Aprecieri critice la adresa lui George Coşbuc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Aceasta este o listă de aprecieri critice la adresa lui George Coşbuc.

Cuprins

[modifică] Iosif Vulcan

„Astăzi, fără îndoială, cel dintâi poet al nostru e George Coşbuc, care liber de înrâurirea lui Eminescu, a ştiut să introducă în poezia română o notă nouă, originală, tânără şi fermecătoare: idila poporană, prezintată în o formă artistică.

Impresiunea activităţii sale se şi cunoaşte în lira generaţiunii mai tinere, care a început să-l imiteze: putem deci zice că a făcut deja o şcoală, care negreşit are viitor, căci temeliile sale se află în popor. Era dar un ce firesc ca Academia să dea premiul el cel mai mare aceluia care de câţiva ani s-a avântat la locul prim între poeţii noştri şi prin inspiraţiunile sale dă o direcţie nouă lirei române.“

[modifică] Titu Maiorescu

„Mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului Coşbuc. Că s-a putut forma un asemenea poet în Transilvania (şi relativ format, precum apare astăzi, ne-a venit el în 1890 de la Sibiu), este dovada cea mai sigură despre transmiterea şi reînvierea mişcării literare în ceilaltă parte a românimii.

«Relativ format» zicem noi. Căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice, la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi aziatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limbei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei d.e. în Nunta Zamfirei, adeseori diformităţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger; de aceea şi pericolul «clişeului». Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare, care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate“.

[modifică] Liviu Rebreanu

„Eminescu a tras în poezia românească o brazdă atât de adâncă, atât contemporanii şi urmaşii s-au împotmolit într-însa vreme îndelungată. Eminescianismul ajunsese o boală în care lipsa de talent a epigonilor o agrava din zi în zi. Intervenise o criză, o epocă stearpă şi ştearsă, parcă geniul Eminescu ar fi sleit vâna literară românească. D. Vlahuţă chiar constata poticneala, o condamna şi ... rămânea eminescian ...

Atunci a venit Coşbuc. A pornit de-a curmezişul curentului general, croind altă brazdă, fără şovăire, privind drept înainte: Nunta Zamfirei ...“

[modifică] Nicolae Iorga

„Coşbuc aduce în primele lui încercări de copilandru (...) o notă de desăvârşire originală, total în afară şi de dulcegăria lui Alecsandri şi de dureroasele sforţări sufleteşti ale lui Eminescu în ultima fază. În Fata craiului din cetini povestea populară e îmbrăcată în versuri cum de la Eminescu nu se făcuseră: Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină ... şi tot aşa şo în Blăstămul de mamă, în ritm popular.

El aduce astfel dincoace, după acea scurtă carieră, neobservată, la Tribuna, cu multă trudă de traduceri, analiza sufletului popular ca în nuvelele şi în poezia de la început ale lui Slavici. Astfel, în La oglindă, al cării metru săltăreţ se potriveşte cu zbuciumul fetei ce se joacă de-a gătitul cu frica bătăii de la mamă: ba chiar recunoşti, în Moartea lui Gelu (1898), ecouri din Mioriţa. În genere, poezia lui Coşbuc e de o virtuozitate extraordinară: subiectul e aproape indiferent. Astfel, pe tema călugărilor de la Neamţ cari beau până se isprăveşte butoiul, temă uzată şi trivială, el dă bucata de atâta humor Toţi sfinţii.

În vremea când i se obiecta de un traducător din Piatra-Neamţ, trăit la o parte în provincia sa, în mijlocul unor harnice lecturi de autodidact, Grigore Lazu, ca modelele altora din bucăţile lui s-au descoperit ori se mai pot descoperi, el nu dădea nici un răspuns. Aceasta şi din temperament boem, care scria fără nici o preocupaţie de ambiţie, dar şi pentru că un singur lucru-l interesa pe acest scobitor de grai: forma.“

