Războiul în continuare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul în continuare (în limba finlandeză Jatkosota, în limba suedeză Fortsättningskriget) a fost un conflict armat între Finlanda şi Uniunea Sovietică, parte a celui de-al doilea război mondial. Conflictul a debutat cu acţiunile agresive purtate de pe teritoriul finlandez împotriva sovieticilor pe 21 şi 22 iunie şi bombardamentele ruseşti de pe 25 iunie 1941 şi s-a încheiat cu încetarea focului de partea finlandeză pe 4 septembrie şi de partea sovietică pe 5 septembrie 1944. Marea Britanie a declarat război Finlandei pe 6 decembrie 1941, dar nu a participat direct la război. Sprijinul material şi cooperarea militară cu Germania Nazistă a fost de maximă importanţă pentru finlandezi în lupta lor cu mult mai marele lor vecin. Războiul a sfârşit în mod oficial odată cu semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1947.

Efectivele forţelor finandezo-germane şi sovietice la în ceputul războiului, în iunie 1941. Graniţele finlandeze de dinaintea semnării Tratatului de pace de la Moscova (1940) sunt desenate cu o culoare deschisă.
Extinde
Efectivele forţelor finandezo-germane şi sovietice la în ceputul războiului, în iunie 1941. Graniţele finlandeze de dinaintea semnării Tratatului de pace de la Moscova (1940) sunt desenate cu o culoare deschisă.

Finlandezii au folosit acest nume pentru conflictul cu sovieticii pentru a face clară legătura acestui cu războiul de iarnă (30 noiembrie 193912 martie 1940). Din punctul de vedere sovietic, acest război nu este decât cel mult un alt front al Marelui Război pentru Apărarea Patriei împotriva Germaniei Naziste şi a aliaţilor ei. Acest război a fost tot timpul considerat de finlandezi ca un conflict separat de cel de-al doilea război mondial, poziţie considerată inacceptabilă de conducerea politică a Germaniei, principalul sprijinitor al Finlandei.

Cuprins

[modifică] Cadrul general

Deşi bătăliile războiului în continuare au fost duse la periferia teatrelor de luptă ale celui de-al doilea război mondial, iar efectivele militare angajate în luptă au fost relativ reduse, istoria şi implicaţiile sale sunt extrem de interesante din mai multe puncte de vedere, în primul rând care ţin de morală şi drept internaţional. Marea Britanie şi dominioanele sale au declart război Finlandei în toamna anului 1941, însă Statele Unite ale Americii nu au urmat exemplul aliatului lor. Trebuie recunoscut că au fost puţine lupte între trupele finlandeze şi cele britanice. Avioanele britanice Fairey Swordfish au bombardat portul finlandez Petsamo din nordul îndepărtat. Se afirmă că unitătile de interceptare radio finlandeze şi ofiţerii de contrainformaţii finlandezi au participat efectiv la acţiunile germanilor împotriva convoaielor britanice care se îndreptau către portul sovietic Murmansk.

În timpul conflictului, Finlanda a acţionat în cooperare cu Germania împotriva Uniunii Sovietice, care în schimb era aliată cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Amintirile dureroase ale cedărilor teritoriale pe care au fost obligaţi finlandezii să le facă la încheierea războiului de iarnă (1939-1940), ca şi lipsa de voinţa sau încapacitatea Aliaţilor în a-i sprijini pe finlandezi în acest război, au fost principalele motivaţii ale alegerii alianţei cu Germania Nazistă.

Problema este forte puţin controversată în Finlanda, şi cei mai mulţi finlandezi consideră şi în ziua de astăzi că ţara nu ar fi supravieţuit acestui ultim conflict fără ajutorul german. Dacă în deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului trecut s-a afirmat că acest război a fost o opţiune greşită, în zilele noastre este tot mai răspândită părerea că Finlanda nu a putut să facă nimic pentru a evita izbucnirea războiului de iarnă şi a războiului în continuare.

Cele mai importante evenimete ale celui de-al doilea război mondial ca şi bătăliile importante ale acestui conflict mondial au avut un impact semnificativ asupra desfăşurării războiului în continuare:

  • Invazia Germaniei a Uniunii Sovietice a fost în strânsă legătură cu începerea luptelor războiului în continuare.
  • Invazia Aliaţilor în Franţa (Bătălia din Normandia) a fost coordonată cu o ofensivă sovietică majoră pe frontul finlandez (9 iunie15 iulie 1944), ceea ce a dus la formarea unei aliaţe militare de cinci săptămâni între o republică democratică – Finlanda – şi o dictatură fascistă – Germania – între 26 iunie şi 4 august 1944.
  • Cursa pentru cucerirea Berlinului dintre URSS şi SUA a făcut ca războiul în continuare să fie încheiat datorită dezinteresului manifestat la acea dată de sovietici pentru Europa de Nord.

[modifică] Scopurile războiului

Principalul obiectiv al Finlandei în timpul participării la cel de-al doilea război mondial a fost acela de a supravieţui răzbOului ca un stat independent, capabil să-şi menţină suveranitatea într-un mediu politic ostil. În mod special în războiul în continuare, Finlanda a urmărit recucerirea teritoriilor pierdute după semnarea tratatului de pace de la Moscova din 1940, dar şi de a-şi extinde teritoriul mai către est, pentru asigurarea supravieţuirii populaţiei finice din Karelia de Est. S-a încercat astfel crearea Finlandei Mari, aşa cum cereau zgomotos grupurile de dreapta şi de extremă dreapta. Succesele iniţiale ale finlandezilor au fost plătite în cele din urmă cu importante jertfe omeneşti, despăgubiri de război, pierderi teritoriale, deteriorarea reputaţiei pe arena internaţională şi subordonarea pentru multă vreme la politica internaţională sovietică.

