Războiul polono-sovietic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războiul polono-sovietic | ||
---|---|---|
![]() Bătălia de la Varşovia ("Miracolul de pe Vistula"), bătalia decisivă a războiului polono-sovietic. Pictură de Jerzy Kossak. |
||
Conflictul: Războiul polono-sovietic | ||
Data: 1919–1921 | ||
Locaţia: Europa Centrală şi Răsăriteană | ||
Deznodământ: Victoria poloneză | ||
Combatanţi | ||
RSFS Rusă | A doua Republică Poloneză | |
Comandanţi | ||
Mihail Tuhacevski | Józef Piłsudski | |
Efective | ||
800.000 | 738.000 | |
Pierderi | ||
30.337 morţi 51.374 dispăruţi 113.510 răniţi |
cifre incerte. 60.000 morţi (estimare) | |
editează acest cadru |
Războiul polono-sovietic (februarie 1919 – martie 1921) — în limba poloneză denumit şi Wojna bolszewicka ("Războiul bolşevic") — a fost războiul care a dus la stabilirea graniţelor între două state nou apărute după încheierea primului război mondial şi anume Rusia Sovietică şi A doua Republică Poloneză. Acest conflict armat a fost pe de-o parte rezultatul încercărilor Poloniei, (a cărei statalitate fusese restabilită după mai bine de un secol de la ultima împărţire a Poloniei), de a reocupa teritoriile care fuseseră sub controlul ei la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau chiar mai înainte şi pe de altă parte al încercărilor Sovietelor de a recuceri teritoriile care făcuseră parte până la izbucnirea războiului din Imperiul Rus. Amândouă statele s-au declarat victorioase[1] la încheierea luptelor. Polonezii reuşiseră să-şi apere statul, în timp ce Sovietele se lăudau cu respingerea ofensivei poloneze în din cadrul Operaţiunii Kiev, care a fost privită ca parte a intervenţiei străine în războiul civil rus.
Frontierele dintre Polonia şi Rusia Sovietică nu erau bine stabilite de Tratatul de la Versailles, în plus zona a fost bulversată de revoluţia rusă, războiul civil rus, retragerea germanilor de pe frontul de răsărit (primul război mondial) ca şi de încercările Ucrainei şi ale Belarusului de a-şi câştiga independenţa. Şeful statului polonez, Józef Piłsudski, făcea proiecte pentru o confederaţie a statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană care să fie un bastion împotriva imperialismului german şi rusesc. În acelaşi timp, bolşevicii deveneau câştigători în războiul civil rus şi înaintau către vest.
În 1919, polonezii controlau cea mai mare parte a teritoriilor în litigiu. Conflictele de frontieră au crescut în intensitate şi gravitate până au ajuns la stadiul unui război. Cauza a fost încercările lui Piłsudski de a căpăta un avantaj asupra Rusiei slăbite prin lansarea unui atac (Operaţiunea Kiev) în Ucraina la începutul anului 1920. Contraofensiva sovietică a fost una de succes, reuşindu-se alungare forţelor poloneze din Ucraina într-o retragere care nu s-a oprit decât la porţile Varşoviei. Această avansare a trupelor sovietice până în apropierea frontierelor germane a crescut implicarea Aliaţilor occidenti în război. Misiunea militară franceză din Polonia, care era prezentă în ţară încă din 1919, a ajutat la îmbunătăţirea organizării şi logisticii armatei poloneze. Efectivul Misiunii franceze a fost mărit încontinuu, ajungându-se la un numeric de aproximativ 600 de consilieri, conduşi de generalul Maxime Weygand. Pe la mijlocul verii anului 1920, căderea Varşoviei în mâinile ruşilor părea de neevitat. Această posibilitate a generat un optimism exagerat printre bolşevicii de la Moscova, care începuseră să consideră Polonia ca pe un pod pe care traversându-l, comunismul putea pătrunde în Germania , în sprijinului Partidului Comunist German. La mijlocul lunii august, polonezii au câştigat o victorie decisivă neaşteptată în bătălia de la Varşovia. După această victorie, forţele poloneze au reluat ofensiva victorioasă către est, un armistiţiu fiind semnat în octombrie 1920. Un tratat oficial de pace, Tratatul de pace de la Riga, a fost semnat pe 18 martie 1921, teritoriile aflate în discuţie fiind împărţite între Polonia şi Rusia Sovietică.
Cuprins |
[modifică] Diferite nume sub care este cunoscut războiul. Data de începere a luptelor
Războiul este cunoscut sub mai multe nume. "Războiul polono-sovietic" este poate cel mai des întâlnit, dar poate produce confuzii, de timp ce adjectivul "sovietic" este de obicei folosit în legătură cu Uniunea Sovietică, care, spre deosebire de Rusia Sovietică, nu a existat în mod oficial până în decembrie 1922. Se mai folosesc şi alte denumiri: "Războiul ruso-poloneaz [sau Războiul polono-rus] din 1919-21" (ca să se poată face distincţia cu alte războaie a celor două naţiuni) şi "Războiul polono-bolşevic". În unele lucrări istorice poloneze mai se foloseşte şi denumirea "Războiul din 1920" (în limba poloneză Wojna 1920 roku), în timp ce unii istorici sovietici au folosit denumirea "Războiul împotriva Poloniei Albe", pentru ca alţii să considere această conflagraţie ca parte a "Războiului împotriva intervenţiei străine" sau a războiului civil.
O altă controversă este legată de data de început a războiului. Unii istorici consideră că războiul a început în aprilie 1920, odată cu atacul polonez din Ucraina, (Operaţiunea Kiev). Este adevărat că evenimentele din 1919 pot fi descrise drept conflicte de frontieră şi doar la începutul anului 1920 amândouă părţile şi-au dat seama că sunt de fapt angajate într-un război în toată regula. Totuşi, evenimentele care au avut loc în 1919 sunt o parte esenţială a războiului care avea să înceapă anul următor. Concluzia ar fi că evenimentele din 1920 sunt doar o consecinţa logică, deşi nu neapărat previzibilă, a preludiului din 1919.