[modifică] Octavian Goga

„Cântarea lui se desfăşoară în imnul vast al naturii. Pe seama lui Coşbuc însă natura are o specială semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se ataşează propriei frământări a autorului. Ea trăieşte pentru sine, imens laboratoriu de supremă orânduire, în care omul e un element subordonat slujind o ţintă a ei, asemeni unei stânci, unui copac sau unui fulger care despică văzduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricei moderne care în tremurul unei frunze nu vede decât radiaţiunea unei dureri dinăuntru. Poezia lui Coşbuc e o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E concepţia omului de la ţară, în intimitatea străveche cu cerul şi pământul, de aceea pulsaţiile vieţii vii, multitudinea de senzaţii, panteismul estetic care se revarsă din aceste pagini pline de mişcare. Fiecare anotimp îşi desface bogăţiile prodigioase ce se risipesc sub ochii noştri stropite cu pulbere de aur. E o încrucişare de forţe ascunse, un uriaş erotism al firii, o măreaţă învălmăşeală de energii active, prin care omul apare ca un atom ce se pierde în infinit.

Astfel pe o claviatură largă cântecul naturii se împleteşte răsunător. Peisajele, icoane răzleţe, detalii intime se înşiră într-un caleidoscop pitoresc şi delicat. Apropierea dintre om şi natură îi face să se confunde, minunile ei se personifică şi iau înfăţişări de fiinţe rustice, calde, pline, rumene, comunicative.“

[modifică] George Călinescu

„Prin G. Coşbuc (1866 - 1918) din Hordou, lângă Năsăud, trecând peste ceea ce în copioasa lui producţie e simplă comandă literară, banalizată prin şcoală, se instaurează un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratică elementară a instinctelor. Poeziile sale, fără colori deosebite, încântă prin spectaculosul folcloric şi sunt un fenomen literar tulburător prin bătrâneţea ghicită, ca şi vestigiile celtice, vrednic corespondent al ţărăncilor cu buciume şi căluşarilor cu zurgălăi. Monologul domină.

Celebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunţii şi înmormântării, a două ceremonii capitale în societatea umană. Coşbuc are filosofia lui, care este renunţarea la orice filosofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv şi de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând şi-ntr-o baladă şi-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ţinuta grupurilor totuşi, vorbirea lor, e ţărănească. În legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat şi comuna resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior şi interior, stă vraja acestor poeme al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacţiunilor personale în faţa reacţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate şi sentenţioase slujesc admirabil scopului.

Coşbuc este nu numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne.“

[modifică] Zoe Dumitrescu-Buşulenga

„Intenţia compunerii unor vaste lucrări epice inspirate din literatura populară l-a dus pe Coşbuc la realizarea doar a unor fragmente (deşi remarcabile ca poeme de sine stătătoare), precum Nunta Zamfirei sau Moartea lui Fulger, înfăţişând concepţia de viaţă tradiţională, moravurile pitoreşti ale unei lumi româneşti străvechi, în care graniţele dintre mitic şi istoric, dintre real şi fabulos, dispăreau şi basmul devenea dimensiune a vieţii. Pe de altă parte, poetul ţăran celebra istoria mai veche şi mai nouă a neamului său în episoadele care-i păreau cele mai reprezentative, de la întemeierea ţărilor române şi până la războiul de indepedenţă din 1877. Iar poezia socială culminează cu strigătul făcut vers de Noi vrem pământ, concentrare a aspiraţiilor seculare de dreptate naţională şi socială nutrite de ţărănime şi spuse cu vehemenţa celor ajunşi la capătul puterilor şi aşteptărilor.

Calmă, obiectivă, solară, lirica erotică a lui Coşbuc vine din aceeaşi lume de sentimente puternice, trăite cu intensitate, a satului. Poetul o cunoaşte bine: personajele i-au fost familiare încă din copilărie. Dragostea este deci atributul nedespărţit al tinereţii, de aceea hârjoana, joaca ei, dă poeziei lui Coşbuc cea mai bogată substanţă. Mişcările sufletului nu sunt prea multe, oamenii satului sunt adânci şi simpli, gesturile lor tradiţional previzibile, anecdotica nu prea variată. După trezirea unui anumit presentiment adolescentin al iubirii (La oglindă), începe căutarea. Fata îl caută pe flăcău, flăcăul aleargă după fată (Rea de plată, Supţirica din vecini, La pârâu, Scara etc.) şi totul se petrece într-un adevăr, într-o luminozitate rară. O undă de senzualitate curată, învăluită în decenţă şi glumă, respiră toată poezia de dragoste, al cărei eroi sunt frumoşi şi senini şi simpli ca nişte făpturi ale antichităţii clasice, ca nişte păstori din opera lui Longos. Jocul dragostei este un fel de rit natural, îndeplinit cu o şăgalnică participare şi rezervă de către fete şi flăcăi. Şi Coşbuc construieşte în poezia lui fragmente ca de frize alexandrine, cu încântătoare basoreliefuri de viaţă ţărănească. Şi nimic nu e forţat, şi nimic nu e schimbat. Selecţia a operat bine, eficient, episoadele bucuriei în dragoste sunt rotunjite şi pline.

