Creştinism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alături de iudaism şi islam. Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Christos, deoarece creştinii cred că Iisus/Isus din Nazareth este fiul lui Dumnezeu, şi Mesia. Cuvântul "Christos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Moşiach (arabă مَسيح Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxism şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Portal Portal Creştinism

Cuprins

[modifică] Creştinismul

Crucea, simbolul creştinismului.
Extinde
Crucea, simbolul creştinismului.

Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire. Această religie şi crezul ei este în continuitate cu ebraismul (veterotestamentar) şi ca împlinire a Alianţei încheiate de Dumnezeu cu poporul lui Israel.

Creştinismul, aşadar, îşi are originea de la evenimentul şi misterul lui Christos (viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice.

Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu creator al universului (şi – prin urmare – al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei Persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Christos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Acest adevăr a fost confirmat de moartea sa pe cruce şi de învierea sa din morţi.

Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:

De la predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „vestea cea bună” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creştinismului, izvorăşte nu numai vestea unei mântuiri finale a omului şi a universului, dar şi angajarea persoanlă în dinamica unei morale contrasemnată de iubire faţă de aproapele şi a unei vieţi trăită în relaţie persoanlă cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2Cor. 5:19,20). Pentru unii creştini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în acelaşi timp Iisus Hristos/Iisus Hristos/Iisus Christos, făcându-se om adevărat şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toti oamenii să învie la sfârşitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.

În creştinism fundamentală este şi referinţa la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemaţi să participe direct la viaţa comunităţii.

Creştinismul mai poate fi – şi, de fapt este – definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie.

Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor şi au dat origine la nenumărate confesiuni religioasa, care – în diferite feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergenţe s-au manifestat:

  • în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
  • în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
  • în legătură cu modul de organizare instituţională a comunităţii creştine;
  • în legătură cu raporturile creştinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergenţe între creştini şi în legătură cu:

  • interpretarea corectă a textelor revelate,
  • a sacramentelor,
  • a riturilor liturgiei şi
  • a codificării normelor morale.

[modifică] Creştinismul primar

Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Isus Christos şi a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute din apostolatul (mai ales) a lui Paul din Tars, care a purtat, a inserat creştinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât şi cultural.

Acest fenomen n-a întârzâiat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Spostolilor şi chiar Scrisorile lui Paul.

Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria şi Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraniană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.

În primele trei secole ale erei creştine (e.c.), în pofida apariţiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ş.a.), crize care au dus la apariţia unor Biserici cu caracter autonom, creştinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât şi-n afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici de persecuţiile dezlănţuite de unii împăraţi romani, motivate refuzl creştinilor de a recunoaşte divinizarea împăratului, deşi proclamau fidelitatea lor faţă de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuţii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) şi Domiţian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creştinismului pe plan cultural şi moral (de ex. Iustin Martirul şi Filozoful, Tertulian, Clemente Alexandrinul, Origene, Eusebiu din Cezareea ş.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman.

Împăraţilor le-a fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spaţii de intervenţie în viaţa Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârşit în erezii trinitare şi cristologice. În urma acestor controverse creştinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credinţă (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit şi Crezul apostolic) şi mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea).

Caracteristica creştinismului din această perioadă a fost şi dezvoltarea reflecţiei doctrinare condusă de teologii vremii – numiţi mai apoi şi Părinţii Bisericii – (Augustin din Hipona, Ambroziu din Milan, Atanaziu din Alexandria, Ioan Gură-de-Aur, Ioan Damascenul, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Grigore Nazianzenul ş.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.

  • Biserica Mar Thoma, fără nici un sinod ecumenic;
  • Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
  • Bisericile celor trei concilii;

[modifică] Creştinismul în Evul Mediu

Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoareleor barbare, a suprevieţuit însă în Împeriul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.

Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

În Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteran din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. În aceeaşi perioadă au fost încreştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Ciril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea.

[modifică] Divizarea Bisericii

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cţt mai ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea aşa-ziselor „sectoare ale creştinismului bizantin” (iconoclasmul), şi apoi în schisma verificată între papa Nicolea I şi patriarhul Constantinopolului, Foţie (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma şi Bizanţ. Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizativ conciliar şi „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas şi Bisericii în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale şi cele numite Uniate: Armeană, coptă, caldee, ucrainiană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanţă. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreştinare absolută (cu forţa) a societăţii şi cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar şi în comparaţie cu puterea împăratului.

