McCarthism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
McCarthismul este un termen care descrie o perioadă de suspiciune intensă anticomunistă în Statele Unite ale Americii, care a durat cu aproximaţie de la sfârşitul deceniului al patrulea până pe la mijlocul celui de-al şaselea. Termenul derivă din numele senatorului american Joseph McCarthy, un reprezentant republican al statului Wisconsin. Perioada McCarthismului mai este cunoscută şi ca a doua panică roşie şi a fost caracterizată prin creşterea a temerilor faţă de încercările de penetrare a instituţiilor americane de către spionii sovietici, ascuţirea tensiunilor americano-sovietice datorită hegemoniei URSS-ului în Europa Răsăriteană, succesul revoluţie comuniste chineze (1949) şi a izbucniriea războiului din Coreea (1950-1953).
În aceste timpuri, persoane din diferite sfere de activitate, la început fucţionari guvernamentali, apoi cei din industria divertismentului, continuând cu cei din sistemul învătământului public, au fost acuzaţi că sunt membri ai partidului comunist sau simpatizanţi ai comuniştilor şi au devenit subiectele unor investigaţii agresive şi a unor audieri publice în faţa diverselor comisii sau agenţii. S-a dat de mult prea multe ori crezare bănuielilor nesusţinute de dovezi, sau susţinute de dovezi incomplete sau discutabile, iar atitudinile unei persoane de orientare politică dovedită sau bănuită a fi de de stânga, făcând parte sau despre care se bănuia că face parte din organizaţii de stânga, erau taxate în mod disproporţionat. Multe astfel de persoane şi-au pierdut locurile de muncă, şi-au văzut ruinate carierele, sau au ajuns să ispăşească pedepse cu închisoarea. Multe astfel de pedepse au fost date la sfârşitul unor procese ale căror verdicte aveau să fie mai târziu anulate, iar legile care au permis aceste abuzuri aveau să fie declarate mai târziu neconstituţionale, (aşa cum a fost cazul Legii jurământului de credinţă, declarată neconstituţională în 1967), concedierile celor cu orientări politice de stânga aveau să fie de asemenea declarate ilegale, iar procedurile extrajudiciare aveau să fie mai târziu blamate.
Cuprins |
[modifică] Originile McCarthism
Perioada istorică cunoscută ca McCarthism a început cu ceva timp mai înainte ca senatorul care a i-a dat numele să fie în vreun fel implicat în lupta anticomunistă. Au fost mai mulţi factori care au contribuit la apariţia McCarthismului, unii dintre ei existând încă în perioada primei panici roşii (1917-1920), sau chiar mai înainte de transformarea organizaţiilor comuniste într-o forţă politică de luat în seamă. Mulţumită în parte succesului avut în organizarea sindicatelor şi a luptei antifasciste, Partidul Comunist American a devenit din ce în ce mai puternic de-a lungul deceniului al patrulea deceniu, ajungând în 1942 la 50.000 de membri. În perioada celui de-al doilea război mondial, când Statele Unite erau aliate cu Uniunea Sovietică, problema anticomunismului a fost trecută sub tăcere. Odată cu încheierea conflagraţiei mondiale, războiul rece s-a declanşat aproape imediat, ca urmare a instalării de regimuri marionetă prosoviwetice în întreaga Europă Centrală şi Răsăriteană. Tensiunile au ajuns la o cotă nemaiîntâlnită în 1948, odată cu izbucnirea Crizei Berlinilui – blocarea căilor terestre de acces către Berlinul Apusean.
Evenimentele din anii 1949 şi 1950 au condus la creşterea în continuare a sentimentului american de teamă faţă de comunism. Uniunea Sovietică a experimentat cu succes prima sa bombă atomică în 1949, devansând toate estimările planificatorilor militari americani. Tot în 1949, armata comuniştilor conduşi de Mao Zedong a reuşit să cucerească întreaga Chină continentală, în ciuda ajutorului financiar şi logistic obţinut de la americani de oponenţii comuniştilor din Kuomintang. În 1950 s-a declanşat războiul din Coreea, opunând forţele ONU, SUA şi sud-coreene armatelor comuniştilor nord-coreeni şi chinezi. În acelaşi an, au avut loc mai multe scandaluri legate de acte sovietice de spionaj în SUA. În ianuarie, Alger Hiss, un oficial de rang înalt din Departamentul de Stat, a fost condamnat pentru sperjur. El fusese găsit vinovat pentru spionaj, dar fapta sa se prescrisese, dar a fost condamnat pentru mărturie mincinoasă în cazul declaraţiilor făcute în faţa Comitetului pentru Activităţi Antiamericane. În Marea Britanie, Klaus Fuchs a mărturisit că a făcut spionaj în folosul Uniunii Sovietice în timpul cât a lucrat la Proiectul Manhattan în Laboratorul Naţional Los Alamos în timpul războiului. Soţii Julius şi Ethel Rosenberg au fost arestaţi pe 17 iulie pentru că ar fi furat secrete nucleare şi le-ar fi oferit sovieticilor.