Jocul iubirii are însă şi clipele lui de umbră: mânii, certuri, reproşuri, obstacole, psihologice ori chiar sociale. Şi dragoste învrăjbită e o pagină edificatoare pentru suferinţa iubirii, care însă se rezolvă în soarele reconcilierii. Uneori, sfârşitul sugerează culmea deznădejdii, ca în Cântectul fusului, structură poetică ce pare inspirată dintr-o veche specie a liricii europene, datând din Evul Mediu.“

[modifică] Dumitru Micu

„Nu ni se înfăţişează o natură văzută sub un ghid filosofic - imagine a veşniciei - ca în lirica lui Eminescu şi, mai târziu, în proza lui Sadoveanu, nici una decorativ somptuoasă, ca aceea din pastelurile lui Alecsandri, sau una organizată estetic, cum este natura macedonskiană. Natura creată de Coşbuc este o natură umanizată, asupra ei îşi exercită activitatea specifică ţăranului.

În cuprinsul naturii coşbuciene - o natura robustă, fremătătoare, în necontenită germinaţie - omul trăieşte ca în propria casă, ba chiar, putem zice, ca în eul propriu, natura este prelungirea fiinţei lui şi invers.

Proiectând pe ecranul fictiv asemenea imagini, poetul dirijează în acelaşi timp o mare orchestră. Pictor şi regizor excelent, Coşbuc este de asemenea un creator fără rival (în cadrul literaturii române) de ritmuri. Experimentând cele mai diverse şi ingenioase combinaţii strofice, el creează muzicalităţi fără precedent, cel puţin la noi, de o factură absolut personală.

G. Coşbuc este mai mult decânt un grefier liric al colectivităţii. Raportul dintre poetul nostru şi comunitatea umană în numele căreia vorbeşte nu e acela dintre Homer şi oştirea ahee. Spre deosebire de rapsodul antic, Coşbuc are faţă de eroii săi avantajul perspectivei, îi poate privi pe aceştia detaşat, de la o anume altitudine. Poetul nu se limitează la traducerea unei sensibilităţi şi gândiri colective în fraze meşteşugit organizate; nu e doar un cronicar sau un aed. Nu suferim şi nu ne bucurăm în sensul literar al termenului, cu eroii. Alta e natura emoţiei pe care încercăm. Emoţia vine în revelaţie. În cutare flăcău sau fată descoperim o lume, o umanitate. Lume sănătoasă, robustă. Înfiorata bucurie a descoperirii, a cunoaşterii - aceasta e starea lirică. George Coşbuc este creatorul unui lirism revelatoriu.“

[modifică] Aurel Martin

„Prin George Coşbuc, poezia românească se îmbogăţeşte cu noi sectoare tematice, lirismul se obiectivează, devenind, după expresia lui Călinescu , reprezentabil, formele de expresie cultivate se înmulţesc în chip substanţial, orchestraţia prozodică, întemeiată pe alternări de ritmuri şi eufonii, cunoaşte un maestru inegalat. Poet al soarelui, al verii, al energiilor nesecate, al nădejdilor, mâniilor şi bucuria colectivii, păstrând necontenit în memorie imaginea ţinuturilor natale, militant pentru ridicarea prin cultură a celor mulţi, suflet în sufletul neamului său, George Coşbuc înscrie în istoria literaturii noastre unul din capitolele cele mai luminoase.“