Rezistenţa în faţa acestori dezvoltări (a puterii şi a primatului) precum şi a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mişcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, domenicani etc.), cât şi din afara bisricii, de către schismaticii şi / sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercursiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolicăşi puterea politică (numită „braţul decular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă şi morală a Scaunului Romei şi favorizată de instanţele de reînnoire prezente în umanismul creştin (ex.Erasm din Roterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la puritatea credinţei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiţii naţionale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ş.a.).

Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertăţii omului în faţa harului şi a condamnării (aşa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei şi a prezenţei reale a lui Christos sub speciile pâinii şi vinului; pe plan ierarhic şi disciplinar, raporturile dintre magisteriu şi libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe planorganizativ, cu refuzul de a recunoaşte autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în faţa unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacţionat în cele din urmă cu mişcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” şi, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacţie Societatea lui Isus (Iezuiţii), fondată de sf. Ignaţiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453) stindardul creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Ţarilor ruşi. A început astfel procesul de identificarenaţională între Biserică şi stat şi de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi într-o oarecare măsură erau)protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcanii căzuţi sub dominaţie otomană, s-a elaborat şi ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.

[modifică] Creştinismul în epoca modernă

începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încricişat cu confruntările politico-militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o connotaţie aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”.. aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Vestfalia (1648).

După Pacea de la Vestfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:

  • expansiunea misionară în America şi Asia;
  • afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.
  • a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial impermeabil penetrării creştinismului.

  • b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi nobilimea, burghezia şi, în sfârşit, clasele populare.

Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în câmpul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicţionismul).

Căderea „vechiului regim”– chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice a contribuit la prezentarea creştinismului ca una dintre multiplele forme de viaţă şi de concepţie a lumii, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe celelalte continente.

Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor, conventele şi mănăstirile, i-au fost risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat cu viaţă, deoarece mulţi au fost ghilotinaţi), i-au fost confiscate proprietăţile materiale, i-ai fost retrase şi negate privilegiile şi, cel mai grav, a dus la „laicizarea” (descreştinarea) ideilor şi moravurilor (de fapt astăzi în Franţa mai sunt foarte puţini creştini, chiar şi după revenirea din ultima vreme).

Toate acestea au provocat drept contra-reacţie o intensă mişcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine şi institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ş.a.), alături de acestea s-au înregistrat şi o mare dezvoltare a unor noi forme de devoţiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de reînnoire sau de „trezire” creştinescă. În 1600 baptismul – a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credinţerod al alegerii personale –, şi pietismul – creştinul ca „om nou” şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.

În 1700, metodismul – marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfinţirii personale şi a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creştinismul primar, insistând asupra importanţeicelei de-a doua veniri a lui Christos, sau a „reîntoarcerii / revenirii” sale.

În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în State), elementele creştine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelaţii” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în State), se raportează mai ales la Vechiul Testament, cu puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”) spiritul reînnoirii începe să mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenţia faţă de problemele sociale etc..

În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum: liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului şi chiar atee.

În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra europene, mai ales în Africa şi Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul statelor europene.

[modifică] Creştinismul în sec. al XX-lea

La sfârşitul sec. al XIX-lea şi-n sec. al XX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate marile schimbări ale revoluţiei industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării şi apariţia societăţii de masă, ca şi a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială şi de informare.

Relaţiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate şi mai dificile. Dificil a fost şi procesul de adaptare la democraţiile moderne. Istoria creştinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” şi cu „laicizarea”, secularismul.

În general, însă este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine, care a străbătut toate confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Soeren Kirkegaard în sec. al XIX-lea şi urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jurgend Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar şi lumea aşa-zis, laică (în ambient catolic: Institutele seculare, Acţiunea Catolică).

N-au lipsit nici excesele şi reacţiile zgomotoase, cum a fost de ex. cazul „crizei moderniste” în Biserica Romei.

În Rusia, după Marea Revoluţie din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănţuit o persecuţie cruntă împotriva creştinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naţionalizarea) bunirilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor şi mănăstirilor. Persecuţia s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parţială de concesii („doi paşi înainte, unul înapoi”).

În Occident, Biserica Catolică şi Bisericile Protestante au încercat forme de bună-vecinătate (dacă nu chiar de adevărate alianţe) cu diferitele regimuri autoritare. Cu toate acestea n-au lipsit nici episoade de mare relevanţă, ca de ex. rezistenţa „Bisericii Confesante” (luterană), din 1934, împotriva „păgânismului nazist”, si nealinierea Martorilor lui Iehova la doctrina nazista a statului(1932).

