Wehrmacht

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această cutie: vezidiscutămodifică
Istoria Germaniei
Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migraţiilor
Imperiul Francilor
Evul mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului
Apariţia naţiunii germane
Confederaţia Rinului
Confederaţia Germană
Confederaţia Germană de Nord
Imperiul German
Imperiul German
Primul război mondial
Republica de la Weimar
Republica de la Weimar
Germania Nazistă
Germania nazistă
Al doilea război mondial
Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupaţia şi împărţirea
Expulzarea germanilor
RDG
RFG
Reunificarea Germaniei
Germania în zilele noastre
Germania
Alte subiecte germane
Istoria militară
Tabel cronologic
Istoria germanei
[Editează acest format]
 Imagine 1 - Wehrmacht --- Steagul infanteriei germane din Wehrmacht, 1938.
Extinde
Imagine 1 - Wehrmacht --- Steagul infanteriei germane din Wehrmacht, 1938.

Wehrmacht Sound (ascultaţi) ("Forţă de apărare") a fost numele oficial al forţelor armate ale Germaniei între 1935 şi 1945. În timpul celui de-al doilea război mondial, structura Wehrmacht-ului a constat din armata de uscat, das Heer, marina de război, die Kriegsmarine şi din forţele aeriene, die Luftwaffe, având ocazional aportul unităţilor militare ale partidului nazist: Waffen-SS, Schutzstaffel (larg cunoscută sub acronimul SS) şi Sturmabteilung (larg cunoscută sub acronimul SA).

Cuprins

[modifică] Originea termenului

Înainte de apariţia Partidului nazist, termenul Wehmacht fusese utilizat pentru a desemna forţele armate ale Germaniei, dar şi ale altor naţiuni. Spre exemplu, articolul 47 al Constituţiei Republicii de la Weimar, din 1919, declara Reichspräsident-ul, preşedintele Republicii, "comandant suprem al tuturor Wehrmacht ale Reich-ului". Analog, o referire la Englische Wehrmacht se referea, de fapt, la ansamblul tuturor forţelor militare britanice. Termenul specific de referire al armatei Republicii de la Weimar era Reichswehr.

Oricum, în 1935, armata germană a fost redenumită, schimbându-şi denumirea oficială din Reichswehr în Wehrmacht, rămânând cu acelaşi nume până în 1945, odată cu capitularea Germaniei şi încheierea celui de-al doilea război mondial. Aflată sub forţele de ocupaţie ale Aliaţilor, Republica Federală a Germaniei şi-a reorganizat forţele militare între 1949 şi 1955, dându-le denumirea generalizată de Bundeswehr, care se păstrează până azi.

Ca atare, termenul Wehrmacht şi-a pierdut semnificaţia iniţială generalizată, fiind asociat cu Germania Nazistă şi cu perioada celui de-al doilea război mondial, nu numai în germană dar şi în engleză şi în multe alte limbi.

[modifică] Istorie

După terminare Primului război mondial, care s-a încheiat cu capitularea Germaniei, mai exact a Imperiului German, Tratatul de la Versaille din 1919, care a consfinţit terminarea războilui, a impus condiţii extrem de severe asupra forţelor armate ale Germaniei, devenită mai apoi Republica de la Weimar.

Astfel, armata de uscat a fost limitată la 100.000 de oameni la care se adăugau încă 15.000 în marină. Întreaga flotă urma să aibă maximum şase (6) vase de luptă, şase (6) crucişătoare şi douăsprezece (12) distrugătoare. Tancurile şi artileria grea au fost total interzise. Forţele aeriene au fost dizolvate. O nouă denumire şi un nou ansamblu de forţe armate au fost create la 23 martie 1921, sub numele de Reichswehr. Serviciul militar obligatoriu a fost de asemena abolit, conform condiţiilor aceluiaşi Tratat de la Versaille.

