Istoria creştinismului pe teritoriul României
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Istoria creştinismului pe teritoriul României

[modifică] Începuturile încreştinării
După teoriile largei majorităţi a istoricilor apuseni, Creştinismul a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Întru adevăr, progresele militare ale romanilor la Dunărea de Jos corespund cu faza de maximă expansiune a acestei uriaşe puteri a antichităţii joase. Dar de fapt, primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman, probabil în majoritate, au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul Întâi d. Hr., pentru a evita primele persecuţii sistematice, organizate de exemplu de câtre autorităţile imperiale provinciale în vremea împăratului Nero. De altfel, trupele imperiale, cu excepţia câtorva sutaşi luminaţi, nu erau nici criptocreştine, nici încă nord-dunărene, necum majoritar creştineşti în timpul “Imperiului înalt”. În fine, greutatea remarcabilă a faptelor descoperite de arheologi, coroborată cu Tradiţia creştină şi cu cercetarea scriitorilor antichităţii, ca şi a primelor acte sinodale din secolul al patrulea, înclină balanţa opiniilor specialiştilor contemporani către ideea creştinării primare, apostolice a dacilor.
[modifică] Sfântul Apostol Pavel cu ucenicul său Silvanus
Sfântul Pavel din Tarsul Ciliciei, de pildă, împreună cu ucenicul său Silvanus, au predicat chiar în „ Mica Romă Macedoneană ” a Filipenilor, la Caesarea Philippi. Ei au făcut aceasta înainte chiar de a duce Cuvântul Evangheliei în inima Imperiului şi a ajunge apoi, cu el, la Roma. Filipenii erau macedoneni de lângă Săruna tessalică, străvechi teritoriu pelasgic şi bastionul latinităţii balcanice. Aromânii sunt astfel primii creştini organizaţi ai Europei cel puţin în ramura lor tesalică – nu departe de ceea ce avea să devină imediat mai apoi Sfântul Munte.
[modifică] Sfântul Apostol Andrei
Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaşte nu numai tradiţia, dar şi locul exact din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit în timp ce îşi mărturisea credinţa, nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, la sud de Dunărea de Jos.
Un număr impresionant de toponime, ca şi de materiale etnografice şi de tradiţii locale mănăstireşti sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinţilor Bisericii, cei dinaintea sinodului de la Niceea, (primul sinod ecumenic din istorie).
Chiar Patriarhul Teoctist scria în "Ziua" de Vineri, 8 aprilie 2005 despre Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat :
"Suntem recunoscători Sanctităţii Sale că, pentru prima dată în istoria Bisericii noastre, un Suveran Pontif a dat marturie publică despre originea apostolică a creştinismului românesc, întemeiat pe propovăduirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, curmând astfel şirul neînţelegerilor anterioare care ne tăgăduiau tocmai acest caracter apostolic."
Scriitori ai antichităţii joase, ca Eusebiu, atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare. Sfântul Apostol Andrei este, prin urmare, încă de la început, chiar Sfântul ocrotitor al neamului românesc.
[modifică] Organizarea religioasă "primitivă" în Dacia
Faptele acestea esenţiale nu s-ar fi putut păstra de fel dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată originar creştineşte. Aceasta se petrece pentru că doar organizarea bisericească şi intensitatea fenomenului creştin popular, în întregul corp social naţional, de la originile sale, poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă în urmă, care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi. Toate aceste consideraţii fac ca observaţiile majorităţii istoricilor apuseni privind presupusa încreştinare a Daciei prin "romani sau prizonieri ai romanilor" să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie, liberă, cu două generaţii înainte de invazia romană. Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, "obiceiurile" lor cele mai vechi, mai ales cele de rugă în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau. Sfinţii militari au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, pe care au dezvoltat-o până la mărturisire şi martiriu, devenind apărători ai întregului spaţiu creştin.
[modifică] Prima ţară creştină din Europa
Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia in corpore, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor, care nu erau de loc creştini (şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci), arată de asemenea că nu romanii au adus dacilor creştinismul. În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale Romania-ei rhomei-lor (cum se numeau bizantinii înşişi), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.
Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia sau de Armenia inferioară ca exemple de prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi. Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a lexicului liturgic arhaic (şi unic) al românilor, nu au fost semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon (încă din anii 1780).
