Peneş Curcanul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Peneş Curcanul, pe numele său real Constantin Ţurcanu (n. în Vaslui) este numele unui erou al războiului de Independenţă din 1877, fost sergent în Regimentul 13 Dorobanţi.

La vârsta de peste 62 ani, voluntar şi participant activ ca veteran în al doilea razboi balcanic şi în primul război mondial, o pildă vie a eroismului şi patriotismului ostaşului român.

În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independenţă ( 1877- 1878) şi Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934, MAUSOLEUL PENEŞ CURCANUL, situat în Vaslui, str. Eternităţii , nr. 42, în cimitir, realizat dn marmură, piatră şi bronz, operă a sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni : Luise Severiano şi Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneş Curcanul.


Peneş Curcanul - erou fară chip? - Articol scris de Dr. Mioara Ioniţă


Osman Paşa, marele duce Nicolae, prinţul Carol, căpitan Valter Mărăcineanu, maior George Şonţu, colonel Mihai Cerchez, Mihail Kogălniceanu. Sau: Vidin, Plevna, Smârdan, Rahova, Griviţa. La peste un secol depărtare, atât primul, cât şi cel de al doilea lanţ de nume au devenit simboluri. Fără ca literatura să fi contribuit în vreun fel. În cazul lui Peneş Curcanul însa tocmai literatura l-a impus şi i-a dat substanţă istorică. Disputa în jurul numelui real continua.

"Plecat-am nouă din Vaslui/ Şi cu sergentul zece... Ne dase nume de Curcani/ Un hâtru bun de glume Noi am schimbat lânga Balcani/ Porecla în renume..."

Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de Peneş Curcanul

Câţi nu au învăţat, încă din anii primi de şcoală, aceste versuri din una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Vasile Alecsandri închinate eroismului ostaşilor români din Razboiul de Independenţă din 1877-1878 - Peneş Curcanul.

Arma ruginită de patru veacuri

Dintre variantele de identificare, cea mai răspândită este aceea conform căreia eroul din poezia lui Alecsandri ar fi fost Constantin Ţurcanu (Magazin istoric, nr. 1/1967). Într-o monografie publicată în 1970 de Gavrilă Sacadat sunt consemnate chiar şi o serie de întâlniri Vasile Alecsandri - "Peneş Curcanul", înainte şi după 1877.

Corespondenţa poetului din 1877-1878, ştiri din presa timpului, precum şi unele afirmaţii ale lui Constantin Ţurcanu dovedesc însă că acesta nu s-a întâlnit vreodată cu Alecsandri. Gavrilă Sacadat afirma că una din întâlnirile lui Alecsandri cu Ţurcanu ar fi avut loc "pe la jumătatea lunii octombrie" 1877, în spitalul de campanie de la Turnu Măgurele, unde sergentul, rănit în urma luptei de la 7 octombrie, ultima la care luase parte Regimentul său 13 Dorobanţi, se afla internat.

Adevărul este însă altul şi îl aflăm chiar din corespondenţa purtată de poet în această perioadă. Până la 13 octombrie 1877, Alecsandri s-a aflat la Mirceşti unde, la 9 octombrie, se oficiază în condiţii modeste, impuse aşa cum afirma el însuşi de momentele grele prin care trecea ţara, căsătoria fiicei sale. Între 13-21 octombrie, poetul acceptă invitaţia făcută de mai multe comitete ale doamnelor din Moldova, de a ţine o serie de conferinţe, urmând ca fondurile obţinute să fie destinate procurării celor necesare pentru ajutorarea ostaşilor români răniţi pe front.

După încheierea turneului de conferinţe, Alecsandri îşi pune în aplicare o mai veche hotarâre: aceea de a scrie ceva "în cinstea ostaşilor eroi de pe front care au uimit prin curajul dovedit la Griviţa".