Obiectivele sovietice în acest război sunt greu de precizat, în principal datorită secretomaniei staliniste. Uniunea Sovietică era în al patrulea deceniu al secolului al XX-lea o putere militară mediocră, şi toate acţiunile sale de până la izbucnirea acestui nou conlict ruso-finlandez pot fi considerate măsuri defensive realizate prin mijloace ofensive. Partiţionarea împreună cu Germania Nazistă a Poloniei, anexarea statelor baltice şi a Basarabiei şi invazia Finlandei în războiul de iarnă sunt toate elemente ale politicii de construire a unei zone de securitate de jur împrejurul Uniunii Sovietice, similară înfiinţării de mai târziu a Pactului de la Varşovia a statelor satelit comuniste şi a semnării cu Finlanda postbelică a unui acord de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală.

[modifică] Mai înainte de izbucnirea războiului mondial

Deşi Karelia Răsăriteană nu a fost niciodată parte a Finlandei, majoritatea locuitorilor regiunii erau înrudiţi cu finlandezii. După declararea independenţei Finlandei, numeroase voci au cerut anexarea Kareliei Răsăritene cu scopul declarat al eliberării locuitorilor ei de opresiunea sovietică. Ca rezultat, au avut loc câteva expediţii (expediţia Viena şi expediţia Aunus), dar acestea au eşuat. Finlanda a ridicat problema Kareliei Răsăritene de câteva ori la Liga Naţiunilor, dar fără nici un succes.

În cercurile politice, altele decât cele de stânga, rolul Imperiului German în victoria guvernului "alb finlandez" împotriva rebelilor socialişti din timpul războiului civil finlandez era amintit cu simpatie, deşi toată lumea prefera să amintească de sprijinul britanic şi scandinav decât de cel german. Politica de securitate a noului stat independent finlandez s-a îndreptat mai întâi către formarea unui cordon sanitar alături de alte ţări care de-abia îşi câştigaseră independenţa: Polonia, ţările baltice, dar negocierile nu au dus la nici un rezultat, şi ca urmare politica sa de securitate s-a îndreptat către Liga Naţiunilor. Încercările de formare a unor alianţe pentru securitate cu tările scandinave nu au fost nici ele încununate de succes. În 1932, Finlanda şi URSS au semnat un pact de neagresiune, dar până şi analiştii contemporani l-au considerat lipsit de orice valoare practică.

[modifică] Pactul Molotov-Ribbentrop şi războiul de iarnă

Pentru detalii, vedeţi articolul Războiul de iarnăvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939 i-a dat posibilitatea Uniunii Sovietice să facă presiuni asupra Finlandei şi ţărilor baltice. Statele baltice au cedat rapid presiunilor ruseşti, dar Finlanda a continuat să se opună mai marelui său vecin. Ca rezultat, pe 30 noiembrie 1939, URSS a declanşat războiul de iarnă. Comndamnarea acestei agresiuni de către Liga Naţiunilor şi de către statele din întreaga lume nu a avut nici un efect asupra politicii sovietice. S-au făcut planuri pentru acordarea unui ajutor internaţional Finlandei, dar s-a făcut foarte puţin în acest sens.

Tratatul de pace de la Moscova semnat în 1940, care a pus capăt în mod oficial războiului de iarnă, a fost perceput ca o mare nedreptate în Finlanda şi nu numai. O cincime din teritoriul Finlandei şi 11% din terenurile agricole au fost pierdute. Peste 12% din populaţia Finlandei a trebuit să se mute din teritoriul cedat Uniunii Sovietice. Hanko a fost închiriat URSS-ului ca bază militară. Totuşi, Finlanda a reuşit să evite anexarea întregii ţări de către URSS.

[modifică] Pacea Interimară – Välirauha

Pentru detalii, vedeţi articolul Pacea Interimarăvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Tratatul de pace de la Moscova din 1940 a fost un şoc pentru finlandezi. Tratatul de pace a fost considerat prăbuşirea definitivă a politicii externe finlandeze, politică care fusese bazată pe garanţiile internaţionale de securitate şi pe dreptul internaţional. Semnarea unor tratate bilaterale era acum văzută ca o cale de de rezolvare a problemelor chiar prin reactivarea unor relaţii până atunci îngheţate, aşa cum erau cele cu Uniunea Sovietică sau Al treilea Reich. Opinia publică finlandeză cerea retrocedarea Kareliei Finlandeze şi toate speranţele au fost investite în conferinţa de pace care ar fi urmat după încheierea conflictului mondial.

Deşi fusese semnat un tratat de pace, starea de război şi cenzura nu au fost revocate, în principal datorită izbucnirii celui de-al doilea război mondial, greutăţilor în aprovizionarea cu alimente, cât şi datorită stării proaste în care se afla armata finlandeză. Aceste fapte i-au permis preşedintelui Kyösti Kallio să-i ceară mareşalului Mannerheim să rămână în fruntea armatei şi să supervizeze acţiunile de reînarmare şi de construire de noi fortificaţii. De-a lungul anului 1940, Finlanda a primit materiale cumpărate sau primite donaţie în timpul sau după încheierea războiului de iarnă. Cheltuieleile în sectorul militar au reprezentat 45% din bugetul Finlandei pentru anul 1940. Tratatul de comerţ pentru timp de război cu Marea Britanie a fost de neaplicat datorita ocupării de căţre Germania a Norvegiei şi Danemarcei.

Germania Nazistă a atacat ţarile scandinave pe 9 aprilie 1940 în cadrul Operaţiunii Weserübung. Finlanda, la fel ca şi Suedia, a scăpat de ocupaţia germană, dar era practic încercuită de Al treilea Reich şi Uniunea Sovietică. Importurile de fertilizatori pentru agricultură au fost puternic afectate, ceea ce a dus, împreună cu urmările războiului de iarnă, la o puternică criză alimentară. O parte a deficitului de alimente a putut fi acoperit din importurile din Suedia şi, într-o proporţie mai mică, din Uniunea Sovietică care, în plus, practica metoda întârzierilor livrărilor ca armă de presiune asupra Finlandei. În această situaţie, singura soluţie care a fost găsită a fost apropierea de Germania.

Din mai 1940, Finlanda a început o campanie de restabilire a unor relaţii bune cu Germania. Mass media finlandeză nu numai că s-a abţinut să mai critice Germania Nazistă, dar a luat parte activ la campania de apropiere. Orice alte păreri care nu corespundeau acestei noi orientări au fost cenzurate. După bătălia pentru Franţa, campania pro-germană a fost intensificată.

