Stihar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Stihar, în riturile creştine, veşmânt liturgic purtat în principiu de către creştini în timpul slubei în care primesc tainele de iniţiere creştină, iar în mod uzual de toţi clericii, îndeosebi la liturghie.

[modifică] Terminologie

Cuvântul românesc vine de la denumirea grecească στοιχάριον (stoixhárion), de la στείχω (stéixho = “a pune în rând”). În limba latină se cheamă «alba», datorită nuanţei acestui veşmânt liturgic.

În limba română, în limbajul uzual, cuvântul “stihar” se foloseşte, prin extensiune, de asemenea pentru a vorbi de dalmatică.

[modifică] Folosinţă

Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, catehumenii veneau pentru botez îmbrăcaţi în hainele obişnuite, iar după botez erau îmbrăcaţi cu stiharul, simbol al curăţiei, şi simbol al lui Iisus înviat. Mai târziu, chiar în iconografie, Iisus va fi reprezentat în stihar, în scenele schimbării la faţă şi învierii. neofiţii – noii botezaţi – veneau la biserică timp de o săptămână după botez, îmbrăcaţi în stihar.

Începând cu secolul IV, clericii vor purta stiharul ca haină în viaţa de toate zilele, pentru a fi recunoscuţi de către laici, urmând ca treptat să fie rezervat folosinţei în cult, până în ziua de astăzi. Stiharul este veşmântul peste care se îmbracă celelalte.

Ritul armean, fiind pneumatocentric, va înlocui, pentru diacon şi pentru clericii inferiori, stiharul alb cu dalmatica roşie, simbol al Duhului Sfânt. De aici se vor inspira bizantinii, introduind dalmatica de orice culoare. Latinii vor păstra şi stiharul alb, căreia vor adăuga dalmatica bizantină colorată, pentru arhidiaconi, păstrând stiharul intact pentru toţi ceilalţi clerici.

Slavii au mers mai departe, colorând chiar stiharul preoţesc, dar această folosinţă rămâne străină tuturor celorlalte rituri.

Un număr însemnat de comunităţi occidentale conferă stiharul chiar şi membrilor unui cor bisericesc.

[modifică] Bibliografie

  • RPE Mercenier (ed.), La Prière des Églises de rite byzantin, Tom I: L’Office divin, la liturgie, les sacrements, Monastère de Chevetogne (Belgique), 1937.
  • Divines Liturgies de Saint Jean Chrysostome & de Saint Basile de Césarée, Monastère de la Théotokos, Villebazy, 2002.