[modifică] Preludiu
În 1918, odată cu sfârşitul primului război mondial, harta Europei Centrale şi Răsăritene s-a modificat în mod drastic. Cum înfrângerea Germaniei a distrus planurile ei de creare a statelor marionetă din Mitteleuropa şi cum Rusia se afunda în vâltorile războiului civil, noile state apărute pe ruinele imperiilor au văzut o şansă reală de obţinere şi consolidare a propriei independenţe, de cele mai multe ori prin luptă. Pe de altă parte, ruşii considerau toate aceste teritorii ca fiind provincii rebele ruseşti, dar nu au fost capabili să reacţioneze corespunzător, în condiţiile în care Rusia era slăbită şi în plin proces de constituire a Uniunii Sovietice prin revoluţie şi război civil.
În acelaşi timp, odată cu succesul Marii Revolte poloneze din 1918, Polonia şi-a recucerit independenţa pe care o pierduse în 1795 odată cu A treia împărţire. După 123 de ani de stăpânire străină, (rusească, germană şi austro-ungară, a fost proclamată A doua Republică Poloneză.
Politica externă poloneză s-a aflat sub puternica influenţă a omului de stat Józef Piłsudski şi a viziunii sale asupra unei "Federaţii Międzymorze" care să cuprindă Polonia (care să aibă rolul conducător), Lituania, Ucraina şi alte ţări nou apărute pe harta Europei Centrale şi Răsăritene după prăbuşirea imperiilor europene la sfârşitul primului război mondial. Acest stat federal urma să contrabalanseze orice intenţii imperialiste din partea Rusiei şi Germaniei. Piłsudski a apărat în mod special punctul de vedere conform căruia "Nu poate exista o Polonie independentă fără o Ucraină independentă". Până în acel moment, forţele poloneze reuşiseră să apere cu succes teritorii vaste în est. Pe de altă parte, Polonia nu avea nici o intenţie să se alăture intervenţiei occidentale în războiul civil rus sau să cucerească teritorii ruseşti.

Războiul polono-sovietic, ca şi în cazul altor conflicte din acele timpuri din Europa Centrală şi Răsăriteană, a izbucnit mai degrabă accidental decât în mod planificat. În haosul din primele luni ale anului 1919, este puţin probabil ca cineva din Rusia Bolşevică sau din Polonia renăcută să fi planificat în mod conştient un război cu vecinii. Polonia, care fusese unul dintre teatrele de luptă importante ale primului război mondial, era instabilă din punct de vedere politic şi avea deja unele conflicte de frontieră cu Germania şi Cehoslovacia, în vreme ce Rusia era preocupată în special de intervenţia puterilor occidentale în războiul civil şi de contrarevoluţia albilor.
Această stare de fapt a început să se schimbe la sfârşitul anului 1919, când liderul nolui guvern comunist rus, Vladimir Ilici Lenin, a căpătat o stare de spirit exagerat de optimistă, datorată victoriilor Armatei Roşii în luptele cu albii anticomunişti şi cu aliaţii lor occidentali. Bolşevicii erau ghidaţi de postulatul conform căruia procesele istorice aveau să ducă în scurtă vreme la dictatura proletariatului în întreaga lume şi dispariţia statului şi naţiunilor va duce în cele din urmă la o lume comunistă pe întreg pământul. Imboldul principal al bolşevicilor era intenţia declarată de a lega revoluţia din Rusia de aşteptata revoluţie germană. Lenin vedea Polonia ca pe un pod pe care Armata Roşie trebuia să-l traverseze pentru a lega cele două revoluţii şi pentru a da sprijin altor mişcări comuniste din Europa Occidentală. Aşa cum a remarcat chiar Lenin "Era momentul în care toată lumea în Germania, inclusiv cei mai negri reacţionari şi monarhişti, a declarat ca bolşevicii vor fi fost salvarea lor."
Ofensiva din Polonia era şansa "să testăm Europa cu baionetele Armatei Roşii." Ar fi fost prima încercare bolşevică de a pătrunde în chiar inima Europei, prima încercare de exportare al revoluţiei comuniste prin forţă. Într-o telegramă, Lenin exclama: "Trebuie să ne îndreptăm toată atenţia pentru prepararea şi întărirea frontului vestic. Trebuie anunţat un nou slogan: «Pregătiţi-vă pentru războiul împotriva Poloniei!»"[2]. Scopul declarat al Armatei Roşii nu era acela de a cuceri Europa în mod direct, ci acela de a provoca schimbări sociale şi revoluţii. Generalul Tuhacevski proclama: "Spre vest! Drumul către conflagraţia universală trece peste cadavrul Poloniei Albe. Mărşăluiţi spre Vilno, Minsk, Varşovia!"[3]. Sovieticii nu s-au aşteptat nicodată la o rezistenţă semnificativă din partea polonezilor. Deşi primele încăierări au avut loc în februarie 1919, va lua cam un an ambelor părţi până când işi vor da seama că sunt angrenate într-un război în toată regula.
[modifică] Campania militară
[modifică] 1919
[modifică] Haos în Europa Răsăriteană
În 1918, armata germană din est a început să se retragă către patrie. Zonele abandonate de trupele Puterilor Centrale au devenit terenuri de lupta pentru guvernele marionetă create de germani, alte guverne care apăruseră independent după retragerea germanilor pe de-o parte şi bolşevicii care sperau să incorporeze aceste teritorii în Rusia comunistă. Toate aceste grupuri erau fragmentate, se uneau pentru a se diviza din nou, formau alianţe precare şi aproape neîntrerupt se luptau între ele. Aproape toată Europa Răsăriteană se scufunda în haos.
Pe 18 noiembrie 1918, Lenin a dat ordine Armatei Roşii să înceapă marşul către vest, care ar fi trebuit să urmărească trupele germane din Oberkommando Ostfront (Ober-Ost) aflate în retragere. Ţinta principală a operaţiunii era să mărşăluiască prin toată Europa Răsăriteană şi Centrală, să instituie guverne sovietice în statele care abia îşi câştigaseră independenţa şi să sprijine revoluţiile comuniste din Germania şi Austro-Ungaria. La începutul anului 1919, au izbucnit lupte aproape accidental şi fără nici un ordin din partea guvernelor, când autoapărarea poloneză din Wilno (Samooborona) a intrat în luptă cu forţele bolşevice, fiecare dintre părţi încercând să-şi apere teritoriile. Până la urmă, forţele sovietice mai bine organizate a zdrobit rezistenţa poloneză şi a alungat rămăşiţele acestor forţe spre vest.
