Contemporan cu Dumnezeu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Contemporan cu Dumnezeu este un volum de versuri al poetului Marius Marian Şolea.

[modifică] Aprecieri critice

Liviu Ioan Stoiciu

"Marius Marian Şolea – şi poezia lui, efect al unei epoci de tranziţie. Încep cu această definiţie, având de a face în Marius Marian Şolea cu un poet inclasificabil, azi, în poezia scrisă în limba română. Un poet atipic, insolit (personal, am slăbiciune pentru aceşti poeţi, puţini, ieşiţi în evidenţă prin personalitatea lor accentuată, singuratici, discreţi, fermi, orgolioşi, cu coloană vertebrală, care nu ţin de o gaşcă literară sau alta, nici de o direcţie generaţionistă sau de o ideologie literară, ei sunt ei şi atât, îşi ajung prin ceea ce sunt), de o autenticitate aparte. A împlinit 30 de ani (“acum, la 30 de ani, aud bătrâneţea venind”, se alintă într-un poem Marius Marian Şolea) şi a absolvit Teologia la Iaşi, o secţie de conservare şi restaurare a operelor de artă, în 1998 – are caracter intransigent, pe linie strămoşească aromână (care se respectă), nu are prejudecăţi scriitoriceşti, nici culoare politică.

În lumea noastră dominată de limbaj, volumul “Contemporan cu Dumnezeu” pune o altă piatră de moară la gâtul autorului – “fiind contemporan cu Dumnezeu, / nu pot crede că sunt mort”, scrie Marius Marian Şolea. Dominantă în versurile acestui volum e perspectiva “luminii”. Lumina e o obsesie mistică la Marius Marian Şolea. “Adevăratul poem al luminii” poate fi citit şi cântat în biserică (Daniel Turcea l-ar recita cu bucurie), are în el acea retorică deschisă către transcendenţă, unică, verticală (altfel, prea înălţată, imposibil de admis de poeţii de vârsta lui Marius Marian Şolea, ocupaţi cu îndeletnicirile lumeşti licenţioase rizibile, orizontale, la masa de scris; un asemenea poem dedicat “luminii” e considerat inacceptabil în viaţa de zi cu zi profană, în general, “rupt de realitate”, de neînţeles, dicteu automat, inspirat sau nu de acel Dumnezeu care “merge până la marginile omului”, având legături directe cu poeţii preferaţi). Poemele dedicate “luminii” lui Dumnezeu (“oriunde s-ar afla, fiind peste tot, / Dumnezeu se găseşte pe distanţa cea mai scurtă”) mă fac să recunosc în poezia lui Marius Marian Şolea probe ale unui nou tip de “iluminism” care ar putea fi scos azi pe tapet, într-o vreme postcomunistă a demitizării şi demolării spirituale româneşti. Un nou iluminism care să nu mai arate cu degetul, drept retrograd sau reacţionar, conservatorismul nativ şi tradiţia autohtonă (conservatorism al identităţii noastre, opus corectitudinii politice liberale uniformizatoare, a multiculturalismului mediocru, a “diferenţierilor” fără valori şi fără repere, egalizator, fals considerat progresist). Un nou iluminism al reabilitării creaţiei profunde, nu de suprafaţă (a creaţiei fără suflet), nou iluminism care să aibă conştiinţa căderii, cum spunea Constantin Noica, să aibă conştiinţa imperfecţiunii şi incertitudinii. Mă refer la acel nou iluminism în care cultura “luminii” să ne facă să ne regăsim în particular, să avem conştiinţa iluminării, să fim “iluminaţi” lăuntric de către Dumnezeu (dacă vreţi, în continuarea doctrinei mistice propovăduite de filozoful Jakob Böhme). Nou iluminism care să ţină cont de faptul că metafizica ia naştere şi din sentimentul de uimire în faţa miracolului vieţii, a faptului că mai există ceva esenţial subînţeles, ascuns, nedesluşit, în Tot... Marius Marian Şolea se întreabă: “Vezi tu cât rost, lângă noi, ar putea să aibă metafizica?” şi nu se ruşinează să alerge cu “snopul de raze în mâini”. Nu se sperie că “lumina se întoarce la apus”. Lui îi place să vorbească, să se asculte singur, să filozofeze: “Trupul omului este primul contur al sufletului său, / primul contur făcut din lumină”. Mai mult, are simţul ordinii cosmice: “Pe cer nu este scris nimic, / el e un ochi imens prin care poţi să vezi în sufletul întregului”... Noul iluminism îl ţine aproape de poporul de care aparţine: “La 20 de ani două lucruri am acceptat sfâşietor de greu: / faptul că România mea nu există şi că nu sunt demiurg”. Marius Marian Şolea îşi “binecuvântează ţara”, calm, şi e fericit să ne anunţe că “românii se întind cu poftă” atunci când se trezesc. În “Poem existenţial”, Marius Marian Şolea observă: “Când românii se confruntă cu o realitate gravă, / se adună şi se văicăresc. după asta, se întorc la acasă, / vorbind chiar şi pe drum despre situaţie / şi au mereu conştiinţa împăcată, / pentru că tot ceea ce pot ei să facă, fac...”