[modifică] Dunărea de Jos – Scythia Minor – Dobrogea
După 297, pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare (Scythia minor), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se află cei mai numeroşi primi mărturisitori întru credinţă din întreg Imperiul roman.
Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.
[modifică] Cauzele creştinării dacilor, şi primele dovezi ale unei vieţi creştine organizate în Europa

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o religio illicita prin criptocreştinii trupelor imperiale romane (deci mai cu seamă după ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate, odată Războaiele dacice încheiate, în 106, dar şi înainte de retragerea militară din 276) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel. De exemplu vocabularul liturgicşi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite. Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de apusul Europei, cere o explicaţie. Aceasta este de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe: Vecini ai Imperiului roman încă mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii tuturor scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian (faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind exemplul dacic, de la Zalmoxis la Abaris Din Miază-Noapte sunt edificatoare.
Quintus Florus Septimius Tertullianus afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în Adversus Iudaeos, că Dacii sunt discipolii lui Hristos. Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar “de sus în jos” – “cu toporul”, prin forţă, uneori exercitată din partea unui singur conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele maghiar pentru unguri, dacii nu au avut nevoie de ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene. Astfel, ei au primit pe Hristos “de jos în sus” – “de la opincă la vlădică”, pe îndelete, armonios, în fiecare fsat (sat) şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor. Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile "înalte" şi "puternice" ale orizontului dacic nu au fost într-adevăr niciodată levatae (luate) de popoarele migratoare.
Marele Völkerwanderung care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine (iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas păgâne până în pragul Renaşterii). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor? Ele sunt esenţiale: Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de “barbar”, deci şi dovada existenţei unei autorităţi centrale bine stabilite, ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales acestea: continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută. Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic.
[modifică] Împletirea încreştinării cu etnogeneza românilor
Românii, care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi orizont dacic, al Europei Vechi şi în aceeaşi arie lingvistică românească, sunt predominant creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe. Nu era, în fond, nimeni cu ordin “de la Împărăţie” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica "primitivă" creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.
Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, sfinţi şi martiri, ca şi nume de episcopi, este atestat pentru prima dată în Dacia în timpul Părinţilor Bisericii. Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, sau Munteanu, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină, în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.
Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfântele moaşte ale încă unor martiri care au mărturisit în timpul represiunilor împăratului Decius (249-251). Ceea ce apare imediat ca deosebit de semnificativ este faptul că Martirologul Bisericii Ortodoxe Române pomenea numele acestora încă de la martiriul lor. Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, şi cu dovezi materiale atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină ar fi fost un "mit". Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, Inscripţii tombale sau numai pomelnice în alfabetele vechi dacice.
O mare bogăţie de materiale folclorice, etnografice, arhivistice şi arheologice demonstrează astfel atât amploarea cât şi intensitatea vieţii creştine dacice încă de la începuturile formării poporului român. Acesta find contextul său cultural şi etnogenetic, poporul român a apărut în istorie în paralel şi de fapt chiar prin simbioză cu creştinismul ortodox.
Faptul că sfântele moaşte ale Sfântului Sava Gotul, martirizat de soldaţii regelui got Athanaric în 372, la 12 Aprilie, prin înnecare în apa râului Buzău, au fost venerate şi păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei demonstrează că (spre deosebire de episcopul Wulfila) Sfântul Sava, era ortodox şi nu un ereziarh ca Arius. De îndată ce împăratul roman Galeriu cel născut în Dacia, din mamă dacică, a proclamat libertatea de cult pentru creştinii din tot Imperiul roman, în 311, cetatea Tomis (Constanţa) singură, a devenit Mitropolie, cu cel puţin 14 episcopate. Străvechiul Tomis s-a numit Constanţa după edictul de la Mediolanum (Milano) din 313 care a confirmat libertatea de cult, în onoarea lui Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, şi fondatorul primei capitale creştine a lumii, Constantinopol (Mamaia este numită astfel în onoarea Mammaea-ei.
Atât alfabetele paleo-slavice cât şi runele gotice au fost dezvoltate pe baza unuia dintre alfabetele vechi dacice – răvaşele sau răbojurile, în orizontul dacic pentru a ajuta încreştinarea acestor popoare care îl invadaseră la poalele Carpaţilor. Încreştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei daco-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului "lui Traian" ) întărit cu toate fortificaţiile limesului dunărean al Imperiului bizantin. Cum tradiţia creştină naţională a autohtonilor este mai veche cu cinci până la zece secole, este de presupus astfel că în interiorul orizontului dacic contactele dintre daco-romani şi migratori au fost rare, deşi îndelungate.