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a determinat pe creştini să revadă multe poziţii, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească – şi azi este o secţiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creştină a regândit şi revizuit discursul asupra vinovăţiei evreilor în procesul lui Isus, şi încearcă să-şi dea seama cât de mult a contat discursul/predica creştină despre responsabilitatea evreilor în suferinţele lui Christos şi antisemitism). Atitudinea creştinilor a fost şovăitoare şi uneori ambiguă în ceea ce priveşte luarea de poziţii şi combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în faţa persecuţiei şi exterminării evreilor.

La iniţiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creştini (preoţi, episcopi, pastori) au fost şi creştini care s-au implicat mai ales în asistenţa materială şi spirituală a celor persecutaţi. Mulţi creştini au contribuit la însufleţirea Rezistenţei în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supravieţuire în lagăre; semnificativă a fost, de ex., experienţa ecumenică forţată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoţi, pastori, şi călugări de toate naţiile şi confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mişcarea de rezistenţă prin sabotarea maşinii de război naziste, rezistenţă făcută de chair tineri nemţi din Bavaria, şi care au plătit cu viaţa lor curajul de a se opune şi sabota tirania.

Fenomen cu totul nou în creştinismul sec. al XX-lea a fost apariţia mişcării ecumenice (ecumenism), înţeles ca efort, dacă nu pentru unificare (dorită de foarte mulţi creştini din toate confesiunile), cel puţin pentru dialog şi colaborare între duferitele confesiuni creştine. Apărut în sânul confesiunilor protestante (în 1910), ecumenismul s-a răspândit treptat şi la alte confesiuni. În 1960, papa Ioan al XXIII-lea a instituit Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor. Ecumenismul a dobândit, în catolicism, un loc de mare însemnătate mai ales în Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965, la care au fost invitaţi în calitate de observatori capii tuturor confesiunilor religioase creştine). Acest Conciuliu, printre documentele sale a re-elaborat directivele care trebuie să primeze în raporturile catolicismului atât cu societatea laică contemporană cât şi cu celelalte religii.

Pe câmpul ecumenismuluirămân totuşi deschise destul de multe probleme, între care aceea a primatului episcopului Romei, a celibatului ecleziastic şi a preoţiei (hirotonirii) femeilor.

Un alt mare fenomen al creştinismului sec. al XX-lea este cel Penticostal, apărut în primii ani ai secolului în sânul protestantismului din State şi deja răspândit – se poate spune – în lumea întreagă, în toate marile confesiuni. Este prima mişcare creştină de masă „altoită” pe experienţa Duhului Sfânt (cea de-a Treai Persoană a Treimii, căreia teologia creştină până acum nu i-a acordat destulă atenţie). La început experienţa penticostală s-a afirmat în ambientele populare şi marginalizate, foarte asemănătoare acelora în care s-a afirmat creştinismul primar.

Poate este prea degrabă să fie evaluat acest fenomen, dar importanţa lui ar putea fi (până acum este) semnificativă pentru viitorul creştinismului.

Din anii ’70, creştinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.

Întâi de toate, trebuie semnalată deplasarea centrului de greutate al creştinismului din Europa şi din America de Nord spre Africa şi America de centru şi meridională şi, în măsură semnificativă, în Asia. Acest fenomen deschide perspective absolut inedite pe plan instituţional, cultural şi liturgic. În plus, în Europa – mai ales cea orientală – răspândirea ateismului – nu atât militant, cât mai ales în formele sale de indeferentism religios sau de sincretism individualist (un tip de religie „fai da te”), ridică mari probleme Bisericii creştine de orice confesiune ar fi.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea şi răspândirea sectelor (curios, într-o lume în care se doreşte unitatea!) de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creştine pe lângă şi împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent şi în creştinism (mai ales în cel nord-american).

Cam acestea sunt temele cu care dialogul ecumenic şi cel inter-religios va trebui să se confrunte în viitorul apropiat.

Relevant este şi efortul pe care astăzi creştinismul îl depune pentru apărarea drepturilor omului.

Preoţi, pastori, religioşi şi laici (mireni) din toate confesiunile creştine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceştia au primit chiar recunoaştere internaţională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luter King, postor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alţii au fost presecutaţi şi chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luter King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanţa pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea şi dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija şi faptul că această prăbuşire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activităţii şi sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creştinismul continuă să exercite o puternică atracţie asupra unei mari părţi a omenirii, fapt evident din prezenţa pe glob a peste două miliarde de creştini.

[modifică] Legături externe