Telecomunicaţii
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sub termenul de telecomunicaţii se reunesc comunicaţiile efectuate pe distanţe lungi. Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicaţiile digitale sau reţelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte vast.
Elementele componente ale unui sistem de telecomunicaţii sunt : emiţătorul, canalul de comunicaţie şi receptorul.
Cuprins |
[modifică] Comunicaţii prin fir
Principiul unei transmisii vocale pe firele de cupru este simplu. O persoană vorbeşte într-un microfon, iar la capătul celălalt o altă persoană ascultă la un receptor. Unda sonoră comprimă aerul care va face membrana să vibreze. Această vibraţie generează un curent alternativ, care va imita undele sonore. Dacă se transmit pe două fire de cupru variaţiile electrice, acestea pot să producă într-un difuzor oscilaţii ale unei membrane care va reproduce sunetul original generat de vorbitor. Între emiţător şi receptor avem diverse dispozitive şi instalaţii. Tipul acesta de transmisie se numeşte analogic, deoarece graficele de tensiune şi de curent sunt continue, valoarea instantanee putând lua orice valoare între valoarea minimă şi cea maximă (unda sonoră de exemplu are o variaţie analogică).
Odată cu creşterea densităţii traficului de telecomunicaţii sunt necesare canale de transmisie de bandă tot mai largă. Aceste canale de bandă largă necesită mărirea capacităţii de transmisie a cablurilor existente prin echipamente terminale mai performante şi utilizarea unui support nou de transmisiuni. Cerinţele utilizatorilor de telecomunicaţii sunt tot mai complexe şi implică extinderea reţelei de telecomunicaţii, oferirea de noi servicii, integrarea acestor servicii şi furnizarea lor pe reţeaua de telecomunicaţii; accesul la aceste servicii trebuie să se facă prin terminale uşor de utilizat cu interfeţe multifuncţionale.
[modifică] Comunicaţii fără fir
[modifică] Parametrii undelor electromagnetice
c0 = 299792,456 Km/s
f = 1 / T
c = f * l = l / T
c = viteza de propagare a undei
f = frecvenţa
T = perioada undei
l = lungimea de undă
[modifică] Comunicaţii prin fibră optică
De o sută de ani, undele electromagnetice şi-au demonstrat utilitatea pentru transmiterea de informaţii. Aceasta reiese din faptul că ele nu au neapărată nevoie de un conductor metalic pentru a se propaga. Din contră, ele se pot propaga cu viteze ridicate în vid sau materiale dielectrice.
Lumina este şi ea o undă electromagnetică. Comunicaţiile prin fibre optice utilizează unde electromagnetice în infraroşu. În cazul unui bec electric, fiecare atom al filamentului incandescent emite flash-uri de lumină care reprezintă serii de unde cu o durată de viaţă scurtă (aprox. 10-8 s.), adică au o lungime de undă de 3 m. Aceste surse de lumină sunt incoerente, deoarece dacă suprapunem două astfel de surse nu se observă nimic. Cu ajutorul acestor surse de lumină se poate realiza doar iluminarea globală a spaţiului înconjurător. Pentru transmiterea luminii pe fibră optică este necesar ca sursa să fie coerentă, iar lungimea spectrală să fie cât mai mică. Interferenţa este suprapunerea a două sau mai multe unde şi combinarea lor în una singură, iar coerenţa este interferenţa a două unde care au aceeaşi lungime şi un defazaj constant între ele. Undele electromagnetice se propagă în vid cu viteza luminii (valoarea rotunjită fiind de 300.000 Km/s).
Comunicaţiile prin fibră optică utilizează lungimi de undă în infraroşu apropiate benzii de la 800 până la 1600 nm, cu preferinţă pentru lungimile de undă de 850, 1300, 1550 nm. Fibra optică este un fir de sticlă de diametru mic cu o structură formată dintr-un mijloc de sticlă, un înveliş de sticlă şi un înveliş din plastic. Diferenţa între cele două elemente din sticlă, miez şi înveliş, constă în proprietăţile lor. Învelişul de plastic furnizează o protecţie mecanică dar uşurează şi identificarea fibrelor pentru sudare prin culorile lui. Fibra optică este un ghid de undă optic.
După descoperirea surselor de lumină laser, au fost făcute încercări intense de utilizare a acestora pentru transmiterea informaţiei. Utilizarea atmosferei ca mediu de propagare a radiaţiei optice în general, a radiaţiei laser în particular, prezintă dezavantajul variaţiei aleatoare, rapide şi în limite mari a caracteristicilor de propagare, fapt care scade siguranţa sistemului în exploatare şi creşte probabilitatea erorilor în transmisie. Primii conductori optici protejaţi de influenţa condiţiilor meteo s-au construit sub forma de tuburi metalice cu corecţie periodică a divergenţei şi direcţiei fasciculului cu ajutorul unui sistem de lentile şi oglinzi. Sistemele funcţionale de comunicaţii în gama optică au fost elaborate după obţinerea în 1972-1973 a fibrelor de sticlă cu atenuare mică, utilizate la fabricarea cablurilor optice.
Din punct de vedere a modului de transmitere a informaţiei, comunicaţiile se împart în două categorii:
- Comunicaţii analogice
- Comunicaţii digitale