Calmîchia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Calmîchia (în limba rusă: Респу́блика Калмы́кия; în limba calmîcă: Хальмг Таңһч) este o republică a Federaţiei Ruse.

Republica Calmîchia
Республика Калмыки
Хальмг Таңһч    
Steagul Calmîchiei Stema Calmîchiei
Steagul Calmîchiei Stema Calmîchiei
Image:RussiaKalmykia.png
Capitala Elista
Suprafaţa

- totală
- % apă

Locul a 44-a

- 76.100 km²
- neglijabil

Populaţia

- Totală
- Densitate

Locul a 78-a

- estimat. 292.410 (2002)
- estimat. 3,8/km²

Statut politic Republică
District federal Districtul Federal Sudic
Regiune economică Povolzhye
Cadastru # 08
Limbi oficiale limba rusă, limba calmîcă
Preşedinte Kirsan Nikolaievici Iliumjinov
Vicepreşedinte Valeri Petrovici Bogdanov
Imn naţional

Cuprins

[modifică] Geografie

  • Suprafaţă: 76,100km².
  • Graniţe:
    • terestre interne: regiunea Volgograd (NV/N), regiunea Astrahan (N/NE/E), Daghestan (S), Stavropol Krai (SV), regiunea Rostov (V).
    • maritimă: Marea Caspică (SE).
  • cel mai înalt punct: ---.
  • lăţime maximă N->S: 448 km.
  • lăţime maximă E->V : 423 km.
  • înălţime medie: ---.

[modifică] Ora locală

Ora locală a Calmîchiiei este Ora Moscovei (MSK/MSD). Diferenţa faţă de UTC este de +0300 (MSK)/+0400 (MSD).

[modifică] Râuri

Principalele râuri sunt:

  • Kuma
  • Manici

[modifică] Lacuri

Calmîchia este aşezată pe tărmurile Mării Caspice. În general, sunt foarte puţine lacuri pe întinsul republicii. Cele mai mari lacuri sunt:

  • Lacul Manici-Gudilo
  • Sarpinskoie
  • Sostinskie
  • Ţagan-Hak

[modifică] Resurse naturale

Principalele resurse naturale ale republicii sunt: cărbunele, petrolul, şi gazele naturale.

[modifică] Clima

Calmîchia are un climat continental, cu veri foarte secetoase şi calde şi cu ierni friguroase şi cu puţină zăpadă.

  • temperatura medie în ianuarie: -7°C
  • temperatura medie în iukie: +24°C
  • precipitaţii medii anuiale: 170 mm (zona de răsărit) la 400 mm (partea vestică)

[modifică] Împărţire administrativă

Articol principal: Împărţirea administrativă a Calmîchiei

[modifică] Populaţia

Aşa cum rezultă din recensământul populaţiei din 2002, calmîcii formează 53,3% din populaţie cu 155.938 de persoane, urmaţi de etnicii ruşi cu 35,5%, (98.115 oameni), darghinii cu 2,49% (7.295), cecenii cu 2,04% (5.979), kazahii cu 1,71% (5.011), ucrainenii cu 0,86% (2.505), avarii cu 0,79% (2.305), germanii cu 0,56% (1.643), coreenii cu 0,36% (1.049) şi alte grupuri mai mici. În total sunt 97 de grupuri etnice trăitoare în republică.

  • Populaţia: 292.410 (2002)
    • Urbană: 129.539 (44.3%)
    • Rurală: 162.871 (55.7%)
    • Bărbaţi: 140,097 (47.9%)
    • Femei: 152.313 (52.1%)
  • Femei la 1000 bărbaţi: 1.087
  • Vârsta medie: 33,0 ani
    • În mediul urban: 32,0 ani
    • În mediul rural: 33,8 ani
    • Bărbaţi: 31.2 years
    • 'Femei: 34.7 years
  • Numărul de gospodării: 90.464 (cu 289.816 oameni)
    • În mediul urban: 40.885 (cu 128.564 oameni)
    • În mediul rural: 49.579 (cu 161.252 oameni)
  • Speranţa medie de viaţă:
    • Bărbaţi: 59,6 ani (depăşeşte media din Rusia – 59,0 ani)
    • Femei: 72,4 ani (depăşeşte media din Rusia – 72,2 ani)

[modifică] Istoria

Ceea ce deosebeşte Calmîchia de toţi vecinii săi este faptul că este singurul teritoriu budist din Europa. Ruşii au adoptat numele de calmîc de la tătari în secolul al XVI-lea, ei aflând mai târziu de numele oirad, care vine din limba mongolă. Este o greşeală des întâlnită considerarea calmîcilor ca fiind " mongoli apuseni". Calmîcii nu sunt de fapt mongoli. Cele două culturi îşi au propria lor istorie. Calmîcii, (nu mongolii) au stăpânit o zonă vastă cunoscută de europenii din vest ca Marea Tataria sau Imperiul Calmîc, zonă care se întindea de la Marele zid chinezesc la râul Don şi din Munţii Himalaia până în Siberia.

