Maria Tescanu Rosetti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este suspect de violarea drepturilor de autor.
Cel puţin o parte apreciabilă din text a fost găsită la adresa/în lucrarea:
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=327&&idart=62&&numecap=Galeria%20celebritatilor&&cc=regina%20maria,
Fragmentul copiat (sau întregul articol) poate fi şters dacă în termen de 7 zile nu se justifică preluarea textului.
  • Acest articol se referă la Maruca Cantacuzino, soţia prinţului Mihail Cantacuzino şi soţia târzie a lui George Enescu. Pentru alte sensuri ale numelui, vedeţi Cantacuzino.


Maria Rosetti-Tescanu - cunoscută ulterior ca Maruca Cantacuzino - (1878 - 1969) s-a căsătorit cu prinţul Mihail Cantacuzino şi au avut împreună doi copii, Alice şi Constantin. După 11 ani, după ce Mihail a murit într-un accident de maşină, Maria s-a recăsătorit cu George Enescu, pe care îl cunoscuse în timpul unui concert susţinut de acesta la Palatul Peleş în 1906. Maria( Maruca) Cantacuzino a fost mama pilotului Constantin Cantacuzino, poreclit Bâzu. Acesta a fost prietenul pilotului francez Antoine de Saint Exuperry, de asemenea un nobil pasionat de aviaţie, autorul romanului pentru copii "Micul prinţ".

Cuprins

[modifică] Biografia unei prinţese

Maria Rosetti s-a născut pe 18 iulie 1878, când Tratatul de la Berlin recunoştea noua ţară, România, drept stat independent. Tatăl său, Dimitrie Rosetti Tescanu, provenea dintr-o veche familie boierească. Ea a crescut în acest mediu privilegiat şi a beneficiat de o educaţie completă şi aristocratică. Adolescentă, tânara şi frumoasa Maria era curtată de prinţul Mihail Cantacuzino, şi cei doi s-au căsătorit chiar dacă prinţul era mai în vârstă cu vreo 12 ani.

Numele familiei Cantacuzino (în franceză "Cantacuzene"), revine frecvent în istoria poporului român. Iniţial o dinastie fanariotă, ei s-au implicat tot mai mult în viaţa politică şi istoria României, păstrând gustul iniţial pentru acţiunea politică.

La doar 18 ani, Maria, a devenit prinţesă prin alianţă, titlu la care nu va renunţa niciodată, şi se trezeşte aruncată în lume. Călătoria de nuntă cu prinţul Mihail o poartă prin Istanbul, Siria, Grecia, Italia. La întoarcerea în ţara este obligată să se refugieze la ţară.

Michel Cantacuzene (Mihail Cantacuzino) păşeşte pe urmele tatălui său, un fruntaş al Partidului Conservator, intră în politică şi ajunge pe rând deputat, primar al Capitalei şi în 1911, ministrul Justiţiei. Maria - care poartă şi numele de alint dat de Regină, Maruca - îşi afirmă independenţa curând. Cei doi au o căsătorie liberă, cu numeroase infidelităţi din partea Marucăi, dar prinţul refuză să divorţeze.

[modifică] Prima intâlnire

În seara zilei de 1 martie 1898, sala Ateneului Român era plină până la refuz. Sub înaltul patronaj al Regelui Carol I avea loc prima audiţie a Poemei Române de George Enescu, un adolescent pe care Regina Elisabeta, câştigând disputa cu Elena Bibescu, îl ţinea pe lângă sine şi numai pentru sine. Dragostea ei maternă, îngropată tragic în 1874, se deşteptase brusc din somnul care părea etern şi se revarsă în valuri, ca o simfonie continuă, asupra acestui "copil drag" coborât din nordul Moldovei, despre care profesorii lui din Viena şi din Paris spuneau cu mâna pe inimă că are geniu. Sosise, în sfârşit, momentul consacrării. Se aflau în sală şi câţiva invitaţi preţioşi: părinţii compozitorului şi tânara familie Cantacuzino. Nu intram în amănunte. Evenimentul ne interesează dintr-un singur unghi: a fost prima întâlnire a Marucăi Cantacuzino cu muzica lui George Enescu.

