Minereul de fier suedez în al doilea război mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Minereul de fier suedez a fost o miză importantă a luptelor din cel de-aal doilea război mondial. Atât Aliaţii cât şi al treilea Reich erau interesaţi în controlul regiunii miniere din nordul Suediei, din zona oraşelor Gällivare şi Kiruna. Importanţa acestei probleme a crescut după ce alte surse de aprovizionare ale Germaniei fuseseră tăiate de blocada maritimă britanică din timpul celei de-a doua bătălii a Atlanticului. Atât planificata intervenţie franco-britanică în sprijinul Finlandei în timpul războiului fino-sovietic din iarna 1939-1940, ca şi invazia germană a Danemarcei şi Norvegiei în cadrul Operaţiunii Weserübung, au fost motivate în primul rând de scopul strategic al impiedicării uneia dintre tabere să folosească minereul de fier din aceste zăcăminte pentru producţia de oţel de importanţă vitală pentru război.

[modifică] Cadrul general

Înţelegerea navală anglo-germană din 1935 a adus prejudicii pe termen lung politicii suedeză de neutralitate. Semnată pe 18 iunie 1935, înţelegerea a fost cel mai surprinzător eveniment al anului. În ciuda prevederilor tratatului de la Versailles, înţelegerea permitea Germaniei să-şi crească tonajul marinei de război la o treime din cea a Royal Navy. În acelaşi timp, Marea Britanie a fost de acord să-şi retragă complet navele de luptă din Marea Baltică, transformând Germania în puterea navală dominantă din zonă, o potenţială ameninţare pentru Suedia şi celelalte ţări baltice, atât în vreme de pace cât şi pe timp de război.

Minereul de fier era extras la Kiruna şi Malmberget şi era adus pe calea ferată în porturile Luleå şi Narvik.(Frontierele sunt cele din perioada 1920–1940.)
Minereul de fier era extras la Kiruna şi Malmberget şi era adus pe calea ferată în porturile Luleå şi Narvik.
(Frontierele sunt cele din perioada 1920–1940.)

Înţelegerea navală anglo-germană a uşurat controlul marinei germane asupra traficului maritim în interiorul şi în afara Mării Baltice, inclusiv traficul maritim din Golful Bothnia. Prin golful Bothnia şi portul suedez Luleå trecea majoritatea importurilor germane de minereu de fier. Cum 50% din necesarul de minereu de fier al Germaniei era importat din Suedia, minele şi rutele maritime corspunzătoare erau de maximă importanţă pentru al treilea Reich, care încerca să-şi reclădească arsenalul de război. Amiralul Raeder, comandantul marinei germane, era pe deplin conştient că securizarea rutei maritime dinspre Suedia era o problemă de importanţă capitală pentru Germania.

Creşterea puterii maritime, asigurată de înţelegerea anglo-germană, ameninţa în mod evident independenţă statelor limitrofe Balticii, în special a Suediei şi ţărilor Baltice – Estonia, Letonia şi Lituania. În acest mod, sus-numitele ţări au fost obligate să-şi revizuiască politicile externe, Suedia nefăcând nici o excepţie din acest punct de vedere.

[modifică] Comerţul cu minereu de fier suedez

Oţelul produs cu minereul suedez era de o importanţă excepţională pentru tentativele germane de reconstrucţie a puterii militare, care se făceau în pofida prevedrilor Tratatului de la Versailles. Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Germania putea să-şi asigure doar un sfert din nevoile de minereu de fier, restul fiind obţinut din importuri. Importurile din Suedia asigura 50-60% din importurile germane de minereu de fier. Fără aceste cantităţi importante aduse din Suedia, Germania nu ar fi avut capacitatea să declanşeze a doua conflagraţie mondială. În 1940, minereul de fier importat din Suedia şi Norvegia însemna 11.550.000 de tone din necesarul anual de 15.0000.000 de tone. Germania era eliberată de acordul sus-numit de orice teamă, fiind capabilă să securizeze rutele maritime între Suegia şi Germania. Acest acord punea Suedia în imposibilitate de a refuza cererile germane, de vreme ce nu era capabilă să controleze comerţul pe Marea Baltică.

Cele mai importante porturi de unde plecau exporturile de minereu suedez erau Narvik (port la Marea Nordului în nordul Norvegiei) şi Luleå (port la Marea Baltcă, în Golful Bothnia). În timpul războiului, Marea Britanie a reuşit să izoleze portul Narvik minând apele norvegiene. Dar exporturile de minereu de fier au continuat nestingherite pe ruta maritima din Marea Baltica. Dacă Suedia ar fi încercat stoparea exportului de minereu de fier către Germania, ar fi trebuit să facă faţă unui eventuale invazii naziste. În cercurile guvernamentale suedeze ajunseseră veşti despre planurile germane de invazie a ţării, dar, pe de altă parte, trebuie spus că Suedia era bine înarmată, iar Germania ar fi trebuit să facă faţă unui război dificil şi cu rezultate incerte.

[modifică] Legături externe

  • Halford Mackinder's Necessary War Un articol despre implicaţiile strategice mai largi ale exporturilor de minereu de fier suedez în timpul celui de-al doilea război mondial.
În alte limbi