Stepele europene au fost tot timpul mult mai productive decât cele asiatice, deoarece ele aveau parte de mai multă umezeală dinspre Oceanul Atlantic. Acesta a fost motivul pentru care toate triburile nomade puternice din Asia Centrală au încercat să cucerească câmpiile europene. Maghiarii (calmîcii îi numesc Uugr) în secolul al VII-lea, tătarii (calmîcii îi numesc mangid) în secolul al XIII-lea şi calmîcii (calmîcii se numesc pe ei Dörvn Öörd—Cei Patru Aliaţi) în secolul al XVII-lea—cu toţii au fost atraşi de Europa datorită păşunilor ei bogate.

Astfel, şeful tribului torghuud, Khoo Örlög, a decis să se mute la vest la începutul secolului al XVII-lea şi asta datorită vreunei lupte interne generate de tribul hoşuud. Khoo Örlög nu era un refugiat. El i-a condus pe cei din tribul torghuud şi pe o parte din cei din tribul dörvuud. Cei din triburile hoşuud şi ölööd se alăturaseră lor cu aproximativ un secol în urmă. Calmîcii au atins stepele din sud-estul Europei în anul 1630. Aceste pământuri nu erau însă nelocuite. Ele erau ţinuturile a puternicei Hoarde a Nogailor. Dar sub presiunea războinicilor calmîci, nogaii au fugit în Crimeea şi în zona râului Kuban. Toţi ceilalţi nomazi ai stepelor europene au devenit vasalii Hanatului Calmîc.

Calmîcii nu s-au aşezat numai în jurul Astrahanului şi în delta râului Volga. Stăpânirea calmîcă s-a întins de la munţii Ural la râul Terek. Ei au continuat să menţină legături strânse cu calmîcii rămaşi în ţinuturile natale din Asia centrală. Aliindu-se cu Rusia, torghuudii au dezvoltat un stat înfloritor pe vremea domniei lui Ayuki Khan, care a primit titlul de Han de la al şaselea Dalai Lama.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, calmîcii au fost deziluzionaţi de amestecul în treburile lor a ruşilor. Hanul Ubashi, strănepotul hanului Ayuki, a decis ca poporul lui să se reîntoarcă în ţinuturile lor strămoşeşti. Din ordinul hanului, aproximativ 200.000 de oameni au început un marş fără precedent către Asia centrală. După aproape şapte luni, calmîcii au ajuns în sfârşit în faţa avanposturilor manciuriene de lângă lacul Balhaş. Zvonurile, conform cărora în urma acestei călătorii riscante numai un număr redus de calmîci ar fi ajuns la destinaţie, au fost create de propaganda rusescă.

O parte a calmîcilor nu au reuşit să traverseze fluviul Volga sau râurile din munţii Ural, ca să se alăture hanului în drumul de întoarcere către Asia. Această parte a calmîcilor au colaborat cu autorităţile ruseşti, mai întâi cele ţariste, iar mai apoi cele comuniste. Ei s-au sedentarizat treptat, ridicând case şi temple în locul iurtelor lor rotunde, uşor transportabile, acest proces durând chiar şi după victoria revoluţiei bolşevice.

Calmîchia a obţinut statutul de oblast autonom pe 4 noiembrie 1920 şi mai apoi pe cel de republică autonomă pe 22 octombrie 1935. În 1943, statutul de autonomie a fost revocat, ţinutul fiind trecut sub controlul direct al guvernului central.

Colectivizarea forţată a fost un dezastru social, economic şi cultural, o politică care nu se potrivea cu temperamentul calmîc şi cu terenurile aride, lipsite de vegetaţie. Pe durata celui de-al doilea război mondial, Stalin, având îndoieli cu privire la loialitatea lor, a ordonat deportarea făra vreun avertisment a întregului popor calmîc în Siberia. Calmîcii au fost încărcaţi în vagoane de marfă pentru vite în mijlocul iernii. Jumate din ei au murit în timpul transportului şi în anii de exil care au urmat, aceasta fiind o acţiune de epurare etnică necunoscută în restul lumii până în ziua de azi.

Datorită marii dispersări în toată Siberia, limba şi cultura lor a suferit un declin care poate fi ireversibil. Nikita Hruşciov le-a permis în cele din urmă să se reîntoarcă pe pământurile strămoşeşti, unde au găsit însă casele şi locurile de muncă ocupate de colonişti ruşi şi ucrainieni, care nu voiau să cedeze nimic din ce căpătaseră pe gratis. Pe 9 ianuarie 1957, Calmîchia a devenit din nou un oblast autonom şi de pe 29 iulie 1958 şi-a recăpătat statutul de republică autonomă în cadrul RSSFR.