Punerea în practică a tratatului de pace de la Moscova a creat numeroase probleme. Reîntoarcerea forţată a utilajelor, locomotivelor şi vagoanelor de cale ferată, inflexibilitatea sovieticilor în legătură cu soluţiile care ar fi putut uşura greutăţile create de noua frontieră, aşa cum erau drepturile de pescuit şi folosirea canalului Saiamaa, au crescut neîncrederea în obiectivele Uniunii Sovietice. Noul ambasador sovietic la Helsinki, Ivan Zotov, se comporta nediplomatic şi încerca să impună interesele sovietice în Finlanda. În toate rapoartele trimise Ministerului de externe, el susţinea anexarea totală a Finlandei de către URSS.

Pe 23 iunie 1940, Uniunea Sovietică a pretins obţinerea de drepturi cu privire la exploatarea minelor din Petsamo. Pe 27 iunie, Moscova a pretins demilitarizarea regiunii Åland. După ce Suedia a semnat acordul cu privire la transferul de trupe cu Germania pe 8 iulie, Uniunea Sovietică a cerut drepturi similare pentru tranzitul unităţilor sale către Hanko. Dreptul de tranzit a fost acordat pe 6 septembrie, iar demilitarizarea regiunii Åland a fost semnată pe 11 octombrie, dar negocierile asupra mineritului în Petsamo au continuat fără rezultate semnificative. URSS-ul mai pretindea şi schimbări în politica internă finlandeză, precum era demisia lui Väinö Tanner din guvern. Toate acestea aminteau finlandezilor cum a decurs ocuparea republicilor baltice şi mai apoi anexarea lor cu numai câteva luni mai devreme.

Adolf Hitler începuse, fără ca finlandezii să aibă ştiinţă despre acest fapt, planuri pentru invadarea Uniunii Sovietice. El nu fusese interesat de Finlanda mai înainte de războiul de iarnă, dar în momentele pregătirii Operaţiunii Barbarossa, el a descoperit valoarea Finlandei ca bază de operaţiuni şi, poate, a recunoscut şi valoarea armatei finlandeze. În primele săptămâni ale lunii august, germanii s-au temut că sovieticii aveau să atace imediat Finlanda, acesta fiind motivul pentru care Hitler a ridicat embargoului asupra exportul de armament în ţara scandinavă. Au fost iniţiate negocieri cu privire la dreptul de transfer al trupelor germane în Finlanda în schimbul armelor şi altor materiale. Pentru al treilea Reich, acest fapt a fost o încălcare a prevederilor pactului Molotov-Ribbentrop, iar pentru Finlanda o încălcare a tatatului de pace de la Moscova. Negociatorii sovietici au insistat ca drepturile de transfer a trupelor către Hanko să nu fie făcute publice, ceea ce a făcut mai uşor pentru finlandezi să ţină secret acordul cu privire la transferul trupelor germane, până când acestea şi-au făcut apariţia în ţară.

[modifică] Calea către război

Negocierile în legătură cu drepturile de minerit în zăcămintele de nichel din Petsamo au trenat timp de 6 luni când Ministerul sovietic de externe a impus un termen limită foarte scurt pentru încheierea acestora. În aceiaşi zi, Uniunea Sovietică a întrerupt livrarea de cereale către Finlanda. Ambasadorul sovietic Zotov a fost rechemat de la post pe 18 ianuarie, iar în cadrul emisiunilor radio sovietice s-au început atacuri împotriva Finlandei. Germanii din nordul Norvegiei au raportat concentrarea a aproximativ 500 de vase pescăreşti în portul Murmansk, capabile să transporte o divizie. Hitler a ordonat trupelor germane din Norvegia să ocupe Petsamo (Operaţiunea Renntier) imediat ce Uniunea Sovietică ar fi atacat Finlanda.

După eşecul negocierilor în problema minelor de nichel, activităţile diplomatice au fost întrerupte pentru câteva luni. În această perioadă, interesul Germaniei pentru Finlanda a crescut necontenit.

Ministerul german de externe l-a trimis pe Ludwig Weissauer în Finlanda pe 5 mai pentru a da asigurări că războiul dintre Germania şi Uniunea Sovietică nu avea să fie lansat până în 1942. Conducerea finlandeză a dat crezare acestor spuse, cel puţin la nivel oficial şi a retransmis acest mesaj către suedezi şi britanici. Când războiul a izbucnit numai două săptămâni mai târziu, este de la sine înţeles că atât suedezii cât şi englezii s-au considerat înşelaţi de finlandezi.

În primăvara anului 1941 au fost discutate cu autorităţile militare germane planuri comune de luptă, ca şi problemele de comunicaţii şi de securizare a rutelor maritime. Finlanda a făcut importante cereri pentru ajutor material. Finlanda era de acord să se alăture Germaniei în atacul împotriva Uniunii Sovietice în condiţiile sadisfacerii anumitor cereri peliminare: garantarea independenţei ţării, recuperarea teritoriilor pierdute în urma războiului de iarnă, eventual şi a altora noi, continuarea livrărilor de cereale. În plus, finlandezii nu aveau să treacă fontiera mai înainte de atacul trupelor sovietice. Sosirea trupelor participante la Operaţiunea Barbarossa a început pe 7 iunie la Petsamo.

Parlamentul Finlandei a fost informat despre situaţia generală pe 9 iunie, în ziua în care au fost date ordinele pentru mobilizarea trupelor care aveau să asigure siguranţa următoarelor faze ale mobilizării generale. Pe 20 iunie, guvernul finlandez a dat ordin ca 45.000 de oameni de la graniţa cu URSS să fie evacuaţi. Pe 21 iunie, şeful Marelui Stat Major al Armatei Finlandeze, generalul Erik Heinrichs, a fost informat de partea germană cu privire la data atacului.