Au fost şi alte fapte mai puţin evidente, mai subtile, care au dus la apariţia McCarthismului. Exista un obicei al politicienilor conservatori de a denumi reformele liberale, aşa cum erau legea cu privire la munca minorilor sau cea a dreptului de vot al femeilor, ca fiind "comuniste" sau "comploturi roşii". Acest lucru a devenit mai evident în timpul aplicării politicilor New Deal a preşedintelui american Franklin D. Roosevelt. Mulţi conservatori au pus semnul de egalitate între New Deal şi socialism sau comunism. New Deal a fost considerat o dovadă a influenţei comuniste în structurile guvernamentale. În general, pericolul vag defint ca fiind al "influenţei comuniste" era o temă mai comună în retorica anicomunistă decât erau cele legate de spionaj şi alte activităţi specifice.
Implicarea lui Joseph McCarthy în fenomenul cultural care avea să-i poarte numele a început cu discursul ţinut de Ziua lui Lincoln, 9 februarie 1950, la Clubul de ciclism al femeilor republicane din West Virginia. El a arătat auditorilor o foaie de hârtie pe care ar fi fost scrisă o listă a unor comunişti cunoscuţi, lucrători ai Departamentului de Stat. McCarthy a spus: "Am aici în mâna mea o listă de 205 de persoane care sunt cunoscuţi de Secretarul de Stat ca fiind membri ai Partidului Comunist şi care, cu toate acestea, lucrează în continuare şi modelează politica Departamentului de Stat." Acest discurs a atras atenţia presei asupra lui McCarthy şi i-au determinat calea pe care avea să se îndrepte restul vieţii şi carierei sale politice.
Prima înregistrare a folosirii termenului "McCarthism" datează din29 martie 1950, într-o caricatură politică din ziarul Washington Post a caricaturistul Herbert Block. Desenul îi înfăţişa pe fruntaşii republicani încercând să împingă un elefant (simbolul tradiţional al Partidului Democrat) într-o grămadă instabilă a zece găleţi cu catran, cea mai de sus având o etichetă pe care era scris cuvântul "McCarthism."
[modifică] Instituţiile McCarthismului
Au existat mai multe comitete, comisii şi organisme anticomuniste de "apreciere a loialităţii", atât la nivel federal cât şi la nivel local, dar şi multe agenţii particulare care se ocupau de investigarea personalului diverselor companii private, care se temeau de orientarea politică de extrema stângă a angajaţilor.
În Congresul Statelor Unite, cele mai importante agenţii de investigare a activităţilor comuniste a fost Comitetul pentru Activităţi Antiamericane (HUAC), Subcomitetul Senatorial pentru Securitate Internă şi Subcomitetul Senatorial pentru Investigaţii. Între 1949 şi 1954, au fost începute şi duse la sfârşit 109 investigaţii de către unul dintre aceste comisii ale Congresului.
[modifică] Ramura executivă şi verificarile loialităţii
În guvernul federal, preşedintele Truman a iniţiat un program de verificare a loialităţii angajaţilor în 1947. Ordinul executiv al lui Truman dădea putere comisiilor de verificare ca, acolo unde sunt găsite "motive întemeiate... pentru supoziţia că persoana implicată este neloială guvernului Statelor Unite", angajatul guvernului federal să fie concediat. Truman, un democrat, reacţiona în acest fel la victoria republicanilor în alegerile din 1946 pentru Congresul SUA, simţind nevoia să răspundă la criticile tot mai ascuţite din partea conservatorilor şi anticomuniştilor.
Acest program pentru verificarea loialităţii a fost conceput de directorul FBI-ului, J. Edgar Hoover, iar investigaţiile propriu-zise au fost duse la îndeplinire de agenţii FBI. Criteriile dure ale lui Hoover de apreciere a pericolului comunist şi standardele politice conservatoare au dus la concedierea a mii de angajaţi federali.