Imperiul bizantin a urmărit mereu o alianţă defensivă, ca şi o dezbinare întru totul „ bizantină ” cu popoarele migratoare în tot cursul Mileniului Întunecat. Acelaşi lucru nu putea fi realizat cu autohtonii, ale căror valori şi organizare nu erau compatibile nici cu atacul Ţarigradului, nici cu tranzacţii fals politice.
La sfârşitul acestui mileniu, deoarece Dacia de la sudul Dunării de Jos mai era numită şi Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine, după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.
În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, românii au adoptat limba paleo slavică, aceea diortisită din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul al nouălea după Hristos.
Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă religioasă, ori voiau să fie înţeleşi de enoriaşii lor. Astfel, numeroase etyma din această perioadă, cum sunt boscorodire, reflectă situaţia unui bilingvism nu tocmai perfect!
[modifică] "Bizanţul de după Bizanţ"

Viaţa bisericească a creştinilor a înflorit în forme ortodoxe bine organizate în ţările de pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Totuşi, mitropoliile naţionale au fost create în Muntenia abia în veacul al treisprezecelea şi al patrusprezecelea după Hristos, urmând dezvoltările politice de aici.
Numeroase texte religioase au fost transcrise până în secolul al şasesprezecelea în paleoslavică, poate ca o reacţie impotriva misionarismului catolic, deosebit de activ alături de (şi câteodată şi prin) aventurile militare ale Regatului Apostolic maghiar.
Cu toate acestea, traduceri româneşti de mare importanţă lingvistică, în limba vie a timpului, cum sunt faimosul Codice Voroneţean sunt şi azi citite ca monumente de expresie românească, şi citate, de exemplu de Constantin Noica, drept exemplu.
Renumita Biblie a lui Şerban, prima traducere completă a Bibliei în limba română publicată în 1688 în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (regnabat 1678-1688 in Wallachia) este o operă matură şi somptuoasă.
Importanţa sa o depăşeşte însă pe aceea a versiunii KJV pentru limba engleză. Biblia lui Şerban nu ar fi putut apare fără o mulţime de traduceri parţiale, şi probabil de cele mai multe ori necunoscute sau anonime.
O mulţime de manuscrise bizantine, şi chiar de la Sfântul Munte, aduse dincolo de malul stâng al Dunării de Jos în mişcarea „ Bizanţ după Bizanţ ” – numită astfel şi descrisă de marele istoric Nicolae Iorga stau mărturie pentru această lungă şi adâncă pregătire.
Tradiţia bizantină a putut fi păstrată după căderea Constantinopolului sub turci datorită refugiului la nord de Dunăre a numeroase familii şi figuri bisericeşti de acolo.
Familiile fanariote care au dat domni „ nepământeni ” Munteniei şi Moldovei (după domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu) au contribuit şi ele, în tradiţia românească, la înzestrarea Sfântului Munte, deşi într-o mai mică măsură decât cei pământeni care i au precedat.
Deşi au trăit o bună parte din istoria medievală şi a Renaşterii sub suzeranitatea Imperiului otoman – în Moldova şi Valahia, sau sub cea maghiară şi habsburgică – în Ardeal, românii au respectat şi şi-au menţinut ortodoxismul ca pe o parte a identităţii lor naţionale.
[modifică] Unirea Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Romei
Procesul unirii mitropoliei românilor ardeleni cu Roma începe încă în 1688, prin intervenţiile Curţii de la Viena şi ale iezuiţilor în viaţa religioasă a Transilvaniei. Modelul îl constituiau unirile deja realizate în Polonia şi Maramureş, mai ales în rândul rutenilor. Atanasie Anghel, mitropolitul în timpul căuia a fost realizată unirea cu Biserica Romei, fost întâi mustrat iar apoi caterisit şi anatematizat de Patriarhiile de Constantinopol şi Ierusalim, în sinod, ca şi de Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Politica Vienei în Transilvania a stârnit Răscoala curuţilor condusă de Francisc Rakoczy II, izbucnită în 1703, a adunat alături pe români, unguri, ruteni, slovaci şamd. Românii, slovacii şi rutenii erau presaţi din răsputeri să se accepte unirea cu Roma. Eforturi similare se făceau şi printre unguri, pentru întoarcerea lor de la Calvinism la Romano-catolicism. Alte probleme erau de sorginte social-economică şamd. Abia în 1711 această răscoală s-a încheiat.
