Împărţirile Poloniei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Împărţirile Poloniei (în limba poloneză Rozbiór sau Rozbiory Polski) se referă la evenimentele care au avut loc în secolul al XVIII-lea şi care au făcut să dispară statul suveran polono-lituanian. Prusia, Rusia şi Austria au fost cele trei puteri care au participat la dezmembrarea statului polono-lituanian.
Cele trei împărţiri au avut loc în:
- 17 februarie 1772
- 2 ianuarie 1793
- octombrie 1795.
Termenul "A patra împărţire a Poloniei" se poate referi la oricare dintre evenimentele următoare care au afectat Polonia:
- După sfârşitul erei napoleoniene, împărţirea Ducatului Varşoviei;
- Integrarea aşa-numitului Regat al Congresului în Rusia în 1832 şi încorporarea ce a urmat, a Republicii de la Cracovia în Austria (1846);
- Împărţirea Poloniei între Germania şi Uniunea Sovietică ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939.
Cuprins |
[modifică] Istoria
[modifică] Preludiul
Se apreciază de obicei că puterile regionale au împărţit Uniunea Polono-Lituaniană datorită degenerării statului şi datorită nepriceperii polonezilor să-şi gestioneze problemele. Totuşi, cea mai neagră perioadă din istoria Poloniei şi punctul cel mai grav al degenerării statului a apărut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în timp ce dezmembrarea statului a avut loc în timp ce Polonia arăta usoare semne de însănătoşire. De fapt, se poate vedea că ultimile două împărţiri au avut loc când reformele întăreau Uniunea Polono-Lituaniană, care devenea astfel o ameninţare pentru vecinii săi. Se poate spune că împărţirile nu au avut loc deoarece Polonia ar fi fost o ţară degenerată, slabă şi înapoiată ci mai degrabă pentru că încerca ca prin reformă să scape de slăbiciune şi rămânere în urmă.
Mai trebuie spus că mai înainte de împărţire, Uniunea Polono-Lituaniană nu era o ţară complet suverană,. În zilele noastre s-ar fi spus că era de fapt un stat satelit al Rusiei, datorită faptului că ţarul Rusiei impunea persoanele agreate de el pe tronul polonez.
Vecinii Poloniei şi anume: Prusia, Austria şi Rusia, au semnat o înţelegere secretă pentru menţinerea status quo-ului, adică să se asigure că legile poloneze nu aveau să se schimbe. Alianţa lor a fost cunoscută mai târziu drept "Alianţa celor trei acvile negre", datorită fatului că cele trei state foloseau acvilele negre pentru stema lor, spre deosebire de Polonia, care folosea simbolul acvilei albe.
Polonezii au încercat să alunge forţele străine printr-o revoltă (Confederaţia de la Bar 1768–1772), dar unităţile lor armate, neinstruite şi prost comandate, nu au avut nici o şansă în faţa trupelor regulate ruseşti, fiind înfrângeri grave.
[modifică] Prima împărţire
pe 9 februarie 1772, acordul privind împărţirea a fost semnat la Viena. O înţelegere preliminară între Rusia şi Prusia fusese semnată la Sankt Peterburg pe 6 februarie 1772. Mai devreme, în august, unităţi militare ruseşti, prusace şi austriece intraseră simultan în Polonia şi ocupaseră zonele care asupra cărora căzuseră de acord să le revină. Pe 5 august a fost publicată declaraţia de ocupare, în condiţiile în care ţara era prea slăbită de luptele pierdute de Confederaţia de la Bar.
Regimentele Confederaţiei, al cărui Stat Major a fost obligat să părăsească Austria după ce această ţară s-a alăturat alianţei Ruso-Prusace, nu au depus armele. Toate fortăreţele pe care le ocupau au fost apărate atât de mult cât s-a putut. A rămas faimoase apărarea oraşului Tyniec, care a rezistat până la sfârşitul lunii martie 1773, apărarea localităţii Czestochowa de sub sub comanda lui Casimir Pulaski şi apărarea Cracoviei, care a căzut pe 28 aprilie în faţa atacului ruşilor de sub generalului Aleksandr Suvorov, care a exilat întreaga garnizoană în Siberia. Speranţele polonezilor s-au îndrepta către Franţa şi Anglia, dar ele nu au oferit un ajutor semnificativ şi nu au protestat când s-a împărţirea s-a produs efectiv. Încercarea poloneză de a face faţă agresiunii externe a costat vieţile a aproximativ o sută de mii de luptători,. Dar a fost o demonstraţie a reneşterii conştiinţei naţionale.