În primăvara anului 1919, recrutările sovietice au mărit efectivul Armatei Roşii la 2.300.000 de oameni. Însă, doar puţini dintre ei au fost trimişi pe frontul din vest, majoritatea soldaţilor trebuind să facă faţă conflictului cu Armata Albă. În septembrie 1919, armata poloneză avea 540.000 de oameni sub arme, 230.000 find dislocaţi pe frontul sovietic.
Din 14 februarie, forţele poloneze puţin numeroase asigurau paza frontului de est. Până pe 14 februarie erau apărate poziţiile de-a lungul liniei localităţilor Kobryn, Pruzhany şi a râurilor Zalewianka şi Neman. În jurul acestei date, primele unităţi regulate poloneze au luat contactul cu unităţile avansate ale Armatei Roşii şi o schiţă de linie de frontieră a început să se formeze din Lituania prin Belarus şi Ucraina.
[modifică] Începerea luptelor: primele conflicte polono-sovietice
Primele conflicte serioase ale războiului au avut loc pe 14 februarie, când au izbucnit lupte lângă oraşele Maniewicze şi Bereza Kartuska în Belarus. Până la sfârşitul lunii februarie, ofensiva bolşevică s-a oprit. În conflict au intervenit şi forţele ucrainene. În zona Balticii au apărut mişcări de nesupunere. Escaladarea conflictului la nivel regional părea inevitabilă.
În acelaşi timp, războiul civil rus era în plină desfăşurare. La începutul verii anului 1919, albii au câştigat iniţiativa strategică, forţele de sub comanda Anton Ivanovici Denikin se îndreptau către Moscova. Se spune că Piłsudski îi considera pe bolşevici mai puţin periculoşi decât pe albi, atâta vreme cât aceştia din urmă nu erau deloc dispuşi să accepte independenţa Poloniei. Bolşevicii, în schimb, proclamaseră tratatele pentru împărţirea Poloniei drept acte nule şi neavenite. În lunile care au urmat, Denikin a pierdut lupta cu Armata Roşie, plătind cu vârf şi îndesat refuzul de a colabora cu o Polonie independentă.
La începutul lunii martie a anului 1919, forţele poloneze au început o ofensivă, travesând râul Niemen, au cucerit oraşul Pinsk şi au ajuns până la periferiile oraşului Lida. Atât acţiunile poloneze cât şi cele ruseşti au început cam în acelaşi timp, (în aprilie), ceea ce a dus la creşterea numărului de militari angajaţi în conflict în acel sector. În acea luna, bolşevicii au cucerit oraşele Grodno şi Wilno, dar au fost alungaţi din zonă de contraofensiva polonezilor. Proaspăt formata armată poloneză s-a dovedit un oponent mult mai dificil de învins decât se aşteptaseră ruşii. Încapabili să-şi atingă obiectivele iniţiale, trebuind să facă faţă şi ofensivei albilor, Armata Roşie s-a retras de pe poziţiile cucerite şi şi-a reorganizat apărarea. În scurtă vreme, războiul polono-rus avea să se dezvolte la o intensitate de nebănuit cu doar câteva luni mai devreme.
Forţele poloneze au recucerit importantul oraş Wilno pe 19 aprilie şi au continuat în mod hotărât marşul către răsărit. Până pe 2 octombrie, forţele poloneze ajunseseră pe râul Dźwina şi stăpâneau toată zona de Dzisna la Dyneburg.

Până la începutul anului 1920, ofensiva poloneză s-a dovedit un succes. Au mai avut loc lupte sporadice între polonezi şi Armata Roşie, dar forţele bolşevice ruseşti erau implicate profund în luptele cu albii contrarevoluţionari şi se retrăgeau încet dar continuu, de pe tot frontul apusean, din Letonia până in sudul Ucrainei
[modifică] Frontul diplomatic. Alianţele
În 1919, s-au făcut mai multe încercări de negociere între diferitele facţiuni polono-ruse, dar toate au fost fără rezultat. În acest timp, relaţiile polono-lituaniene s-au înrăutăţit, deoarece politicienii polonezi găseau inacceptabile pretenţiile lituanienilor pentru independenţa completă ca şi pentru o anume configuraţie a graniţei comune. Era vorba în special de oraşul Wilno, capitala istorică a Lituaniei, locuită, e adevărat, de o majoritate poloneză. Negocierile polonezilor cu Guvernul provizoriu lituanian au consemnat unele rezultate pozitive şi, la începutul anului 1920, forţele polono-lituaniene au au efectuat câteva acţiuni militare comune împotriva bolşevicilor. Cel mai mare succes polonez a fost însă semnarea unei tratat de alianţa militară cu Republica Populară Ucrainiană şi cu armata ei condusă de Simon Petliura. Petliura căpătase, după ce guvernul său fusese învins de bolşevici, azil politic în Polonia şi acum organiza pe teritoriul aceste ţări o nouă armată ucraineană. Războiul polono-ucrainean se încheiase în iulie 1919 şi, din septembrie, ucrainenii loiali lui Petliura luptau alături de polonezi împotriva bolşevicilor.
[modifică] 1920
[modifică] Forţele aflate în conflict
Forţele sovietice aveau deja succese importante în luptele cu armatele albilor, îl învinseseră pe Denikin, semnaseră tratate de pace cu Letonia şi Estonia. Frontul polonez devenise cel mai important teatru de luptă şi majoritatea forţelor şi resurselor sovietice au fost redirecţionate către vest. În ianuarie 1920, Armata Roşie a început concentrarea a unei forţe de aproximativ 700.000 de oameni în regiunea râului Berezina şi în Belarus. În tot anul 1920, aproximativ 800.000 de soldaţi ai Armatei Roşii au fost trimişi să lupte în războiul cu Polonia, din care 420.000 au fost dislocaţi pe frontul de vest iar restul pe frontul de sud-vest, în Galiţia. Sovieticii avea la dispoziţie numeroasele depozite de arme şi muniţie lăsate de armata germană care se retrăsese după terminarea războiului, precum şi o mare cantitate de arme moderne de producţie franţuzească capturate de la albii şi de la forţele expediţionare aliate pe care tocmai le învinseseră. Cu aceste noi forţe şi dotări, Înaltul Comandament Sovietic a plănuit o ofensivă nouă în aprilie – mai.