Rezultatul strădaniilor sale nu întârzie să se arate. După numai o lună scrie cunoscuta "Odă ostaşilor români", iar la 1 decembrie 1877 îi trimite lui Iacob Negruzzi, spre a fi citită la "Junimea" şi apoi publicată în "Convorbiri literare", prima variantă a poeziei "Peneş Curcanul", comunicându-i: Iar m-am apucat de făcut «stihuri»... Î-ţi trimit legenda lui Peneş Curcanul pentru numărul de la 1 ghenar... Răspunde-mi dacă Peneş au fost bine primit de «Junime». Şi, într-adevăr, poezia a întrunit numai aprecieri pozitive, aşa încât este publicată în numărul din 1 ianuarie 1878 al revistei.

Doi fraţi Iaşani

Această primă variantă, poetul o datează "Mirceşti august 1877". De ce? Mai întâi datorită unui vechi obicei al său de a-şi data poeziile după evenimentele cărora le erau dedicate, şi atunci acelea la care se referea erau primele lupte ale armatei române pe teritoriul Bulgariei, respectiv cele de la 27 şi 30 august 1877. Apoi, pentru că versurile erau dedicate Regimentului 13 Dorobanţi, care se distinsese strălucit în luptele din 27 august. Amănuntul acesta ne este relevat de o altă scrisoare trimisă de Alecsandri lui Iacob Negruzzi la 12 decembrie 1877, în care îi cere: "...să nu publici nici una din bucatele mele înainte de a fi corectate de mine, căci am făcut în ele unele schimbari indispensabile. Aşa de pildă: în "Peneş Curcanul", aş dori să înlocuiesc la strofa 19 «doi frati Călin», prin «doi frati Iaşani», fiindcă în Regimentul 13 de Dorobanţi erau şi Iaşani". Iată deci, că însuşi poetul ne dă răspunsul la întrebarea cui i-a fost dedicat Peneş Curcanul, afirmând clar că este vorba de Regimentul 13 Dorobanţi. Este drept că această coincidenţă, căci şi sergentul Constantin Ţurcanu făcea parte din regimentul menţionat, a facilitat identificarea sa cu eroul lui Alecsandri.

În articolul "O baladă a războiului românesc" semnat de Beatty Kingston în ziarul englez Graphie, care preceda traducerea lui "Peneş Curcanul" în limba engleză în 1878, se făcea chiar aprecierea că versurile respective, "inspirate de ultimul război, în care armata română a jucat un rol strălucit", cântă eroismul "dorobanţilor români" şi nu pe cel al unui erou anume, apreciere realistă şi apropiatş de vederile poetului.

Următoarea întâlnire dintre Alecsandri şi Constantin Ţurcanu, imaginară ca şi cea de la Turnu Măgurele din toamna lui 1877, se afirmă foarte vag, în monografia datorată lui Gavrilă Sacadat, că ar fi avut loc "într-o zi de la începutul verii anului 1884", în apropiere de Soleşti, pe şoseaua Vaslui-Iaşi, pe care îşi desfăşura activitatea sa de picher, Ţurcanu.

Unde se afla însă Alecsandri în perioada respectivă? La mijlocul lunii mai 1884, era încă la Mirceşti, unde primeşte cu durere vestea morţii fratelui său Iancu.

În vara aceluiaşi an, din cauza izbucnirii unei puternice epidemii de holeră, Alecsandri renunţă să mai plece în Franţa, împreună cu soţia sa, pentru îngrijirea sănătăţii, şi merge la băile de la Mehadia, din Transilvania. De acolo se întoarce abia la începutul lui septembrie, când, după o scurtă oprire la Bucureşti, la 7 septembrie 1884 se îndreaptă spre Mirceşti. O întâlnire a poetului cu Constantin Ţurcanu nu este menţionată de biografii lui Alecsandri.