Influenţa lui Hoover s-a întins dincolo de limitele cecetării angajaţilor guvernului federal şi dincolo de limitele programelor de securitate ale programelor de loialitate. El oferea de obicei dovezi din dosare FBI, (care ar fi trebuit să fie strict secrete), comitetelor congresului aşa cum a fost HUAC. În plus, din 1951 până în 1955, FBI-ul s-a ocupat de o acţiune de manipulare prin aşa numita acţiune secretă "Responsibilities Program", prin care se distribuiau documente anonime din sursele sale secrete, cu dovezi ale simpatiilor comuniste ale profesorilor, avocaţilor şi a altor categorii profesionale. Numeroase persoane acuzate pe baza acestor documente "anonime" au fost concediate fără vreun proces, prin încălcarea drepturilor constituţionale ale respectivilor.
Când preşedintele Eisenhower şi-a început mandatul în 1953, el a întărit şi extins programul de verificare a loialităţii al predecesorului său, limitând şi mai mult căile de apel ale angajaţilor concediaţi. Hiram Bingham, preşedintele al Comisiei de Investigaţie a Loialităţii Administraţiei Civile, a numit noile reguli "exact opusul modului american de-a face lucrurile". Reguli asemănătoare de apreciere a loialităţii au fost stabilite în jumeroase state de oficialii guvernelor locale, dar şi de conducerile întreprinderilor private. În 1958, s-a estimat în mare că unul din cinci angajaţi americani a fost obligat să suporte verificările de loialitate. Procurorul General al Statelor Unite a început să ţină o listă a organizaţiilor pe care le considera subversive, începând cu anul 1942. Această listă a fost făcută publică în 1948, şi cuprindea 78 de nume de organizaţii. La un moment dat, această listă ajunsese la 154 de organizaţii, din care 110 erau identificate ca fiind comuniste. Calitatea de membru în oricare din organizaţiile listei atrăgea atenţia investigatorilor, fără a fi considerată o dovadă de lipsă de loialitate. Una dintre motivele cele mai obişnuite de susupiciune era calitatea de membru al Washington Bookshop Association, o organizaţie cu tendinţe de stânga, care oferea bilete la concerte de muzică clasică, împrumuturi de carte sau reduceri la cumpărarea de literatură beletristică.
[modifică] HUAC
Comitetul pentru Activităţi Antiamericane (HUAC) a fost cea mai cunoscută şi activă organizaţie guvenamentală implicată în investigaţiile anticomuniste. Înfiinţată în 1938 şi cunoscută şi cu numele de Comitetul Dies, după numele preşedintelui ei de până în 1941, Martin Dies, HUAC a condus investigaţii asupra unui mare număr de "activităţi", inclusiv ale naziştilor americani de origine germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Comitetul şi-a îndretat repede atenţia asupra comuniştilor în aşa-numitul Proiect al Teatrului Federal. Un pas înainte al HUAC în lupta anticomunistă a fost investigarea lui Alger Hiss pentru învinuirile de spionaj, în 1948. Această investigaţie a dus la judecarea şi condamnarea lui Hiss pentru mărturie mincinoasă, şi a convins pe mulţi de utilitatea comitetelor congresului în lupta pentru descoperirea subversiunii comuniste. HUAC şi-a câştigat faima şi notorietatea cu ocazia investigării industriei cinematografice Hollywoodiene. În octombrie 1947, Comitetul a început citarea actorilor, regizorilor şi scenariştilor, chemându-i să dea declaraţii în legătură cu presupusele lor credinţe, declaraţii sau participări la acţiuni comuniste, cât şi în legătură cu tovarăşii lor de convingeri. Aceste investigaţii au devenit cunoscute ca "interpelarea de 64 $" şi începea cu: "Eşti sau ai fost vreodată membru al Partidului Comunist American?"
Printre primii martori din industria cinematografică citaţi de Comitet au fost zece care au refuzat să coopereze. Aceste persoane, care au devenit cunoscute ca " Cei "zece de la Hollywood", au invocat Primul amendament al Constituţiei Statelor Unite, care garanta libertatea cuvântului şi libertatea de asociere, prevedere legală care ei considerau că îi poate scuti de obligaţia de a răspunde la întrebările Comitetului. Această tactică a eşuat, iar cei zece au fost condamnaţi la închisoare pentru sfidarea Congresului. Doi dintre cei zece au fost condamnaţi la câte 6 luni de închisoare, restul la câte un an.
Ca urmare, martotii (din Hollywood sau alte industrii şi activităţi), care nu doreau să colaboreze, au invocat Amendamentul al cincilea, care proteja persoana împotriva autoincriminării. În vreme ce această tactică îi apăra pe martori de învinuirea de sfidare a Congresului, era considerată un motiv suficient de bun pentru concedierea din structurile guvernamentale şi din rândul personalului a numeroase intreprinderi private. Prin invocarea acestui amendament, o persoană nu putea fi obligată să depună mărturie despre propria sa asociere cu Partidul Comunist şi îi permitea să refuze să "numească nume" ale tovarăşilor comunişti. Pentru că multe persoane supuse investigaţiilor aveau de ales între "a înota în noroi sau a fi un informator", după cum a spus actorul Larry Parks, sau să fie etichetat drept "comunist al amendamentului al cincilea", după cum obişnuia senatorul McCarthy.
