Teoria romanului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Teorii ale romanului
[modifică] Psihanaliza romanului
Marthe Robert a efectuat o psihanaliză a romanului în eseul său Romanul originilor, originile romanului ( titlul originar, Roman des origines, origine du roman (ISBN 2-85181-191-6). În acesta pornind de la teoria « romanului familial» extrasă dintr-un eseu celebru al lui sigmund freud şi de la celebrul complex oedipian ea distinge între două mari categorii de roman :
1. Romanul « bastardului realist»
2. Romanul «copilului găsit»
[modifică] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe
Romanul european s-ar putea încadra într-unul din aceste trei tipuri (conform structurii ternare propuse de criticul literar Nicolae Manolescu): doric (clasic), ionic (modern), corintic (romane criptice, postmoderne). Clasificarea criticului român porneşte de la tipurile de capiteluri existente în arhitectura Greciei Antice, care aparţin stilurilor doric, ionic sau corintic.
[modifică] Romanul doric
Romanul clasic( sau realist), caruia i se subscriu scriitorii români de pâna în a doua jumatate a perioadei interbelice (se considera anul 1928/1930) respecta un set de norme stricte în alcatuire. Este structurat pe mai multe planuri de actiune si e împartit formal în capitole, volume etc. Se scrie la persoana a III-a, scriitorul este omniprezent (poate face flashback-uri, poate nara ceea ce se întampla simultan în mai multe locuri), este ubicuu (prezenta lui nu e obligatorie, dar el descrie sentimentele personajelor, descrie actiunile, pe care le prevesteste), prefera istorismul (comenteaza trecutul personajelor). El e asemenea unui papusar, rezultatul nefiind oricând veridic. Reprezentanti: Mihail Sadoveanu - "Nicoara Potcoava", "Fratii Jderi" etc., Cezar Petrescu - "Calea Victoriei", Liviu Rebreanu - "Ion", "Rascoala" etc.
[modifică] Romanul ionic
Romanul modernist se manifesta prin interiorizare. Lumea e vazuta prin ochii unui personaj, ce este naratorul si reprezentantul autorului. Se scrie la persoana I, se foloseste adesea fluxul amintirilor (nu se mai scrie în "prezent istoric", ci se porneste dintr-un punct unic, considerat prezentul, si se scrie întocmai cum "personajul cheie" îsi aminteste). Se foloseste scrisoarea, jurnalul (redarea unor asemenea pseudo-creatii ale personajelor), pentru a le deduce sentimentele. Metoda poarta numele de "dosar de existente". Nu mai sunt prezentate sentimentele altora, eventual ele sunt deduse de "personajul cheie", nu mai exista omniprezenta, totul rezultând fie din dosarul de existente, fie din întâlnirile directe ale personajelor. Romanul e mult mai veridic. Ex: Camil Petrescu - "Patul lui Procust" si "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi", cât si H.P. Bengescu în "Concert din muzica de Bach". Se poate considera ca si M. Preda în "Viata ca o prada" si în "Cel mai iubit dintre pamanteni" este un scriitor modernist.
[modifică] Romanul corintic
Este supranumit si postmodernist sau neomodernist poate di un roman liber. Se poate scrie la persoana I sau III, poate fi un amestec între tipul ionic si doric, se abordeaza un stil liber, mai adânc. Sentimentele sunt spuse direct, simplu, de catre personajul-narator, care este întruparea uneia din ipostazele autorului. Se foloseste pastisa, colajul, se includ chiar si taieturi din ziare (vezi Mircea Nedelciu : Maistrul Ilie Ilie Razachie îsi da concursul), pentru a arata un punct de vedere cifrat.
De altfel, în opinia postmodernistilor, textul (ce se mai cheama si scriitura) este interminabil, infinit, dar, pentru nevoile tipografice, trebuie taiat în bucati de diferite lungimi. In acest tip de roman intra postmodernistii (generatia 80 si 90 - printre care : Mircea Cartarescu - "Orbitor", Nedelciu etc., neomodernistii în proza lui H. Simionescu, O. S. Crohmalniceanu, , dar si precursorii directi si indirecti ai acestora - dandistii si generatia 1900 - Mateiu Caragiale: "Craii de Curtea Veche".
[modifică] Milan Kundera, Arta romanului
Potrivit lui Milan Kundera istoria romanului european (născut pe acest continent odată cu cărţile unor Francois Rabelais sau Cervantes) este chiar istoria expolrării existenţei umane. În momentul când ştiinţa s-a autonomizat pentru a putea analiza lucrurile exterioare, fără a le locui( sau cu termenii lui Martin Heidegger se produce o uitare de sine a Fiinţării, apare romanul pentru a explora « lumea viului » (Lebenswelt) ca un soi de cartografiere a acestei regiuni autonome. Istoria romanului este o succesiune de tentative de surprindere a Sinelui, a identităţii umane (si se urmăresc actele, psihologia, posibilităţile...).
- Astfel, Rabelais şi Cervantes au studiat omul pornind de la acţiunile şi aventurile sale ; Richardson a iniţiat romanul psihologic ; Balzac a studiat omul în mediul său istoric şi social ; Tolstoi a explorat iraţionalitatea sufletului ; Flaubert s-a concentrat asupra cotidianului şi plictiselii ; Proust asupra neputinţei de a opri în loc timpul naraţiunii ; Joyce asupra insesizabilei clipe prezente ; Kafka, asupra a ceea ce au devenit posibilităţile vieţii în lumea contemporană .
- La finele acestei evoluţii se găsesc paradoxurile terminale ale secolului al XX-lea cu toate bulversările multiple care s-au produs de-a lungul acestuia. Progresul acestei specii literare nu constă într-o simplă ameliorare stilistică ci în descoperirea unor noi posibilităţi existenţiale.
Singura « morală » a romanuluoi rămâne cunoaşterea unor situaţii concrete , contrară filosofiei care, abstractă nu se poate opri să judece, conformându-se unei vaste tendinţe umane care constă întotdeauna a dori să judeci înainte de a înţelege. Romanul suspendă tocmai această judecată demonstrând că există lucruri susceptibile de a avea interpretări şi judecăţi diferite.