Foarte curând avea să se producă şi întâlnirea cu omul George Enescu, chiar după concert, la recepţia fastuoasă dată în cinstea compozitorului de elegantul Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în saloanele Hotelului Continental. Nu se ştie ce impresie a făcut Enescu asupra prinţesei - probabil că nu a văzut în el decât un adolescent extrem de manierat, cu o conversaţie afectată de protocolul înaltei societăţi. Mai târziu, în vremea confesiunilor, Maruca avea să afle că în pieptul tânărului muzician bătea o inimă de bărbat şi că frumuseţea profilului ei, într-o străfulgerare de privire, l-a aruncat cu putere în vârtejul celei mai înflăcărate iubiri. Enescu a îndurat în secret focul misterios al dragostei până în 1907, când a reîntâlnit-o pe prinţesa Cantacuzino, în parcul Castelului Peleş. Şi-a ascuns tulburarea, mimând surpriza primei întâlniri. "Cine este aceasta minunată doamnă?", l-a întrebat într-o doară pe violoncelistul Dimitrie Dinicu. Peste câteva ceasuri, după obişnuitul concert cameral care-i făcea atâta plăcere reginei, s-a aflat faţă-n faţă cu ea. Misterioasă şi fascinantă, pe peluza de iarba din faţa castelului îl aştepta, în toată splendoarea ei, Maruca...

În 1907 îl întâlneşte pe George Enescu. Muzicianul era celebru şi făcea parte din anturajul reginei Carmen Sylva în persoană. Legătura lor va fi lipsită de constanţa şi plină de certuri, dar cei doi aveau personalităţi puternice. Cuplul va rezista în ciuda acestor tensiuni până la moartea compozitorului, timp de 50 de ani de la prima întâlnire. S-au cunoscut la Sinaia, la o plimbare prin imprejurimile castelului.

[modifică] Primul război mondial

Legătura lor a început însă mult mai târziu, la sfârşitul anului 1914 - începutul anului 1915. Enescu acceptase, cu toată spaima lui de penibil, să fie "cântăreţ de Curte" în casa Marucăi, Palatul Cantacuzino (actualul Muzeu Enescu - n.n.), deşi toată lumea bună a Bucureştiului - aristocraţi români şi străini - care participa la seratele muzicale date de Maruca în casa soţului său, ştia în ce calitate era el prezent acolo. Cel puţin vara, la Peleş, unde era invitat de regina Elisabeta, Enescu era la adăpostul bârfelor de acest gen. Marucăi, însa, nu-i păsa de ce vorbeşte lumea şi nici de ceea ce ar fi spus Mihail Cantacuzino care el însuşi se complăcea în această situaţie.

În timpul conflictului mondial din 1916, Maruca devine directoarea unui spital de campanie din Iaşi în timp ce Enescu dă concerte de binefacere cu vioara sa Stradivarius. Efortul depus îşi spune cuvântul şi doctorii îi prescriu Marucăi o perioadă de repaos iar ea se instalează în Elveţia şi apoi în Franţa, pentru a fi mai aproape de Enescu. Muzicianul avea obiceiul de a lucra în Franţa în timpul anului dar de a-şi petrece vacanţele de vară în România la conacul de la Tescani. Între anii 1917-1918, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane, guvernul, Curtea Regală, armata, s-au retras în Moldova. Cu toate nenorocirile aduse de război, viaţa mondenă continuă şi la Iasi.

Maruca închiriase o vilă care aparţinuse lui Mihail Kogălniceanu şi acolo dădea recepţii şi reuniuni muzicale, la care Enescu, bineînteles, oferea oaspeţilor minunatele sale interpretări la pian şi la vioară. În Memoriile Reginei Maria este consemnat faptul că Revelionul dintre 1917-1918 se petrece la Maruca acasă, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, invitat să cânte fiind Enescu. Deşi toate cucoanele aristocrate, în frunte cu regina Maria, colindau spitalele aducând alinare soldaţilor răniţi, Maruca se ţinea departe de ororile războiului, continuându-şi şi aici stilul ciudat de viaţă pe care o ducea la Bucureşti : prefera să stea în casa ei, în semi-întuneric, nu ieşea decât foarte rar, dar primea multă lume. După terminarea războiului, Enescu şi-a reluat seria turneelor şi a concertelor în străinătate, care se derulau într-un ritm foarte alert. Era tot timpul pe drumuri, timp în care Maruca era, încă, soţia lui Mihail Cantacuzino, fruntaş al Partidului Conservator.

