Jazz
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jazz-ul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având provenienţa în melodiile populaţiei de culoare, urmaşă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special tonalităţi de blues şi ragtime, la care se adaugă şi elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate ritmuri ale muzicii latino-americane. Jazz-ul este considerat prima şi, până acum, unica formă de manifestare artistică din istoria culturii care s-a dezvoltat în Lumea Nouă.
Deşi de dată relativ recentă, originea şi semnificaţia iniţială a cuvântului "jazz" (la început pronunţat jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia "chasse-beau", o figură de dans din Luisiana, cândva colonie franceză. Alţii cred că ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New Orleans, în ortografie americană "Jazz-Bel". În jargonul populaţiei locale cuvintele jasm sau gism înseamnă rapiditate şi energie, au însă şi o semnificaţie erotică. În 1917, formaţia Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la "New York Columbus Circle", şi cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, deşi apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un deosebit ecou.
Cuprins |
[modifică] Elementele caracteristice ale Jazz-ului
O definiţie care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazz-ului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilurile şi pentru toţi muzicienii, nu este posibilă. În istoria sa de peste o sută de ani, jazz-ul a suferit numeroase transformări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificaţii diferite, încât este greu de spus, ce este "tipic" pentru jazz. Se pot menţiona totuşi câteva elemente:
- Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradiţională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate şi mai puţin pe frumuseţea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate şi eruptive, vocea omenească este plângătoare sau ţipătoare şi acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic, într-o frazare caracteristică. Se vorbeşte de "Hot-Intonation". Tonalitatea este însă diferită la diverşi interpreţi: voluminoasă şi erotică la saxofonistul Coleman Hawkins, elegantă la clarinetistul Benny Goodmann, tristă până la disperare la trompetistul Miles Davis, triumfală la Louis Armstrong, plină de strălucire la Dizzy Gillespie.
- Improvizaţia este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început se cânta fără note, interpreţii improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formaţii (combos), fiecare având propriul stil de improvizaţie, uşor de recunoscut. Muzica este dezvoltată şi interpretată de diferite personalităţi, compoziţia şi execuţia se contopesc. Improvizaţia este în mod normal însoţită de repetarea schemei unui acord.
- Ritmul însoţeşte totdeauna execuţia muzicii de jazz, jazz-ul este o muzică "sincopată". Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei şi frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuţie. Orchestrele sunt împărţite între o "Melody Section" (trompetă, clarinet, saxofon) şi o "Rhythm Section" (bass, baterie, chitară, pian). Dar şi instrumentele din "sectorul melodic" emit sunete sincopate. Între ritm şi melodie se crează o stare de tensiune, alteori însă se contopesc într-un flux continu, de nedespărţit, ca în stilul "Free jazz".
- Blues, aparţinând folclorului afro-american, caracterizat de o formulă armonică constantă şi de un ritm în patru timpi, este o componentă esenţială a muzicii de jazz, care îi conferă o anumită dispoziţie, atât în formele lente, cât şi în cele mai repezi.
[modifică] Istoric
[modifică] Origini
Jazz-ul îşi are originea în amestecul diverselor tradiţii muzicale ale sclavilor negri proveniţi din Africa. Din tradiţia africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntăreţului un spaţiu larg de execuţie şi libertate de improvizare, cu o schemă "Întrebare şi răspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazz-ului sunt constituite de cântecele rurale ale culegătorilor de bumbac, în stil blues, cântecele de leagăn şi cele religioase (negro spirituals, apoi gospel songs). La acestea s-au adăugat şi elemente ale muzicii europene (marşuri, imnuri, muzică populară), mai ale unele armonii şi acorduri, ca principii de organizare a unor anumite forme muzicale.
[modifică] Evoluţia stilurilor în muzica de jazz
Istoria jazz-ului se confundă cu evoluţia stilurilor în decursul anilor, care formează un lanţ logic continu, în care fiecare stil constituie o verigă obligatorie, ce nu poate fi înlăturată fără a compromite întreaga înţelegere a jazz-ului. Se spune în mod curent că jazz-ul a luat fiinţă în New Orleans în jurul anului 1900, deşi o muzică asemănătoare era executată în acel timp şi în Kansas City, St. Louis sau Memphis. Însă înaintea stilului "New Orleans" exista deja "Ragtime"-ul.
