Genealogie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Genealogia (gr. γενεαλογία, din γένος genos - rasă, familie; λόγος logos - cuvânt, învăţătură, ştiinţă) este una dintre cele mai vechi, dar şi printre cele mai importante, ştiinţe auxiliare ale istoriei având drept scop studiul naşterii şi evoluţia famiililor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci, evoluţia acestor înrudiri în timp, precum şi rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfăşurarea evenimentelor istorice. Genealogiile sunt înşiruiri sistematice ale membrilor unei familii, făcute pentru a stabili originea şi gradul lor de rudenie.
Metodele de cercetare ale genealogiei sunt cele analitice, prin care se stabileşte tabla ascendenţilor şi cele sintetice, prin care se stabileşte tabla descendenţilor. Uneltele genealogiei sunt, în special, registrele de stare civilă, registrele parohiale, testamente, pomelnice, acte de înnobilare sau de punere în posesie, acte judecătoreşti, registre de ranguri nobiliare, foi de zestre, inscripţii funerare, pisanii etc.
Această ştiinţă îşi are rădăcinile probabil undeva în preistorie, unde legăturile de rudenie şi descendenţa din strămoşi comuni sau din totem fundamentau societatea şi relaţiile între membrii ei.
În protoistorie şi în perioada veche, odată cu apariţia scrisului, genelogia începe să se manifeste vizibil, preocuparea anumitor familii de a-şi venera strămoşii sau de a-şi arăta obâşia socială devine aproape obsesivă. În Imperiul Roman arborele familiei şi cartea casei erau indispensabile oricărei familii nobile.
În perioada medievală, genealogia cunoaşte o nouă perioadă de înflorire datorită relaţiilor sociale stricte însă prima lucrare cu caracter genealogic cunoscută este Incunabulul anonim, apărută în 1467 la Strasbourg. După acest moment întreaga Europă este cuprinsă de o frenezie a tipăriturilor cu tabele genaelogice, printre cele mai importante fiind Thesaurus Principium a lui Eyzinger (1591) şi opera în cinci volume a lui Hyronymus Hennigs publicată în 1598.
Stabilirea primelor norme, principii şi reguli bine stabilite de abordare a genelogiei se fac abia în secolul al XVII-lea prin contribuţiile unor genealogişti ca André Duchesne (Cheneus), Claude-François Ménestrier, Jean Le Laboureur, Sir William Dagdale etc, însă fundamentarea genealogiei ca ştiinţă auxiliară a istoriei o face germanul Johann Hübner în seria de lucrări publicate între anii 1725 - 1733. Opera acestuia este continuată de Johann Christof Gattener care, urmând principiile predecesorilor săi, introduce cursuri de genealogie la Universitatea de la Göttingen, fiind cel care publică în 1788 primul curs universitar al acestei noi discipline.
În secolul XIX această ştiinţă se dezvoltă foarte mult în special după tratatul lui Ottokar Lorenz Lechrbuch des gesamten wissenschaftlischen Genealogie.
După al doilea război mondial cercetările în domeniu s-au intensificat şi sunt creeate primele instituţii specializate (Centre Généalogique de Paris, Office généalogique et héraldique de Belgique). Pe plan internaţional este înfiinţată Comisia Internaţională de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice afililată Comitetului Internaţional de Ştiiţe Istorice care publică anuarul L'Intermediare des généalogistes iar odată la doi ani organizează un congres internaţional.
În ţara noastră, genelogia este cunoscută încă din perioada medievală din actele de cancelarie, pe baza stabilirii succesiunii se fixau moştenirile drepturile asupra pământului. Primele cercetări genelogice cu caracter ştiinţific apar în opera lui Dimitrie Cantemir care încearcă să schiţeze un istoric al familiilor boierilor moldoveni. În 1787 banul Mihail Cantacuzino concepe Ghenealoghia Cantacuzinilor, lucrarea însă va rămâne în manuscris până la publicarea ei abia un secol mai târziu, în 1884.
O lucrare deosebit de importantă pentru dezvoltarea genealogiei în Ţările Române o constituie Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane elaborată între 1844 şi 1856 de paharnicul Constantin Sion şi publicată la Iaşi în 1892 de istoricul Gheorghe Ghibănescu.
Printre istoricii de la începutul secolului XX care au studiat familiile nobiliare române îi putem enumera pe Nicolae Iorga şi Octav George Lecca, însă cel care fundamentează ştiinţific această ramură a istoriei este Ştefan Dimitrie Grecianu care publică între 1913 - 1916 "Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti" în trei volume, proiect monumental rămas însă neterminat datorită morţii premature a autorului.
La Iaşi între 1912 şi 1913 apare prima publicaţie de specialitate Arhiva Genealogică (apar numai 11 numere) iar încercarea de relansare din 1944 sub numele de Arhiva Genealogică Română fiind un eşec oprindu-se editarea ei după primul număr. În 1970 ia fiinţă la Bucureşti Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie din cadrul Institutului de Istorie "Nicolae Iorga".
Printre marii genelogişti români îi putem enumera pe: Ioan Filitti, George D. Florescu, Sever Zotta, Radu Rosetti, Dan Pleşia, Ştefan S. Gorovei, Paul Cernovodeanu, Dan Berindei şi alţii.
Genealogia, ca manifestare a omului de a urmări curgerea unui neam, apare ca o treaptă obligatorie în evoluţia sa spirituală şi o urmare firească a unui ancestral cult al strămoşilor găsit în orice cultură umană.
[modifică] Bibliografie
- Adina Berciu-Drăghinescu „Ştiinţele auxiliare ale istoriei“, Bucureşti, 1994.
- „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei“, Bucureşti, 1982.
- Maria Dogaru, Mircea Radu „Genealogia şi arhivistica“ în „Revista arhivelor“, nr.2, 1990.