[modifică] Ofensiva finlandeză din 1941

Poziţiiile cele mai avansate atinse de unităţile finlandeze în timpul războiului în continuare. Sunt desenate, deasemenea, graniţele de dinainte şi după războiul de iarnă.
Extinde
Poziţiiile cele mai avansate atinse de unităţile finlandeze în timpul războiului în continuare. Sunt desenate, deasemenea, graniţele de dinainte şi după războiul de iarnă.

Operaţiunea Barbarossa începuse deja în nordul regiunii baltice în ziua de 21 iunie, când puitoarele de mine germane, care statuseră ascunse în insulele finlandeze, au plasat două mari câmpuri de mine de-a latul Golfului Finic. Aceste câmpuri minate sau dovedit în ultimă instanţă suficient de bina amplasate pentru a bloca Flota sovietică a Mării Baltice în extrema estică a Golfului. Mai târziu în aceiaşi noapte, bombardierele germane au traversat Golful Finic spre Leningrad şi au minat portul oraşului şi râul Neva. La reîntoarcerea din misiune, aceste avioane au fost realimentate pe aeroportul Utti. Finlanda s-a temut că Uniunea Sovietică ar putea încerca să ocupe Åland şi a hotărât declanşarea Operaţiunea Kilpapurjehdus în primele ore ale ale zilei de 22 iunie pentru asigurarea securităţii regiunii. Bombardierele sovietice au atacat vasele finlandeze în timpul operaţiunii, fără însă să provoace pierderi inamicului.

În dimineaţa zilei de 22 iunie, corpurile germane de vânători de munte Norvegia au declanşat Operaţiunea Renntier şi au început să avanseze din nordul Norvegiei către Petsamo. Finlanda nu a permis germanilor să atace direct de pe teritoriu naţional Uniunea Sovietică, astfel încât trupele germane ajunse în Petsamo şi Salla au trebuit să nu deschidă focul. Au existat schimburi ocazionale şi individuale de focuri între grănicerii sovietici şi cei finlandezi, dar frontul a rămas în rest liniştit.

După trei zile, în zorii zilei de 25 iunie, Uniunea Sovietică a dezlănţuit o masivă ofensivă aeriană asupra 18 oraşe cu ajutorul a 460 de avioane, ţintind în special aeroporturi, dar lovind grav de asemenea şi numeroase ţinte civile. Uniunea Sovietică a justificat atacul ca fiind îndreptat direct împotriva ţintelor germane de pe pământ finlandez, dar până şi ambasada engleză a fost nevoită să recunoască inexactitatea acestor afirmaţii. Pe 25 iunie a fost convocată o şedinţă a parlamentului, în timpul căreia primul-ministru era aşteptat să prezinte o notă despre starea de neutralitate a Finlandei în războiul germano-sovietic, dar bombardamentele ruseşti l-au făcut pe acesta să observe că încă o dată ţara se afla de fapt în stare de război cu Uniunea Sovietică. Războiul în continuare se declanşase. Mai târziu, pe 25 noiembrie 1941, Finlanda avea să se alăture Pactului Anticomintern.

Unităţile finlandeze deja mobilizate au început să se deplaseze către graniţă pe 21 iunie şi au fost plasate pe poziţii defensive de îndată ce au sosit în zona de frontieră. Finlanda a reuşit să mobilizeze 16 divizii de infanterie, o brigadă de cavalerie şi două brigăzi "Jäger", (unităţi de infanterie uşoară, cu excepţia unui batalion din Brigada I Jäger, care era batalion de blindate, şi care folosea echipament capturat de la sovietici). Au mai intrat în luptă şi un număr redus de batalioane separate de grăniceri, care au fost folosite în special în misiuni de recunoaştere. Planificatorii militari sovietici estimaseră că finlandezii ar fi fost capabili să mobilizeze numai 10 divizii, aşa cum făcuseră în timpul războiului de iarnă, dar nu au luat în calcul echipamentul militar pe care finlandezii reuşiseră să-l procure între cele două conflicte armate şi ampla acţiune de antrenare pentru luptă a tuturor bărbaţilor mobilizabili. În nordul Finlandei erau staţionate şi două divizii germane de vânători de munte la Petsamo şi două divizii germane de infanterie se deplasau din Suedia spre Karelia, (iar, mai târziu, unul dintre regimente a fost redirijat de aici spre Salla).

În momentul în care a izbucnit războiul, în zona istmului Karelia era staţionată Armata a 23-a formată din unităti de infanterie, infanterie motorizată şi blindate. În Karelia era amplasată Armata a 7-a de infanterie. În regiunea Murmansk-Salla se afla Armata a 14-a formată din 5 divizii de infanterie (o divizie de rezervă în Arhanghelsk) şi una de tancuri. De asemenea, sovieticii dispuneau în zonă de aproximativ 40 de batalioane, regimente separate şi unităţi de geniu care nu făceau parte din structura divionară. În Leningrad erau staţionate 3 divizii de infanterie şi un corp mecanizat.

Atacul iniţial german împotriva forţelor aeriene sovietice nu a atins nici una dintre unităţile de aviaţie localizate în apropierea frontierei finlandeze, astfel încât ruşii au putut angaja în luptă cele 750 de avioane ale Forţelor Aeriene Sovietice şi o parte din cele 700 de avioane ale marinei Sovietice împotriva celor 300 de avioane finlandeze.

Războiul sovietic impotriva Germaniei nu s-a defăşurat aşa de bine cum se prevăzuse în jocurile de război din perioada interbelică şi, în scurtă vreme, Înaltul Comandament Sovietic a fost obligat să modifice ordinele de luptă şi să mute unităţile militare în zonele cele mai ameninţate. Astfel, în ciuda faptului că sovieticii începuse războiul împotriva Finlandei, ei nu au putut continua planurile iniţiale pentru o ofensivă aeriană de amploare în sprijinul atacurilor terestre. Din Karelia au fost retrase un corp mecanizat cu două divizii de blindate şi o divizie de infanterie, lăsând forţele trecute în defensivă fără nici o unitate de rezervă.

[modifică] Recucerirea Kareliei şi a Ismului Karelia

Soldaţii finlandezi în posturile de luptă în anul 1943.
Extinde
Soldaţii finlandezi în posturile de luptă în anul 1943.

