Evacuarea Prusiei Răsăritene
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Evacuarea Prusiei Răsăritene se referă la evacuarea populaţiei de etnie germană din din zona mai înainte amintită şi din alte ţinuturi ale Prusiei în 1944 şi1945.
Evacuarea a început sub ameninţarea ofensivei sovietice. ea a fost completată conform deciziilor luate la Potsdam în legătură cu expulzarea germanilor din afara teritoriilor Germaniei postbelice.
Cuprins |
[modifică] Propaganda germană
Armata Uniunii Sovietice a declanşat ofensiva în Prusia Răsăriteană în octombrie 1944, dar după două săptămâni a fost întreruptă temporar. Sovieticii de sub comanda lui Ivan Cerniakovski au reluat ofensiva pe 13 ianuarie 1945. Acest atac a fost încununat de succes. [1] După aceea, Ministerul German al Propagandei a raportat comiterea unor crime de război în satele est-prusiene, în particular în Nemmersdorf (azi Maiakovskoe din regiunea Kaliningrad) şi Gołdap. Conform spuselor propagandiştilor nazişti, locuitorii acestor sate au fost ucişi. Acest lucru era doar parţial adevărat, soldaţii sovietici ucigând 23 de locuitori din Nemmersdorf, în vreme ce alţi câţiva au scăpat. Cum efortul de război german făcuse ca majoritatea bărbaţilor din zonă să fie mobilizată în armată, voctimele atrocităţilor au fost în peincipal bătrâni, femei şi copii. După retragerea sovieticilor din zonă, autorităţile germane au trimis echipe cinematografice în zonă pentru filmarea unor documentare şi au invitat observatori consideraţi neutri ca martori. Un documentar a fost produs de aceste echipe de filmare şi a fost prezentat în cimematografele din Prusia Răsăriteană, intenţia autorităţilor fiind aceea de a întări dorinţa de luptă a civililor şi militarilor împotriva sovieticilor.
Propaganda cu privire la crimele de la Nemmersdorf a avut două efecte, niciunul dorit de autorităţile naziste. În conformitate cu afirmaţiile contesei Marion Doenhoff, numeroşi est-prusieni erau deja foarte neîncrezători în propaganda nazisă şi erau au crezut că imaginile din film nu sunt decât aranjamente de studio, iar că evenimentele descrise nici nu s-ar fi întâmplat. Pentru restul celor care au crezut în veridicitatea faptelor, efectul a fost contrar celui scontat, ei intrând în panică.
In ianuarie 1945, refugiaţii germani au fugit din faţa avansării unităţilor Armatei Roşii în coloane care se târau prin zăpadă la −25°C, sub focul aviaţiei sovietice. Numărul celor care au pierit din rândurile refugiaţilor (morţi de frig, foame, boli sau ucişi în timpul atacurilor armate) este greu de estimat.
[modifică] Propaganda şi răzbunarea sovietice
Încă de pe vremurile Imperiului Rus, "Prusia" era asociată cu militarismul. În Uniunea Sovietică "militarismul şi reacţiunea prusace" erau prezentate drept principalele cauze ale izbucnirii primului război mondial. Propaganda sovietică considera că responsabilitatea declanşării celui de-al doilea război mondial era tot a "militarismului prusac". .
Numeroşi soldaţi sovietici pierduseră membrii ai familiei sau prieteni în timpul războiului, (conform estimărilor oficiale sovietice este vorba de aproximativ 17 milioane de civili), ei se simţeau că răzbunarea este o acţiune îndreptăţită. Mai multe cazuri prezentate în faţa tribunalelor militare sovietice au tratat cazuri de ucidere a prizonierilor de război germani. În momentul în care trupele sovietice au intrat în Prusia Răsăriteană, au fost eliberaţi numeroşi Ostarbeiter – ("muncitori răsăriteani" care prestau muncă de robi), iar atunci când s-a aflat de suferinţele acestora, atitudinea soldaţilor Armatei Roşii faţa de populaţia prusacă s-a înrăutăţit.
În timp ce anumiţi istorici consideră satul Nemmersdorf un simbol al crimelor de război ale Armatei Roşii în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, există critici care afirmă că este vorba de fapt de o acţiune propagandistică menită să schimbe percepţia asupra crimelor de război naziste, prin punerea semnului de egalitate între acţiunile reprobabile ale Armatei Roşii şi cele ale Wehrmachtului.
Există autori sovietici care şi-au manifestat dezaprobarea pentru acţiunile răzabunătoarea ale sodaţilor sovietici. Lev Kopelev, care a luat parte la luptele din Prusia Răsăriteană, a criticat cu asprime atrocităţile împotriva populaţiei civile germane şi a fost arestat în 1945, condamnat la o pedeapsă de zece ani de muncă în Gulag pentru "nutrirea de sentimente umanitare burgheze" şi "compasiune pentru inamic". Alexandr Soljeniţîn, care a luat şi el parte la luptele din Prusia Răsăriteană din 1945, a fost arestat pentru criticile la adresa lui Stalin puse pe hârtie în scrisorile către un prieten. Şi el a fost condamnat la zece ani de muncă în Gulag.