. Fireşte, Marius Marian Şolea are şi un centru al lumii lui, “comuna Alimpeşti, satul Corşor” (“cu pâine adusă de la Sârbeşti”) – gorjenii pot fi mândri (poate că şi vecinul lor Marin Sorescu), apar în această carte poeme “orale” memorabile, în care ei îşi pun sufletul pe masă. De parcă ar fi vorbit în faţa unui magnetofon ţinut deschis de Marius Marian Şolea. Gorjenii vorbesc ironic despre doljeni, vecinii lor mai sudici, numindu-i “pepenari”, şi “băă, da’ proşti mai sunt doljenii ăştia”. Poemele gorjenilor redau întocmai vocabularul, obiceiurile şi mentalitatea lor, trebuie citite în întregime, sunt adevărate spectacole în aer liber: “Începutul”, “Fiordu’”, “Strigarea unuia de prin sat”, “Mâţele şi ţâţele”. Ele îmi amintesc debutul meu editorial (copilărit la un canton CFR, izolat, la ţară, în Moldova, la Adjudu Vechi). Sau “Reţetă pentru romatism şi friguri de ţară” – reţetă pentru ceva între romantism şi reumatism: cu floare de fân clocotită în apă cu sare de drob, „pui soluţia în lighean, / şi-ţi bagi acolo picioarele, încet de tot, şi le mişti uşor, / cum ai căuta ideile noaptea, / numai să le vezi care pe unde mai dorm, fără să fie trezite. / bei vin fiert, iar, dacă mai eşti şi singur în casă, / te pui pe cântat. un cântec mai vechi...” Apropo de “căutarea ideilor”. O caracteristică a noilor veniţi în poezia română, publicaţi după Revoluţie, e şi preferinţa lor expresă, caracteristică vârstei şi noii sensibilităţi, de a transforma ideile în sentimente – cel mai adesea, căzând în derizoriu. “Dar ce poem e acesta, când nu apar în el / căldurile estetice?”, se întreabă în numele lor Marius Marian Şolea. Dar el transformă şi sentimentele în idei, nu doar ideile în sentimente, înţelegând intuitiv că “arta e expresia sufletului”. Versurile lui: “sentimentele, / stările mele sunt urmări ale sufletului pe care îl port” şi “să nu vreau să înţeleg sentimentele, / doar să ştiu să le trăiesc” au urmarea în “te voi întoarce / înapoi la idee” şi “gândurile toate se fac temperatură”. Sentimentul dominant fiind iubirea (“n-am să înţeleg de unde scoţi tu atâta iubire”), el atrage atenţia asupra esenţei transcendenţei: “Toate aceste obiecte, care îmi delimitează viaţa, / au fost, de fapt, mai înainte gândurile cuiva / şi i-au supravieţuit”. Iubirea şi femeia, în cazul lui Marius Marian Şolea, atent filtrate prin memoria sa, sunt un capăt de lume: “asta e iubirea, un plâns de singurătate înspre Dumnezeu”, iar ea, femeia, este “obrazul subţire al chipului cosmic”. Pe când “în lumea asta, poezia şi / dragostea sunt însemnele puterii”. Sigur, iubirea de Dumnezeu are sens în iubirea de femeie: “Dintre toate morţile, eu prefer femeia”. Totuşi, dacă iubirea se reduce numai la femeie (nu şi la Dumnezeu), atunci poetul se simte obligat să spună lucrurilor pe nume: “acum numai atâta eşti – / clătita mea cu sentiment, bună şi rece”. Insistând amuzat: “Dacă n-ar exista femeile, / poezia nu ar avea nici un rost”. Chiar? De necrezut, el nu declară: dacă n-ar exista Dumnezeu, poezia nu ar avea rost... Mai exact, i se adresează iubitei cu: “Eşti doar reprezentantă a ideii de femeie”. Aşa, “ai să îmi porţi doar mie gândurile”... Mai mult: “Te-aş fi iubit până când ai fi fost / suflet din sufletul meu”. Poemul intitulat “Viaţă” lămureşte şi acest mister – femeia înseamnă şi lumină, şi viaţă, dacă iubeşte, nu doar moarte. Iubind, ea are legătură directă cu Dumnezeu... Altfel, încrezător, iluminat lăuntric, Marius Marian Şolea rezolvă şi “crizele de singurătate”, cinic: “eu le am pe toate în mine: / şi moarte şi viaţă”. Cum se vede pe el însuşi: “acum doar se arată venind, / aproape transparent, / camuflat în idei”.