La început, armata finlandeză a fost desfăşurată pe poziţii defensive, dar, pe 29 iunie, Mannerheim a creat Armata Kareliei, comandantă de generalul-locotenent Heinrichs, şi a dat ordin pentru începerea pegătirilor pentru atacarea trupelor sovietice din Karelia. Armata Kareliei era formată din două corpuri de armată şi un grup de armată (cavalerie şi infanterie). Lor li s-a alăturat mai târziu două regimente germane.

Forţele sovietice erau compuse din două divizii ale Armatei a 7-a. Sovieticii construiseră numeroase fortificaţii de-a lungul frontierei, în oraşul Sortavala şi pe drumurile către Värtsilä şi Korpiselkä.

Pe 9 iulie s-a dat ordinul de începere a atacului. Sarcina străpungerii liniilor sovietice i-a revenit Corpului al 6-lea condus de eroul bătăliei de la Tolvajärvi, generalul maior Paavo Talvela. Generalul a împrumutat cât mai multe piese de artilerie disponibile de la alte unităţi ale Armatei Kareliei. După o intensă pregătire de artilerie, atacul s-a dezlănţuit pe 10 iulie spre Korpiselkä.

Până pe 23 august, întreaga Karelie a fost cucerită, oraşul Suojärvi fiind ultima localitate a regiunii intrată sub stăpânirea finlandeză. Până pe 9 septembrie fusese recucerit şi Istmul Karelia. Ofensiva finlandeză a reuşit încercuirea şi distrugerea mai multor unităţi sovietice, numai în câteva cazuri intervenţia artileriei şi blindatelor ruseşti reuşind să salveze din încercuire un număr de luptători ai Armantei Roşii.

[modifică] Ocuparea Karelia Răsăritene

[modifică] Atacurile asupra liniei ferate Murmansk

Pentru detalii, vedeţi articolul Operaţiunea Silberfuchsvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

[modifică] Înaintarea dinspre Finlanda nordică

[modifică] Mişcările politice

Pe 10 iulie, armata finlandeză a început înaintarea spre Istmul Karelia şi nordul Lacului Ladoga. Ordinele lui Mannerheim erau clare în privinţa caracterului ofensiv al acţiunilor finlandeze. Până la sfârşitul lui august 1941, finlandezii atinseseră vechile graniţe de dinaintea războiului de iarnă. Traversarea acestui aliniament a dus la tensiuni în armată, guvern, partidele parlamentare şi în opinia publică. Continuarea atacului a câştigat numeroşi adepţi, dar şi numeroşi opozanţi.

Relaţiile internaţionale ale Finlandei erau încordate în special cu Marea Britanie şi Suedia, în special după ce ministrul de externe finlandez afirmase cu tărie că nu există absolut nici un fel de plan ofensiv şi nici o cooperare militară coordonate cu germanii. Toate pregătirile militare finlandeze erau numai defensive, mai afirma ministrul finlandez.

Membrii de frunte ai guvernului suedez au sperat să îmbunătăţească relaţiile ţării cu Germania Nazistă prin sprijinirea indirectă a Operaţiunii Barbarossa, în special prin intermediul Finlandei. Primul ministru Hansson şi ministrul de externe Günther au ajuns însă la concluziă că sprijinul de care se bucura guvernul s-a redus simţitor după declaraţia "teaca sabiei" lui Mannerheim şi mai ales după începerea a ceea ce putea fi definit clar ca război de cucerire. Rezultatul imediat a fost scăderea sprijinului suedez, ceea ce a dus la o mai mare dependenţă a finlandezilor de aprovizionarea cu alimente şi muniţii din Germania.

Commonwealthul a trecut imediat la blocada împotriva Finlandei, iar ambasadorul Marii Britanii a fost retras de urgenţă. Pe 31 iulie 1941, RAF au efectuat un raid aerian împotriva portuluii finlandez Petsamo. Pagubele au fost limitate, portul fiind aproape lipsit de vase la ancoră.[1].

Pe 11 septembrie, ambasadorul SUA Arthur Schoenfeld a fost informat că ofensiva în Istmul Karelia a fost oprită la frontiera de dinaine de războiul de iarnă şi, în mod necondiţionat, Finlanda nu avea să participe la o ofensivă împotriva Leningradului, ci avea să treacă pe poziţii defensive şi urma să aştepte o hotărâre politică. Ministrul de externe finlandez l-a rugat pe ambasadorul american ca aceste informaţii să nu ajungă la urechile germanilor.

Pe 22 septembrie, prin intermediul ambasadorului norvegian, guvernului finlandez i-a fost prezentată o notă a britanicilor prin care se cerea expulzarea tuturor trupelor germane din Finlanda şi retragerea din Karelia Răsăritene pe poziţii aflate dincolo de frontierele existente înaintea războiului de iarnă. Marea Britanie ameninţa Finlanda cu declararea războiului. Declaraţia de război a fost remisă de Ziua Independenţei Finlandei, 6 decembrie.

În decembrie 1941, armata finlandeză a atins malurile râului Svir, (care leagă extremitatea sudică a Lacului Ladoga cu Lacul Onega, râu care marchează limita sudică a Karelia Răsăriteană. La sfârşitul anului 1941, frontul s-a stabilizat pe aceste poziţii, iar finlandezii nu au mai întreprins alte acţiuni ofensive majore în următorii doi ani şi jumate de război. Moralul trupelor a scăzut când soldaţii şi-au dat seama că războiul nu părea să se sfârşească în curând.

Se afirmă în zilele noastre că executarea pacifistului Arndt Pekurinen din noiembrie 1941 a fost datorată încercării de evitare a demoralizării armatei în urma activismului împotriva războiului.