Printre comandanţii ofensivei Armatei Roşii s-au numărat: Mihail Tuhacevski, (noul comandant al Frontului de vest), Leon Troţki (organizatorul Armatei Roşii), Iosif Vissarionovici Stalin, (viitorul dictator sovietic), şi bolşevicul de origine nobiliară poloneză Felix Edmundovici Dzerjinski, (cel care avea să fie fondatorul CEKA).
Armata poloneză era formată din soldaţi care luptaseră în armatelor diferitelor imperii care stăpâniseră regiuni din Polonia, sprijiniţi de voluntari şi recruţi total lipsiţi de experienţă. Dotarea era foarte prostă, în principal echipament rămas de la diferitele armate care luptaseră în regiune în primul război mondial, sau care fusese capturat. Armata poloneză folosea tunuri fabricate în cinci ţări, şi puşti fabricate în şase ţări. Fiecare tip de armă folosea un alt tip de muniţie. Efectivele poloneze au crescut de la 100.000 în 1918 la mai mult de 500.000 la începutul anului 1920. În august 1920, armata poloneză număra mai mult de 737.000 de sodaţi, fiind aproximativ egală ca forţă cu unităţile Armatei Roşii.
Contraspionajul polonez avea destule informaţii că sovieticii se pregăteau pentru o nouă ofensivă, acesta fiind motivul pentru care Înaltul Comandament Polonez a decis să lanseze propria ofensivă şi să le-o ia înaintea ruşilor. Planurile pentru Operaţiunea Kiev prevedeau înfrângerea forţelor Armatei Roşii pe flancul sudic polonez şi restabilirea Ucrainei independente în frunte cu un guvern prieten.
[modifică] Operaţiunea Kiev
Până în aprilie, forţele poloneze au avansat încet dar constant către est. Noul guvern leton a cerut Poloniei ajutorul pentru cucerirea oraşului Dyneburg, care a căzut după lupte grele în ianuarie şi a fost predat letonilor în ianuarie. Până în martie, armata poloneză separaseră forţele sovietice din nord (Belarus) de cele din sud (Ucraina).
Pe 24 aprilie, Polonia a început principala ei ofensivă, Operaţiunea Kiev, care avea ca scop crearea unei Ucraine independente şi care ar fi trebuit să fie parte a Federaţiei Międzymorze plănuite de Piłsudski. Statul ucrainean independent ar fi devenit astfel un aliat al Poloniei în lupta împotriva Rusiei Sovietice. Polonezii erau ajutaţi în acest demers de forţele Republicii Populare Ucrainene conduse de Simon Petliura.
Armata a 3-a poloneză a căştigat cu uşurinţă ciocnirile cu Armata Roşie în Ucraina. Forţele combinate polono-ucrainene au cucerit Kievul pe 7 mai, întâlnind doar o rezistenţă nesemnificativă. Ofensiva poloneză avea să întâlnească însă în curând contraofensiva Armatei Roşii. Polonezii, pregătindu-se pentru ofensiva spre Żłobin, au reuşit să-i împingă pe ruşi către vest, dar nu au reuşit să continue atacul plănuit. În nord, forţele poloneze s-au descurcat mult mai rău. Armata I-a poloneză a fost învinsă şi a fost silită să se retragă, urmărita de Armata a XV-a rusă, care a ocupat teritoriile dintre Dzwina şi Berezina. Polonezii au încercat să obţină un avantaj atacând flancurile expuse ale ruşilor, dar forţele de învăluire nu au reuşit să stopeze înaintarea sovieticilor. La sfârşitul lui mai, frontul se stabilizase pe micul râu Auta, iar forţele sovietice au început pregătirile pentru un nou asalt.

Pe 24 mai 1920, forţele polono-ucrainene s-au întâlnit pentru prima oară cu faimoasa Armata I de cavalerie a lui Semion Budionnîi, (Konarmia). Atacurile repetate ale cavaleriei cazacilor lui Budionnîi au rupt frontul polono-ucrainean pe 5 iunie. Sovieticii au atacat în continuare cu foarte mobilele unităţi de cavalerie ariergarda poloneză, ţintind căile de comunicaţie şi de aprovizionare. Până pe 10 iunie polonezii se retrăgeau de-a lungul întregului front. Pe 13 iunie, forţele polono-ucrainene au lăsat Kievul să cadă în mâna bolşevicilor.
[modifică] Şirul victoriilor bolşevice
Comandantul Armatei a III-a poloneză din Ucraina, generalul Edward Rydz-Śmigły, a hotărât să-şi croiască prin luptă un drum spre nord-vest. Forţele poloneze din Ucraina au reuşit să se retragă în ordine şi cu efectivele aproape intacte, dar nu au fost în stare să fie de ajutor frontului polonez de nord şi să asigure întărirea liniei de apărare de pe râul Auta unde urma să aibă loc o bătălie decisivă.
Datorită forţelor insuficiente, frontul polonez lung de 330 de kilometri era apărat de 120.000 de soldaţi şi de aproximativ 460 piese de artilerie, fără nici o rezervă strategică. Această abordare tactică era specifică perioadei primului război mondial, respectiv de stabilire a unei "linii fortificate de apărare". Ea a dat unele rezultate pe frontul de vest saturat cu trupe, mitraliere şi artilerie. Frontul polonez, însă, avea puţini oameni sprijiniţi de o artilerie necorespunzătoare şi nu avea practic nici o fortificaţie.
În faţa liniilor poloneze, Armata Roşie a concentrat Frontul de nord-vest sovietic condus de tânărul general Mihail Tuhacevski. Efectivele acestui front depăşeau 108.000 de infanterişti, 11.000 de cavalerişti, şi 772 de piese de artilerie şi 2.913 mitraliere. În câteva puncte cheie, sovieticii îi copleşeu numeric pe polonezi în proporţie de patru la unu.
