Căderea Constantinopolului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Asediul Constantinopolului | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
![]() Asediul Constantinopolului (pictură din 1499) |
|||||||
|
|||||||
Combatanţi | |||||||
Imperiul Bizantin | Imperiul Otoman | ||||||
Comandanţi | |||||||
Constantin al XI-lea† Loukas Notaras |
Mehmed al II-lea | ||||||
Efective | |||||||
sub 10 000 | peste 80 000[1] | ||||||
Pierderi | |||||||
necunoscut | necunoscut |
Căderea Constantinopolului a fost cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în ziua de marţi 29 mai 1453. Acest eveniment a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea lui Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, dar şi victoria strategică crucială pentru cucerirea de către otomani a estului mediteranean şi al Balcanilor. Oraşul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922, denumirea de Istanbul primind-o în perioada Republicii Turce în 1930.
În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă a Imperiului Bizantin, Constantinopole a fost asediat de multe ori; a fost cucerit doar de două ori, în timpul cruciadei a IV-a din 1204 şi când bizantinii l-au recuperat, câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat şi cucerit de o nouă ameninţare, Imperiul Otoman. În 1453 "imperiul" consista doar din oraşul în sine şi o porţiune a Peloponezului din jurul cetăţii Mystras); Imperiul Trebizondei, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra cruciade, a supravieţuit pe coasta Mării Negre.
Cuprins |
[modifică] Pregătirile
Mehmed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreaţă pe malul asiatic al Bosforului numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influenţa turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte relevant al acestei fortăreţe a fost faptul că a împiedicat ajutorul coloniilor Genoveze de pe coasta Mării Negre să ajungă la oraş. Această fortăreaţă se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) şi Anatolia (Anadolu) fiind numele porţiunilor europene şi asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreaţă este cunoscută şi sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are semnificaţie dublă, "blocarea strâmtorii" şi "tăierea gâtului", subliniindu-i poziţia strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are acelaşi sens dublu.
Împăratul Constantin a cerut ajutor de la ţările din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenţia cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii împăraţi Paleologi au fost acceptaţi în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamaţia unei "Bule Papale de Uniune" la Florenţa. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupuri anti-unioniste din Constantinopol iar populaţia era divizată cu animozitate. Ura etnică latentă dintre greci şi italieni pornită de la controlul italienilor asupra economiei bizantine şi de la a patra Cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major, şi până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea şi a Bisericii Romano-Catolice.
Chiar dacă ar fi fost mai dornic să trimită ajutor, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influenţa sperată de bizantini asupra regilor şi prinţilor din vest, iar aceştia nu au avut mijloacele să contribuie, mai ales ca urmare a Războiului de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, Spaniei fiind în stagiile finale ale recuceririi, luptelor interne dintre Principatele Germane, şi Ungariei şi Poloniei fiind învinse la Bătălia de la Varna din 1444. Deşi trupe au fost trimise de oraşele-state din nordul Italiei, ajutoarele din vest nu au fost adecvate să contrabalanseze puterea otomană.
Armata bizantină număra aproximativ 7000 de oameni, din care 2000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existenţă pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată imensă. S-a estimat că număra aproximativ 100000 de oameni, inclusiv 20000 de ieniceri; estimări mai recente citează 80000 soldaţi şi 5000 de ieniceri. Mehmed a construit şi o flotă pentru a asedia oraşul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.[1]
Otomanii au angajat un inginer maghiar, pe nume Urbán, specialist în construirea de tunuri, care la vremea aceea erau arme relativ noi. Acesta a construit un tun enorm, măsurând peste 8 metri lungime şi circa 75 cm diametru, care lansa un proiectil de 544 kg la o distanţă de aproape doi kilometri, botezat "tunul Basilic". Deşi bizantinii aveau şi ei tunuri, acestea erau mult mai mici şi reculul lor avea tendinţa să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Urbán avea totuşi câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore şi ghiulelele erau puţine; tunul s-a prăbuşit sub reculul său după şase săptămâni.
Alt expert angajat de otomani a fost Ciriaco Pizzecolli, cunoscut sub numele de Ciriaco din Ancona, călător şi colecţionar de antichităţi.
[modifică] Asediul şi atacul decisiv
Mehmed a plănuit să atace zidurile lui Theodosian, seria complexă de ziduri şi şanţuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetăţii care nu era înconjurată de apă. Armata otomană şi-a aşezat tabăra nu departe de oraş, în lunea Paştelui, 2 aprilie 1453. Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor, dar nu a reuşit să le penetreze suficient de mult, şi datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reuşit să repare majoritatea distrugerilor după fiecare lovitură. În acest timp flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrare. Pentru a evita aceste bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, şi şi-a transportat navele peste acesta. Această acţiune a oprit aprovizionarea de la corăbiile genoveze şi a demoralizat apărătorii bizantini. În plus, apărătorii au fost nevoiţi să-şi disperseze o parte din forţe la zidurile de la Cornul de Aur, slăbind astfel alte secţiuni.
