Anterioritate vocalică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, anterioritatea vocalică se referă la clasificarea vocalelor în funcţie de poziţia avansată (anterioară) sau retrasă (posterioară) a limbii în timpul articulării. Din punct de vedere acustic caracterul anterior, central sau posterior al vocalelor se corelează parţial cu frecvenţa celui de-al doilea formant (F2) astfel: vocalele anterioare ([i], [y], [e], [ɪ] etc.) au o frecvenţă F2 joasă, în timp ce vocalele posterioare ([u], [o], [ʌ], [ɔ] etc.) au o frecvenţă F2 înaltă.
În Alfabetul Fonetic Internaţional există simboluri pentru cinci grade de anterioritate, deşi în nici o limbă nu apar vocale din toate cele cinci grade:
În cazul vocalelor închise caracterul anterior sau posterior este mai uşor de sesizat auditiv, ceea ce explică numărul mai mare de vocale închise distincte (partea de sus a diagramei vocalelor). În cazul vocalelor deschise poziţia avansată sau retrasă a limbii are numai un efect foarte slab asupra sunetului.
Vocale Vezi şi AFI, consoane. | Modificare | ||||
Deschidere | Anterioritate | ||||
---|---|---|---|---|---|
Anterioare | Semiant. | Centrale | Semipost. | Posterioare | |
Închise | |||||
Cvasiînchise | |||||
Semiînchise | |||||
Mijlocii | |||||
Semideschise | |||||
Cvasideschise | |||||
Deschise | |||||
Legendă: | |||||
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română. ■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română. ■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic. În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită. |