii ruse fiind obligatorie pentru a avansa profesional sau în sistemul politic sovietic. Mulţi etnici ceceni au reuşit să acceadă la funcţii guvernamentale şi militare de frunte în URSS, (printre aceştia numărându-se Ruslan Hasbulatov (preşedinte al Sovietului Suprem), generalul Djohar Dudaev, Doku Zavgaev (preşedinte al RSSA Ceceno-Inguşă) şi Aslambek Aslahanov (legiuitor sovietic/rus). Cecenii au rămas paşnici şi relativ loiali statului sovietic până la introducerea Glasnostului de către Mihail Gorbachev.
Odată cu iminenta dispariţie a Uniunii Sovietice, a apărut o mişcare pentru independenţă, cunoscută la început cu numele de Congresul Naţional Cecen, formată în 1990. Federaţia Rusă, sub conducerea lui Boris Elţîn, s-a opus independentiştilor ceceni, având ca argumente următoarele fapte:
- (1) Cecenia nu a fost o entitate independentă în cadrul Uniunii Sovietice, aşa cum au fost Statele Baltice, cele din Asia Centrală şi alte state caucaziene, ci a fost parte a RSFS Rusă şi de aceea nu avea dreptul, conform constituţiei sovietice, să aspire la secesiune.
- (2) Alte grupuri etnice din Rusia, precum tătarii, s-ar alătura cecenilor şi şi-ar proclama independenţa, dacă ar fi garantat dreptul la secesiune în cadrul Federaţiei Ruse.
- (3) Cecenia era un punct de ramificaţie foarte important în infrastructura petrolieră a Federaţiei Ruse, independenţa regiunii putând aduce daune uriaşe economiei ruseşti şi controlului resurselor de ţiţei din zonă.
[modifică] Primul război cecen
Articol principal: Primul război cecen
Djohar Dudaev, preşedintele naţionalist al Cecenioei, a proclamat independenţa ţării faţa de Rusia în 1991. Cabinetul lui Dudaev avea printre membrii săi pe mulţi membri ai organizaţiei sale tribale, mulţi dintre ei fiind, conform afirmaţiilor ruseşti, implicaţi în activităţi criminale, câţiva dintre ei având şi condamnări pentru încălcări grave ale legii. Datorită incapacităţii menţinerii controlului asupra ţării, Cecenia s-a prăbuşit în haos şi corupţie generalizată. Din 1991 până în 1994, 300.000 de persoane ne-cecene, în special ruşi, au părăsit republica, iar un număr greu de precizat, (estimările ruseşti apreciază că ar fi vorba de 50.000 de persoane), au fost ucişi sau au dispărut. În conformitate cu afirmaţiile autorităţilor federale, în această perioadă a reapărut în zonă comerţul cu sclavi, (primul caz cunoscut ar fi fost cel al lui Vladimir Epişin, răpit în 1989 şi eliberat în 2002, care a pretins că are cunoştinţă sau a cunoscut alţi sclavi răpiţi de ceceni la mijlocul deceniului al nouălea [2]). Sursele cecene afirmă că ne-cecenii sunt victime ale infractorilor de drept comun şi care au nimic în comun cu mişcarea de independenţă. Mărturiile refugiaţilor ceceni din această perioadă contrazic această concluzie. [3][4]. Lucru cert este că discursul xenofob al lui Dudaev şi al colaboratorilor săi a jucat un anumit rol evenimentele acelor ani. În 1994, Preşedintele Rusiei Boris Elţîn a ordonat armatei să-şi mobilizeze forţele (40.000 de militari) şi să recucerească Cecenia. (Vezi Primul război cecen), după toate probabilităţile, în urma sfaturilor consilierilor săi, care l-au asigurat ca va fi un război de scurtă durată, victorios şi foarte popular. Se pare că se dorea o victorie care să fie folosită în lupta electorală pentru cucerirea unui nou mandat de preşedinte, în condiţiile în care contracandidaţii săi era din rândurile Partidului Comunist sau a naţionaliştilor, candidaţi de care Elţîn era despărţit de foarte puţin în sondajele de opinie.