Tuhacevski şi-a lansat ofensiva pe 4 iulie de-a lungul axei Smolensk-Brest-Litovsk, traversând râurile Auta şi Berezina. Corpul al III-lea de cavalerie trebuia să învăluiască forţele poloneze prin nord, pătrunzând prin apropierea graniţelor lituaniane şi prusace, (ambele aparţinând unor ţări ostile Poloniei). Armatele a IV-a, a XV-a şi a III-a trebuiau să atace decisiv către vest, sprijinite dinspre sud de Armata a XVI-a şi de Grupa Mozyrska. Timp de trei zile, sorţii victoriei au oscilat, dar superioritatea numerică rusească şi-a spus cuvântul până în cele din urmă. Datorită apărării eroice a unităţilor poloneze, planul lui Tuhacevski de a rupe frontul inamic şi de a-l împinge în mlaştinile Pinsk a dat greş, dar până pe 7 iulie polonezii au fost obligaţi să se retragă pe întreg frontul.
Polonezii au încercat coagularea unei noi linii de rezistenţa pe linia "tranşeelor germane", o zonă puternic fortificată din timpul primului război mondial, care oferea o posibilitate reală de stopare a ofensivei ruseşti. Încă o dată însă, efectivul al trupelor poloneze s-a dovedit insuficient. Corpul al III-lea de cavalerie, sprijinit de forţele lituaniene, a cucerit oraşul Wilno pe 14 iulie, forţându-i pe polonezi să se retragă din nou. În sud, în Galiţia, cavaleria generalului Semion Budionnîi a avansat adânc în spatele frontului polonez, capturând oraşul Brodno şi apropiindu-se de Lwów şi Zamość. La începutul lui iulie, devenise clar pentru polonezi că obiectivele Rusiei nu erau doar de a le împinge graniţele către apus, ci chiar de a şterge din nou de pe hartă Polonia independentă.
Forţele ruseşti au avansat necruţător către apus cu 32-35 kilometri pe zi. Grodno în Belarus a căzut pe 19 iukie, Brest-Litovsk a căzut pe 1 august. Încercările poloneze de a apăra linia râului Bug cu Armata a IV-a şi unităţile Grupa Poleska au oprit avansare ruşilor doar pentru o săptămână. După forţarea cursului râului Narev pe 2 august, Frontul de nord-vest al ruşilor s-a apropiat la 100 de kilometri de Varşovia. Fortăreaţa Brześć, care trebuise să fie cartierul general al contraofensivei poloneze, a fost cucerit la primul atac al Armatei sovietice a XVI-a. Frontul sovietic de sud-vest îi scoseseră pe polonezi din Ucraina şi se apropiau ameninţător de Zamość şi de cel mai mare oraş polonez din sud-estul Poloniei, Lwów, un important centru industrial apărat de Armata a VI-a poloneză. Calea către capitala Poloniei era deschisă. Lwówul polonez, (în limba ucraineană Lviv), a fost în scurtă vreme asediat şi patru armate ruseşti au început marşul către Varşovia.

Forţele poloneze din Galiţia din jurul Lwówului au contraatacat cu succes încetinind avansarea sovietică. Astfel a încetat retragerea polonezilor pe frontul sudic, dar agravarea situaţiei din preajma capitalei Varşovia a împiedicat continuarea atacului pe acest front şi avansarea către răsărit. După ce sovieticii au cucerit oraşul Brześć, atacul polonez în sud a încetat, toate forţele disponibile fiind mutate către nord pentru a lua parte la bătălia care avea să aibă loc la porţile Varşoviei.
[modifică] Frontul diplomatic. Jocurile politice
Odată cu întoarcerea cursului războiului împotriva Poloniei, puterea politică a lui Piłsudski a început să scadă, iar oponenţii acestuia, inclusiv Roman Dmowski au început să urce la putere. Până in cele din urmă, Piłsudski a reuşit să-şi recapete infleuţa în special asupra militarilor, în timp ce, odată cu apropierea ruşilor de Varşovia, scena politică poloneze a început să intre în panică. În acest timp, la ordinul Partidului Comunist Sovietic, s-a format în Białystok un guvern marionetă polonez pe 28 iulie - Tymczasowy Komitet Rewolucyjny Polski, (TKRP, Comitetul Provizoriu Revoluţionar Polonez) – acesta urmând să organizeze administraţia în teritoriile poloneze cucerite de Armata Roşie. TKRP nu s-a bucurat de sprijinul populaţiei poloneze, oficialii acestui guvern fiind recrutaţi în special dintre bieloruşi şi evrei. În afară de aceaste lucruri, au apărut intrigi politice între diferiţii comandanţi sovietici, odată cu apropierea momentului unei victorii socotite certe de toată lumea. Lipsa totală de cooperare între cei mai importanţi lideri militari sovietici i-a costat scump pe aceştia în bătălia decisivă a campaniei, bătălia de la Varşovia.
Opinia publică occidentală, manevrată de presă şi de politicienii de stânga, era puternic antipoloneză. Mulţi observatori străini se aşeptau ca Polonioa să fie învinsă în scurtă vreme şi ţara să devină următoarea republică sovietică. Primul ministru britanic, David Lloyd George, a făcut presiuni asupra Poloniei să ceară pacea de la sovietici în condiţiile oferite de aceştia. De asemenea, britanicii i-au refuzat Poloniei orice formă de ajutor, care a dus şi la înfrângerea albilor în războiul civil rus. În iulie 1920, britanicii au anunţat că sunt gata să trimită echipamente militare din surplusurile rămase după încheierea primului război mondial dar, în faţa ameninţărilor cu greva generală a Trades Union Congress, care se opuneau sprijinului britanic pentru "Polonia Albă", nici un fel de armă sau de muniţie nu a părăsit porturile englezeşti. David Lloyd George nu a fost niciodată prea entuziast în sprijinirea polonezilor, el fiind presat să ofere de membrii mai de dreapta ai guvernului său, (în special de Lord Curzon and Winston Churchill), să ofere ajutor antisovietic. Ameninţarea cu greva generală a fost scuza convenabilă pentru Lloyd George să nu-şi respecte promisiunile. Pe 6 august 1920, Partidul Laburist a publicat o broşură în care se afirma că muncitorii englezi nu vor lua niciodată partea polonezilor în război, sindicatele blocând de asemenea aprovizionarea forţei expediţionare britanice din Arhangelsk, care acorda sprijin albilor contrarevoluţionari. Socialiştii francezi, în ziarul lor L'Humanité, declarau: "Nici un om, nici un bănuţ, nici o coajă pentru Polonia capitalistă şi reacţionară. Trăiască Revoluţia Rusă! Trăiască Internaţionala Muncitorilor!" Polonia a suferit înfrângeri şi datorită sabotajelor sau întârzierilor în livrarea de echipamente de război, când muncitorii din Austria, Cehoslovacia şi Germania au refuzat să ajute la transportul a astfel de materiale către front.
