Orfeu în infern

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte şi patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858 pe scena teatrului Bouffes-Parisiens din Paris. Libretul este semnat de celebrul tandem Hector Crémieux / Ludovic Halévy. Ideea iniţială i se datorează probabil în întregime lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentaţiei, e conceput în întregime de Crémieux.

Cuprins

[modifică] Rolurile

  • Orfeu, tenor
  • Euridice, soprană
  • Aristée-Pluto, tenor
  • Jupiter, bariton
  • Opinia Publică, mezzo-soprană
  • Juno, soprană
  • Marte, bariton
  • Venus, soprană
  • Cupidon, mezzo-soprană
  • Diana, soprană
  • Minerva, soprană
  • Mercur, tenor
  • John Styx, tenor

[modifică] Acţiunea

[modifică] Primul act

În primul tablou al operei, Moartea Euridicei, este prezentat Orfeu, care e directorul conservatorului din Teba, al "Orphéon"-ului, deci un individ perfect integrat în societatea burgheză. Pierzându-şi demult interesul pentru consoarta Euridice, el o vede pe femeia visurilor sale în nimfa Maquilla. Şi Euridice e dornică să-şi găsească fericirea în afara căsniciei, alături de fabricantul de miere Aristée (parodie a păstorului Aristaeus din Georgica lui Vergiliu), ea îl dispreţuieşte pe Orfeu ca bărbat şi ca artist, îi cere acestuia chiar divorţul. Supus convenţiilor sociale, muzicianul refuză despărţirea şi încearcă să-şi elimine rivalul ascunzând un şarpe veninos pe păşunea pe care acesta o întâlneşte de obicei pe Euridice. Aristée se dovedeşte însă a fi Pluto, stăpânul infernului, şi face în aşa fel încăt Euridice să cadă victimă muşcăturii de şarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, şi se vede obligat să-şi salveze soţia.

În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se înfăţişează în lumea zeilor, unde domnesc intrigile şi dezmăţul, pentru a-i solicita lui Jupiter ajutorul. Stăpânul Olimpului şi-a pierdut însă demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceştia îi reproşează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găseşte de cuviinţă să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului faţă de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-şi ridice apoi glasul într-o lamentaţie ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat, cunoscând toţi melodia - patosul operei Orfeo ed Eurydice înlocuieşte aici, sub formă de citat, disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înşelat de acest patos, dar porunceşte totuşi eliberarea Euridicei, fiind supus convenţiilor sociale şi în plus sperând să o seducă el însuşi pe nimfă.

[modifică] Actul al doilea

Deşi acţiunea se derulează de-acum încolo în infern, spaţiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ faţă de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puţin mai excentrice, mai tipice unei vieţi pline de huzur.

Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoţia, o înfăţişează pe Euridice plictisindu-se în iatacul lui Pluto şi cochetând cu servitorul John Styx, un Charon în livrea care pretinde a fi fiul unui prinţ din Beoţia. Aici o decoperă Jupiter, care ia înfăţişarea unei musculiţe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă uşor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el.

Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenaţi toţi zeii. Jupiter nu reuşeşte însâ să se îndepărteze pe nesimţite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus şi tare că doreşte doar să i-o redea pe Euridice lui Orfeu, folosindu-se parodistic de alexandrinii tipici tonului tragic. Eroul principal nu îndrăzneşte să se împotrivească condiţiilor impuse pentru salvarea Euridicei, dar este scos până la urmă din încurcătură de Jupiter, care îl sperie cu un fulger şi îl obligă să se întoarcă spre soţia detestată. Sfârşitul "tragic" al Euridicei este de fapt în asentimentul tuturor. Contrastul cu opera lui Gluck, care era prin versiunea în limba francezâ din 1774 renumită la Paris, nici nu putea fi mai mare - la Gluck, un Orfeu virtuos îşi poate salva soţia într-un deznodământ fericit, după multe suferinţe, aici însăşi pierderea Euridicei provoacă un râs homeric.