Pentru că nu putea comunica decât prin scrisori cu "Prinţesa iubită", pe durata lungilor sale turnee, scrisori care puteau fi interceptate şi transformate în dovezi concrete ale legăturii lor, Enescu a rugat-o pe mama mea, Nineta, ca pe o veche prietenă ce-i era, să primească la adresa ei scrisorile către Maruca şi să i le ducă personal acesteia. Şi astfel, din 1919 până în martie 1924, Nineta a primit şi transmis peste 40 de scrisori emoţionante, răscolitoare, de la Enescu către femeia vieţii sale, prinţesa Maruca Cantacuzino, cea care îi va deveni mai tâziu soţie.

[modifică] Legătura cu Nae Ionescu

Mihail Cantacuzino a murit in 1928, într-un accident de automobil. Rămasă vaduvă, Maruca nu a renuntat la numele soţului şi la titlul de prinţesă, nici chiar dupa casătoria ei cu Enescu! Dar asta s-a întamplat mult mai târziu, pentru că în viaţa Marucăi apare acum Nae Ionescu, marele filosof român, profesorul şi mentorul marilor cugetători români, Mircea Eliade, Emil Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu şi altii. Deşi era mai mare decât Nae Ionescu cu aproape 13 ani, Maruca l-a iubit, cu siguranţă: a afirmat-o şi ea, transpare şi din cartea scrisă de Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu - mărturisesc şi contemporanii (Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, pianistă de renume şi prietenă foarte apropiată a prinţesei, care-i va lua locul în inima lui Nae Ionescu). Mircea Vulcănescu afirma chiar ca a avut în mână Memoriile Marucai Cantacuzino, din care s-a inspirat pentru a-şi scrie această carte, dar ce s-a facut cu aceste memorii, nu se mai ştie nimic! Legătura lor a durat aproape şapte ani şi cred că şi această diferenţă de vârstă a motivat ruperea ei: Maruca avea atunci 56 de ani şi Nae Ionescu - 44.

Fidel şi răbdător, Enescu aştepta sfârşitul acestei pasiuni care, spera, va fi trecătoare. Când Nae Ionescu a provocat ruptura sa cu Maruca şi ea a suferit o gravă cădere psihică, Enescu a fost cel care i-a stat alături şi a făcut totul - şi sufleteşte, şi financiar - pentru refacerea sa. Îşi anulase concertele din străinătate, închiriase o casă la Şoseaua Kiseleff, special pentru Maruca, şi suporta toate cheltuielile cauzate de starea ei. Supraveghind-o pe Maruca şi urmărind evoluţia bolii sale, poate că încerca un sentiment vag de egoism, consolându-se că "Prinţesa iubită", în acele momente grave, era în sfârşit doar a lui. Îngrijită cu mare atenţie de medicii de la Bucureşti şi, mai ales, la o clinică de boli nervoase de lângă Viena, unde a stat timp îndelungat şi unde Enescu venea deseori s-o vadă, Maruca s-a însănatoşit şi a acceptat, în sfârşit, să devină soţia lui George Enescu. Slujba religioasă, în prezenţa unui singur martor - Cella Delavrancea - s-a desfăşurat în noua lor locuinţă dintr-un imobil cu vedere spre Cişmigiu.

[modifică] Căsătoria cu Enescu

Prinţul Mihail Cantacuzino moare în 1928 într-un accident de maşină. Maruca avea cu el doi copii, Alice şi Constantin. Nu va avea nici un copil cu Enescu, motiv invocat de statul român pentru a prelua (confisca) bunurile marelui compozitor. Maruca Cantacuzino şi George Enescuse se vor căsători în decembrie 1939. Această casătorie vine după un incident cumplit din viaţa Marucăi când aceasta cuprinsă de disperare pentru o dragoste neîmpărtăşită a filozofului Nae Ionescu. işi dă foc şi fata îi arde în apropierea de casa acestuia. George Enescu o îngrijeşte şi o ajută să se stabilizeze psihic şi apoi se căsătoreşte cu ea. Faţa Marucăi va rămâne totuşi desfigurată.