Atitudinea Lituaniei a fost în principal antipoloneză, ţara alăturându-se sovietelor în război, în iulie 1919. Decizia lituaniană a fost dictată atât de dorinţa de a ocupa oraşul Wilno (în limba lituaniană Vilnius) şi zonele adiacente, ca şi de ameninţarea unităţilor Armatei Roşii, aflate la graniţele ţării.
Polonezii au avut puţini aliaţi. Franţa, continuând politica de împotrivire la bolşevism, acum când albii din Rusia erau aproape învinşi, a trimis în 1919 mic grup de instructori militari în Polonia, aproximativ 400 de oameni. Acest grup era format în principal din ofiţeri francezi, dar printre ei era şi un mic grup de instructori britanici conduşi de generalul locotenent Sir Adrian Carton De Wiart. Eforturile franceze au fost vitale pentru organizarea logisticii armatei poloneze, care până în 1919 folosise manuale, structuri organizatorice şi echipamente diverse, în special din stocurile puterilor care stăpâniseră până de curând ţara. Printre ofiţerii francezi s-a aflat şi un viitor preşedinte al Franţei, Charles de Gaulle, care în cursul acelstui război a fost decorat cu cel mai important ordin militar, Virtuti Militari. În afră de acest ajutor, Franţa a facilitat tranzitul către Polonia a aşa numitei "Armate Albastre", care era o forţa formată în special de luptători de origine poloneză, dar şi voluntari internaţionali, care luptaseră sub comanda fraceză în primul război mondial. Aeastă armată era comandată de generalul polonez Józef Haller.
la mijlocul anului 1920, Misiunea Aliată a fost extinsă prin sosirea a încă câţiva noi instructori. Printre aceştia se aflau diplomatul Jean Jules Jusserand, Maxime Weygand, (şeful de stat major al mareşalului Ferdinand Foch, Comandantul suprem al Antantei victorioase), şi diplomatul englez Lord Edgar Vincent D'Abernon. Aceşti noi membri ai misiunii aliate nu au avut o contribuţie majoră la desfăşurarea războiului. Practic, bătălia decisivă pentru Varşovia a fost câştigată de polonezi mai înainte ca membrii misiunii să se întoarcă în ţară şi să-şi prezinte raportul. Ulterior, pentru o perioadă lungă de timp, a persistat mitul că doar sosirea militarilor aliaţi ar fi salvat Polonia, Weygand ocupând locul central în această poveste.
[modifică] Schimbarea sorţilor războiului. Miracolul de pe Vistula
Pe 10 august 1920, unităţile cazacilor ruşi sub comanda lui Gaik Bjişkin au traversat Vistula, plănuind să învăluiască Varşovia prin vest, în timp ce atacul principal urma să se producă din est. Pe 13 august, un prim atac rusesc a fost respins. Armmata I poloneză a rezistat unui atac direct asupra capitalei, în acelaşi timp oprind şi asaltului asupra oraşului Radzymin.
Comandantul suprem sovietic, Tuhacevski , crezând că totul merge conform planului său, a căzut până în cele din urmă în capcana întinsă de Piłsudski. Înaintarea sovietică din nord s-a făcut vacuum operaţional, de vreme ce nu erau forţe importante poloneze în zonă. Pe de altă parte, la sud de Varşovia, unde se decidea soarta bătăliei, Tuhacevski a lăsat numai forţe simbolice care să apere joncţiunea vitală dintre fronturile sovietice de nord-vest şi de sud-vest. Alt factor care a influenţat situaţia de pe front a fost neutralizarea Armatei I de cavalerie a lui Budionnîi, care era foarte temută în rândurile comandanţilor polonezi. Această armată se complicase luptele din jurul oraşului Lwów. La insistenţele lui Tuhacevski, Înaltul Comandament Sovietic ordonase Armatei I de cavalerie să mărşăluiască către nord, spre Varşovia şi Lublin, dar Budionnîi nu s-a supus acestui ordin, în principal datorită duşmăniei dintre Tuhacevski şi comandantul frontului de sud-vest, Alexandr Egorov. În plus, jocurile politice ale comisarului politic al frontului de sud-vest, Iosif Vissarionovici Stalin, au influenţat în mod decisiv insubordonarea lui Budionnîi şi Egorov. Stalin, în cautarea propriei măriri, se concentrase pe cucerirea oraşului Lwów – departe în sud-estul Poloniei – oraş asediat de bolşevici dar care rezista eroic atacurilor.
Armata a V-a poloneză de sub comanda generalului Władysław Sikorski a contraatacat la fortăreaţa Modlin, forţând cursul râului Wkra. Polonezii au trebuit să facă faţă Armatelor a III-a şi a XV-a sovietice, superioare numeric şi mai bine echipate. După doar o zi, atacurile sovietic asupra Varşoviei şi Modlinului fuseseră oprite şi în final ruşii au trebuit să se retragă. Armata a V-a a lui Sikorski au împins neîncetat forţele sovietice epuizate spre est cu o viteză de 30 de kilometri pe zi, reuşind ca prin manevre fulgerătoare să distrugă toate speranţele bolşevice de reuşită a manevrei de învăluire de la nord. Până pe 16 august, contraofensiva poloneză a fost completată de atacul "Armatei de Rezervă" condusă personal de Piłsudski. Executând precis planurile lui Piłsudski, forţele poloneze avansând dinspre sud au găsit o spărtură uriaşă între fronturile ruseşti şi au exploatat slăbiciunea forţelor sovietice slabe care se presupunea că ar fi putut apăra acest punct de joncţiune. Polonezii au continuat atacul către nord cu două armate, urmărind şi distrugând inamicul surprins. Ei au ajuns până în spatele liniilor lui Tuhacevski, pe care le-au încercuit până pe 18 august. În aceeaşi zi, Tuhacevski, aflat în cartierul său general din Minsk la 450 de kilometri depărtare de front, şi-a dat seama de proporţiile înfrângerii sovietice şi a ordonat resturilor forţelor sale să se retragă şi să se regrupeze. El a sperat să-şi întărească linia întâi, să oprească atacul polonez şi să recâştige iniţiativa, dar ordinele date în acest scop aruau ajuns prea târziu, ori nu au mai ajuns deloc.
armatele sovietice din centru s-au prăbuşit în haos. Tuhacevski a ordonat o retragere generală dincol de râul Bug, dar a pierdut contactul cu cea mai mare parte a forţelor bolşevice din jurul Varşoviei, şi toate planurile sovietice s-au pierdut în dezordinea datorată pierderii comunicaţiilor.