Armata rusă a intrat în Cecenia pe 10 decembrie 1994, după numai câteva săptămâni de preparative şi fără o planificare sau muncă informativă corespunzătoare, având misiunea oficială de a restaura ordinea constituţională. Neprăgătiţi şi fără să se aştepte la o rezistenţă semnificativă, forţele ruseşti au suferit pierderi umilitoare după ce au intrat în Groznîi, unde armata cecenă şi voluntarii fortificaseră oraşul în aşteptarea invaziei. Trupele ruseşti nu au reuşit punerea sub control a oraşului până la sfârşitul anului, reuşind acest lucru doar în februarie 1995, după lupte grele şi cu pierderi mari. După câteva luni, cei mai mulţi luptători ceceni au fost respinşi şi alungaţi în munţi. Ca răspuns, luptătorii ceceni au lansat o serie de atacuri teroriste pe pământ rusesc. Cel mai ucigător dintre aceste atacuri, condus de comandantul militar şi mai apoi prim-ministru cecen Şamil Basaev, a fost Criza ostaticilor de la spitalul din Budionnovsk din iunie 1995. Unitatea militară condusă de Şamil Basaev a preluat controlul, pentru mai multe zile, asupra spitalului şi a celor 1.600 de oameni aflaţi în el la acea oră. În timpul luptelor, 129 de oameni au fost ucişi şi 415 răniţi. Deşi nu a reuşit să obţină ce a dorit, anume încetarea războiului din Cecenia, Basaev şi oamenii lui au reuşit să se retragă înapoi în bazele lor sub acoperirea ostaticilor. Basaev a fost propulsat peste noapte de media rusească în rolul celui mai faimos erou naţional cecen. Încercând să rivalizeze cu Basaev şi cu "succesul" lui, ginerele lui Dudaev, Salman Raduev, a condus un raid similar împotriva spitalului din Kizlar în ianuarie 1996. 76 de ostatici şi miliţieni şi cei mai mulţi dintre cei 300 de luptători ai lui Raduev au murit în acea criză a ostaticilor.
Guvernul rus, temându-se de prezentările negative din presa rusă şi dorind o încheiere rapidă a luptelor, a oprit înaintarea trupelor ruseşti şi a început o lungă serie de tratative sterile cu separatiştii. Cea mai mare parte a trupelor ruseşti a fost retrasă, un contingent de numai 3.000 de militari rămânând să ţină sub control oraşul Groznîi. Eroarea de apreciere a planificatorilor ruşi a ieşit imediat la iveală, militarii rămaşi în capitală devenind ţinte ale atacurilor mici dar neîncetate de gherilă, în ciuda numeroaselor acorduri de încetarea focului semnate în timpul negocierilor. În timpul unei întreruperi în procesul de negociere, Dudaev a fost ucis într-un atac aerian. Serviciile de contraspionaj ruseşti au fost prinse pe picior greşit în august 1996, când mii de rebeli ceceni conduşi de Şamil Basaev, organizaţi în miliţii populare, au atacat oraşul Groznîi, găsindu-i total nepregăţiţi pe soldaţii guvernamentali. Având 3.000 de oameni asediaţi în Groznîi, fără să aibă timp la dispoziţie pentru a-i salva, Elţîn a fost forţat să negocieze în condiţiile impuse de ceceni. În mod oficial, primul război cecen s-a încheiat prin semnarea acordurilor de la Hasaviurt din 31 august 1996. Acordurile stabileau că statutul naţional al Ceceniei urma să fie decis până la sfârşitul anului 2001, dar acordau Republicii Icikeria independenţa de-facto până în acel moment. Totuşi, ostilităţile nu au încetat odată cu aceste acorduri. Un comandant cecen şi-a asumat responsabilitatea pentru explozia unui autobuz în Moscova, la câteva luni după semnarea tratatelor, iar la frontiera dintre Cecenia şi Stavropol Krai s-au semnalat lupte neîntrerupte între miliţieni şi grăniceri pe de-o parte şi gherilele cecene. Se apreciază că între 80.000 şi 100.000 de ruşi şi ceceni au murit în urma acestui război. Conform statisticilor oficiale, majoritatea victimelor au fost civil etnici ruşi.[5].
[modifică] Al doilea război cecen
Articol principal: Al doilea război cecen
În ciuda acordurilor de pace, activităţile militare au continuat.