[modifică] Voluntarii şi sprijinul internaţional

La fel ca şi în timpul războiului de iarnă, în sprijinul finlandezilor au sosit voluntari suedezi. Până in decembrie, voluntarii au păzit baza navală sovietică de la Hanko, iar după evacuarea acesteia, suedezii au fost în mod oficial demobilizaţi. Un număr de peste 1.600 suedezi au luptat pentru Finlanda pentru perioade de 3 – 6 luni. Numai 60 dintre aceştia se mai aflau în rândurile armatei finlandeze în vara anului 1944. Aproximativ o treime dintre voluntari mai luptaseră şi în războiul de iarnă. Cam un sfert dintre voluntari îl reprezentau ofiţerii demisionari din armata suedeză.

Pe frontul finlandez a luptat şi un batalion SS format din voluntari veniţi din Norvegia, la vremea aceea ţară ocupată de nazişti , la fel şi câţiva voluntari din Danemarca.

În lupte au participat şi aproximativ 3.400 de voluntari estonieni.

[modifică] Manevrele diplomatice

Operaţiunea Barbarossa a fost planificată ca un război fulger (blitzkrieg) care să dureze numai câteva săptămâni. Observatorii americani şi britanici au considerat că invazia avea să ducă la victoria germanilor mai înainte de sfârşitul lunii august. În toamna anului 1941, această opinie s-a dovedit a fi nefondată, iar englezii au început să se îndoiască de capacitatea ofensivă a naziştilor. Trupele germane din nordul Finlandei s-au lovit de greutăţi pe care nu erau pregătite să le depăşească, ceea ce a dus la eşecuri în atingerea obiectivelor propuse, cea mai importantă nereuşită fiind necucerirea portului Murmansk. Strategia finlandeză s-a schimbat încetul cu încetul. Ei au încercat să încheie o pace separată cu sovieticii, dar presiunile germane s-au dovedit prea puternice. Opinia conform căreia trupele finlandeze trebuiau să continue acţiunile militare doar în condiţiile în care ele ar fi trebuit să fie expuse cât mai puţin a câştigat un sprijin tot mai important, probabil şi în speranţa că Wehrmachtul şi Armata Roşie aveau să fie suficient de mult sleite de lupte pentru ca germanii şi sovieticii să caute la rândul lor pacea, sau cel puţin să lase libertatea Finlandei să ia o decizie în privinţa încetării războiului. Au existat şi responsabili militari şi politici finlandezi care probabil au sperat în victoria finală a germanilor.

Participarea Finlandei în război a asigurat numeroase avantaje Germaniei Naziste. Flota sovietică era blocată în Golful Finic, astfel încât Marea Baltică era un excelent teren de antrenament pentru submarinele germane şi era liberă pentru transporturile navale naziste, în special al minereului de fier suedezşi al nichelul finlandez atât de necesare pentru industria siderurgică germană. Frontul finlandez a asigurat flancul Grupului de Armate Nord al germanilor din ţările baltice. Cele 16 divizii finlandeze au blocat numeroase trupe sovietice în nord, au ţinut sub o continuă presiune apărătorii Leningradului – asta în ciuda faptului că Mannerheim a refuzat să atace oraşul – şi a ameninţat transportul pe cale ferată spre şi dinspre Murmansk. În plus, Suedia era izolată şi supusă fără încetare presiunilor germane.

În ciuda contribuţiilor la cauza nazistă, atitudinea aliaţilor occidentali faţă de Finlanda era ambivalentă, varia de la o anumită simpatie pentru o ţară mică victimă a agresiunii ruseşti până la poziţia de sprijinire necondiţionată a aliatului vital în lupta antinazistă, Uniunea Sovietică. Ca urmare a acestor complicaţii, Regatul Unit a declarat război Finlandei, dar Statele Unite ale Americii nu i-au urmat exemplul. Cu doar câteva excepţii, nu au existat lupte directe între armatele acestor aliaţi occidentali şi cea a Finlandei, dar marinarii finlandezi aflaţi în apele internaţionaleau fost internaţi în lagăre de prizonieri. În Statele Unite, Finlanda a fost denunţată pentru atacurile împotriva transporturilor navale din cadrul programului american Lend-Lease, dar a avut aprobarea să continue să facă plăţi din conturile datoriei din primul război mondial în toată perioada.

Datorită apartenenţei Finlandei la Pactul Anticomintern şi a demnării şi a altor înţelegeri cu Germania Nazistă, Italia şi Japonia, Aliaţii au considerat Finlanda ca una dintre puterile Axei, deşi în cazul Finlandei se folosea termenul "în cobeligeranţă cu Germania".

[modifică] Evreii din Finlanda

Finlanda s-a bucurat de respectul comunităţii internaţionale pentru păstrarea şi în perioada războiului a structurilor democratice şi pentru refuzul de a permite extinderea practicilor antievreieşti naziste în ţară. Evreii finlandezi au fost recrutaţi în armata naţională, evreii nefiind doar toleraţi în Finlanda,[2], dar multor refugiaţi evrei li s-a acordat azil, numai 8 din cei peste 500 de refugiaţi fiind predaţi naziştilor. Sinagoga de camoanie din Karelia Răsărioteană a fost probabil unica de acest fel din armatele Axei în timpul războiului. Au existat câteva cazuri în care ofiţeri finlandezi evrei au fost decoraţi cu Crucea de Fier, distincţie refuzată însă de către aceştia.

[modifică] Politica finlandeză în teritoriile ocupate

Între 2.600 şi 2.800 de prizonieri sovietici au fost predaţi germanilor. Cei mai mulţi dintre ei, cam 2.000, s-au alăturat Armata Rusă de Eliberare. Cei mai mulţi dintre cei rămaşi erau ofiţeri şi ofiţeri politici. 74 dintre ei, care după nume păreau evrei, au fost predaţi Gestapoului pentru interogare sau murit în lagărele de concentrare naziste.

Dintre cei 64.188 prizonieri sovietici căzuţi în mâinile finlandezilor, 18.318 au pierit în lagărele finlandeze de prizonieri .[3]

După încheierea războiului, pentru fapte documentate prin mărturiile foştilor prizonieri, 1.381 de finlandezi din efectivele care asigurau administrarea şi paza lagărelor au fost acuzaţi de crime de război. Dintre aceştia, 658 au fost achitaţi, iar 723 au fost condamnaţi.