Armatele bolşevice s-au retras în dezordine, divizii întregi intrând în panică şi dezintegrându-se. Înfrângerea Armatei Roşii a fost de-o asemenea amploare şi atât de neaşteptată încât, ca urmare a instigărilor detractorilor lui Piłsudski, bătălia de la Varşovia este cunoscută în Polonia şi sub numele de "Miracolul de pe Vistula".
[modifică] Înfrângerea lui Budionnîi
Pe 17 august, înaintarea Armatei I de cavalerie de sub comanda lui Budionnîi spre Lwów a fost oprită în bătălia de la Zadwórze, când o militarii unei forţe mici poloneze s-au sacrificat în luptă pentru a împiedica cavaleria sovietică să cucerească oraşul şi să împiedice întăririle poloneze să se îndrepte spre Varşovia. Pe 29 august, cavaleria lui Budionnîi, străbătând zone slab apărate, a ajuns în dreptul oraşului Zamość pe a încercat să-l cucerească. Cum în zonă începuseră să vină întăriri poloneze eliberate din faţa capitalei după victoria din bătălia de la Varşovia, Budionnîi au pus capăt asediului Lwówului pe 31 august, încercând într-un târziu să vină în sprijinul forţelor sovietice care se retrăgeau după înfrângere. Forţele lui Budionnîi au fost interceptate de cavaleria poloneză la Komarów, lângă Zamość, în ceea ce este considerată cea mai mare bătălie de cavalerie de după 1813 şi una dintre cele mai mari lupte de acest fel din istorie. Cavaleria lui Budionnîi a reuşit să evite încercuirea, dar moralul sovieticilor a ajuns la cele mai scăzute cote. Rămăşitele Armatei I de cavalerie s-au retras către Włodzimierz Wołyński pe 6 September şi au fost spulberate în Bătălia de la Hrubieszów.
Tuhacevski a reuşit până la urmă să organizeze retragerea către est şi în septembrie a reuşit să stabilească o nouă linie defensivă care se întindea la nord de la graniţa polono-lituaniană spre sud, în zona mlăştinoasă Polesie, având centrul în oraşul Grodno din Belarus. Pentru a distruge apărarea sovietică, armatele poloneze au trebuit să lupte în bătălia de pe râiul Niemen. Polonezii au traversat râul Niemen şi au depăşit prin flancuri unităţile bolşevice, care au fost obligate să se retragă din nou. Polonezii au continuat să avanseze pe toate fronturile, repetând succesele din anul precedent.
[modifică] Sfârşitul războiului
După bătălia de pe râul Szczara de la mijlocul lunii octombrie, armata poloneză a atins aliniamentul Tarnopol-Dubno-Minsk-Drisa. Bolşevicii au cerut încetarea ostilităţilor, iar polonezii, epuizaţi şi continuu presaţi de guvernele occidentale, având însă controlul asupra majorităţii teritoriilor în litigiu, au căzut de acord să înceapă negocierile de pace. Pe 12 octombrie s-a semnat o înţelegere de încetare a focului care a intrat în vigoare pe 18 octombrie.
[modifică] Urmări
Conform istoricului britanic A. J. P. Taylor, războiul polono-bolşevic "determinat în mare măsură cursul istoriei europene pentru următorii 20 de ani sau mai mult. […] Fără să o recunoască şi aproape în mod inconştient, liderii sovietici au abandonat cauza revoluţiei internaţionale". Înfrângerea bolşevicilor a împiedicat Polonia să devină o altă republică sovietică şi a salvat Germania, Cehoslovacia şi alte state învecinate de o soartă asemănătoare.
Cea mai mare parte a ceea ce a câştigat armata poloneză pe câmpul de luptă în 1920, a fost pierdut în timpul tratativelor, care au fost caracterizate de mulţi drept lipsite de viziunea viitorului şi prosteşti. Ca urmare a înfrângerii militare dezastruase, bolşevicii au oferit delegaţiei poloneze concesiuni teritoriale substanţiale în zonele cu frontiere aflate în litigiu. Multor obeservatori li s-a părut că partea poloneză a negociat la Riga de parcă Polonia ar fi pierdut războiul, nu l-ar fi câştigat. Polonia, la presiunile Ligii Naţiunilor, a decis să semneze Tratatul de pace de la Riga, împărţind teritoriile disputate din Belarus şi Ucraina între Rusia şi Polonia.
În fapt, tratatul încălca termenii acordului militar de alianţă cu Ucraina, care interzicea în mod explicit încheierea unei păci separate cu Rusia. Pacea a înrăutăţit relaţiile dintre majoritatea poloneză şi minoritatea ucraineană, care s-a simţit trădată. Acest sentiment avea să fie folosit din plin de propaganda sovietică, ceea ce a dus la creşterea tensiunilor interetnice şi izbucnirea unor acţiuni violente în anii 1930 şi 1940.
Succesele militare din toamna anului 1920 i-au permis Poloniei să obţină stăpânirea asupra oraşului Wilno, unde a fost format un Comitet de Guvernare a Lituaniei Centrale (Komisja Rządząca Litwy Środkowej), un organism marionetă. A avut loc un plebiscit şi Seimul oraşului a votat pe 20 februarie 1922 pentru alipirea la Polonia. Acest act a înrăutăţit relaţii dintre cele două state pentru deceniile care aveau să urmeze. Repercursiunile alipirii oraşului Wilno – Vilnius la Polonia mai afectează încă, deşi la o scară mai redusă, relaţiile dintre cele două ţări vecine.