[modifică] Marin Mincu

„Observaţie capitală, devenită aproape un truism, rămâne aceea că poetul Coşbuc este un liric obiectiv: ea nu a fost însă împinsă până la scoaterea în evidenţă a tuturor consecinţelor ce decurd de aici. Pentru că, să ne gândim bine: acelaşi Coşbuc care idilizează, deci convenţionalizează existenţa, turnând-o în tipare scenice simple, o şi baladizează, utilizând din plin melosul romantic în care se simt accente din Schiller, Heine, Uhland, Platen. Căci greu poate sta poezia La oglindă alături de tenebroasa Regina ostrogoţilor sau chiar de Moartea lui Gelu. Exotismul medieval al inspiraţiei, numele neguroase ale eroilor şi chiar versificaţia devenită melos indispensabil poeziei sunt foarte departe de Vestitorii primăverii şi de Nunta în codru sau Noapte de vară. Şi totuşi, ele au fost modelate din aceeaşi substanţă. Cum anume? Coşbuc este un poet lucid şi, pentru a inventa un termen cât mai adecvat, îl vom numi poet tematic. Pentru el, liricul obiectiv, orice temă devine posibilă în tratare poetică: pastelul senin şi feeric (Noapte de vară), oratoriul colectiv (Noi vrem pământ), monologul răzbunării (Hora), corul liric (Doina), aria îndrăgostitei sau a îndrăgostitului (La oglindă, Nu te-ai priceput, Numai una), fabula şăgalnică fără morală (Nunta în codru), balada cavalerească (Moartea lui Gelu), balada feerică (Nunta Zamfirei) etc. Idilicul, integrat cum trebuie în poezia lui Coşbuc, este numai un mod printre atâtea altele foarte bine individualizate, dacă-l definim din punct de vedere tematic.

În cadrul rural, idilicul reprezeintă sensul cel mai real dat vieţuirii într-un cosmos sănătos, solar. Termenul idilă va constitui deci un corolar al clasicismului, numind totdeauna o reprezentare specific clasicită a lumii în ceea ce priveşte planul existenţial, dar mai ales estetic. Sub semnul idilicului se va dezvolta peisajul psihologic clasicist. Acest peisaj e mai mult un decor solar în care se desfăşoară existenţa ritualică a omului clasic. Semănătorismul n-are nici o legătură cu acesta.

Coşbuc, însă, e un poet atât de mare, încât, deşi este unul din cei care promovează sămănătorismul autohton, el va depăşi curentul acesta, rămânând tot atât de singular cum va fi Goga mai târziu. Clasicismul său de tip folcloric se reîntoarce spre viziunea clasică originară, conturând un program şi o poetică. Idilicul lui Coşbuc derivă dintr-o formă de cultură, conservată şi în tiparele folclorice.“

[modifică] Alexandru Piru

„Romantismul adesea tenebros al baladelor îi corespunde în idile un clasicism arcadic, învecinat cu barocul secolului al XVIII-lea, cu stilul comediilor lui Marivaux, cum a observat cu fineţe G. Călinescu. Talentul poetului stă desigur şi în percepţia sufletului pur, naiv, dar şi în notaţia capriciilor, toanelor feminine sau a imputărilor provocate de micile răutăţi ale îndrăgostiţilor însoţite pe loc de remuşcări şi regrete, prezentate de obicei în scurte scene dialogate, ca în Spinul. Capodopera acestor jocuri ale iubrii şi întâmplări este poemul Dragoste învrăjbită. Lipsa oricărui convenţionalism şi simplitatea compoziţiei fac farmecul mai tuturor idilelor lui Coşbuc.

Voioşia lui Coşbuc are însă şi un revers trist, în viaţă fericirea alternând cu suferinţa. Pe nesimţite idila se preface în trenos sau chiar bocet, într-o jelanie sfâşietoare, intonată ca o melodie litanică de înţeles misterior, obscur ca în Cântectul fusului, conţinând o simbolistică stranie a crizei erotice juvenile.