Cel de-al doilea Război Mondial îi găseşte într-o ţară aliata cu Reich-ul. Cei doi soţi refuză invitaţia lui Yehudi Menuhin de a se stabili la New-York şi rămân în ţara lor. Enescu se implică în viaţa muzicală din Bucureşti, iar pe 23 august 1944 trupele române întorc armele împotriva germanilor. Fiul Marucăi, Constantin Bâzu Cantacuzino devine erou al aerului, doboară foarte multe aparate de zbor germane,încît aceştia pun un preţ uriaş pe capul lui, dorind să-l asasineze, în aer sau pe sol. In 1945, îi gasim pe Enescu si pe Maruca instalaţi în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei. Palatul revenise copiilor lui Mişu Cantacuzino, Bazu şi Alice, dar Maruca ar fi putut să locuiască în el, dacă ar fi dorit, beneficiind de uzufructul respectiv. N-a facut-o, pentru că Enescu avea oroare de palatul în care cântase, ani la rând, în fata soţului Marucăi. Şi aici, în casa mică, Maruca işi formase o Curte, invitând lumea bună la seratele muzicale date de Enescu. Se cunoştea obiceiul ei, in timpul audiţiilor: pe mici bucăţi de hârtie pregătite dinainte, scria impresiile si gândurile inspirate de muzica lui Enescu şi le trimitea pe rând, din mână-n mână, de obicei, cucoanelor prezente. Respectiva persoana îl citea şi dădea din cap afirmativ. Maruca urmărea cu privirea reacţia persoanei şi, incurajată, mânca o bomboană de ciocolata din cutia pe care o avea întotdeauna alături, apoi mai scria un bileţel. Unii considerau acest gest ca o lipsă de respect faţă de actul artistic, care se desfăşura în faţa lor, dar Maruca voia prin aceste bileţele să-şi impună prezenţa, să creeze atmosferă.

Maruca mai avea şi darul de a mobila şi a decora o locuinţă cu mult bun gust. În salonul din casa mică, în care se desfăşurau audiţiile, domina o atmosferă boierească de secolul trecut, dată de tablourile mari, cu chipul Cantacuzinilor (tablouri pictate de Sabin Popp, la comanda Marucăi), cu cadre vechi, icoane, perne acoperite cu kilimuri, lumini discrete. La reuniunile muzicale, Maruca invita, de obicei, cam douăzeci de persoane. Subiectele de conversaţie erau însă legate tot mai mult de situaţia politică a ţării şi mai puţin de teme artistice. Dacă în locuinţa pe care o ocupaseră anterior în strada Lahovary (actualmente, George Enescu), Maruca primise pe prinţul de Hohenzollern, aici, în casa mică, primea pe Kaftaratze, noul ambasador al Uniunii Sovietice care, auzind de reputaţia mondială a marelui compozitor, ceruse să fie primit.


Din nefericire scena politică e acum controlată de sovietici, care îşi aduc sateliţii din PCR la putere. La sfârşitul războiului, Enescu îşi reia turneele internaţionale, iar Maruca îl acompaniază în URSS unde acesta dirijează în mai multe concerte. Un al doilea turneu a fost contramandat. Statul român o deposedează pe prinţesă de toate bunurile: palatul Cantacuzino, vila Vernescu îi sunt naţioanalizate. Se va refugia la Paris în compania lui Enescu într-o garsonieră situată pe rue de Clichy.