[modifică] Comitetele Senatului
În Senat, comitetul principal de investigare a activităţilor comuniste era Subcomitetul Senatului Statelor Unite pentru Securitate Internă (SISS), format în 1950, însărcinat cu impunerea legii în cazurile de "spionaj, sabotaj şi protejarea securităţii interne ale Statelor Unite". SISS era condus de democratul Pat McCarran. Acest comitet a petrecut un an investigându-l pe Owen Lattimore şi alţi membri al Institutului pentru relaţii pacifice. Aşa cum se mai făcuse până atunci, învăţaţii care erau asociaţi cu Lattimore (aşa numita China Hands), au fost acuzaţi de "pierderea Chinei", şi deşi au fost găsite câteva dovezi ale atitudinilor procomuniste, nu a fost găsit nicio dovadă serioasă care să susţină acuzaţiile lui McCarran conform căreia Lattimore ar fi fost "un instrument conştient şi funcţional al conspiraţiei sovietice". Lattimore a fost acuzat pentru mărturie mincinoasă în legătură cu propria persoană în declaraţiile din faţa SISS în 1952. După ce mai multe multe acuzaţii au fost respinse de Tribunalul Federal şi după ce unul dintre martori a recunoscut că a minţit, cazul a fost abandonat în 1955.
Joseph McCarthy a fost preşedintele Comitetul Permanent al Senastului pentru Investigaţii în 1953 şi 1954, şi şi-a folosit funcţia pentru vânătoarea de comunişti. McCarthy a examinat mai întâi afirmaţiile nedovedite asupra influenţelor comuniste asupra Vocii Americii, după care şi-a îndreptat atenţia asupra bibliotecilor din străinătate ale Departamentului de Stat. Cataloagele acestor biblioteci au fost cercetate pentru a găsi autori pe care McCarthy îi considera nepotriviţi. McCarthy a prezentat Subcomitetului şi presei o listă a autorilor presupuşi procomunişti. Cedând în faţa presiunilor, Departamentul de Stat a ordonat bibliotecilor sale din străinătate să îndepărteze cărţile care erau "materiale ale oricărei persoane controversate, comuniste sau simpatizanţi ai comuniştilor, etc]]". Unele dintre biblioteci au procedat la distrugerea prin ardere a titlurilor interzise. Comitetul lui McCarthy a început mai apoi investigaţii în Armata Statelor Unite. Prima acţiune a fost cea care a vizat laboratoarele Corpurilor de Transmisiuni ale Armatei Statelor Unite din Fort Monmouth. McCarthy a ocupat prima pagină în mai multe ziare cu poveştile lui despre sionii periculoşi care ar fi activat în colectivele de cercetători ai armatei, dar până la urmă nu a reuşit să dovedească nimic.
McCarthy şi-a îndreptat mai apoi atenţia împotriva unui dentist militar, care fusese promovat la gradul de maior, în ciuda faptului că refuzase să răspundă la întrebările puse de comisia de verificare a loialităţii. Modul în care McCarthy a condus investigaţiile, inclusiv o serie de insulte adresate unui general de brigadă în timpul audierilor armată-McCarty, în care cele două părţi şi-au adus învinuiri şi contraînvinuiri timp de 36 de zile în direct la televizor, în faţa întregii naţiuni. Deoarece rezultatele oficiale ale audierilor au fost neconcludente, această expunere publică a lui McCarthy a dus la o scădere pronunţată a popularităţii sale. În mai puţin de un an, McCarthy a fost dezaprobat public de Senat, iar el şi-a pierdut poziţia prim rang în lupta anticomunistă.
[modifică] Listele negre
Pe 25 noiembrie 1947, (a doua zi după ce Camera Reprezentanţilor a aprobat citarea pentru sfidarea curţii a Celor "10 de la Hollywood"), Eric Johnston, preşedintele a Motion Picture Association of America, a dat un comunicat de presă din partea principalilor conducători ai celor mai mari studiouri, (comunicat numit mai apoi Declaraţia Waldorf). Prin această declaraţie publică era anunţată concedierea "celor zece de la Hollywood" şi se mai adăuga: "Noi nu vom angaja cu bună-ştiinţă comunişti sau membri ai oricărui alt partid sau grup care vizează răsturnarea conducerii Statelor Unite…" Această capitulare în faţa poziţiei McCarthyiste marchează începutul a ceea a fost numit mai apoi lista neagră de la Hollywood. În ciuda faptului că mai multe sute de persoane au fost concediate, studiourile, producătorii şi alţi angajatori nu au admis niciodată în mod public că aceste liste negre ar fi existat.