Curios! Acest om de constituţie delicată, timid şi discret, îmbătrânit înainte de vreme şi care a murit la 52 de ani, doborât de accidentul fatal al unicului său fiu Alexandru, era înzestrat cu o remarcabilă energie retorică de poeta vates, în linia lui Andrei Mureşanu, ridicată la cea mai înaltă expresie de Octavian Goga. Poeziile Un cântec barbar, Decebal către popor, Exossibus ultor, In opressores, Noi vrem pământ, datând toate din 1893, şi Pentru libertate din 1903 dau glas revoltei împotriva asupririi naţionale şi sociale, păstrându-şi valoarea artistică şi după încetarea revendicărilor, ca documente ale demnităţii unui popor ce nu suportă subjugarea, începând cu arborigenii daci, ridicaţi împotriva romanilor (Un cântec barbar).

Poet obiectiv, Coşbuc se referă numai prin excepţie la propriu-i eu. Cea mai reuşită autodefiniţie şi-a dat-o în Povestea cântării din Ziarul unui pierde-vară.“

[modifică] Petru Poantă

„Un lucru trebuie înţeles foarte bine: Coşbuc este un poet al secolului XIX, mai mult, este ultimul lui exponent prin care criteriul fundamental al poeticului, versificaţia, se exprimă integral şi definitiv; dar îşi şi epuizează aproape, toate resursele, prin acest model clasicizant, am putea spune chiar alexandrin. Pe de altă parte, critica a interpretat mai mult materia acestei poezii (care, într-adevăr, este preponderent rustică) şi deloc modurile ei de manifestare. Am arătat, astfel, că poetul realizează un fel de salon natural, în esenţă spiritual, al civilizaţiei rurale, după cum, în altă ordine, rescrie cartea acesteia într-un registru de substituiri mitologice. Caută, cu alte cuvinte, corespondenţe ale mitologiilor antice fie în basmele autohtone, cresuri, credinţe populare etc., fie în înseşi elementele naturalului. Într-o asemenea perspectivă, Coşbuc trebuie citit ca un poet livresc. Coşbuc este unul dintre poeţii noştri foarte cultivaţi, un spirit subtil, de o rafinată supleţe intelectuală. Tot astfel, s-a insistat prea puţin asupra extraordinarei activităţi a traducătorului. Dacă poetul reprezintă, într-un fel, un capăt de serie, cu siguranţă traducătorul este un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere spre universalitate a limbajului poetic românesc. El probează ceva formidabil: de pildă, că Divina comedie poate fi scrisă-n limba română.“

[modifică] Ilarie Chendi

„Dacă în literatura noastră se poate vorbi de oameni întregi, tăiaţi dintr-o bucată, stăpâni pe vrerile lor, consecvenţi în urmărirea unui ideal, d-nul Coşbuc trebuie să figureze printre cei dintâi.

Într-un timp când în literatură domneau câteva principii apusene şi o tendinţă spre estetism rafinat, el a pornit singur înarmat cu averile ţăranului, cu limba şi poezia acestuia, şi şi-a făcut drum larg numai şi numai cu ele, până la o culme astăzi bine fixată. Neinfluenţat de nimeni (...) refractar faţă de sfaturi de o bunăvoinţă adeseori foarte ciudată, neatins de valurile acestei societăţi în care şi astăzi se simte ca un intrus, a rămas acelaşi în toate, continuând să cânte viaţa idilică de care s-a depărtat şi să se înduioşeze de nevoile sufleteşti ale ţărănimii şi de trecutul aceleia, pe care-l găseşte mare şi glorios.“

[modifică] Constantin Dobrogeanu-Gherea

Toată viaţa ţărănească, de la bucuriile şi veselia nunţii, până la durerea morţii, toate năcazurile ţărăneşti le cunoalte Coşbuc nu din cărţi, ci trăite de el; le cunoaşte prin legătura de sânge, de aceea întreaga această viaţă e zugrăvită cu atâta adevăr şi cu atâta sinceră simpatie.

Şi iarăşi, natura minunată a câmpului şi a munţilor, Coşbuc o cunoaşte nu din peisajele pictorilor; (...) el a trăit în cea mai strânsă intimitate cu natura şi de aceea, în creaţiunile lui, ea palpită de viaţă, e redată cu atâta măiestrie şi cu atâta iubire ...“