Discuţie:Mircea Diaconu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Filantropica: Cronici
"Filantropica", România, 2001. Regia: Nae Caranfil. Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinica, Mara Nicolescu, Viorica Voda.
"Filantropica", ultima comedie a lui Nae Caranfil, e ca "Print si cersetor", revazut de un urmas român si trecut prin postmodernism, al lui Billy Wilder (cel din "Apartamentul"), si pus în scena (ideea de înscenare, de spectacol, de joc actoricesc, de histrionism se regaseste aproape în fiecare secventa) în Bucurestiul începutului de secol XXI. Un loc unde "nu exista decît trei meserii: saracia, bogatia si sexul"; alte preocupari (dragostea, literatura) pica în ghena aspiratiilor nerentabile (unde pici si tu de fraier, în caz ca te-ai agatat de ele), daca nu se gaseste cîte un vizionar care sa mai "salveze" din emotiile astea inutile (compasiunea, altruismul), aratînd ca din ele se pot scoate bani frumosi. Un astfel de vizionar este producatorul-regizorul-scenaristul cersetorilor bucuresteni: o privire îi e de ajuns ca sa gaseasca biografia cea mai sfîsietoare, partitura cea mai lacrimogena, atitudinea cea mai emotionanta pentru fiecare cersetor în parte. În interpretarea lui Gheorghe Dinica, el este un portret al diavolului ca show-man de geniu. Cea mai buna replica a sa, despre o mîna întinsa pe care nimeni n-o baga în seama, atîta timp cît ea n-are o poveste de spus, ar putea sa-l includa, în cinismul ei atotcuprinzator, si pe cineastul român care cerseste finantare si care va ramîne cu mîna întinsa, atîta timp cît nu gaseste o poveste captivanta. Nae Caranfil este acea pasare rara în cinematograful românesc: un scenarist-regizor care are ceva de spus despre lucruri grave ("Filantropica" e poate cel mai important dintre filmele sale, si cu siguranta cel mai sumbru) si, în acelasi timp, unul care stie sa-si distreze publicul, sa dea ce i se cere. Povestea din "Filantropica" e în esenta foarte trista: un profesor de liceu (Mircea Diaconu), unul dintre tipii aceia de treaba pe care o tranzitie ca a noastra îi da gata dintr-un bobîrnac si o ridicare dispretuitoare din umeri, se îndragosteste de un manechin (Viorica Voda), genul de fetiscana pe care baietii de cartier o eticheteaza "gagica buna" sau "supergagica" (si au dreptate, caci în rest nu mai e nimic de spus despre ea); si, ca sa iasa în întîmpinarea extravagantelor care, pentru ea, nu înseamna nici mai mult nici mai putin decît rutina, amarîtul de profesor învata sa cerseasca, în duet cu o fosta prostituata (Mara Nicolescu), jucînd chiar rolul unui amarît de profesor care nu poate plati o masa la restaurant, pentru el si sotia lui, ca sa aniverseze zece ani de casnicie. Deci o situatie reala devine o reprezentatie profitabila, suferinta devine o smecherie, un truc, profesorul umil devine, dintr-o persoana reala, personajul unui sarlatan, si, într-o secventa uimitoare, escrocheria se extinde la scara nationala, prin bunavointa PRO TV-ului. Foarte vesel, nu? Dar, asa cum Billy Wilder putea sa pregateasca o comedie delicioasa din cele mai acre ingrediente (în "Apartamentul" avem o tentativa de sinucidere si mult proxenetism), comedia lui Caranfil, care deriva din naufragiul încrederii noastre (nici macar de autenticitatea saraciei nu mai poti fi sigur), din deriva noastra, reuseste sa fie agreabila. La capitolul divertisment, el are un fler, o capacitate de a ne declansa entuziasmul, de a stîrni în spectator impulsul de a aplauda - calitati de care filmul românesc a tot dus lipsa si pe care ne-am obisnuit sa le cautam la Hollywood (macar de le-am gasi în unul din cinci filme care vin de-acolo!): vezi secventa dansului, cu Mircea Diaconu, Viorica Voda si o portocala, prinsa între corpurile lor, care nu trebuie sa cada în timp ce ei danseaza sau aparitia celor doi recuperatori, care pun capat, cu pistolul, debandadei din sala de clasa (ce profesor depasit de situatie n-a visat, macar o clipa, la aceasta metoda de impunere a disciplinei?); sau lectia pe care profesorul i-o da baiatului de bani gata (Marius Florea Vizante), aratîndu-i cum fumeaza un om cu bani. Putini actori interpreteaza onestitatea atît de convingator ca Mircea Diaconu. Cu acest rol, Caranfil îi ofera sansa unei rasturnari: Diaconu joaca un om onest, care la rîndul lui joaca un om onest si astfel îsi pierde onestitatea. Aproape totul, în acest film, înca de la prima imagine (un maldar de gunoaie, atît de fotogenic încît îsi da în vileag butaforia), are o codita rasucita ironic. Dar în toata ironia exista tandrete: spre final, cînd profesorul si partenera lui de cersit se duc la culcare (el vrea sa o mîngîie, ea îi spune ca e obosita, el deschide televizorul, îl închide, stinge lumina), falsa lor casnicie a devenit, sigur, nu chiar un happy ending, dar cel mai autentic raport interuman din lumea lor.
Am scos materialul de mai sus de pe pagina lui Mircea Diaconu. Daca se va face o sectiune separata dedicata filmului, va puteti inspira din materialuld e mai sus.--Radufan 2 octombrie 2006 13:01 (EEST)