Temperamental, Marius Marian Şolea scrie celor de acasă, la Târgu Jiu. Spre mirarea mea, el ignoră în acest poem amplu prezenţa lui Gheorghe Grigurcu acolo, probabil pentru că este un poem depreciativ. În căutarea plăcerii “arogante” prin scris, descoperă “utilitarismul”. Conform propriilor cuvinte, poezia lui Marius Marian Şolea se evidenţiază prin “realismul consumabil”. Nu realismul vulgar, ci de genul: “Trupul tău, datorită unui sentiment al meu, consumabil, / îmi pare un cer”. Sau: “Primăvara a ieşit din cer, ca un copil din taina mă-sii, / fisurând pe ici, pe colo realitatea”. E drept, având conştiinţa că e poet adevărat, el publică poeme întregi, ieşite din comun, care amestecă lirismul cu prozaismul, cu personaje recognoscibile – de la “Casnică” (în care e prezent şi “Marin Mincu, om bătrân, cu păru’ alb, / nevoit să legitimeze poezia organelor, / dacă tot îi place viaţa în cenaclu, dacă tot ţine să fie, peste timp, / mentorul generaţiei care nu există... / deşi metaforita mucoaselor nu-l indică pe el,”) la “Şapca lui Ţărnea” (“George Ţărnea a fost primul meu susţinător literar dintre cei din / Bucureşti, mare lucru pentru un copil din provincie!”). Sau poemul-pamflet, legat de moravurile de azi, “Adina Huiban din Vaslui şi de la Ou Tv, prin Universitatea Media” (“prin care se va institui începutul curentului literar / Realismul consumabil”). Interesant, în poezia lui Marius Marian Şolea faci cunoştinţă şi cu dimensiunea socială a poemului – cu “norma lui socială”, “reflexul social”, sau “procedeul social”. Şi, repet, mai ales el ia în serios dimensiunea “românismului”, sfidând prejudecăţile naţionale, un poem se intitulează “Din pământurile dacilor”, din altul afli până şi de “nepoţii lui Horea, care se joacă mereu de-a trasul pe roată”; e un adevărat curaj astăzi să faci caz în poezie că eşti român. Autorul aminteşte de specificitatea ortodoxiei, aceea legată de diversitatea ontologică a realităţii (citez întregul poem, ca o mărturisire, ca o sugestie, “Situaţie”: “Cuvintele românilor aleargă, / deznădăjduite, / în mine, şi sapă dureros... / nu le este de ajuns această margine. / vor să treacă, pline de nădejde, în voi”).

Împăcat cu sine, în acord cu propria-i realitate interioară, Marius Marian Şolea amestecă poemele în acest volum, nu ţine cont de faptul că pot forma cicluri distincte – dorind să cuprindă în unitatea lor lucrurile de suprafaţă şi trădările intime, să scoată fondul obscur la lumină şi să raţionalizeze misterul. Revelându-se pe sine într-atât, “încât se resoarbe în sine”. Trebuie să reciteşti poemele lui “neoiluministe”, să le dai de capăt. Discontinuitatea sa este capabilă de transcendenţă, “ca experienţă trăită” la masa de scris. Marius Marian Şolea e un nume."

[modifică] Poem reprezentativ

Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de Desenul de sub culori
  • Desenul de sub culori

[modifică] Bibliografie

Texte preluate din volumul „Contemporan cu Dumnezeu”, cu acordul autorului.