În anii care au urmat, planificarea greşită în agricultură şi proiectele de sisteme de irigaţii prost concepute au dus de deşetificarea zonei. Au fost făcute şi investiţii industriale care nu şi-au dovedit eficienţa. După colapsul Uniunii Sovietice, economia s-a dezintegrat, cauzând probleme sociale şi depopularea zonelor rurale lipsite de resurse şi de oportunităţi.

După dizolvarea URSS, Calmîchia a păstrat statutul de republică autonomă în cadrul nou-formatei Federaţii Ruse. (31 martie 1992).

[modifică] Politica

Şeful guvernului calmîc este preşedintele. La putere din 1993 este preşedintele Kirsan Nikolaievici Iliumjinov.

[modifică] Economia

Calmîchia are un sector agricol în continuă dezvoltare. În republică există fabrici ale industriei alimentare şi exploatări ale petrolului şi gazelor naturale.

[modifică] Alte informaţii

În estul Kârgâzstanului există o mică comunitate calmîcă, în special în sate din regiunea Karakol. Aceştia sunt urmaşii celor care au rămas după ce majoritatea poporului s-a mutat către vest la începutul secolulului al XVI-lea. Limba şi cultura lor se pierd rapid datorită numărului mic de oameni şi a presiunilor de tot felul. Deşi unii dintre aceşti calmîci sunt azi musulmani, cei mai mulţi dintre ei, atât din fosta URSS cât şi din străinătate, au fost şi au rămas budişti tibetani/lamaişti, care-l recunosc pe Sfinţia Sa Dalai Lama ca liderul lor spiritual.

Există, de asemenea, o comunitate mică calmîcă în SUA, în statele Pennsylvania şi New Jersey. Ei sunt descendenţii celor care au emigrat prin Germania, Franţa şi Iugoslavia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Armata germană era deja în retragere când calmîcii care luptau în cadrul unităţilor naziste au ajuns în Europa de vest.

Ca urmare a zecilor de ani petrecuţi în vest, mulţi calmîci în vârstă vorbesc fluent limbile germană, franceza sau sârbo-croată în plus faţă de cele pe care le-au învăţat acasă: limba rusă şi cea materna, limba calmîcă.

În Belgrad, Serbia, există un templu budist calmîc iar, în zona în care s-au aşezat cei mai mulţi emigranţi în SUA, (Monmouth County – New Jersey), există mai multe temple şi, de asemenea mai există o mânăstire şi un centru cultural budist în Washington County, NJ.

[modifică] Legături externe


Subdiviziunile administrative al Rusiei Steagul Rusiei
Subiectele federale ale Rusiei
Republici Adîgeia | Altai | Başkortostan | Buriatia | Cabardino-Balcaria | Calmîchia | Carelia | Cecenia | Ciuvaşia | Daghestan | Iacuţia | Inguşetia | Hacasia | Komi | Karaciai-Cerkessia | Mari El | Mordovia | Osetia de Nord | Tatarstan | Tuva | Udmurtia
Regiuni Altai | Amur | Arhanghelsk | Astrahan | Belgorod | Briansk | Celiabinsk | Cita | Crasnodar | Crasnoiarsc1 | Habarovsk | Ircuţc2 | Ivanovo | Kaliningrad | Kaluga | Kamciatka3 | Kemerovo | Kirov | Kostroma | Kurgan | Kursk | Leningrad | Lipeţk | Magadan | Moscova | Murmansc | Nijni Novgorod | Novgorod | Novosibirsc | Omsc | Orenburg | Oriol | Penza | Perm | Primorski | Pskov | Rostov | Ryazan | Sahalin | Samara | Saratov | Smolensk | Stavropol | Sverdlovsc | Tambov | Tomsc | Tula | Tver | Tiumen | Ulianovsk | Vladimir | Volgograd | Vologda | Voronej | Iaroslavl
Oraşe federale Moscova | Sankt Petersburg
Regiuni autonome Evreiască
Districte autonome Aga Buriatia | Ciukotka | Evenkia1 | Hantia-Mansia | Koriakia3 | Neneţia | Taimîria1 | Ust-Orda Buriatia2 | Iamalia
  1. Pe 1 ianuarie 2007, Evenkia şi Taimîria vor fi unite în regiunea Crasnoiarsc.
  2. Pe 1 ianuarie 2008, Ust-Orda Buriatia va fi încorporată în Regiunea Ircuţc.
  3. Pe 1 iulie 2007, Koriakia va fi inclusă în regiunea Kamciatka.
Okruguri federale
Central | Orientul Îndepărtat | Nord-Vestic | Siberian | Sudic | Urali | Volga