Turcii au asaltat frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinşi cu mari pierderi. După aceea au încercat să pătrungă oraşul săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea geniştilor erau sârbi trimişi din Novo Brdo de Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Paşa. Bizantinii au angajat un inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoţiană), care a săpat contra-tunele, permiţând astfel trupelor bizantine să intre în tunele şi să ucidă geniştii otomani. Alte tunele turceşti au fost inundate cu apă. În cele din urmă bizantinii au capturat şi torturat un important inginer turc, care a revelat locaţiile tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.

Mehmed a făcut o ofertă de a renunţa la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a ştiut că oraşul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit să copleşească numeric zidurile, ştiind că apărătorii bizantini vor fi epuizaţi înainte ca el să-şi termine trupele.
În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul oraşului. Patru zile mai târziu, întreg oraşul a fost acoperit de o ceaţă deasă, o condiţie nemaiauzită în acele părţi în luna mai. După ce s-a ridicat ceaţa, în seara aceea "flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar lumini puteau fi văzute şi de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turceşti (înspre vest)". Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale cataclismicei erupţii vulcanice Kuwae din Oceanul Pacific. "Focul" văzut a fost o iluzie optică datorată reflecţiei unui apus de soare roşu intens de nori de cenuşă vulcanică sus în atmosferă[2].
În dimineaţa zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori, format din trupele auxiliare (asabi), erau slab pregătiţi şi echipaţi, şi au avut rolul de a ucide cât mai mulţi apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secţiuni de ziduri din nord-vestul oraşului, care era parţial prăbuşită în urma loviturilor de tun. Această secţiune de ziduri a fost ridicată mai recent, în secolul XI, şi era mult mai slăbită; cruciaţii din 1204 au spart zidurile în acelaşi loc. Otomanii au reuşit să pătrundă, dar au fost respinşi după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut faţă celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, comandantul unei secţiuni de apărători, a fost grav rănit în timpul atacului şi evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.
Unii istorici sugerează că poarta din acea secţiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur şi simplu uitată, probabil datorită ruinelor din urma atacurilor de tun au blocat sau acoperit poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuşi a condus ultima apărare a oraşului, murind în luptă pe străzile oraşului său, ca şi soldaţii săi.
[modifică] Consecinţe
Mehmed a promis armatei sale că pot prăda oraşul timp de trei zile, conform tradiţiei antice militare. Mulţi localnici au fost masacraţi de turci după ce aceştia au intrat în cetate şi au capturat turnurile de la zidurile terestre, deşi ordinea a fost rapid restaurată. După atacul iniţial, armata otomană s-a împrăştiat pe drumurile principale ale oraşului, prin marile pieţe şi uriaşa biserică a Sfinţilor Apostoli, pe care Mehmet a dorit să o păstreze intactă pentru noul patriarh ales de el, care să-l ajute să controleze mai bine populaţia creştină. Mehmet a trimis o gardă să protejeze clădirile importante, din dorinţa de a nu stabili noua capitală a Imperiului Otoman într-un oraş total devastat.
Armata a năvălit în imensa piaţă Augusteum, din faţa catedralei Haghia Sophia, ale cărei porţi de bronz erau blocate de un număr mare de localnici aflaţi în interiorul clădirii, sperând în protecţia divină la ceasul din urmă. După ce porţile au fost pătrunse, năvălitorii au separat congregaţia conform cu preţul potenţial pe piaţa de sclavi. Câţiva bătrâni şi noi-născuţi au fost ucişi sumar cu o neîndurare comercială. Soldaţii au luptat pentru posesia senatorilor în straie bogate sau pentru fetele şi tinerii frumoşi.
Există multe legende în Grecia legat de căderea Constantinopolului. Una din ele spune că doi preoţi recitând divina liturgie asupra mulţimii au dispărut în zidurile catedralei în timp ce primii soldaţi turci au pătruns. Conform legendei, ei vor apare din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni în stăpânirea creştinilor[3]. Altă legendă se referă la Regele de marmură, Constantin al XI-lea, spunând că atunci când otomanii au intrat în cetate, un înger l-a salvat pe împărat, schimbându-l într-o bucată de marmură şi ascunzându-l într-o peşteră subterană de lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie readus la viaţă.[4][5].
Deşi Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prădeze oraşul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând măreţele structuri locale fiind distruse şi a oprit activităţile după 24 de ore; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populaţia estimată la 50000 locuitori ai oraşului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităţilor.
Motivul pentru care un număr atât de mare de localnici au scăpat de furia turcilor se datorează în principal topografiei oraşului la acea dată. Departe de apogeu, Constantinopole era în regres ca număr de locuitori în urma ciumei bubonice şi mai ales a dezastrului pe care Cruciada a patra l-a adus cu două secole înainte. Aşadar, oraşul era în 1453 o serie de sate fortificate, separate de câmpuri largi, totul fiind încercuit de zidurile lui Theodosian, ridicate în secolul IV. După ce otomanii au reuşit să treacă de ziduri, mulţi locuitori ai acestor sate s-au predat generalilor lui Mehmed, aşadar conformându-se prevederilor tradiţiei Islamice de submisie voluntară.