Incursiunea forţelor cecene în Daghestan a dus la plasarea trupelor ruseşti de-a lungul frontierei republicii. În septembrie 1999, aruncarea în aer a unor locuinţe ruseşti a determinat în final armata rusescă să reintre în Cecenia. Bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova şi Volgodonsk în Rusia de sud. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriştii ceceni, dar nu a reuşit să aducă nici o dovadă serioasă care să probeze afirmaţiile făcute. S-a pretins în anumite medii că mai degrabă agenţi ai FSB-ului, nu teroriştii ceceni, ar fi în spatele acestor atacuri. Până la urmă, invazia din Daghestan, combinate cu şocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acţiune rusească.
În prezent, separatiştii luptă în continuare pentru independenţa Ceceniei şi au pus la cale mai multe atacuri teroriste chiar în Rusia, făcându-l pe Vladimir Putin să asocieze, după atacurile de la 11 septembrie 2001, conflictul cecen cu războiul împotriva terorismului.[6] [7]. Aceste atacuri au luat forma unor atacuri sinucigaşe, atacuri asupra staţiilor de metrou sau luarea de ostatici. Cele mai cunoscute au fost luarea de ostatici de la teatru din 23 octombrie 2003 şi luarea de ostatici de la şcoala din Beslan. După un deceniu de război, Cecenia este în cea mai mare parte sub controlul guvernului central din Moscova şi a forţelor sale militare. Pe 13 octombrie 2005, clădiri din oraşul Nalcik, considerate ca aparţinând forţelor de securitate ruseşti, au fost atacate de un grup mare de bărbaţi înarmaţi. Atacatorii au fost bănuiţi ca fiind separatişti din Cecenia învecinată.
Luptele dintre ruşi şi ceceni au continuat, deşi mai mult sub forma atacurilor teroriste, rezistenţa separatiştilor în Republica Cecenia fiind aproape desfiinţată. Aproximativ 100.000 de ceceni şi ruşi au fost ucişi în Cecenia ca urmare a celui de-al doilea război cecen. Ruşii şi trupele cecene pro-ruse au fost acuzate de încălcarea drepturilor omului de către organizaţia americană Human Rights Watch dar şi de grupul rusesc Memorial. Încercările de a forma un guvern pro-rus nu au fost un succes, aşa cum demonstrează asasinarea lui Ahmad Kadîrov din mai 2004.
Grupurile separatiste cecene au devenit din ce în ce mai radicalizate şi fragmentate, Şamil Basaev şi sprijinitorii lui adoptând o poziţie islamist-fundamentalistă cerând ajutorul organizaţiilor arabe islamiste precum Al-Qaeda. O poziţie diferită a avut Aslan Mashadov, lider cecen ucis de ruşi în martie 2005, care a căutat o soluţie negociată a conflictului..
[modifică] Politica în Cecenia
Articol principal: Politica în Cecenia
Cecenia este considerată o republică independentă de către separatişti şi o republică federală de către susţinătorii Federaţiei Ruse. Constituţia sa a intrat în vigoare pe 2 aprilie 2003, după ce s-a ţinut un referendum în regiune pe 23 martie acelaşi an. Unele teritorii au fost sau mai sunt încă sub controlul teipurilor (organizaţiilor tribale) regionale, în ciuda existenţei structurilor politice pro sau anti-ruseşti.
Din 1990, Republica Cecenă se confruntă cu un război civil în care sunt implicate mişcările separatiste şi autorităţile promoscovite.
Motivaţiile implicării cecenilor şi ruşilor în acest conflict sunt complicate. Încăpăţânarea cu care Rusia refuză dreptul Ceceniei la ieşirea din federaţie se pare că ţine de teama că şi alte teritorii i-ar putea urma exemplul micii republici, ce ar duce la dezintegrarea ţării. Un alt factor este cel economic: Cecenia este o regiune bogată în rezerve de ţiţei, existând temerile că prelungirea războiului ar putea face ca o a treia parte să devină interesată de controlul bogăţiilor subsolului, cauzând continuarea războiului şi instabilitate regională.
