Două dogme ale empirismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Două dogme ale empirismului este unul dintre cele mai importante scrieri ale lui Willard Van Orman Quine, important filozof analitic (1908-2000), profesor de matematică şi filosofie la Harvard. Traducerea românească a acestui articol s-a făcut în 1974, în Materialismul dialectic şi ştiintele moderne, vol. 15, „Epistemologie. Orientări contemporane”.


Cuprins

[modifică] Cele două dogme ale empirismului

  • a) distincţia între „adevărurile analitice, întemeiate pe semnificaţii independente de fapte, şi adevărurile sintetice, întemeiate factual”
  • b) reducţionismul, credinţa că orice enunţ cu semnificaţie se poate traduce în propoziţii formate din termeni care se referă la experienţa imediată.

[modifică] I. Temeiurile analiticităţii

Leibniz: adevăruri raţionale/adevăruri factuale

Hume: relaţiile dintre idei/relaţii între lucruri

Kant: adevăruri analitice/adevăruri sintetice

Pentru Kant, judecăţile analitice sunt judecăţi a căror valoare de adevăr depinde doar de sensul (meaning) cuvintelor. (Sensul este diferit de semnificaţie. v. Frege, Sens şi semnificaţie)

„Ce gen de lucruri sunt sensurile?”

„Sensul este ceea ce devine esenţa atunci când ea este despărţită de obiectul referinţei şi asociată cu cuvântul.” Obiectul teoriei sensului este „sinonimia formelor lingvistice şi analiticitatea enunţurilor; sensurile însele, ca entităţi intermediare obscure, pot fi foarte bine abandonate.”

Enunţurile analitice se împart în două clase:

  • 1) logic adevărate: Nici un om necăsătorit nu este căsătorit. (Nu depinde de cuvintele folosite ci doar de particulele logice)
  • 2) cele care pot fi reduse la enunţuri logic adevărate prin înlocuirea termenilor sinonimi: Nici un celibatar nu este căsătorit. Dar sinonimia este ea însăşi la fel de neclară precum analiticitatea.

Carnap explică analiticitatea prin inducţie completă pornind de la enunţuri atomare. Chiar acceptând această concepţie, ea nu explică decât enununţurile primei clase.


[modifică] II. Definiţia

Enunţurile clasei a doua se reduc la enunţuri logice datorită definiţiei termenilor. Dar definiţia este fie consemnată în dicţionare, fie definiţie explicativă, fie stipulată (introducerea convenţională explicită a unei notaţii noi). În primul caz, dicţionarul consemnează o realitate empirică şi definiţia se bazează pe sinonimii neclare ale limbajului comun. În cel de al doilea caz, filosoful sau omul de ştiinţă îşi definesc termenii pornind de la sinonimii preexistente, cu scopul de a rafina şi suplimenta sensul. Doar stipulaţia este o definiţie pură pentru că noul termen a fost creat special pentru a desemna definiendumul şi nu depinde de relaţiile anterioare de sinonimie.


[modifică] III. Intersubstituibilitatea

„[S]inonimia a două forme lingvistice constă simplu în intersubstituibilitatea lor în toate contextele fără schimbarea valorii de adevăr.”

Contraexemple: „Celibatar” are nouă litere. sau Traista ciobanului nu este o traistă.

Dar putem să ne referim doar la cuvânt în cazul sinonimiei cognitive, „în conformitate cu care orice enunţ analitic se poate transforma într-un adevăr logic prin substituirea sinonimilor.” Dar celibatar şi om necăsătorit sunt cognitiv sinonime ddacă enunţul Toţi celibatarii şi numai ei sunt oameni necăsătoriţi este analitic. În acest caz, trebuie să explicăm sinonimia cognitivă fără a apela la analiticitate. Sinonimia cognitivă poate fi echivalată cu coincidenţa extensiunii termenilor. Dar coincidenţa extensiunii poate fi doar contingentă. (v. fiinţă cu inimă şi fiinţă cu rinichi)


[modifică] IV. Regulile semantice

Orice lucru verde este întins este analitic? Problema este cu termenul analitic, si chiar construind un limbaj artificial, şi stipulând care enunţuri sunt analitice, nu putem explica analiticitatea.

Orice enunţ are o componentă lingvistică şi o componentă factuală. În acest caz, putem afirma că enunţurile analitice sunt cele care au componenta factuală nulă, dar aceasta nu face distincţia între enunţurile analitice şi cele sintetice.


[modifică] V. Teoria verificării şi reducţionismul

Teoria verificaţionistă a sensului: „sensul unui enunţ este constituit de metoda de confirmare sau infirmare empirică a lui. Un enunţ analitic este acel caz limită care este confirmat de orice stare de lucruri.” Această teorie ar salva analiticitatea.

Reducţionismul radical: „Orice enunţ cu sens se consideră că este traductibil într-un enunţ (adevărat sau fals) asupra experienţei imediate.” Locke şi Hume: „orice idee trebuie sau să se originize direct în experienţa sensibilă sau să fie compusă din idei având o astfel de origine.” O formulare mai adecvată (posibilă prin Bentham şi Frege) este aceea ca enunţurile în întregul lor, şi nu termenii, să fie traductibile în limbajul datelor sensibile.

„Dogma reducţionismului supraveţuieşte prin supoziţia că fiecare enunţ, luat izolat faţă de partenerii lui, poate admite în general o confirmare sau o infirmare.”

„Sugestia mea opusă [...] este că enunţurile noastre asupra lumii esterne înfruntă tribunalul experienţei sensibile nu în mod individual, ci numai ca unitate corporativă.”

Cele două sunt legate prin aceea că, dacă un enunţ poate fi verificat izolat, atunci, la limită, există enunţuri „confirmate în gol, ipso facto, valabile în general; şi un asemenea enunţ este analitic.”

„[E] un nonsens şi un izvor de numeroase nonsensuri să vorbim despre o componentă lingvistică şi despre o componentă factuală a adevărului oricărui enunţ individual. Luată colectiv, ştiinţa are o dublă dependenţă de limbaj şi de experienţă, dar această dualitate nu poate fi trasată semnificativ pentru enunţurile ştiinţei luate unul câte unul.” „Unitatea semnificaţiei empirice este ştiinţa întreagă.”


[modifică] VI. Empirismul fără dogme

„[D]evine lipsit de sens să căutăm o graniţă între enunţurile sintetice, care sunt valabile contingent pe baza experienţei, şi enunţurile analitice care sunt valabile în general. Orice enunţ poate fi făcut valabil ăn general dacă facem ajustări suficient de drastice în altă parte a sistemului.”

„Obiectele fizice sunt conceptual introduse în situaţie ca intermediari convenabili, nu prin definirea lor în termenii experienţei, ci pur şi simplu ca stipulări ireductibile, compatibile epistemologic cu zeii lui Homer.”

În alte limbi