Un mare număr de emigranţi sovietici care au fost colonizaţi în Karelia Răsăriteană după anul 1917 au fost internaţi în lagăre de concentrare. Populaţia rusească a fost ori evacuată, sau în cazul bărbaţilor, înrolaţi înarmată. Doar o treime dintre cei 470.000 de locuitori pe care îi avea Karelia Răsăriteană în momentul sosirii finlandezilor au mai rămas în regiune, şi, dintre aceştia, doar jumate erau karelieni. Cam 30% (24.000) din populaţia rusescă rămasă a fost internată, 6.000 de ruşi fiind capturaţi când încercau să se refugieze peste lacul Onega, iar 3.000 au fost evacuaţi din zona de la sud de râul Svir pentru a îndepărta pericolul atacurilor partizanilor sovietici din spatele frontului. În primăvara anului 1942, 3.500 prizonieri ruşi au murit de foame. Condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit într-o oarecare măsură, în următorii doi ani mai murind în lagărele finlandeze doar 500 de oameni.

Cam 2.100 de prizonieri sovitici au fost predaţi finlandezilor de către germani. Cei mai mulţi dintre ei erau estonieni sau karelieni care au dorit să se înroleze în armata finlandeză. Aceştia, împreună cu voluntarii din Karelia Răsăriteană ocupată de finlandezi, au format aşanumitul "Heimopataljoona – batalionul celor de-un sânge". După încheierea războiului, URSS a pretins ca membrii acestui batalion să-i fie predaţi. Câţiva dintre ei au reuşit să evadeze în timpul transportului, dar cei mai mulţi dintre ei au fost executaţi sau au fost trimişi în Gulag.

În 1941, chiar mai înainte de izbucnirea războiului, s-a format cu aprobarea tacită a guvernului finlandez un batalion de voluntari finlandezi care a fost încadrat în Waffen-SS. Acest fapt a fost considerat un semn al hotărârii finlandezilor de a coopera cu gemanii. Acest batalion, Finnisches Freiwilligen Bataillon, a luptat în cadrul Diviziei SS Wiking în Ucraina şi Caucaz. Batalionul a fost retras de pe front în mai 1943 şi a fost transferat la Tallinn, unde a fost desfiinţat pe 11 iulie. Soldaţii au fost mai apoi încadraţi în diferite unităţi finlandeze.

[modifică] Sfârşitul războiului

Zonele cedate de Finlanda în favoarea Uniunii Sovietice în 1944
Extinde
Zonele cedate de Finlanda în favoarea Uniunii Sovietice în 1944

Finlanda a început să caute în mod activ o cale de ieşire din război după înfrângerea dezastruasă suferită de germani la Stalingrad. Edwin Linkomies a format un nou cabinet care avea ca sarcină principală procesul de pace. Negocieri de pace au fost duse între partea finlandeză pe de-o parte şi Aliaţii ocidentali şi Uniunea Sovietică pe de alta, cu intermitenţe intre 1943 – 1944, dar fără nici un rezultat.

În loc de încetarea focului, Uniunea Sovietică a declanşat pe 9 iunie 1944 o afensivă de proporţii în Istmul Karelia şi în zona Lacului Ladoga. În a doua zi a ofensivei, forţele sovietice au străpuns liniile finlandeze şi au avansat de o asemenea natură în următoarele zile, încât se părea că este pusă în primejdie supravieţuirea Finlandei. Armata Roşie a ocupat Petrozavodsk pe 28 iunie 1944. Mai înainte de a se retrage din zonă, forţele finlandeze au oferit populaţiei civile hrană pentru două săptămâni, acesta fiind un eveniment rar în istoria războaielor.

Armata finlandeză ducea lipsă de arme antitanc moderne cu care ar fi putut opri ofensiva blindatelor grele sovietice. Ministrul german al afacerilor externe, Joachim von Ribbentrop, a oferit asemenea arme finlandezilor în schimbul garanţiei că Finlanda nu va mai căuta să semneze o pace separată. Pe 26 iunie, preşedintele Risto Ryti a dat aceste garanţii ca pe un angajament personal, pe care intenţiona să-l lase moştenire următorului preşedinte. În plus faţa de livrările de materiale de război, Hitler a trimis în Finlanda câteva brigăzi de tunuri de asalt şi o unitate de vânătoare-bombardament a Luftwaffe pentru a sprijini apărarea în cele mai periclitate sectoare ale frontului.

Odată cu primirea ajutoarelor germane, finlandezii au reuşit să oprească ofensiva sovietică la începutul lunii iulie a anului 1944, după o retragere de aproximativ 100 de kilometri, care îi adusese aproximativ pe aceleaşi linii de apărare pe care se luptaseră în timpul războiului de iarnă, (linia VKT - "Viipuri–Kuparsaari–Taipale", care se întindea de la Vîborg până la râul Vuoksi, şi de-a lungul râului până la Lacul Ladoga până la Taipale). Ofensiva Armatei Roşii a fost stopată în bătălia de la Tali-Ihantala în ciuda superioarităţii materiale şi umane a sovieticilor. În acest moment însă, Finlanda devenise deja un teatru de luptă secundar, conducerea militară sovietică având atenţia concentrată asupra luptelor din Polonia şi Europa de Sud-Est. Debarcarea aliată din Normandia se dovedise un succes, iar sovieticii nu doreau să lase mână liberă anglo-americanilor în Europa Centrală. Deşi reuşiseră stabilizarea frontului, finlandezii erau sleiţi şi doreau o ieşire cât mai rapidă din război.

Mannerheim afirmase de mai multe ori că în cazul în care trupele germane din Estonia se retrag, Finlanda ar fi fost forţată să ceară pacea chiar şi în condiţiile cele mai defavorabile. Ocuparea Estoniei de către sovietici ar fi putut oferi ruşilor o bază excelentă pentru atacare pe cale aerului a capitalei Helsinki sau a altor oraşe şi pentru operaţiune anfibie care ar fi tăiat accesul pe mare al Finlandei. Când germanii s-au retras din Estonia, dorinţa de pace a finlandezilor a crescut. Dându-şi seama de adevărata situaţie, reacţiile germane la declaraţiile finlandeze cu privire la pacea separată au fost doar proteste verbale.