Urmările războiului polono-sovietic, deşi salutate de de unii politicieni precum liderul naţional democrat Roman Dmowski — care era în favoarea unui stat mai mic, omogen din punct de vedere naţional — au fost o lovitură mortală pentru visul lui Piłsudski pentru reînvierea puternicei şi multiculturalei Uniuni statale polono-lituaniene în forma modernă a "Federaţiei Międzymorze". Un deputat naţional democrat în Seimul Poloniei, Stanisław Stroński, a făcut celebră expresia "Miracolul de pe Vistula" (în limba poloneză: "Cud nad Wisłą"), pentru a sublinia dezacordul său cu "aventura ucraineană" a lui Piłsudski. Extresia lui Stroński a fost adoptată de unii polonezi patrioţi sau credincioşi, fără să le pese de intenţia ironică a creatorului ei.
În timpul acestui război, cele două ţări au avut mari dificultăţi socio-economice şi au fost incapabile să aibă grijă de populaţia civilă, iar tratamentul prizonierilor de război o fost departe de a fi corespunzător[4], mii de oameni din amândouă taberele murind în timpul epidemiei de gripă spaniolă ce a apărut în Europa după încheierea primei conflagraţii mondiale.
Strategia militara dezvoltată în timpul războiului polono-sovietic l-a influenţat pe Charles De Gaulle, care a fost instructor în Polonia în timpul confruntării. El şi Władysław Sikorski au fost singurii ofiţeri care, ca urmare a experienţei căpătate în acest conflict armat, au prevăzut viitorul războiului mecanizat. Deşi în perioada interbelică ei nu au reuşit să-şi convingă superiorii să ţină seama de învăţăturile războiului polono-sovietic, la începutul celui de-al doilea război mondial, De Gaulle şi Sikorski au ajuns comandanţii supremi ai forţelor armate naţionale din exil. Războiul polono-sovietic a influenţat doctrina militară poloneză care, pentru următoarele două decenii, a pus un accent deosebit pe mobilitatea unităţilor de cavalerie de elită.
Printre progresel tehnologice asociate cu acest război a fost unul care, peste două decenii, avea să schimbe cursul celui de-al doilea război mondial. Mareşalul Poloniei Piłsudski şi statul său major s-au bucurat de un uriaş avantaj oferit de contraspionajul militar polonez care a reuşit decodarea ("spargerea codurilor") mesajelor radio ruseşti. Mesajele fuseseră codate într-un sistem simplu de înlocuire a literelor cu cifre, securitatea lor fiind scăzută şi datorită incredibilelor neglijenţe ale cifratorilor sovietici. Criptanaliştii şi comandanţii polonezi puteau astfel să "privească peste umărul comandanţilor sovietici". Astfel, toate planurile ruşilor, începând ce cele concepute de Mihail Tuhacevski sau de Lev Troţki deveneau imediat cunoscute polonezilor în momentul transmiterii lor. [5] Realizările decriptorilor polonezi din timpul războiului au fost un preludiu la reuşitele spectaculoase ale Biroului de criptanaliză al Statului Major al Armatei (Biuro Szyfrów) care, în decembrie 1932, a reuşit să spargă cifrul maşinii de codificat Enigma. Spargerea codurilor germane de către Aliaţii Occidentali la Bletchley Park a fost extrem de mult uşurată de avansul teoretic şi tehnic asigurat de polonezi care şi-au dezvăluit realizările cu o lună înainte de izbucnirea războiului.[6]
Uniunea Sovietică, aliată în august 1939 cu Germania Nazistă prin Pactului Molotov-Ribbentrop, a invadat răsăritul Poloniei pe 17 septembrie 1939, pecetluind soarta Poloniei obligată să facă faţă şi agresiunii naziste. Ocuparea estului ţării de către Uniunea Sovietică a expus populaţia poloneză ororilor represiunilor şi deportărilor staliniste. S-a sugerat că înfrângerea usturătoare a bolşevicilor în faţa Varşoviei în 1920 a contribuit în 1940 la luarea de către Stalin a deciziei masacrării ofiţerilor polonezi la Katyn.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a reuşit să cucerească sau să aibă controlul indirect asupra unui teritoriu mai vast decât cel pe care îl stăpânise Imperiul Rus vreodată şi a împlinit parţial visulul lui Lenin de a aduce revoluţia socialistă în Germania.
Până în 1989, câtă vreme comuniştii au avut puterea în Republica Populară Polonia, războiul polono-sovietic era ori omis sau minimalizat în cărţile de istorie poloneze şi ale celorlalte ţări socialiste, sau era prezentat astfel încât să se conformeze principiilor ideologice comuniste.
[modifică] Lista bătăliilor războiului polono-sovietic
Pentru o listă cronologică a celor mai importante bătălii ale războiului polono sovietic, vezi Lista bătăliilor războiului polono-sovietic.
[modifică] Vezi de asemenea
- Lagăre pentru prizonierii şi internaţii ruşi în Polonia (1919-1924)
- Războiul de eliberare a Estoniei
- Războiul polono-ucrainean
- Trădarea occidentală
[modifică] Legături externe
- Muzeul electronic al războiului polono-sovietic
- Hărţi ale războiului polono-bolşevic: http://www.geocities.com/hallersarmy/maps.html Hărţi de campanie de Robert Tarwacki], [7]
- Războiul polono-rus şi lupta pentru independenţa Poloniei
- Józef Haller şi Armata Albastră
- Onwar.com
- Bibliografie în limba engleză pentru războiul ruso-polonez
[modifică] Note
- ^ Asupra consecinţelor nu există un consens. Istoricii ruşi şi polonezi au tendinţa să atribuie victoria tărilor lor. Istoricii din alte ţări apreciază în general că victoria a aparţinut polonezilor, victorie pe care ei nu au fost capabili să o exploateze aşa cum se cuvine.
- ^ Lincoln, Red Victory: a History of the Russian Civil War - Victoria Roşie: o istorie a războiului civil rus.
- ^ Mihail Tuhacevski , ordinul de zi din 2 iulie 1920.
- ^ Jeńcy i internowani rosyjscy... şi Zwycięzcy za drutami...
- ^ Ścieżyński, Radjotelegrafja... Vezi de asemenea Paweł Wroński, "Sensacyjne odkrycie: Nie było cudu nad Wisłą" ("O descoperire remarcabilă: Nu a fost nici o minune pe râul Vistula"), Gazeta Wyborcza, online
- ^ Kozaczuk, Enigma.