[modifică] Ragtime
Această formă de muzică, Ragtime, a apărut în Sedalia, statul Missouri. Fiind în primul rând o muzică compusă pentru pian, îi lipseşte elementul principal al jazz-ului, şi anume improvizaţia, în schimb este puternic ritmată. Acest tip de muzică era foarte iubit de muncitorii constructori ai căilor ferate şi era executată în "saloons" la pianuri hodorogite de muzicanţi profesionişti sau diletanţi. A căpătat un impuls din partea unor compozitori şi pianişti talentaţi, cum a fost Scott Joplin. Elemente din ragtime, în special ritmul, au fost preluate mai târziu de reprezentanţi ai jazz-ului.
[modifică] Stilul "New Orleans"
Oraşul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, era la începutul secolului al XX-lea un amestec de diverse populaţii şi rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmaşi ai sclavilor de pe plantaţiile de bumbac, creoli. Oraşul a devenit centrul în care s-a cristalizat un stil muzical practicat în toate localităţile din bazinul fluviului, constând dintr-un amestec de Worksongs, Spirituals şi Blues. Ca instrumente melodice se foloseau trompeta, clarinetul şi trombonul, cărora li se opuneau instrumentele ritmice, bassul, bateria, banjo, eventual pianul. Existau grupuri de creoli, mai cultivaţi, şi de afro-americani, mai apropiaţi de formele primitive ale muzicii. Aici a apărut pentru prima dată forma hot de interpretare, în care instrumentul mai mlt vorbeşte, decât sună.
[modifică] Stilul "Dixieland"
Către anul 1910 au apărut şi formaţii de muzicieni albi, cum a fost orchestra lui "Papa" Jack Laine sau "Original Dixieland Jazz Band", care executau o muzică mai lină, mai puţin expresivă, în schimb tehnic mai versată. Aceast fel de interpretare al muzicienilor albi a fost numit stil "Dixieland", spre deosebire de stilul "New Orleans" al muzicienilor de culoare, cu toate că în realitate graniţele între cele două stiluri nu sunt nici pe departe aşa de stricte, mai ales că după un timp s-au format şi orchestre mixte, "New Orleans Rhythm Kings" şi "Creole Jazz Band", sub conducerea cornetistului King Oliver. Acestui grup aparţinea ca trompetist secund Louis Armstrong, care avea să joace un rol determinant în dezvoltarea jazz-ului.
[modifică] Stilul "Chicago"
În timpul primului război mondial, centrul muzicii de jazz a devenit oraşul Chicago de pe lacul Michigan, unde veniseră mulţi muzicanţi din New Orleans, alungaţi de condiţiile nefavorabile ale unui port militar, printre aceştia King Oliver, Louis Satchmo Armstrong cu formaţiile Hot Five şi Hot Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Ceea ce se înţelege astăzi ca "Stil New Orleans" nu este jazz-ul arhaic de la început, când nu existau înregistrări pe discuri, ci muzica executată în Chicago în jurul anului 1920 de către muzicanţii proveniţi din New Orleans. Aici se dezvoltă în mod deosebit stilul Blues, reprezentat de renumita cântăreaţă Bessie Smith. În "Stilul Chicago" predomină rolul solistului improvizator şi saxofonul devine tot mai mult folosit. Cornetistul Bix Beiderbecke a întruchipat în mod deosebit stilul dezvoltat în Chicago. În formaţiile lui Louis Armstrong componenţii improvizau în acelaşi timp, dintre aceştia se detaşa însă sunetul trompetei lui Satchmo, capabil să creeze variaţii infinite pornind de la aceiaşi temă. Armstrong a exercitat o influenţă considerabilă şi asupra cântăreţilor de jazz, nu atât prin felul cum interpreta textele melodiilor, cât prin forma denumită Scat, o succesiune de vocale şi silabe care imitau sunetul unui instrument. Alţi muzicanţi importanţi din această perioadă sunt Jack Teagarden (trombon), Eddie Condon (banjo), Gene Krupa (baterie). Mulţi s-au mutat mai târziu la New York, care în anii succesivi avea să devină centrul muzicii de jazz.