Tratatul de dezmembrare a fost ratificat pe 22 septembrie 1772. Frederick era extrem de mulţumit de succesul obţinut. Kaunitz era mândru că a reuşit să smulgă o aşa de mară bucată din trupul Poloniei. Şi Ecaterina era foarte sadisfăcută. Prin acest document diplomatic, Rusia intra în posesia acelei părţi a Livoniei care mai rămăsese în până atunci în mâinile polonezilor, ca şi a acelei părţi din Rusia Albă care cuprindea ţinuturile Vitebsk, Polotsk şi Mscislav. Prusia lua Warmia şi Prusia Apuseană până la Netze, cu ţinuturile Pomerania, (dar fără oraşul Gdansk), ţinuturile Malbork, Chełmno, (fără oraşul Torun) şi unele districte din Polonia Mare. Austria ă ocupat Zator şi Oświęcim, o parte a Poloniei Mici cu părţi ale ţinuturilor Cracovia şi Sandomir şi o mare parte din Rutenia, cu alte cuvinte, toată Gaqliţia, (dar fără oraşul Cracovia). Polonia a pierdut astfel 30% din teritoriu, (aproximativ 1.253.554 km2) şi cam patru milioane de locuitori. Cea mai mare parte a teritoriului şi a populaţia a revenit Austriei.
După ce au ocupat teritoriile menţionate mai sus, cele trei puteri au cerut regelui şi Seimului să fie de acord cu raptul teritorial. Regele a apelat la naţiunile Europei Occidentale pentru ajutor şi a tergiversat convocarea Seimului. Cum nu se vedea nici un sprijin de nicăieri şi când armatele celor trei ţări agresoare au ocupat Varşovia, impunând prin forţa armelor convocarea Seimului, a dispărut orice posibilitate de a alege vreo alternativă. Senatorii care s-au opus cedărilor teritoriale au fost arestaţi de repreezentanţii ţarinei, şi au fost exilaţi în Siberia. Adunările locale au refuzat să trimită delegaţi în Seim. După multe încercări, au fost aduşi în Seim mai puţin de jumate din numărul obişnuit de reprezentanţi. Sesiunea acetui for conducător a fost prezidată de Cavalerul Ordinului de Malta Adam Lodzia Poninski, un cartofor notoriu. Pentru a împiedica dizolvarea Seimului şi pentru a favoriza ocupanţii, Adam Lodzia Poninski a luat măsura transformării lui dintr-un Seim obişnuit în Seim al Confederaţiei, unde se folosea aprobarea prin majoritate simplă. În ciuda eforturilor dramatice făcute de Tadeusz Rejtan, Samuel Korsak şi alţii pentru a împiedica legigerarea dezmambrării, ţelul trădătorilor a fost atind prin complicitatea lui Michael Radziwill şi a episcopilor Mlodzieyowski, Massalski, şi Ostrowski, oameni care ocupau funcţii importante în stat. Seimul a ales un comitet format din 40 de persoane care să se ocupe de toate problemele. Pe 18 septembrie 1773, comitetul a semnat în mod formal tratatul de cedare, ceea ce a dus la renunţârea oricăror pretenţii ale Poloniei asupra teritoriilor ocupate.
[modifică] A doua împărţire
Adoptaterea de către Uniunea Polono-Lituaniană a celei de-a doua Constituţii moderne din lume, aşa-numita Constituţia din Mai a Poloniei, a dus la acţiuni agresive ale vecinilor ţării, care erau îngrijoraţi de posibilitatea unei renaşteri naţionale. În războiul de apărare a Constuţiei, magnaţii pro-ruşi, (Confederaţia de la Targowica, având sprijinul tacit al Austriei, au luptat împotriva forţelor poloneze apărătoare al Constituţiei. Forţele pro-constituţionale, trădate de austrieci, au fost înfrânte, deschizându-se astfel calera pentru a doua şi a treia împărţire, ceea ce va duce în final la dispariţia de pe harta politică a lumii a Poloniei.
- Vezi şi Revolta lui Kosciuszko
[modifică] A treia împărţire
Articol principal: Istoria Poloniei (1795-1914)
Partea Rusiei includea 120.000 km² şi 1,2 milioane de oameni, (inclusiv oraşul Vilnius), Prusian a căpătat 55.000 km² şi un milion de oameni, plus oraşul Varşovia, iar Austrian a ocupat 47.000 km² cu 1,2 million, plus oraşele Lublin aşin Cracovia.
[modifică] Vezi de asemenea
- Marea emigrare
- Hotel Lambert