Vezi şi

Orphée aux Enfers, texte din libretul original aflate pe Wikisource

[modifică] Recepţia operei

Opereta lui Offenbach s-a bucurat imediat după premieră de celebritate. Se spune că, dacă cineva afirma pe atunci la Paris că are de gând să-l vadă pe "Orfeu", trebuia să se aştepte la întrebarea: "Pe cel la care se plânge sau pe cel la care se râde?" Orfeul caraghios era aşadar pus pe aceeaşi treaptă cu eroul tragic al operei lui Christoph Willibald Gluck. Rezonanţa n-a fost însă numai pozitivă, societatea burgheză arătându-se parţial indignată de critica adusă instituţiilor ei. Unii artişti au fost pe deasupra intrigaţi de modul ireverenţios în care Offenbach se foloseşte de motivele mitologiei clasice, care erau în accepţia elitei culturale rezervate temelor fundamtentale. Însuşi corifeul criticilor de atunci, Jules Janin, lansează începând cu numărul din 15 noiembrie al periodicului "Journal des débats" o campanie împotriva operei. Acţiunea ei e după Janin în totalitate o profanare a miturilor, autorii sunt văzuţi de critic în postura bacantelor care l-au ucis pe Orfeu pentru a doua oară.

Pentru Richard Wagner, care se dedicase cu totul creării de noi mituri pe bazele celor vechi, atitudinea iconoclastă a lui Offenbach a fost probabil insuportabilă. El a compus de aceea în 1870 o farsă muzicală prin care îşi revarsă veninul împotriva compozitorului (vezi capitolul Orfeu în muzică al articolului Orfeu).

Contemporanii au fost amuzaţi şi în acelaşi timp şocaţi de cupletele în care olimpienii îi aduc unui Jupiter afemeiat reproşuri, deoarece ele implică o critică la adresa împăratului Napoleon al III-lea, ale cărui escapade deveniseră la vremea aceea notorii. Faptul că instituţia matrimonială este atacată cu vehemenţă chiar de personajul Euridicei a provocat şi critici care se îndreptau în general împotriva tendinţelor de emancipare a femeii, asemănătoare cu atacurile presei la adresa lui George Sand sau a lui Gustave Flaubert.

Bineînţeles că opera a stârnit cu irevertenţele ei şi râsete răsunătoare. Popularitatea ei imensă s-a datorat muzicii accesibile, care exprimă în mod adecvat ideile năstruşnice ale lui Crémieux. De pildă transformarea deja în sine caraghioasă a lui Jupiter într-o insectă a fost ilustrată de o partitură care cerea rolului să-şi interpreteze duetul cu Euridice bâzâind, denotând dealtfel altă lipsă de respect faţă de familia Bonaparte, care purta pe blazon o albină. Celebrul cancan caracterizează însăşi lumea de apoi drept spaţiu mundan, asociat vieţii de noapte pariziene. Succesul operei, mai degrabă favorizat de criticile negative, este neîndoielnic având în vedere cele 228 de reprezentaţii care au urmat, seară de seară, într-un şir neîntrerupt premierei.

[modifică] Bibliografie

  • Tamina Groepper: Aspekte der Offenbachiade. Untersuchungen zu den Libretti der großen Operetten Offenbachs, Frankfurt a. M. 1990.
  • Solveig Malatrait: Vom Steine-Erweicher zum Straßenmusikanten - Die Höllenfahrt des Sängers auf der französischen Bühne der Moderne, în: Claudia Maurer Zenck (îngrijitoare de ediţie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare ţinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vară 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch für Musikwissenschaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 169-191.
  • Richard Wagner: Eine Kapitulation, în: Gesammelte Schriften, ed. Wolfgang Golther, vol. IX, Berlin f. d. (ca. 1914), p. 3-41.

[modifică] Legături externe