În tot acest timp, au apărut comitete şi investigatori anticomunişti privaţi pentru cercetarea loialităţii, pentru a asigura cererea în creştere accentuată din partea anumitor industrii pentru certificarea angajaţilor. Companiile care erau preocupate de sensibilitatea afacerilor lor, sau care, aşa cun era industria de divertisment, se simţeau vulnerabile în faţa opiniei publice, au facut uz de aceste servicii private. Aceste echipe de investigatori, contra plată, verificau părerile şi atitudinile politice ale angajaţilor. La asemenea audieri, subiecţii nu aveau de obicei dreptul la asistenţă din partea unui avocat, şi, ca şi în cazul HUAC, intervievatului i se putea cere să se apere împotriva acuzaţiilor fără a i se permite să ceară mărturia acuzatorului. Aceste agenţii ţineau liste interconectate ale organizaţiilor, publicaţiilor, marşurilor şi actelor de caritate de stânga, ca şi o listă de indivizi care erau consideraţi suspecţi sau comunişti. Astfel de documente precum Red Channels şi buletinele de ştiri precum Counterattack sau Confidential Information erau publicate pentru a ţine sub control organizaţiile de stânga sau comuniste, cât şi pe membrii acestora.
Aceste liste negre McCarthyiste erau create, întreţinute şi folosite de variatele organizaţii private.
[modifică] Legile şi arestările
Au fost mai multe încercări pentru introducerea unei legislaţii specifice, sau pentru aplicarea celor deja existente, în încercarea de apărare a Statelor Unite de cee ce părea a fi subversiunea comunistă.
Legea întregistrării străinilor sau Legea Smith din 1940 transforma în infracţiune pentru orice persoană încercarea acesteia "să apere, sprijine, sfătuiască sau să instruiască, în mod conştient sau voluntar, [...] oportunitatea sau caracterul potrivit al răsturnării conducerii Statelor Unite sau a oricărui alt Stat, prin forţă sau violenţă, sau pentru oricine să organizeze orice asociaţie care să instruiască, sfătuiască sau să încurajeze o asemenea răsturnare, sau pentru oricine să devină membru sau să se afilieze la o asemenea organizaţie". Mai multe sute de comunişti au fost acuzaţi între 1941 şi 1957. Unsprezece conducători ai Partidului Comunist au fost judecaţi şi condamnaţi folosindu-se Legea Smith, în 1949. La zece dintre acuzaţi li s-a dat pedepse de 5 ani de închisoare, iar celui de-al unsprezecelea i s-a dat o pedeapsă de trei ani. Toţi avocaţii acestor acuzaţi au fost la rândul lor acuzaţi de sfidarea curţii şi au fost condamnaţi la închisoare. În 1951, alţi 23 de lideri de partid au fost inculpaţi, printre ei aflându-se şi Elizabeth Gurley Flynn, membru fondator al American Civil Liberties Union. Până în 1957, peste 140 de conducători sau membri ai Partidului Comunist au fost acuzaţi pe baza legii mai sus-menţionate.
Legea securităţii interne McCarran din 1950 a fost numită "singura lege importantă a epocii McCarthyiste". Valoarea ei practică a fost foarte scăzută, limitându-se la hărţuirea legală a suspecţilor.
În 1952, a fost votată [[Legea emigraţiei şi naţionalităţii| Legea emigraţiei şi naţionalităţii, sau Legea McCarran-Walter. Această lege permitea autorităţilor să deporteze emigranţii sau cetăţenii naturalizaţi implicaţi în acte subversive, ca şi să interzică intrarea în ţară a persoanelor suspectate de apartenenţă la organizaţii comuniste.
[modifică] Victimele McCarthismului
Este dificil de estimat numărul victimelor inocente ale vânătoarei de vrăjitoare McCarthyiste. Numărul celor care au fost închişi este ordinul sutelor, iar între zece şi douăsprezece mii şi-au pierdut locurile de muncă.
În multe cazuri, simplul fapt de a fi suspectat de HUAC sau de unul dintre celelalte comitete era suficient pentru a fi concediat.
Cei mai mulţi dintre cei care au fost închişi, sau şi-au pierdut slujbele, sau au fost intertogaţi de comitete, avuseseră sau mai aveau încă legături de o anumită natură cu Partidul Comunist. Dar pentru marea majoritate, ori natura meseriei, ori caracterul inconsistent al legăturilor cu organizaţiile de stânga excludea din start orice fel de justificare a măsurilor legale luate împotriva lor.