Pelerinaj la Mirceşti

În sfârşit, o ultimă legătură stabilită, în aceeaşi monografie, între Alecsandri şi Constantin Ţurcanu din Vaslui, devenit între timp plutonier-major, datează din 1928. În acest an, la Mirceşti a fost construit un mausoleu în care au fost strămutate osemintele poetului din vechea criptă de lemn, unde fusese înmormântat. Se afirmă că la festivitatea de inaugurare a mausoleului, care a avut loc la 3 iunie 1928, Constantin Ţurcanu, împreună cu alţi nouă veterani din Razboiul de Independenţă, ar fi refăcut grupa de "curcani", purtând apoi pe umeri sicriul cu osemintele lui Alecsandri. Desigur, această informaţie a fost preluată din Enciclopedia româna "Minerva", editată în 1930, singura care o menţionează.

Relatările apărute în presa vremii despre evenimentul amintit nu o confirmă. Dimpotrivă, aşa cum reiese din articolul "La criptă" a lui Vasile Alecsandri (Universul, 23 mai 1928), încă la sfârşitul lunii mai, într-un cadru restrâns şi fără mult fast, osemintele poetului au fost strămutate, împreună cu cele ale părinţilor săi şi ale soţiei sale, Paulina, în mausoleul construit la Mirceşti. Două săptamâni mai târziu, "Adevărul" din 5 iunie 1928 relata cu lux de amănunte, sub titlul "Pelerinajul Academiei la Mirceşti", inaugurarea, la 3 iunie 1928, a mausoleului lui Alecsandri, "ridicat sub auspiciile Academiei cu sprijinul Ministerului Artelor". Printre cei ce luaseră cuvântul cu acest prilej era menţionat şi Mihail Sadoveanu.

Deci, inaugurarea mausoleului a avut loc, într-adevar, la 3 iunie 1928, după ce cu aproape două săptămâni înainte osemintele poetului fuseseră deja strămutate. Aşadar scena relatată de Enciclopedia "Minerva" nu a putut avea loc.

Şi totuşi Constantin Ţurcanu era recunoscut încă din timpul vieţii sale drept "Peneş Curcanul", nume cu care îşi semna şi scrisorile. El era considerat atât în Vaslui, cât şi în întreaga ţară, drept eroul care l-a inspirat pe "bardul de la Mirceşti". Atunci, dacă Alecsandri nu l-a cunoscut pe Constantin Ţurcanu şi în timpul vieţii poetului, veteranul vasluian nu a fost identificat cu "Peneş Curcanul", când a început totuşi să i se spună şi să-şi spună aşa? Răspunsul ni-l oferă chiar Constantin Ţurcanu.

În timpul şederii sale la băile Govora, în 1928, probabil la solicitarea celor ce doreau să păstreze o amintire de la "Peneş", el a scris mai multe cărţi poştale ilustrate, în care relata câteva din momentele mai însemnate ale participării sale la războiul pentru cucerirea Independenţei, cât şi la primul război mondial, semnându-le "Plutonier-major Peniş Curcanu". Într-una dintre ele, aflată la Muzeul Naţional de Istorie a României, după ce face referiri la atacul din 7 octombrie 1877 asupra redutei Griviţa 2, în timpul căruia el a fost rănit, dând amanunte despre întoarcerea sa de pe front, Constantin Ţurcanu încheie: "...în 1916, ...m-am înscris ca voluntar... în Resboiul mondieal de unde am fost recunoscut de adevarat Peniş Curcanul din Vaslui". Iată deci că, cel mai probabil, în timpul sau la puţin timp după primul război mondial, i s-a atribuit meritul de a fi eroul pe care l-a zugrăvit cu atâta măiestrie Alecsandri.

La aceasta a concurat, cu siguranţă, şi faptul că sergentul Constantin Ţurcanu nu numai că a supravieţuit războiului neatârnării, dar, deşi în vârstă de peste 62 ani, s-a înscris voluntar şi a luptat ca veteran în al doilea război balcanic şi în primul război mondial, constituind o pildă vie a eroismului şi patriotismului ostaşului român. A fost poate la mijloc şi dorinţa autorităţilor politice şi administrative locale (este cazul liberalilor aflaţi la putere în 1924) de a-l folosi ca pe o legendă vie, transformându-l în capital electoral în cursa pentru preluarea puterii.