Aceste sate, mai ales lângă zidurile terestre, au fost cruţate de molestarea locurilor şi populaţiei şi au fost protejate de trupele speciale de ieniceri. Aceşti localnici urmau să-şi răscumpere concetăţenii după încetarea violenţei, şi au format ceea ce otomanii numeau un "millet", adică o comunitate auto-guvernantă din imperiul multi-naţional care a devenit Istanbulul otoman.
Mehmed a aşteptat până când situaţia a fost sub control şi a intrat în oraş într-o procesiune ceremonială în care populaţia locală i-a oferit flori ca felicitări. Prima lui impresie a fost că oraşul era în paragină, situaţie care începuse după cucerirea acestuia în cruciada a patra.
În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat "Kayzer-i Rum", adică Cezar Roman(titlu), dar a fost supranumit "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deşi Biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă şi Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.
Mulţi greci au părăsit oraşul şi s-au refugiat în vestul Europei, ducând cu ei cultură şi documente din tradiţia greco-romană care au contribuit la Renaştere. Influxul erudiţilor greci în vest începuse totuşi mult mai devreme, mai ales în nordul Italiei, unde oraşele-state au început să primească învăţaţii greci din secolele XI şi XII. Cancelarul Florenţei Coluccio Salutati a început acest schimb cultural în 1396 invitând un cărturar bizantin să prezinte o lectură la Universitatea din Florenţa. Această sete a italienilor pentru clasicismul latin combinată cu cunoaşterea limbii greceşti au fost factorii care au motivat Renaşterea. Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar şi Galata. Mulţi fanarioţi, cum au fost numiţi, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost consideraţi trădători de majoritatea grecilor.
Fortăreaţa peloponeză Mystras din Morea, condusă de fraţii lui Constantin, Toma şi Demetrius Palaeologus, aflaţi mereu în conflict unul cu altul şi fiind conştienţi că Mehmed îi va ataca şi pe ei, a rezistat până în 1460. Cu câţiva ani înainte de căderea Constantinopolului, Demetrius a luptat pentru tron cu Toma, Constantin şi ceilalţi fraţi ai lor, Ioan al VIII-lea Palaeologus şi Teodor. Toma s-a refugiat la Roma când otomanii au invadat Morea, în timp ce Demetrius s-a aşteptat să rămână pe tron ca vasal al turcilor, însă a fost luat prizonier şi aruncat în închisoare unde a rămas pentru tot restul vieţii sale. La Roma, Toma şi familia sa au primit ajutor monetar de la Papa şi alţi conducători din vest, fiind considerat Împărat Bizantin în exil, până în 1503. În 1461 statul independent bizantin Trebizonda a fost cucerit de Mehmed.
Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu şi a început Renaşterea datorită sfârşitului vechii ierarhii religioase din Europa şi folosirea tunurilor şi a prafului de puşcă. De asemenea, căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa şi Asia. În consecinţă, mai mulţi europeni au început să considere tot mai serios posibilitatea atingerii Asiei pe mare — ceea ce a dus la descoperirea Lumii Noi.
Chiar şi în prezent mulţi greci consideră ziua de marţi (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.
[modifică] Referinţe
- Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453. London: Cambridge University Press. ISBN 0-521-39832-0.
- Norwich, John Julius (1995). Byzantium: The Decline and Fall. New York: Alfred A. Knopf. ISBN 0-679-41650-1.
- The Siege of Constantinople (1453), according to the eyewitness Nicolo Barbaro
- Franz Babinger: Mehmed the Conqueror and His Time Princeton University Press. 1992. ISBN 0-691-01078-1
- Andrew Wheatcroft: The Infidels: The Conflict Between Christendom and Islam, 638–2002 Viking Publishing. 2003 ISBN 0-670-86942-2
- Richard Fletcher: The Cross and the Crescent Penguin Group. 2005 ISBN 0-14-303481-2
- Justin Wintle: The Rough Guide History of Islam Rough Guides. 2003 ISBN 1-84353-018-X
- Smith, Michael Llewellyn, "The Fall of Constantinople", in History Makers magazine No. 5 (London, Marshall Cavendish, Sidgwick & Jackson, 1969) p. 192.
- The Cross and the Crescent Exhibit: Royal Academy of Arts Magazine Spring 2005
[modifică] Note
- ↑ Nicolle, David (2000). Constantinople 1453: The end of Byzantium (Campaign). Osprey Publishing. ISBN 1-84176-091-9.
- ↑ http://www.jpl.nasa.gov/releases/93/release_1993_1543.html
- ↑ Mortimer Chambers, Barbara Hanawalt, Theodore Rab, Isser Woloch, Raymon Grew: "The Western Experience" 2003 McGraw-Hill
- ↑ The Marble King (in greek)
- ↑ Odysseas Elytis's poem on Constantine XI Palaeologos