[modifică] Soarta copiilor-lupi
Când Armata Roşie a cucerit Prusia Răsăriteană, mii de copii germani au rămas în urma coloanelor de refugiaţi, lipsiţi de sprijinul părinţilor morţi de foame sau în timpul luptelor. Copii au format bande care au încercat să părăsească Prusia Răsăriteană. Multi dintre ei au ajuns în Lituania unde au fost adoptaţi de localnici, sau au fost puşi la muncă în fermele locale. Eu au fost numiţi "Wolfskinder" ("copii-lup") datorită modului în care au fost nevoiţi să supravieţuiască în păduri. De cele mai multe ori, identitatea adevărată a acestor copii a trebuit să fie ascunsă de autorităţile sovietice. Doar la sfârşitul secolului trecut, foştii copii-lupi au avut curajul să-şi dezvăluie adevărata identitate.
[modifică] Evacuarea
Istoricul militar Antony Beevor a scris în cartea sa Berlin, the Downfall :
- Martin Bormann, Reichsleiterul Partidului Naţional Socialist, ai cărui Gauleiteri au întârziat în cele mai multe cazuri evacuarea femeilor şi copiilor până când a fost prea târziu, nu i-a menţionat niciodată în jurnalul său intim pe cei care fugeau panicaţi din regiunile răsăritene. Incompetenţa cu care ei (Gaulaiterii) au tratat criza refugiaţilor este cutremurătoare, deşi în cazul ierarhiei naziste este deseori greu de spus unde se sfârşea iresponsabilitatea şi unde începe lipsa de omenie.[2]
[modifică] Königsberg
La sfârşitul lunii ianuarie 1945, Fontul al III-lea Bielorus încercuise terestru Königsberg, tăind drumurile spre portul Pillau, şi prinsese în capcană Armata a III-a Panzer şi aproximativ 200.000 de civili din oraş. Rezervele de hrană ale populaţiei erau aşa de reduse, încât civilii aveau de ales între trei alternative: să stea în oraş şi să sufere de foame, (raţiile de pâine scăzuseră până la 180 g pe zi), să încerce să traverseze linia frontului şi să ajungă la mila sovieticilor, sau să încerce să traverseze podul de ghiaţă spre portul Pillau în speranţa că vor găsi un vapor care să-i evacueze spre Germania. Sute de oameni au ales să traverseze linia frontului, iar cam 2.000 de femei şi copii pe zi au ales să traverseze pe jos podul de ghiaţă. Erich Koch, Gauleiterul Königsbergului, după reîntoarcerea dintr-o vizită la Berlin, a ales să rămână într-o relativă siguranţă la Pillau, de unde a organizat evacuarea, în loc să se reîntoarcă în Königsberg. Primii vapor cu evacuaţi, 1.800 de civili şi 1.200 de răniţi, a ajuns în siguranţă în Germania pe 29 ianuarie. Pe 19 ianuarie, Armata a III-a Panzer şi Armata a IV-a au atacat din Königsberg pe direcţia portului Pillau şi au reuşit să deschidă un coridor între cele două oraşe. Eforturile pentru evacuarea civililor şi răniţilor s-au înzecit. După scufundarea vaporului Wilhelm Gustloff, mulţi civili au început să se teamă de traversarea pe mare. Această teamă a crescut şi mai mult când nava spital General von Steuben a fost torpilat şi scufundat pe 12 februarie cu 2.680 de răniţi la bord, majoritatea cărora s-au înecat. Koch a părăsit zona pe 7 februarie pentru a se îndrepta către Berlin ca să discute cu Hitler. Atacul final sovietic pentru cucerirea Königsberg a început pe 2 aprilie. Bombardamentele de aeriene şi de artilerie au fost extrem de puternice. Culoarul către portul Pillau a fost întrerupt din nou, numeroşi dintre civilii rămaşi în oraş au murit în timpul atacurilor. Pe 9 aprilie, garnizoana germană s-a predat. Ce a urmat este descris de istoricul militar Beevor: "violurile femeilor şi copiilor au fost de neoprit în oraşul ruinat"[3]
[modifică] Vedeţi şi:
- Strămutarea germanilor după al doilea război mondial
- Federaţia expatriaţilor
- Landsmannschaft Ostpreussen
[modifică] Bibliografie
- Beevor, Antony (2002). “capitolele 1-8”, Berlin: The Downfall 1945. Penguin Books. ISBN 0-670-88695-5.
- William I. Hitchcock, The Struggle for Europe: The Turbulent History of a Divided Continent 1945-2002, 2003, ISBN 0-385-49798-9
- Elizabeth B. Walter, Barefoot in the Rubble, 1997, ISBN 0-9657793-0-0
- Alfred-Maurice de Zayas A Terrible Revenge: The Ethnic Cleansing of the East European Germans, 1944-1950, 1994, ISBN 0-312-12159-8
[modifică] Resurse internet
[modifică] Note
- ↑ Christopher Duffy, Red storm on the Reich: The Soviet March on Germany, 1945 Routledge 1991 ISBN 0-415-22829-8
- ↑ Beevor pag. 75
- ↑ Beevor pag. 50,75,88,93, Vilorile în masă 118