În Cecenia există mai multe grupuri care luptă cu ruşii, fiecare având motivaţii politice, ideologice sau economice să fie implicate în acest conflict. Unele dintre aceste grupuri sunt alimentate de ura şi dorinţa de răzbunare pentru acţiunile militatre şi politice ruseşti în regiune. Cea mai mare suferinţă colectivă cecenă a fost strămutarea întregii populaţii în Siberia din timpul celui de-al doilea război mondial, ceea ce a dus la pieirea a unui sfert al populaţiei. La aceasta se adugă şi tradiţiile militare ale populaţiei, care este dornică să se angajeze în lupta militară sub comanda unui lider puternic. Şomajul şi sărăcia sunt factori care alimentează acest conflict.
Fostul lider războinic, Ahmad Kadîrov, pe care mulţi separatişti l-au considerat trădător, a fost ales preşedinte cu 83% din voturi în alegeri monitorizate internaţional, pe 5 octombrie 2003. Observatorii OSCE au raportat numeroase incidente la secţiile de vot, interzicerea participării la alegeri a partidelor independentiste, ca şi acţiunile de intimidare şi de influenţare a populaţiei de către soldaţii ruşi. Rudnik Dudaev este şeful Consiliului Cecen de Securitate, iar Anatoli Popov este prim-ministru. Pe 9 mai 2004, Kadîrov a fost ucis pe stadionul de fotbal din Groznîi de explozia unei mine amplasate sub tribuna VIP, detonată în timpul unei parade militare. Serghei Abramov a fost numit preşedinte interimar după acest incident.
Pe 29 august 2004 au avut loc noi alegeri prezidenţiale. În conformitate cu rezultatele date publicităţii de către Comisia electorală cecenă, Alu Alhanov, fostul ministru de interne, a câştigat alegerile cu aproximativ 74% dintre voturile exprimate. Prezenţa la vot a fost de 85,2%. Unele autorităţi internaţionale, aşa cum au fost Departamentul de Stat al SUA, Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, dar şi reprezentanţii opoziţiei, au considerat alegerile incorecte, citând în principal descalificarea principalului rival al câştigătorului, Malik Saidullaev, pe motive tehnico-birocratice. Condiţiile de vot au fost de asemenea criticate, dar nu s-a depus nici o plângere oficială. Alegerile au fost monitorizate de observatorii din CSI şi ai Ligii Arabe. Observatorii din occident nu au participat la alegeri, deşi au fost invitaţi, datorită neregulilor semnalate mai înainte.
Fiul lui Kadîrov, Ramzan Kadîrov, a jucat un rol important în guvern, ca prim-vice-prim-ministru. Mulţi cred că a încercat să-i urmeze la putere tatălui său, doar vârsta de sub 30 de ani, (cât cerea constituţia), împiedicându-l să facă asta. De asemenea se afirmă, fără dovezi serioase, că Ramzan Kadîrov este cel mai bogat şi mai influent om din republică, având controlul unei miliţii private numite 'kadîrovski'. Acestă miliţie – care a servit ca forţa de securitate privată a tatălui său – a fost acuzată de Human Rights Watch de asasinate sau răpiri la comandă.
În paralel cu guvernul oficial, există un guvern autoproclamat separatist, care nu este recunoscut de nici un stat, deşi unii dintre membrii lui au primit azil politic în ţări europene, arabe sau în Statele Unite. Guvernul separatist a fost recunoscut numai de guvernul taliban al Afganistanului în 1999, având o ambasadă deschisă în Kabul pe 16 ianuarie 2000. Odată cu înfrângerea talibanilor, această ambasadă a încetat să existe. Preşedintele acestui guvern a fost Aslan Mashadov, iar ministru de externe a fost Ilias Ahmadov, care era şi purtătorul de cuvânt al lui Mashadov. Ilias Ahmadov trăieşte ca azilat în SUA. Aslan Mashadov a fost ales în cadrul unor alegeri minitorizate internaţional în 1997 pentru un mandat de 4 ani, într-un moment în care separatiştii erau principala forţă politică. În 2001 el a dat un decret prin care şi-a prelungit mandatul cu încă un an. Nu a reuşit să participe la alegerile prezidenţiale din 2003, deoarece partidele separatiste au fost împiedicate de ruşi să participe la alegeri, iar fostul preşedinte a fost nevoit să facă faţă acuzaţiilor de "activităţi teroriste". Mashadov a părăsit Groznîi, refugiindu-se într-o zonă controlată de rebeli. El nu a reuşit să câştige sprijinul conducătorilor militari tribali, puterea sa diminuându-se treptat. În încercarea de a se distanţa de Şamil Basaev, Mashadov a condamnat atacul de la Beslan din 8 martie 2005.