[modifică] Stilul "Swing"
Cuvântul "swing" este folosit în două sensuri. Pe de o parte indică un element ritmic, din care se obţine o tensiune caracteristică jazz-ului, pe de altă parte desenează stilul de jazz al anilor treizeci, cu apariţia marilor orchestre (Big Bands), în frunte cu cea a clarinetistului Benny Goodman, "The King of Jazz". Benny Goodmann a inclus în orchestra sa şi muzicanţi de culoare, ca pianistul Teddy Wilson, vibrafonistul Lionel Hampton, chitaristul Charlie Christian, împotriva principiilor segregaţiei rasiale. Altă mare orchestră era aceea a lui Fletcher Henderson, care reunea acordurile orchestrei cu strălucirea improvizaţiilor individuale.
Pianistul Duke Ellington a pus bazele orchestrei sale în această perioadă, pe care a condus-o până în anul morţii sale, în 1974. Duke Ellington compunea bucăţile din repertoriul propriu, cu o durată de la câteva minute (Sollitude, Sophisticated Lady), până la aproape o oră (Black, Brown and Beige). În Kansas City a apărut orchestra pianstului Count Basie, caracterizată printr-o interacţiune ritmică a diferitelor secţiuni, alternând cu improvizările libere ale soliştilor, ca saxofonistul tenor Lester Young.Anii treizeci au reprezentat în acelaşi timp epoca marilor solişti, saxofoniştii Coleman Hawkins şi Johnny Horges, bateristul Gene Krupa, trompetistul Rex Stewart, pianistul Teddy Wilson şi mulţi alţii. Cântăreţe de jazz vestite din această epocă au fost Ivie Anderson, Billie Holliday şi Ella Fitzgerald.
[modifică] Revoluţia "Bebop"
În anii patruzeci, numeroşi muzicieni din orchestrele de jazz au început să se elibereze de cadrul conservativ al orchestrei şi de stilul swing şi, reuniţi în grupuri mici, lăsau frâu liber vituozităţii pe ritmuri foarte susţinute. Aşa s-a născut stilul "Bebop", care marchează o evoluţie importantă axată pe abilitatea tehnică a interpreţilor şi pe complexitatea ritmică şi armonică, datorat în primul rând pianistului Thelonius Monk, saxofonistului Charlie Bird Parker şi trompetistului Dizzy Gillespie.
Acest stil a însemnat o schimbare radicală în jazz: din muzică dancing a devenit o artă intelectuală de prim rang, fără concesii făcute marelui public. Alte personalităţi ale stilului Bepob au fost trompetistul Fats Navarro şi cântăreaţa Sarah Vaughan.
[modifică] Stilurile "Cool Jazz" şi "Hard Bop"
Unul din experimentele făcute cu muzica de jazz de inspiraţie clasică, făcute către sfârşitul anilor patruzeci, îl constituie înregistrările făcute de o grupă de instrumentişti în frunte cu trompetistul Miles Davis, care făcuse parte din grupul din jurul lui Charlie Parker. Se caută o revenire la o muzică mai liniştită şi mai accesibilă, totuşi destul de complexă. Este ceea ce s-a numit "Cool Jazz", caracterizat prin arcuri melodice relaxate, cu mai puţin vibrato şi rol redus al percuţiei. Acest stil se extinde şi pe coasta de vest (West Coast Jazz) a Americii. Datorită saxofonistului Stan Getz, pătrunde influenţa muzicii sudamericane în stilul Cool. Un alt interpret de seamă în acest stil este saxofonistul bariton Gerry Mulligan.
O parte a muzicienilor de pe coasta de est, în special în New York, reuniţi în jurul trompetistului Clifford Brown şi a saxofonistului Sonny Rollins, continuă totuşi stilul lui Charlie Parker, într-o formă mai aprinsă şi agitată, denumită "Hard Bop".
[modifică] "Modal Jazz" şi "Free Jazz"
În 1955, Miles Davis împreună cu saxofonistul John Coltrane şi alţi instrumentişti formează un quintet, ale cărui performanţe sunt caracterizate printr-un stil colorat, bogat în expresie şi sensibilitate, cu tempo variat şi diversitate a ideilor melodice. Împreună înregistrează albumul Kind of Blue, o etapă importantă în evoluţia jazz-ului. La acest grup se asociază şi pianistul Bill Evans. Împreună compun o serie de bucăţi într-o tonalitate unică, cu aceleaşi acorduri şi modalităţi armonice (de unde denumirea de Modal Jazz), care dau soliştilor un deosebit grad de libertate în improvizaţie.
