Argumentul ontologic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori. Este o încercare de a se ajunge la ideea existenţei lui Dumnezeu, prin analiza conceptuală, pornind de la conceptul lui Dumnezeu ca fiinţă perfectă.

Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dată de Sf.Anselm în Proslogion cap. II. După ce Descartes dă o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza şi de Leibniz. În evul mediu, argumentul a fost respins de Toma d'Aquino iar mai târziu, a fost criticat de Hume şi de Kant.

Cuprins

[modifică] Argumentul lui Anselm

  1. Dumnezeu este fiinţa decât care altceva mai mare nu poate fi conceput (id quo nihil maius cogitari possit).
  2. Acea fiinţă decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există.
  3. Dumnezeu există.

La contraargumentul formulat de Gaunilon, un călugăr din mănăstirea Marmontiers, Anselm subliniază că argumentul său nu se poate aplica oricărei idei generale, ci numai conceptului de Dumnezeu.

Filosofii disting două versiuni ale argumentului lui Anselm.
Prima variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare fiinţă care poate fi concepută.
  2. Dar dacă Dumnezeu ar exista doar în intelect, atunci ar putea exista o fiinţă care să fie şi concepută (să existe în intelect) şi să existe şi în realitate.
  3. Acea fiinţă ar fi mai mare decât una care există doar în intelect.
  4. Prin urmare, Dumnezeu trebuie să existe şi în realitate.

Cea de-a doua variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare fiinţă posibilă.
  2. A fi o fiinţă necesară este mai mult decât a fi o fiinţă doar contingentă.
  3. Dacă Dumnezeu ar exista doar ca o fiinţă posibilă, despre care să ne putem imagina că nu există, atunci ar putea fi concepută o fiinţă mai mare, care nu poate fi concepută ca neexistând.
  4. Acea fiinţă ar fi atunci mai mare decât Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
  5. Deci Dumnezeu este o fiinţă necesară.

[modifică] Descartes

În Discurs asupra metodei, Descartes reformulează varianta lui Anselm:

  1. Dumnezeu este fiinţa perfectă.
  2. Fiinţa perfectă există.

Descartes consideră că singura dovadă care ajunge la fiinţa perfectă este aceea care caută cauza ideii de fiinţă perfectă pe care o avem în mintea noastră, deoarece cauza unei reprezentări a perfecţiunii şi infinităţii nu poate fi decît o fiinţă perfectă şi infinită. În plus, în acest caz special, regresia cauzală infinită este imposibilă, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioară tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: „...percepţia infinitului este, întrucâtva, anterioară în mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu e anterioară celei de mine” (Meditaţii III).

Cu toate că Descartes afirmă necesitatea cunoaşterii prealabile a esenţei unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existenţei lui, totuşi, acest principiu nu se aplică riguros decât în cazul demonstraţiei existenţei lucrurilor materiale. În rest, atât în ceea ce priveşte existenţa eului („Eu sunt, eu exist”), cât şi în cazul lui Dumnezeu („Dumnezeu există”), atât esenţa, cât şi existenţa sunt rezolvate în paralel, prin acelaşi proces care, pe de-o parte, vizează precizarea ideii înnăscute, iar pe de altă parte, se constituie într-o dovadă a existenţei (mele, ca substanţă cugetătoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiinţă perfectă şi infinită).

[modifică] Critica lui Kant

Spre deosebire de predecesorii săi, care se concentraseră pe problema dacă fiinţa perfectă trebuie mai degrabă să existe decât să nu existe, Kant susţine că existenţa nu este un predicat (v. Critica raţiunii pure). După Kant, atunci când se spune "Dumnezeu este atotputernic", se pune în relaţie conceptul de Dumnezeu cu predicatul atotputerniciei. Atunci cînd se spune "Dumnezeu există" nu se pune conceptul de Dumnezeu în relaţie cu un predicat. Avem, prin urmare, propoziţiile:

  1. Dumnezeu este atotputernic.
  2. Dumnezeu este.

În prima propoziţie, Kant susţine că sunt două concepte, Dumnezeu şi atotputernicia, iar cuvântul este nu este un predicat ci numai ceea ce pune predicatul în relaţie cu subiectul. În propoziţia 2, rolul lui este este tot relaţional, numai că nu este clară relaţia pe care o exprimă. Kant spune că relaţia în cauză este cea dintre conceptul de Dumnezeu şi subiectul (Dumnezeu cu toate predicatele lui).

Exemplul dat de Kant ilustrează punctul său de vedere:

O sută de taleri reali nu conţin nimic mai mult decît o sută de taleri posibili... Dar la averea mea, o sută de taleri reali înseamnă mai mult decât simplul concept despre o sută de taleri (adică a posibilităţii lor) Critica raţiunii pure

[modifică] Plantinga

Filosoful american, Alvin Plantinga, în cartea sa, Natura necesităţii, propune o reconstrucţie a argumentului anselmian:

  1. E posibil să concepem o fiinţă care are mărime maximală şi perfecţiune maximă.
  2. Dar a avea mărime maximală înseamnă a avea proprietatea de a exista în orice lume posibilă.
  3. Lumea actuală este una dintre lumile posibile.
  4. Deci acea fiinţă (Dumnezeu) există în lumea noastră.

Primele două teze din reconstrucţia lui Plantinga au fost controversate. Plantinga demonstrează că proprietatea de a avea mărime maximă este o esenţă, pleacând de la presupunerea că există două obiecte x şi y de mărime maximă; pentru că x are mărime maximă, nu este posibil să existe o fiinţă mai mare decât x, dar fiindcă şi y are mărime maximă, y e mai mare decât orice obiect, deci şi decât x, ceea ce duce la contradicţie.

[modifică] Contemporanii

Astăzi, puţini filosofi mai acceptă argumentul, majoritatea raportandu-se critic la el. În România, o încercare de a reformula argumentul ontologic a propus Adrian Miroiu, în Metafizica lumilor posibile şi existenţa lui Dumnezeu.

[modifică] Bibliografie

  • Adrian Miroiu, Argumentul ontologic, ed. All, 2001
  • Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, ed. Humanitas

[modifică] Legături externe