Preşedintele Ryti şi-a dat demisia, iar eroul naţional şi conducătorul militar suprem finlandez, Carl Gustaf Emil Mannerheim, a fost numit în mod extraordinar de către parlament în funcţia de preşedinte, având sarcina expresă a incetării războiului.

Pe 4 septembrie au încetat acţiunile militare ale Finlandei. Uniunea Sovietică a încetat ostilităţile la exact 24 de ore după finlandezi. Pe 19 septembrie a fost semnat un armistiţiu între cele două părţi. Finlanda a fost obligată să facă mai multe concesiuni restrictive: Uniunea Sovietică revenea la graniţele din 1940, iar în plus căpăta regiunea Petsamo; regiunea peninsulei Porkkala (aflată în vecinătatea capitalei Helsinki) a fost închiriată URSS pentru 50 de ani ca bază navală, (a fost însă returnată în 1956); drepturile sovietice de tranzit au fost garantate; armata finlandeză a trebuit să fie demobilizată în grabă, iar trupele germane au trebuit să părăsească rapid ţara. Cum germanii au refuzat să părăsească Finlanda de bună-voie, finlandezii s-au văzut obligaţi să lupte împotriva foştilor aliaţi în războiul din Laponia.

[modifică] Concluzii

Privind retrospectiv, declanşarea acestui ultim război fino-sovietic poate fi văzută ca rezultat al unui şir întreg de aprecieri politice greşite făcute de conducerea finlandeză, în care capacităţile lor militare au depăşit abilitatea diplomatică. Mulţi comentatori apreciază că Finlanda a fost victima ghinionului, trebuind să ia decizii care ar fi adus-o oricum în situaţia de a fi atacată de una dintre parţile aflate deja în conflict. Dacă nu ar fi intrat în război împotriva URSS, Finlanda ar fi fost totuşi atacată de Germania Nazistă, care avea nevoie de o bază de atac împotriva Leningradului.

Bătrânul mareşal Mannerheim poate fi făcut responsabil pentru anumite acţiuni greşite, precum a fost Miekantuppipäiväkäsky declaraţia "teaca sabiei" din Ordinul de zi din 10 iulie 1941, dar, până la sfârşitul războiului, prestigiul mareşalului era uriaş atât în rândurile foştilor aliaţi cât şi în acela al inamicilor, în Finlanda sau peste graniţă, ceea ce a dus la salvarea ţării de impunerea unor despăgubiri uriaşe de război.

În orice caz, soarta Finlandei nu a fost mai rea decât a altor ţări implicate în cel de-al doilea război mondial. Numai 2.000 de civili au fost ucişi în timpul războiului. În trei ani, până pe 20 iunie 1944, când a căzut Vîborgul, nici un oraş important finlandez nu a fost asediat sau ocupat. Numai trei capitale europene nu au fost ocupate în timpul conflictului mondial: Londra, Moscova şi Helsinki. În sfârşit, Finlanda a reuşit să-şi păstreze statutul de ţară independentă, ca şi sitemul parlamentar-democratic şi sistemul economiei de piaţă.

După război, Finlanda a reuşit să-şi păstreze independenţa numai prin modelându-şi de aşa natură relaţiile internaţionale încât să nu provoace URSS-ul, într-o vreme cât Uniunea Sovietică era în mod indiscutabil a doua superputere a lumii. Aceste concesiuni finlandeze au fost răsplătite de URSS prin renunţarea la anumite câştiguri obţinute după încheierea războiului şi prin neamestecul în treburile interne ale fostului său inamic. Finlanda a semnat un pact de cooperare şi de asistenţă mutuală prin care garanta că, în cazul unui conflict între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică, avea să-şi apere spaţiul aerian şi teritoriul împotriva atacurilor ţărilor capitaliste. Pentru Moscova, păstrarea independenţei Finlandei a părut un preţ mic plătit pentru păstrarea neutralităţii Suediei în timpul războiului rece.

[modifică] Vezi şi:

  • Istoria militară britanică
  • Cobeligeranţă
  • Finlandizare
  • Voluntarii finlandezi din Waffen SS
  • Istoria Finlandei
  • Istoria Uniunii Sovietice
  • Lista corpurilor de armată finlandeze din războiul în continuare
  • Lista diviziilor finlandeze din războiul în continuare
  • Lista războaielor finlandeze
  • Lotta Svärd
  • Linia Paasikivi-Kekkonen
  • Salpalinja
  • Detaşamentul Nordic Luftwaffe (Arctica)


[modifică] Bibliografie

  • Mauno Jokipii, Jatkosodan synty, 1987, ISBN 951-1-08799-1
  • Elina Sana, Luovutetut/ The Extradited: Finland's Extraditions to the Gestapo, 1994, ISBN 951-0-27975-7
  • Ilkka Seppinen, Suomen Ulkomaankaupan ehdot 1939-1944, 1983, ISBN 951-9254-48-X
  • S.P.Platonov, Битва за Ленинград, 1964
  • Jari Leskinen, Antti Juutilainen, Jatkosodan pikkujättiläinen, 2005, ISBN 951-0-28690-7
  • Хельге Сеппяля Финляндия как оккупант в 1941-1944 годах Журнал "Север" ISSN 0131-6222, 1995. [4]


Campanii şi teatre de război în al doilea război mondial
Europa
Polonia | Danemarca şi Norvegia | Războiul ciudat | Franţa şi ţările Benelux | Anglia
Frontul de răsărit 1941-45 | Frontul de vest 1944-45
Asia-Pacific
China | Asia de sud-est | Oceanul Pacific | Oceanul Pacific de sud-vest
Orientul mijlociu, Mediterana şiAfrica
Marea Mediterană | Africa de est | Africa de nord | Africa de vest | Balcani
Siria-Liban | Madagascar | Italia
Altele
Oceanul Atlantic | Bombardamente strategice | Raiduri şi incursiuni
Războaie contemporane
Războiul civil chinez | Războiul de iarnă | Războiul în continuare