Cam în acelaşi timp, o dată cu dezvoltarea stilului de "Free Jazz", se rupe complet cu tradiţia jazz-ului clasic. Deşi legile armoniei, ale melodiei şi ritmului îşi pierd semnificaţia iniţială şi fiecare mod al legăturilor sonore este permis, rezultă o muzică surprinzător de logică şi consecventă. Unul din reprezentanţii cei mai importanţi ai acestui stil este Ornette Coleman, ale cărui improvizaţii, adesea atonale, fără nicio schemă de acord, şochează la început pe mulţi critici, în timp ce alţii recunosc în dorinţa de experimentare, seriozitatea şi deosebitul simţ al formei. Printre pionerii acestui stil se numără şi bassistul Charles Mingus, pianistul Cecil Taylor şi saxofonistul Archie Shepp, la care se ataşează şi John Coltrane, a cărui muzică are trăsături religioase, de o frumuseţe unică şi o intensă forţă de expresie până la orgie.
[modifică] Ultimile decenii ale secolului al XX-lea
Apariţia "rock-and-roll"-lui, cu mare priză la tineret, nu a lăsat indiferenţi nici pe reprezentanţii jazz-lui. Acelaşi Miles Davis, deschis la orice inovaţie, inaugurează o formă hibridă intitulată "jazz-rock fusion" cu albumul său In a Silent Way, în care se folosesc şi instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai stilului "Jazz-Rock" sunt de menţionat Herbie Hancock şi Chick Corea. Diversitatea stilistică nu a scăzut, noi curente se dezvoltă, recunoscându-se şi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţiile jazz-ului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray şi trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Alte curente sunt "Acid Swing", "Free Funk", "Worldmusic", "No Wave", "Punk Jazz".
[modifică] Jazz-ul în afara Statelor Unite
[modifică] Brazlia
- Stilul "Bossa Nova"
[modifică] Franţa
- Django Reinhardt, chitară
- Stéphane Grapelli, vioară
[modifică] Germania
- Peter Brötzmann
- Peter Kowald
- Alexander von Schlippenbach
- Joachim Kühn
[modifică] Jazz-ul în România
După ce în comunism mult timp jazz-ul era considerat o manifestare decadentă a imperialismului american, începând cu anul 1990 cunoaşte un cerc larg de simpatizanţi şi interpreţi, grupaţi, de exemplu, în "Art Jazz Club". Compozitori şi interpreţi de jazz sunt:
- Aura Urziceanu
- Johnny Răducanu
- Romeo Cosma
- Garbis Dedian
- Eddie Neumann
- Florin Răducanu
- Nicolae Simion
- Christian Mihail Soleanu
- Harry Tavitian
- Mircea Tiberiu
- Liviu Butoi
[modifică] Influenţa jazz-ului în muzica clasică
- George Gershwin, cu Rapsody in Blue
- Béla Bartók, cu compoziţia Contrasts, scrisă pentru Benny Goodman
- Igor Stravinsky cu Ebony Concerto compus pentru "Woody Herman's Jazz-Band".
- Dmitri Şostacovici
- Darius Milhaud
[modifică] Cei mai importanţi reprezentanţi ai muzicii de jazz
- Louis Armstrong
- Bessie Smith
- Bix Beiderbecke
- Duke Ellington
- Coleman Hawkins
- Lester Young
- Charlie Parker
- Dizzy Gillespie
- Miles Davis
- John Coltrane
- Ornette Coleman
- John McLaughlin
- David Murray
- Wynton Marsalis
- Cab Calloway
[modifică] Mari orchestre de jazz (Big Bands)
- Fletcher Henderson
- Benny Goodman
- Artie Shaw
- Charlie Barnet
- Jimmie Lunceford
- Count Basie
- Duke Ellington
- Glenn Miller
- Woody Herman
- Earl Hines
- Dizzy Gillespie's Eckstine Big Band
- Gil Evans
- Charles Mingus
[modifică] Bibliografie
- Joachim E. Berendt: "Das Jazzbuch" - Von New Orleans bis in die achtziger Jahre, Wolfgang Krüger Verlag, 1991
(Edit.: J.-N. P.)