Ahmed Zakaev, vice-prim-ministru şi ministru de externe pe vremea lui Mashadov, trăieşte la ora actuală în Anglia. El şi alţi sprijinitori ai lui Mashadov l-au ales pe Abdul Halim Saidullaev să-l înlocuiască pe preşedintele ucis, evitând astfel alegerea lui Basaev. Se pare că după această alegere, Basaev a jurat credinţă noului preşedinte. Saidullaev este un judecător islamic relativ necunoscut, care a fost într-o perioadă realizatorul unei emisiuni islamice la televiziunea cecenă. Poziţia sa politică este necunoscută, ceea ce i-a făcut pe ruşi să-l considere un om de paie, în umbra căruia Basaev continuă ascensiunea către putere, în condiţiile lipsei unor figuri marcante printre conducătorii mişcării separatiste.
[modifică] Diviziuni administrative
[modifică] Districte
Republica Cecenă este împărţită în următoarele raioane (районы):
- Naurski (Наурский)
- Şelkovskoi (Шелковской)
- Nadterechny (Надтеречный)
- Groznenski (Грозненский)
- Gudermesski (Гудермесский)
- Sunjenski (Сунженский)
- Acihoi-Martanovski (Ачхой-Мартановский)
- Urus-Martanovsky (Урус-Мартановский)
- Şalinski (Шалинский)
- Kurcealoevski (Курчалоевский)
- Itum-Kalinski (Итум-Калинский)
- Şatoiski (Шатойский)
- Vedenski (Веденский)
- Nojay-Iurtovski (Ножай-Юртовский)
- Şaroiski (Шаройский)
[modifică] Localităţi importante
- Znamenskoe
- Naurskaia
- Acihoi-Martan
- Urus-Martan
- Groznîi
- Şali
- Gudermes
- Şelkovskaia
- Itum-Şale
- Şatoi
- Vedeno
- Nojai-Iurt
[modifică] Geografia Ceceniei
Cecenia este situată în nordul Caucazului, înconjurată aproape în întregime de Rusia. La vest se învecinează cu Osetia de Nord şi Inguşetia, la nord se învecinează cu kraina Stavropol, la est cu Daghestan, iar la sud cu Georgia. Capitala republicii este Groznîi.
- Suprafaţa: 19.300 km²
- Frontiere:
Râuri:
- Terek
- Sunja
- Argun
[modifică] Ora locală
Cecenia foloseşte Ora Moscovei.
[modifică] Economia
În timpul războiului, economia Ceceniei s-a prăbuşit. Indicatorii economici sunt imposibil de calculat datorită instabilităţii generalizate din republică. Problemele economiei cecene au avut efecte asupra economiei ruseşti, mai multe infracţiuni financiare au fost făptuite prin intermediul unor instituţii financiare cecene. Cecenia are cea mai ridicată rată de folosire a dolarului SUA faţă de rubla rusească din cadrul Federaţiei Ruse. În 1994, autorităţile cecene plănuiseră introducerea monedei naţionale, nahar, lucru care nu s-a mai întâmplat datorita izbucnirii primului război cecen.
Ca urmare a războiului, aproximativ 80% din potenţialul economic al Ceceniei a fost distrus. Singura industrie care a fost reconstruită a fost cea petrolieră. În 2003, producţia de ţiţei a fost de 1,5 milioane de tone (30.000 de barili), o producţie mult mai mică decât maximul atins în anii 1990, de aproximatic 4 milioane de tone. Producţia de petrol a Ceceniei a reprezentat aproximativ 0,6% din producţia totală a Rusiei. Nivelul şomajului este foarte ridicat, de peste 60%. În ciuda unei înviorări abia-simţite, contrabanda şi schimbul în natură reprezintă nota dominantă a economiei.[8]
În conformitate cu declaraţiile guvernamentale, s-au cheltuit peste 2 miliarde de dolari SUA pentru reconstrucţia economică a Ceceniei începând din 2000.