Doar în industria filmului, la peste 300 de actori, scenarişti sau regizori li s-a interzis să lucreze în SUA, numele lor fiind prezente pe neoficiala listă neagră a Hollywoodului. Listele negre existau în studiourile de producţie cinematografică, în universităţi şi în şcolile de toate nivelurile, în justiţie, sau în cazul altor câmpuri de activitate. Alăturat este o listă incompletă a celor mai faimoşi oameni care au suferit persecuţii în timpul epocii McCarthyiste:
- Leonard Bernstien, compozitor şi dirijor;
- Charlie Chaplin, actor, aflat pe lista negră de la Hollywood;
- Aaron Copland, comozitor;
- Bartley Crum, avocat, aflat pe lista neagră din justiţie, s-a sinucis în 1959;
- Jules Dassin, regizor;
- W.E.B. DuBois, activist pentru drepturile civile, scriitor, inculpat cu ajutorul legii consemnării agenţilor străini;
- Howard Fast, scriitor, scriitor, închis pentru sfidarea Congresului;
- Lee Grant, actriţă;
- Dashiell Hammett, scriitor;
- Lillian Hellman, dramaturg;
- John Hubley, autor de desene animate
- Langston Hughes, scriitor, aflat pe lista neagră Red Channels
- Sam Jaffe, actor
- Gypsy Rose Lee, actriţă, aflată pe lista negră de la Hollywood;
- Philip Loeb, actor, după ce a devenit şomer, s-a sinucis în 1955;
- Joseph Losey, regizor;
- Burgess Meredith, actor;
- Arthur Miller, dramaturg şi eseist;
- Zero Mostel, actor;
- Clifford Odets, scriitor;
- J. Robert Oppenheimer, fizician, "tatăl bombei atomice";
- Paul Robeson, actor, atlet, cântăreţ, scriitor, politician şi activist pentru drepturile cetăţeneşti, după ce a fost trecut pe listele negre, i s-a anulat paşaportul;
- Edward G. Robinson, actor;
- Waldo Salt, scriitor;
- Pete Seeger, cântăreţ de muzică folk;
- Artie Shaw, cântăreţ de jazz;
- Howard Da Silva, actor;
- Paul Sweezy, economist şi editor-fondator al Monthly Review, condamnat penru sfidarea curţii;
- Tsien Hsue-shen, fizician, i s-a anulat paşaportul, a fost încarcerat;
- Orson Welles, actor, scriitor şi regizor.
[modifică] Reacţii
Naţiunea americană nu era unită deloc de crezurile McCarthismului. Au apărut numeroşi critici ai McCarthism, inclusiv în rândurile personalităţilor recunoscute ca fiind neliberale.
De exemplu, prin vetoul (respins până în cele din urmă) exprimat în chestiunea Legea securităţii interne McCarran din 1950, preşedintele Truman afirma: "Într-o ţară liberă, noi pedepsim oamenii pentru crimele pe care le fac, nicodată însă pentru opiniile pe care le au." Truman şi-a exprimat veto-ul, deasemenea fără succes, în cazul Legea Taft-Hartley, care, printre alte prevederi care limitau puterea sindicatelor, interzicea protecţia sindicatelor ai căror lideri nu semnaseră declarătii sub jurământ din care să reiasă că nu fuseseră nicodată comunişti.
Pe 1 iunie 1950, senatoarea Margaret Chase Smith, o republicană din partea statului Maine, a ţinut un discurs în plenul Senatului, discurs pe care l-a numit "Declaraţie de conştiinţă". Într-un atac direct împotriva McCarthismului, ea a chemat la încetarea "asasinării caracterului" şi a enumerat " câteva dintre principiile de bază ale americanismului: dreptul de a critica, dreptul de a avea convingeri inpopulare, dreptul de a protesta, dreptul de a avea o gândire independentă." Ea a mai adăugat: "libertatea cuvântului nu este ceea ce era în America," şi critica făţiş "tentaculele canceroase ale atitudinilor «neştiind nimic, suspectânt totul»." Alţi şase senatori republicani: Wayne Morse, Irving M. Ives, Charles W. Tobey, Edward John Thye, George Aiken şi Robert C. Hendrickson s-au alăturat lui Smith în acţiunea de condamnare a McCarthismului.
Elmer Davis, unul dintre cei mai respectaţi reporteri şi comentatori din deceniile ale cincilea şi al şaselea, a luat deseori atitudine faţă de ceea ce considera a fi excesele McCarthismului. Astfel, el avertiza că, numeroasele mişcări anticomuniste locale sunt "atacuri generale nu numai împotriva şcolilor şi universităţilor, bibliotecilor, profesorilor şi textelor de carte, dar împotriva oamenilor care gândesc şi scriu, [...] pe scurt, împotriva libertăţii intelectuale."