Calugarul ortodox Visarion Sarai a fost trimis de mitropolitul ortodox de la Karloviţ să vină în Transilvania. Întâi la Lipova, apoi la Dobra, Deva, Orăştie, Sălişte şamd a mărturisit românilor consecinţele acceptării unirii fie şi sub motive de diplomaţie: lepădarea de credinţa străbună şi dreaptă. Mii şi mii de români, în toate localităţile, au încuviinţat predica sihastrului şi l-au sprijinit, într-o mişcare a cărei amploare a îngrozit autorităţile. A fost arestat, împreună cu cei trei aromâni care îl însoţeau şi închis în temniţa de la Sibiu. De aici a fost mutat în alte închisori, la Deva, Timişoara, Osiek şi Raab, pentru ca în final să fie mutat la temuta închisoare Kufstein din Tirol, unde a şi fost ucis.
Autorităţile transilvănene, deveniseră în aproape jumătate de secol destul de obediente Vienei pentru a susţine trecerea românilor la uniaţie, mai ales că văzuseră şi că astfel românii sunt şi dezbinaţi iar cei trecuţi la uniaţie, uşor de deznaţionalizat. Ca urmare, în 6 mai 1744 dau un ordin prin care obligă pe ortodocşi să meargă la bisericile greco-catolice. Acesta venea în urma agitaţiei ce creştea tot mai mult, stârnită nu atât de Sfântul Visarion Sarai (prăznuit de ortodocşi pe 21 octombrie) cât de proclamaţia lansată de guvernatorul Transilvaniei Ioan Haller pentru... liniştirea românilor. Această proclamaţie anunţa unirea cu Roma, pe care de fapt poporul de mult o respinsese, ca pe un fapt încheiat şi aducător de multă fericire şi folos. Acest folos, arăta patenta, consta în scutirea de dări şi robote a popilor uniţi, care fuseseră izgoniţi de credincioşi din parohii tocmai din pricina acestei renegări a credinţei. Patenta a fost urmată de organizarea unor comisii destinate înştiinţării tuturor românilor asupra binevoitoarei proclamări. Comisiile au fost însă şocate să constate că în toate satele credincioşii refuză orice unire cu Roma şi orice popi uniaţi. La început s-au operat numeroase arestări, dar apoi s-a constatat că ar trebui arestaţi toţi românii din Transilvania, cu excepţia popilor plătiţi de iezuiţi spre a deveni greco-catolici.
Maria Terezia a trimis pe episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci ca să facă o vizită canonică în Transilvania şi un referat. Acesta arătat că unirea există mai mult cu numele, întrucât românii nu vor să primească preoţii uniţi, cer aducerea lui Inocenţiu Micu înapoi şi altele asemenea.
Ca urmare a acestei persecuţii s-au trimis noi şi noi delegaţii şi memorii la Viena. Delegaţii au fost persecutaţi, arestaţi, ucişi. Printre ei şi Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic, canonizaţi şi prăznuiţi de Biserica Ortodoxă pe 21 octombrie.
[modifică] Tulburările confesionale de la mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania
Ca urmare a agitaţiilor provocate de mitropolitul sârb de Karlovitz, la sfârşitul anului 1759 au izbucnit primele răscoale împotriva uniaţiei. Arestarea ieromonahului Sofronie Krilovic în satul Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de ţărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul Sofronie a organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor şi averilor confiscate, eliberarea credincioşilor şi clericilor închişi pentru credinţă, libertate religioasă. Memoriile trimise Curţii de la Viena şi Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuţiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760 ţăranii răsculaţi au atacat Blajul, centrul persecuţiilor anti-ortodoxe, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.
Pe 20 octombrie 1760 Maria Terezia deja anunţase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor şi că va elibera pe cei arestaţi pentru credinţă. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Krilovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităţilor. Ele cuprindeau atât soluţii pentru încetarea tulburărilor cât şi măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe şi de întărire a moralităţii şi credinţei. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de Buccow, care a fost numit comandant al tuturor forţelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unităţi de cavalerie şi infanterie. Odată cu el a fost adus şi un episcop ortodox sârb, spre a se da nădejdi asupra aşezării unui episcop ortodox în Transilvania.
Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă a părăsi Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în Muntenia unde îşi va sfârşi zilele într-un schit din Argeş. Şi el este canonizat, fiind prăznuit de ortodocşi tot pe 21 octombrie, împreună cu alţi apărători ai Credinţei. Generalul ordonă apoi organizarea unei duble conscripţii (recensământ), făcută de... greco-catolici şi respectiv... el şi oamenii lui.
Cu toată această organizare, se constată că există 2250 preoţi uniţi la 25.223 de familii unite cu Roma, faţă de 1365 preoţi ortodcşi cu 128.635 familii ortodoxe. De asemenea, 515 biserici, toate construite de ortodocşi, sunt declarate unite, iar ortodocşilor li se lasă numai 1362 biserici, la o populaţie de peste cinci ori mai mare!
Despre această epocă, istoricul I. Lupaş notează:
"Politica habsburgică, prin stăruitoare atrageri la catolicism, şi-a dat silinţa să înstrăineze sufleteşte măcar o parte din Românii Transilvaniei de restul neamului. Constantin Brâncoveanu a protestat zadarnic împotriva acestei porniri. Ceeace n'a putut dobândi cuvântul lui de protestare, a dobândit împotrivirea îndelungată a preoţilor şi ţăranilor ardeleni cari, nevoind să primească "legea împăratului, s'au răzvrătit în repetate rânduri până când cercurile politice din Viena, văzând zădărnicia propagandei catolice, din care împărăteasa Maria Teresia făcuse cea mai însemnată problemă de stat a Monarhiei, au părăsit mijloacele silnice, puse în serviciul acestei propagande, recunoscând astfel după multe sbuciumări falimentul unei politici care n'a făcut decât să adâncească în sufletul poporului duhul răzvrătirii.
Acesta a frământat zeci de ani dearândul satele româneşti din Transilvania, atingându-şi culmea în răscoala fără sânge a călugărului Sofronie din Cioara, de teama căruia tremura guvernul din Sibiu mai ales în timpul războiului de şapte ani (1756-1763), când oştile împărăteşti erau comandate la luptă pe frontul apusean. Rezultatul răscoalei lui Sofronie a fost trimiterea învăţatului episcop sârb Dionisie Novacovici în Transilvania pentru păstorirea sufletească a Românilor ortodocşi - deci o însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoţilor şi a oamenilor dela sate faţă de politica înaltelor cercuri diriguitoare dela cârma Transilvaniei şi a Împărăţiei austriece."
[modifică] Biserica Ortodoxă Română în secolul XIX
Istoricul I. Lupaş vedea, cu bună dreptate, veacul al XVIII-lea, ca unul din cele mai grele perioade ale istoriei românilor. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a avut de suferit nenumărate persecuţii şi loviri din partea străinilor.
Astfel, în Transilvania, ortodocşii erau sub tripla teroare a forţării trecerii la greco-catolicism, a presiunilor pentru maghiarizare şi a autorităţilor austriece. Nici în Banat situaţia nu era mult mai bună. Deşi aici presiunea uniată era mult redusă, nu lipseau nici eforturile de maghiarizare şi nici masivele colonizări străine. Pentru a schimba caracterul etnic al Banatului - şi totodată şi pe cel religios - autorităţile austriece au colonizat în zonă germani (aşa numiţii "şvabi", aduşi din Suebia), sârbi, şi chiar slovaci, cehi, unguri, ruteni şi alte naţionalităţi. Ca urmare românii ortodocşi, populaţia autohtonă a Banatului şi iniţial majoritatea covârşitoare, vor ajunge după cca. 150 de ani să fie abia jumătate din populaţie. Aceeaşi politică rasistă anti-românească s-a dus şi în Bucovina. Aici, în 1775, românii erau 91% din populaţie, rutenii 2,5%, alte naţionalităţi diverse formând restul populaţiei (huţuli, evrei, ţigani, ucraineeni şamd). În mai puţin de o sută de ani, ca urmare a colonizărilor masive organizate de Viena, românii ajung să fie abia jumătate din populaţia pământului lor strămoşesc. Principalii beneficiari au fost... rutenii uniţi cu Roma, care au primit pământuri luate de la români sau de la Biserica Ortodoxă Română. "Împroprietăririle" s-au făcut, ca şi în Banat şi în alte teritorii româneşti ocupate, fără nici un temei juridic, în baza "dreptului forţei".
