Tentativa sovietică de lovitură de stat din 1991

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tentativa sovietică de lovitură de stat din 1991 (19 august 1991), cunoscută şi ca Puciul din august, Puciul Vodka ori Lovitura de stat din august, a fost o încercare a unui grup de conservatori comunişti sovietici de a-l răsturna de la putere pe preşedintele Mihail Gorbaciov şi de a prelua controlul asupra ţării. Liderii puciştilor erau comunişti radicali, care considerau că reformele lui Gorbaciov au mers prea departe şi că noul tratat unional făcea ca puterea guvernului central să scadă prea mult, iar cea a guvernelor republicane să fie prea mare. Deşi lovitura de stat a eşuat după numai trei zile de la declanşare, iar Gorbaciov s-a reîntors în fruntea statului, evenimentul a anulat orice posibilitate de păstrare a uniunii într-o formă mai puţin centralizată.

Cuprins

[modifică] Cadrul general

Pentru detalii, vedeţi articolul Noul tratat unionalvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Din momentul în care a ajuns la putere în 1985, Gorbaciov a lansat un program ambiţios de reforme, care, pentru publicul larg, a devenit cunoscut prin cele două denumiri emblematice: perestroika (reconstrucţie) şi glasnost (transparenţă). Iniţiativele gorbacioviste s-au lovit imediat de rezistenţa şi neîncrederea conservatorilor din cadrul sistemului comunist sovietic. Reformele au eliberat anumite forţe şi mişcări la apariţia cărora Gorbaciov nu se aşteptase. În mod special a fost vorba de creşterea naţionalismului în acele părţi ale Uniunii Sovietice în care alte naţionalităţi decât ruşii erau majoritare. În rândurile liderilor sovietici au apărut temeri că unele dintre republicile unionale, sau chiar toate, aveau să părăasească statul federal. După negocieri anevoioase, republicile au căzut de acord asupra termenilor unui nou tratat unional, care le-ar fi transformat în republici independente într-o federaţie cu un preşedinte, politică externă şi armată comune. Tratatul a fost semnat pe 20 august 1991. Deşi tratatul a fost conceput să salveze uniunea, conservatorii s-au temut că republicile mici, în special Estonia şi Letonia, vor pretinde independenţa totală, şi se vor alătura Lituaniei, care-şi proclamase deja independenţa pe 11 martie 1990.


[modifică] Tentativa de lovitură de stat

Elţin (în stânga) suit pe tanc, înfruntându-i pe pucişti.
Extinde
Elţin (în stânga) suit pe tanc, înfruntându-i pe pucişti.

Pe 19 august 1991, cu doar o zi înainte ca Gorbaciov şi un număr de lideri republicani să se întâlnească şi să semneze noul tratat, conservatorii, reuniţi în ceea ce ei au numit Comitetul de Stat de Urgenţă (Государственный Комитет по Чрезвычайному Положению, ГКЧП), au încercat să preia puterea la Moscova. Puciştii au anunţat că Gorbaciov era bolnav şi urma să fie eliberat din funcţia de preşedinte. Gorbaciov era în vacanţă în Crimeea, când s-a declanşat tentativa de lovitură de stat şi a fost arestat acolo. Vicepreşedintele Uniunii Sovietice, Ghennadi Ianaev, a fost numit preşedinte interimar. Printre cei opt membri ai Comitetului se aflau preşedintele KGB-ului, Vladimir Kriucikov, ministrul de interne, Boris Pugo, ministrul apărării, Dmitri Iazov şi primul-ministru, Valentin Pavlov, absolut toţi fiind numiţi în posturi în timpul mandatului lui Gorbaciov.

Vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, împreună cu alti lideri ai loviturii de stat, s-au grăbit să dea declaraţii la radio şi televiziune, criticând într-un mod străveziu regimul preşedintelui răsturnat de la putere, pe care îl considerau incapabil să asigure liniştea şi ordinea aşteptată de cetăţenii ţării. În Moscova şi Sankt Peterburg au avut loc demonstraţii populare de amploare împotriva liderilor loviturii de stat. Faptul că între membrii de frunte ai conducerii armatei şi aparatului de securitate existau disensiuni în legătură cu poziţia care trebuie adoptată faţă de pucişti, a împiedicat intervenţia forţelor de ordine în reprimarea demonstraţiilor.

Preşedintele RSFS Ruse Boris Elţin s-a pus în fruntea rezistenţei împotriva loviturii de stat în sediul parlamentului rus, Casa Albă. Imediat după anunţul făcut de Ianaev, Elţin a luat poziţie publică, condamnând cu vigoare acţiunea puciştilor. Într-un anumit moment al demonstraţiilor, Elţin s-a suit pe un tanc şi a tinut un scurt discurs, folosindu-se de un megafon, condamnând "junta". Prestaţia publică viguroasă a lui Elţin a contrastat în mod clar cu apariţia palidă a lui Ianaev. Imaginea preşedintelui rus, prezentat pe toate posturile importante de ştiri din lume, a devenit emblema rezistenţei la tentativa de lovitură de stat şi i-a întărit extrem de mult poziţia lui Elţin în ţară şi în străinătate. Un plan de atac împotriva sediului parlamentului, care urma să fie dat de Grupul Alfa, (forţele speciale ale KGB-ului), a fost abandonat după ce militarii au refuzat în grup să execute ordinele. O unitate de tancuri s-a alăturat lui Elţin şi sprijinitorilor lui şi a ocupat poziţii defensive în jurul sediului parlamentului.