În 1952, Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat o decizie a unui tribunal inferior în cazul Alder v. Comisia de învăţământ a Statului New York, aceasta din urmă aprobând o hotărâre care permitea comitetului local pentru verificarea loialităţii să concedieze profesorii consideraţi "subversivi
Piesa lui Arthur Miller din 1952 Creuzetul folosea Procesul vrăjitoarelor din Salem ca pe o metaforă pentru McCarthism, sugerând că acuzarea de tip Salem poate apărea în orice moment istoric sau în orice loc. Acţiunea piesei era concentrată asupra faptului că, odată acuzat, o persoană are puţine şanse să fie exnonerată, datorită legăturilor oculte care apar între public şi judecători. Miller avea să scrie mai târziu: "Cu cât mai mult învăţ despre panica din Salem, cu atât mai mult sunt conştient de imaginile corespunzătoare ale experienţelor obişnuite din anii 50."
McCarthy a ajuns la rândul lui ţinta unor atacuri tot mai virulente pe la mijlocul deceniului al şaselea. Pe 9 martie 1954, politologul vestit de la CBS Edward R. Murrow a făcut o emisiune extrem de critică, "Report on Joseph R. McCarthy", care folosea un colaj de inregistrări video ale lui McCarthy, care îl puneau pe senator într-o lumină defavorabilă, de om necinstit în cuvântări şi abuziv faţă de cei interogaţi. În acelaşi an, audierile armată-McCarthy au putut fi văzute în direct la postul de televiziune ABC. Aceste emisiuni au permis pubicului larg să vadă modul în care erau conduse interogatoriile persoanelor suspectate de comunism şi tacticile controversate ale senatorului.
[modifică] Declinul McCarthismului
Spre mijlocul deceniului al şaselea, atitudinile şi instituţiile McCarthyiste au început să slăbească treptat. Schimbarea sentimentelor opiniei publice a contribuit din plin la declinul McCarthismului, iar o măsură a acestei slăbiri poate fi văzută în seria de decizii ale tribunalelor, din acea perioadă.
Una dintre cele mai importante figuri ale anilor de sfârşit de existenţă a listelor negre a fost John Henry Faulk. Gazdă a unui emisiuni radio de comedie de după-amiază, Faulk era o persoană cu vederi de stânga, activă în cadrul sindicatului din care făcea parte, Federaţia Americană a Artiştilor de Televiziune şi Radio. El a fost cercetat de AWARE, una dintre multele firme particulare care cercetau indivizii bănuiţi de "lipsă de loialitate". Etichetat de AWARE ca indezirabil, el a fost concediat de CBS Radio. Un caz aproape unic printre victimile listelor negre McCarthyiste, Faulk a dat în judecată AWARE în 1957, şi a câştigat în cele din urmă procesul în 1962. Deşi au mai existat câteva liste negre în anumite cazuri particulare, vremea lor trecuse, deciziile luate pe baza lor devenind atacabile în justiţie. Odată cu aceasta, agenţiile private pentru "verificarea loialităţii" au dispărut.
Chiar mai înainte de verdictul favorabil lui Faulk, numeroşi responsabili din Hollywood hotărâseră că venise vremea renunţării la listele negre. În 1960, Dalton Trumbo, unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai grupului celor 10 de la Hollywood, a primit comanda oficială pentru scrierea scenariilor de la filmele Exodus şi Spartacus.
La dezintegrarea McCarthismului şi-a adus contribuţia Curtea Supremă. Doi dintre oamenii numiţi de preşedintele Eisenhower la Curtea Supremă, Earl Warren şi William J. Brennan, Jr., s-au dovedit mai mai liberali decât se aşteptase preşedintele, numirile fiind mai târziu caracterizate de preşedinte ca "cea mai mare greşeală".
În 1956, Curtea Supremă a judecat cazul Slochower v. Comisia de învăţământ. Slochower a fost profesor de la Brooklyn College, care fusese concediat de oraşul New York după ce el invocase al cincilea amendament în timpul audierilor comitetului McCarthy în legătură cu fosta sa calitatea sa de membru al Partidului Comunist.
O alta decizie importantă a fost cea din cazul Yates v. Statele Unite din 1957, în care condamnările a 14 comunişti au fost anulate.
De asemenea, în 1957 Curtea Supremă a dat o soluţie în cazul Watkins v. Statele Unite, reducând puterea HUAC de pedepsire martorilor necooperanţi pentru sfidarea Congresului.
