Miguel de Unamuno
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Miguel de Unamuno (*29 septembrie 1864, Bilbao - †31 decembrie 1936, Salamanca a fost un scriitor şi filozof spaniol.
Miguel de Unamuno s-a născut la 29 septembrie 1864 la Bilbao, într-o familie bască. După studii de literatură şi filozofie la Madrid, este numit profesor la Universitatea din Salamanca, unde va funcţiona decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autorităţile politice (1914) sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). Personalitatea sa puternică este doar parţial ataşată "generaţiei de la 1898" - frustrată de pierderea războiului cu Cuba - alături de Antonio Machado, Jacinto Benavente şi J. Martínez Ruiz, căreia îi aparţinea prin vârstă şi idealuri. Cât despre modernismul ce încerca să revitalizeze literatura hispano-americană sub autoritatea lui Rubén Dario, l-a ignorat cu bună ştiinţă, considerându-l o mişcare de suprafaţă.
Literatura sa n-a făcut altceva decât să ilustreze propria filozofie, legată de descoperirea "infraistoriei", manifestată zilnic la nivelul indivizilor şi colectivităţilor. Romanele sale, precum:
- Paz en la guerra ("Pace în război", 1907),
- Niebla ("Negură", 1914),
- Abel Sánchez (1917),
- La tia Tula ("Mătuşa Tula", 1921)
- San Manuel Bueno, Mártir ("Bunul sfânt Manuel, martir", 1931)
mărturisesc acea convingere a autorului potrivit căreia, "cea mai profundă filozofie trebuie căutată în romane". Pentru că "oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindcă aceste bucurii şi dureri ajung învăluite într-o imensă negură de întâmplări neînsemnate. Şi viaţa tocmai asta e: o negură".
Timp de aproape patru decenii (1896-1932) Unamuno a cercetat "fenomenul Cervantes":
- El caballero de la triste figura ("Cavalerul tristei figuri")
- Sobre la lectura e interpretación del Quijote ("Despre lectura şi interpretarea lui Quijote")
- La vida de don Quijote y Sancho ("Viaţa lui Don Quijote şi Sancho")
- Quijotismo y cervantismo ("Quijotism şi cervantism")
Pentru Unamuno, don Quijote nu este un simbol, ci întruchiparea esenţială a sentimentului tragic al vieţii, conflict agonic între raţiune şi credinţă, existent atât la indivizi , cât şi la popoare. "Făcând deliberat abstracţie de orice tentativă de erudiţie sau de căutare de simboluri, Unamuno identifică creaţia lui Cervantes cu problema Spaniei" (Emilia de Zuleta). Gânditorul spaniol este o autentică figură renascentistă, un umanist dar şi un creator. Discipol iberic al lui Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit reprezentant al existenţialismului spaniol.
Dacă proza sa s-a dovedit un domeniu apt să susţină convingerile sale filozofice, în piesele de teatru La esfinge ("Sfinxul", 1909), Sombras de suene ("Umbre de vis", 1930), El otro ("Celălalt", 1932) Unamuno porneşte de la afirmarea că "lumea este teatru" (el mundo es teatro), raportat continu la experienţa existenţială.
Poezia reprezintă poate cea mai caldă şi mai puţin speculativă parte a amplei sale creaţii. În multe din poemele sale (Poesias - Poezii, 1907; Rosario de sonetos liricos - Florilegiu de sonete lirice, 1911; El Cristo de Vélasquez - Christul lui Velasquez, 1920), Unamuno sondează propriul "eu" liric prin parafrază autobiografică, prin trimiterea la întâmplări cărora le-a fost martor şi care l-au ajutat să înţeleagă lumea şi să şi-o asume. Este zona în care filozoful Unamuno se retrage din faţa întrebărilor metafizice, pentru a rămâne pur şi necontrafăcut în lumina propriei sale conştiinţe.
Citat
"Pentru mine doar s-a născut Don Quijote şi eu pentru el m-am născut; el s-a priceput să săvârşească isprăvi, iar eu să i le înfăţişez prin scris" (Miguel de Unamuno)