Strămutarea germanilor din România după al doilea război mondial
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Strămutarea germanilor după al doilea război mondial, care a fost de fapt o deportare în masă a populaţiei civile de origine germană în Uniunea Sovietică, s-a produs după ce de-al doilea război mondial în toate ţările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la Yalta din 1945, ajunseseră sub influenţa "binefăcătoare" sovietică.
Această deportare în masă reprezintă o gravă încălcare a dreptului internaţional. În timp ce prin procesul organizat în 1945 - 1946 de Aliaţi la Nürnberg, capii puterii naziste au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea sau chiar la pedeapsa cu moartea, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populaţiei civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiţii inumane, pe care istoricul american Alfred de Zayas le compară cu munca forţată impusă de hitlerişti, nimeni nu a fost tras (încă) la răspundere.
Cuprins |
[modifică] Poziţia oficială a guvernului Rădescu
Ultimul guvern necomunist din România, având în frunte pe primul ministru Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somaţia lansată pe 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii trăitori în România, în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii sub un an şi persoanele incapabile de muncă. Pe 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse deja în Bucureşti şi Braşov, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreşedintele (sovietic) al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalul Vinogradov. Prin această notă se arăta că Tratatul de armistiţiu (încheiat pe 12 septembrie 1944) nu prevedea deportări şi că industria românească va avea de suferit în urma deportării unui număr atât de mare de forţă de muncă, şi în special a unui procent ridicat din forţa de muncă calificată, din rândul populaţiei germane. În încheierea notei, Rădescu a ridicat aspecte umanitare: soarta femeilor şi a copiilor rămaşi acasă. Deoarece reacţia SUA la deportările ordonate a fost firavă iar cea a Angliei reţinută, autorităţile României ocupate de trupele sovietice nu au avut nici un mijloc de a se opune dorinţei sovieticilor.
Deportarea a fost caracterizată ca fiind "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilităţii controlului reciproc între Occident şi Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.
[modifică] Statistici
Statisticile privind deportarea saşilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populaţia germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, astfel că au fost deportată şi o fată de 13 ani şi persoane de 55 de ani. De asemenea, 9 din 10 deportaţi au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino şi Vorosilovgrad), restul în regiunea Uralilor.
Deportaţii au fost repartizaţi în 85 de lagăre. O treime din deportaţi lucrau în mine, un sfert în construcţii, restul în industrie, agricultură sau în administraţia lagărelor. Foarte puţini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.
Primii deportaţi inapţi de muncă au fost repatriaţi spre Transilvania la sfârşitul anului 1945. Între 1946 şi 1947, circa 5.100 de saşi au fost aduşi, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraş aflat atunci în zona de ocupaţie sovietică din Germania.
În jur de 12% din cei deportaţi, respectiv 3.076 de persoane, au murit, raportul fiind de 3 bărbaţi morţi la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert din cei deportaţi au fost trimişi în Germania, iar din aceştia, numai unul din 7 s-a întors în Transilvania.
Rata de decese maximă s-a înregistrat în anul 1947. Din 1948, situaţia a început să se mai îmbunătăţească, numărul de bolnavi şi de morţi scăzând puternic.
Tot în anul 1948 au început să fie eliberaţi din lagăre şi persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desfiinţate. Ultima treime de deportaţi s-au întors în Transilvania. Din cei duşi în zona de ocupaţie sovietică din Germania, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalţi au trecut, în majoritate în Germania Occidentală, câţiva rămânând în Republica Democrată Germană.
Unui număr de 202 persoane i s-a permis să se întoacă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii afirmă că 7 persoane deportate au ales să rămână în URSS.
[modifică] Actualizare în 1995
În ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, din 13 ianuarie 1995, s-a publicat un articol care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, "complet surprins" de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbaţi şi femei apţi de muncă silnică, şi că şi Căile Ferate Române începuseră să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite, în vederea acestei acţiuni. Pe baza unor surse descoperite de curând, s-a constatat că ridicarea etnicilor germani fusese pregătită minuţios: încă din data de 19 decembrie 1944, biroul primului ministru a transmis ordine telefonice către inspectorii de poliţie pentru a înregistra populaţia germană aptă de muncă.
Toate Grupurile de Armate ale Armatei Roşii au avut ordin să adune în lagăre un anumit număr de persoane de etnie germană, apte de muncă, şi să le deporteze în Uniunea Sovietică. În România, această misiune a fost îndeplinită cu ajutorul autorităţilor române, sprijinite de unităţi ale Armatei roţii şi de agenţi ai GRU Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravlenie (spionajul militar sovietic).
[modifică] Cosmetizarea deportărilor forţate
Istoricul Günter Klein a putut consulta trei dosare personale ale lui Iosif Vissarionovici Stalin, clasificate ca "strict secret", în care acesta cerea explicit deportarea persoanelor "de naţionalitate germană" („liz nemeţkoi naţionalnosti“).
Ulterior, Stalin a încercat să obţină o legitimare a deportărilor, drept pentru care, la Conferinţa de la Yalta, din 4 - 11 februarie 1945, pe lângă alte plăţi cerute ca reparaţii de război, el a cerut, din partea Germaniei "Despăgubiri de război prin prestaţii" (ceea ce în engleză apare ca "Reparations in kind"), adică forma cosmetizată a ceea ce era de fapt, deportarea în masă a germanilor în Uniunea Sovietică în scopul prestării de muncă forţată neplătită, în esenţă cu absolut nimic diferit faţă de ceea ce practicaseră naziştii cu milioane de oameni de naţionalităţi dintre cele mai diferite între 1933 şi 1945. Roosevelt şi Winston Churchill şi-au dat acordul pentru ceea ce a fost considerat, numai câteva luni mai târziu "genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii".
În anii 1950 au urmat deportările în Bărăgan.