Pentru alte prigoane în Transilvania secolului XVIII se pot vedea capitolele anterioare.
Nici Biserica Ortodoxă Română din Muntenia nu avusese o soartă mai bună. Odată cu instalarea domniilor fanariote la Bucureşti, la 25 dec. 1715, începe o perioadă extrem de neagră. Domnitorii fanarioţi impuneau în funcţii importante - mai ales de factură economică - preferaţii lor, de obicei rude din Fanar, fără minime cunoştinţe de limbă şi cultură română, fără un minim nivel de moralitate. Aceştia - domnitorii şi rudele lor - au jefuit sistematic ţara şi Biserica, deturnând averile mânăstireşti destinate sprijinirii Locurilor Sfinte, bolniţelor (spitalelor), şcolilor sau altor instituţii obşteşti în buzunarele proprii. Clericii şi călugării care au încercat să limiteze jaful au fost înlăturaţi, torturaţi, ucişi - după caz.
În Memorii istorice şi geografice asupra Valahiei F. G. Bauer menţionează că numai în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească a Munteniei, între 1744 şi 1748, "minunatele reforme" (cum le-au numit unii) ale acestuia au dus la scăderea numărului de familii de la cca. 150.000 la... 35.000! Această pustiire a ţării în urma jafului fanariot a făcut ca o mare parte a călugărilor să revină, ca înainte de secolul XV, la vieţuirea sihăstrească. Retragerea în codrii şi munţi era singura cale de a păstra Ortodoxia curată în faţa păgânismului fanariot, interesat doar de a stoarce bani din absolut orice. Acest lucru va favoriza şi lucrarea Sfântului Paisie Velicicovschi şi va permite mai târziu o revenire surprinzătoare a Ortodoxiei româneşti după 1821.
[modifică] Biserica Ortodoxă Română din Transilvania
Viaţa monahală ortodoxă în Transilvania a continuat organizat după 1761 în doar câteva mânăstiri şi schituri scăpate de urgie sau refăcute - în general pe ascuns - ulterior. Mai existau sihaştri, mai ales în pădurile din Maramureş şi alte zone carpatine. Aceşti sihaştri au asigurat totdeauna continuitatea monahismului românesc atunci când prigoanele au distrus sau controlat excesiv mânăstirile.
Atât dintre călugării scăpaţi cu viaţă, cât şi dintre ardelenii ortodocşi cu vocaţie monahală, mulţi au fost nevoiţi să treacă în Muntenia şi mai ales în Moldova, în zonele mai sărace şi mai ferite de prigoana fanariotă.
Urmaşul lui Dionisie şi Sofronie, episcopii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul XVIII a fost Ghedeon Nichitici, care a fost numit şi episcop al Bucovinei şi care face trecerea către secolul XIX. El a luptat pentru limitarea efectelor negative ale răscoalei lui Horea, pentru buna organizare a Bisericii şi instruirea clericilor şi credincioşilor.
[modifică] Situaţia cultelor în România
La recensământul din anul 2002, în România au fost semnalate următoarele culte şi organizaţii religioase:
- Biserica Ortodoxă (18,83 milioane membri),
- Biserica Romano-Catolică (1,02 milioane membri);
- Biserica Greco-Catolică (191.556 membri);
Cultele protestante:
- Biserica Reformată (701.077 membri),
- Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (8.716 membri),
- Biserica Evanghelică Lutherană Sinodo-Presbiteriană (27.112 membri),
- Biserica Unitariană (66.944 membri);
- Biserica Armeană (687 membri);
- Cultul Creştin de Rit Vechi (38.147 membri);
Cultele neoprotestante:
- Biserica Creştină Baptistă (126.639 membri),
- Cultul Penticostal (324.462 membri),
- Biserica Adventistă de ziua a şaptea (93.670 membri),
- Cultul Creştin după Evanghelie (44.476 membri),
- Biserica Evanghelică (18.178 membri);
- Cultul Musulman (67.257 membri),
- Cultul Mozaic (6.057 membri);
altă religie (inclusiv organizaţia Martorii lui Iehova) (88.509 persoane).
Alte circa 33 de mii de persoane s-au declarat la recensămînt fără religie, atei sau nu au vrut să-şi facă publică apartenenţa religioasă.