[modifică] Evocări ale Marucăi, Eliade şi Cioran

Enescu şi Maruca au locuit în vila de la Bellevue până în 1950 când, constrânşi să-şi reducă cheltuielile, s-au mutat in micul apartament din Rue de Clichy. Dar curând după stabilirea lor la Bellevue, în noiembrie 1947, a sosit la Paris şi Mircea Eliade, discipol al lui Nae Ionescu, pe care Maruca dorise de mult să-l cunoască, chiar din timpul legăturii ei cu marele filosof. Eliade este invitat la Bellevue de Maruca şi petrece ceasuri lungi în compania acesteia. În jurnalul său, Eliade mărturiseşte că a fost impresionat de Maruca. Vehiculand în conversaţia ei noţiuni filosofice ca: Absolut, Viaţă, Ideal, Spirit, Maruca i-a parut lui Eliade a fi o femeie vanitoasă, care vrea sa-şi dovedească superioritatea. Şi-o închipuia chiar ca pe o femeie care numeşte miniştri, schimbă guverne!

Maruca i-a mărturisit lui Mircea Eliade, încă de la prima lor întâlnire, că l-a iubit pe Nae Ionescu şi i-a inmânat două foi de hârtie bătute la maşină, în care făcea portretul fostului sau iubit. Îi adăugase că vedea în marele filosof pe diavol şi definea relaţia lor drept "eterica noastră tovăraşie în domeniul Spiritului şi al Exaltării metafizice". Acesta era stilul Marucai - stilul frazelor pe care ea le scria pe bileţele, în timpul audiţiilor muzicale de la Bucureşti sau "Luminiş".

Eliade aminteşte în jurnalul său că Maruca i-a evocat-o pe Cella Delavrancea, cea care o înlocuise în inima lui Nae Ionescu, drept "cea mai seducătoare şi inteligentă femeie pe care o cunoscuse vreodată". După cum aflăm din volumul lui, "Scrisori către cei de acasă", în decembrie 1947 Cioran este invitat şi el la ceai la vila de la Bellevue. A fost fermecat de personalitatea marelui Enescu şi s-a declarat încântat că soţia acestuia, Prinţesa Maruca, l-a invitat în loja ei la un concert. Sunt înclinat să cred că, dintre cei doi discipoli ai lui Nae Ionescu, Maruca s-ar fi înteles mai bine cu Cioran, cu care avea idei comune despre existentă.

[modifică] Ultimii ani

Enescu este prea în vârsta şi nu mai poate cânta la vioară. Acceptă să devină şef de orchestră, se prostituează pentru a obţine un venit insuficient. Sănătatea sa se degradează rapid şi moare in 1955. Prinţesa Maruca, singură cu amintirile ei se va stinge şi ea în 1969. Cel mai mare compozitor român al tuturor timpurilor moare uitat şi repudiat de propriul popor cucerit de-o armată straină de ocupaţie, în capitala Franţei, Paris.

Enescu a murit in mai 1955, iar Maruca - în decembrie 1968, la vârsta de 90 de ani. Părăsise modestul apartament din Rue de Clichy din Paris, şi locuia în Elveţia, la Vevey, într-un hotel luxos, aflat pe malul lacului Leman, "Hotelul celor trei capete încoronate" se numea - tocmai potrivit pentru Prinţesa Cantacuzino, titlu pe care văduva lui George Enescu continua să-l poarte şi acolo. Avea în acest hotel un apartament de lux şi o infirmieră care o îngrijea. Mânca la restaurantul hotelului sau i se aduceau mesele în cameră, îndeosebi spre şfârşit, când îi slăbiseră puterile. La 90 de ani, tot mai bolnavă, a fost transferată la o clinică din Montreux, unde a murit.

In 1972, ramăşiţele ei pământeşti au fost aduse la Paris şi depuse alături de cele ale lui George Enescu, la cimitirul Pere Lachaise, împlinindu-se voinţa marelui compozitor. Placa frumoasă de marmură aflată pe mormântul lui Enescu a fost înlocuita cu o alta, de piatră, în care era gravat numele marelui compozitor, ca şi cel al Marucăi, femeia pe care a iubit-o atat de mult. Pe piatră, numele ei apare ca: "Maruca Enescu, născută Rosetti Tescani". Ultimul ei gest a fost sublim: nici titlul de prinţesă, nici numele de Cantacuzino nu era amintit! S-a prezentat în faţa eternităţii, cu esenţa vieţii ei: originea şi iubirea.

[modifică] Legături externe