Pe străzile învecinate au avut loc confruntări, trei protestatari fiind striviţi de un tanc, dar, pe ansamblu, au fost surprinzător de puţine violenţe. Pe 21 august, marea majoritate a trupelor a trecut de partea demonstranţilor. Lovitura de stat a eşuat, iar Gorbaciov, care fusese ţinut în arest la domiciliu în dacea sa din Crimeea, s-a reîntors la Moscova sub protecţia forţelor credincioase lui Elţin.

Odată întors la Moscova, Gorbaciov s-a purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în cele trei zile de frământări. Reinstalat la putere, preşedintele a promis să-i elimine pe conservatori din partid. El a demisionat din funcţia de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, partid care între timp fusese interzis de Elţin în Rusia, dar a rămas în funcţia de Preşedinte al URSS. Eşecul loviturii de stat a dus la prăbuşirea unor instituţii unionale. Boris Elţin a preluat controlul asupra companiei de stat de televiziune şi asupra principalelor ministere şi agenţii economice, iar, până în cele din urma, asupra întregii Rusii.

[modifică] Urmări

Pentru detalii, vedeţi articolul Acordurile de la Bialowiezavedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Până în decembrie 1991, toate republicile îşi proclamaseră independenţa şi unele negocieri pentru un alt tratat unional au început. În septembrie, independenţa statelor baltice – Estonia, Letoia şi Lituania – a fost recunoscută de Uniunea Sovietică şi "re-recunoscută" de Statele Unite şi statele occidentale, care de-a lungul războiului rece consideraseră anexarea de către sovietici a naţiunilor baltice ca fiind ilegală. De-a lungul a câteva luni după ce s-a reîntors la Moscova, Gorbaciov şi sprijinitorii săi au făcut încercări pentru reinstaurarea stabilităţii şi legitimităţii instituţiilor centrale. În noiembrie, şapte republici au căzut de acord asupra unui nou tratat unional, urmând să fie formată o confederaţie numită Uniunea Statelor Suverane. Ucraina nu a făcut parte din acest grup, iar Elţin a dat repede înapoi, căutând avantaje suplimentare pentru Rusia. Fără organizaţiile partidului comunist, aflat într-un proces puternic de disoluţie, uniunea nu a mai putut fi menţinută. Din punctul de vedere al lui Elţin, participarea Rusiei la o nouă uniune era lipsită de sens, deoarece ţara sa s-ar fi resimţit în mod inevitabil după crizele economice care aveau să apară in celelalte republici.

Pe 8 decembrie, Elţin şi preşedinţii Belarusului şi Ucrainei, Stanislav Şuşkevici şi Leonid Kravciuk, s-au întâlnit la Minsk, unde au pus bazele Comunităţii Statelor Independente şi au anulat tratatul unuional din 1922 prin care fusese constituită Uniunea Sovietică. A mai avut loc o ceremeonie de semnare la Alma-Ata pe 21 decembrie, prin care alte cinci republici din Asia Centrală , Armenia şi Azerbaidjanul s-au alăturat CSI-ului. Georgia s-a alăturat CSI-ului de-abia în 1993, iar ţările baltice nu au dorit nicio clipă să facă parte din această nouă organizaţie. Pe 25 decembrie 1991, Gorbaciov, înfrânt, şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al unei ţări care încetase să mai existe. Steagul roşu cu secera şi ciocanul a fost coborât de pe catargul Kremlinului şi a fost înlocuit cu steagul tricolor al Rusiei. La exact şase ani după ce Gorbaciov l-a numit pe Elţin în fruntea comitetului orăşenesc de partid din Moscova, acesta din urmă devenea preşedintele celui mai întins stat succesor al Uniunii Sovietice.

Colapsul Uniunii Sovietice, pe care preşedintele rus Vladimir Putin a numit-o în 2006 cea mai mare catastrofă geopolitică din secolul al XX-lea, a provocat crize economice în Rusia şi în celelalte republici independente postsovietice, care au continuat pentru cel putin încă cinci ani. Fosta superputere şi-a pierdut poziţia şi influenţa pe arena politică internaţională. În acelaşi timp, SUA şi-au întărit poziţiile în mod corespunzător. Războiul rece a încetat odată cu dispariţia Uniunii Sovietice, ţarile baltice fiind acceptate pe 29 martie 2004 ca membre ale NATO.

[modifică] Consultaţi şi articolul:

[modifică] Legături externe