În 1958, prin decizia în cazul Kent v. Dulles, Curtea Supremă a interzis Departamentului de Stat să-şi folosească autoritatea propriilor sale reguli pentru a refuza eliberarea sau pentru a anula paşapoartele doritorilor de astfel de acte numai pe baza apartenenţei la partidul comunist sau a convingerilor comuniste.
[modifică] Folosirea termenuluiurrent în zilele noastre
De pe vremea în care McCarthy cunoştea celebritatea, cuvântul "McCarthism" a intrat în vocabularul americanilor ca un cuvânt care caracterizează o varietate de practici detestabile: cântărirea agresivă a patriotismului unei persoane, lansarea de acuzaţii nedovedite, folosirea acuzaţiilor de lipsă de loialitate pentru a exercita presiuni asupra unei persoane, ca să adere la politicile conformiste ale momentului sau pentru discreditarea unui adversar, alterarea libertăţilor individuale în numele securităţii naţionale şi folosirea demagogiei.
[modifică] Bibliografie
- Albert Fried, McCarthyism, The Great American Red Scare: A Documentary History, 1997, Oxford University Press, ISBN 0-19-509701-7.
- Bernard K. Johnpoll, A Documentary History of the Communist Party of the United States (vol. 3), Greenwood Press, ISBN 0-313-28506-3.
- John Henry Faulk, Fear on Trial, University of Texas Press, 1963, ISBN 0-292-72442-X
- Richard M. Fried, Nightmare in Red: The McCarthy Era in Perspective, 1990, Oxford University Press, ISBN 0-19-504361-8.
- Alan Brinkley, The End Of Reform: New Deal Liberalism in Recession and War, 1995, Vintage, ISBN 0-679-75314-1.
- Ellen Schrecker, Many Are the Crimes: McCarthyism in America, 1998, Little, Brown, ISBN 0-316-77470-7.
- Ellen Schrecker, The Age Of McCarthyism: A Brief History With Documents, 2004, Palgrave Macmillan, [1], ISBN 0312294255.
- Robert Griffith, The Politics of Fear: Joseph R. McCarthy and the Senate, 1970, University of Massachusetts Press, ISBN 0-87023-555-9.
- Geoffrey R. Stone, Perilous Times: Free Speech in Wartime from the Sedition Act of 1798 to the War on Terrorism, 2004, W. W. Norton & Company, ISBN 0-393-05880-8.
- Dave Wagner & Paul Buhle, The Film Lover's Guide to the Hollywood Blacklist, 2003, Palgrave Macmillan, 2003, ISBN 1-4039-6145-X.
- Patricia Bosworth, Anything Your Little Heart Desires: An American Family Story, 1998, Touchstone, ISBN 0684838486.
- W. E. B. Dubois, The Autobiography of W. E. B. Dubois, 1968, International Publishers, ISBN 0717802345.
- Arthur J.Sabin, In Calmer Times: The Supreme Court and Red Monday, 1999, University of Pennsylvania Press, ISBN 0-8122-3507-X.
- Manning Marable, John McMillian, Nishani Frazier, Freedom on My Mind: The Columbia Documentary History of the African American Experience, 2003, Columbia University Press, ISBN 0-231-10890-7.
- M. J. Heale, McCarthy's Americans: Red Scare Politics in State and Nation, 1935-1965, University of Georgia Press, 1998, ISBN 0-8203-2026-9.
- Iris Chang, Thread of the Silkworm, 1996, Basic Books, ISBN 0-465-00678-7.
- Arthur J.Sabin, In Calmer Times: The Supreme Court and Red Monday, 1999, University of Pennsylvania Press, ISBN 0-8122-3507-X.
- Arthur Miller, Why I Wrote "The Crucible", 2006, The New Yorker, [2].
- Margaret Chase Smith Library; "Declaration of Conscience", [3].
[modifică] Consultaţi şi articolele:
- Joseph McCarthy
- Anticomunism
- Muncitorii Industriali ai Lumii
- Partidul Comunist din Statele Unite ale Americii
- Comitetul pentru Activităţi Antiamericane
- Răboiul împotriva terorismului
- Milo Radulovich
- Inchiziţia
- Vânătoare de vrăjirtoare
[modifică] Legături externe
- International Journal of Baudrillard Studies
- What McCarthyism Means Today
- Two Cheers for "McCarthyism"?
Evenimente (1945-1967) | Evenimente (1968-1991) | Articole detaliate | Principalii participanţi | Lideri politici importanţi |
1941-1950:
1951-1960:
1961-1970:
|
1961-1970 (continuare):
1971-1980:
1981-1990:
1991: |
Alte conflicte:
|
Lideri politici: |
|