[modifică] Demografia
- Articol principal: Poporul cecen
În acest moment, populaţia Ceceniei este de aproximativ 1,3 milioane de persoane – ceceni, ruşi, inguşi şi alţi reprezentanţi ai unor popoare nord-caucaziene.
Cei mai mulţi ceceni sunt musulmani suniţi, convertiţi la această religie între secolul al XVI-lea şi al XIX-lea. La sfârşitul epocii sovietice, etnicii ruşi reprezentau 23% din populaţie, (269.000 în 1989). Datorită ciocnirilor interetnice, cei mai mulţi ne-cececeni, (dar şi etnici ceceni), au părăsit ţara în anii care au urmat declanşării conflictelor. În zilele noastre mai trăiesc numai câteva mii de ruşi în Cecenia.
Limbile folosite în republică sunt limba cecenă şi limba rusă. Limba cecenă face parte din aceiaşi familie lingvistică cu inguşa şi batsawa. Unii lingvişti includ limba cecenă în familia mai largă a limbilor iberiano-caucaziene.
Cecenia are una dintre cele mai scăzute medii de vârstă din Federaţia Rusă, şi este una dintre puţinele regiuni unde se aşteptă creşteri ale populaţiei.
- Populaţia: 1.103.686 (2002) – cifra este nesigură.
- Urban: 373.177 (33.8%)
- Rural: 730.509 (66.2%)
- Bărbaţi: 532.724 (48.3%)
- Femei: 570.962 (51.7%)
- Vârsta medie: 22,7 ani
- Urban: 22,8 ani
- Rural: 22,7 ani
- Bărbaţi: 21,6 ani
- Femei: 23,9 ani
- Numărul gospodăriilor: 195.304 (cu 1.069.600 oameni)
- Urban: 65.741 (cu 365.577 oameni)
- Rural: 129.563 (cu 704.023 oameni)
- În Groznîi: 80,000.
- Etnici ceceni 98% din populaţie.
[modifică] Vezi şi
- Lista mişcărilor active autonomiste şi secesioniste
- Războiul cecen
[modifică] Legături externe
- BBC Chechnya profile
- Kavkaz Center
- Chechnya veterans association (in English)
- Prague Watchdog - collects and disseminates information on the conflict in Chechnya
- War in Chechnya 1999
- The News Service of the ChRI President (in Russian)
- Ministry of Foreign Affairs of the ChRI
- The Chechenpress, official bilingual site of the ChRI news media
- Russia's Splitting Headache - A Brief History Of Chechnya
- Moderated Chechen news database in English
- PINR - Chechnya: Russia's Second Afghanistan
- Almanac "Chechenian Phenomenon" in English and Russian
- CBC.ca News Indepth: Chechnya
- Who is to blame?
- Opinion of a group of Baltic politicians regarding the latest presidential elections in Chechnya
- Russians polled on Chechnya
- The PACE report on the Chechnya political situation
- WashingtonPost: Is there no solution to the nine-year-old Chechen bloodbath?
- Casualties since 1994
- Einnews: Russia Today: Chechnya
- Chechen struggle ignored
- Chechnya Population Inexplicably Swells
- New York Times: Rights Group Reports Thousands of Disappearances in Chechnya
- The Rise and Fall of Chechen Independence Movement
- UT: Chechnya mapsand a Chechnya topographical map
- CSRC: The Caspian: Comminatory Crosscurrents, Oil and geopolitics
- Significant excerpts are available online for free at the Rand
- The CSRC publications in the Caucasus Series
- The Jamestown Foundation, Chechnya weekly
- Chechen Death Toll claimed to be 160,000 by Chechen Authorities (in Russian)
- Chechnya Advocacy Network (in English)
- Free Chechnya
Subdiviziunile administrative al Rusiei | ![]() |
||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Subiectele federale ale Rusiei | |||||||||||
|
|||||||||||
|
|||||||||||
Okruguri federale | |||||||||||
Central | Orientul Îndepărtat | Nord-Vestic | Siberian | Sudic | Urali | Volga |