Imediat, Germania a început o serie de acţiuni secrete pentru scurt-circuitarea acestor măsuri punitive. Una din cele mai importante acţiuni în acest sens a fost încheierea unui tratat secret cu Uniunea Sovietică, cunoscut ca Tratatul de la Rapallo din 1922. Generalul maior Otto Hasse s-a deplasat în secret în Uniunea Sovietică, în 1923, pentru a negocia totul în amănunţime.

  Imagine 2 - Wehrmacht --- Unul din steagurile de luptă ale Wehrmacht-ului.  Se remarcă prezenţa a două Cruci de Fier stilizate, simbolul Wehrmacht, una stânga sus şi alta dreapta jos.
Extinde
Imagine 2 - Wehrmacht --- Unul din steagurile de luptă ale Wehrmacht-ului. Se remarcă prezenţa a două Cruci de Fier stilizate, simbolul Wehrmacht, una stânga sus şi alta dreapta jos.

Acordul şi convenţiile încheiate prevedeau că Germania urma să ajute Uniunea Sovietică economic în diferite aspecte concrete ale industrializării şi militar cu pregătirea ofiţerilor sovietici în Germania. Specialiştii germani în tancuri urmau să fie pregătiţi în Rusia, iar cercetarea, experimentarea şi fabricarea de arme chimice urmau să fi realizate de asemenea în Rusia Sovietică. Pot fi menţionate centrele de la Lipetsk, unde 300 de aviatori germani au fost pregătiţi alături de aviatori sovietici, Kazan, unde s-au desfăşurat antrenamente pentru utilizarea tancurilor şi Saratov, unde s-au realizat cercetări şi produceri de gaze de luptă.

După decesul preşedintelui Republicii de la Weimar, Paul von Hindenburg, în 2 august 1934, absolut toţi ofiţerii şi soldaţii forţelor armate germane trebuiau să jure personal lui Adolf Hitler un jurământ personal de loialitate. În 1935, Germania călca public, cu nonşalanţă, toate restricţiile militare impuse de Tratatul de la Versaille, culminând cu reintroducerea servicului militar obligatoriu la 16 martie 1935. În timp ce Tratatul stipula că numărul total de soldaţii şi ofiţerii să fie maximum 100.000 de oameni, de fapt Hitler pregătea de război cel puţin 100.000 de oameni anual.

Legea serviciului militar obligatoriu din 1935 introducea şi numele de Wehrmacht ca nume al forţelor armate germane. Din această perspectivă, ziua de 16 martie 1935 poate fi considerată ca ziua de "naştere" a forţelor armate ale Germaniei Naziste, Wehrmacht. În acelaşi timp, această lege, împreună cu "bâta" necesară, Wehrmacht, pot fi privite ca realizări concrete ale nazismului pe calea militaristă, revanşardă şi suprematistă pe care Adolf Hitler o anunţase public cu sfruntare încă din 1923, deşi imensa majoritate a celor de atunci l-au luat în derâdere, l-au dispreţuit sau ignorat. Jurământul personal de credinţă faţă de Hitler, o "invenţie" personală a acestuia, este cheia de boltă a supunerii necondiţionate a Wehrmacht-ului, dar şi a poporului german în ansamblu, faţă de Führer, începutul tuturor catastrofelor ce au urmat.

Semnul Wehmacht-ului era o versiune stilizată a Crucii de Fier, aşa numita Balkenkreuz, care a apărut pentru prima dată ca semn de marcare ale avioanelor şi tancurilor Reich-ului german, la sfârşitul Primului Război Mondial.

Se crede, de către mai mulţi specialişti, că numărul total al soldaţilor care au servit în Wehrmacht de-a lungul întregii sale existenţe de 12 ani (1933 - 1945), dar nu numărul de soldaţi activi al unui anumit moment în timp, este de aproximativ 18,2 milioane. Acest număr reprezintă şi estimarea unui expert în cel de-al doilea război mondial, istoricul german Dr. Rüdiger Overmans, care, în lucrarea sa Deutsche militärische Verluste im Zweiten Weltkrieg, estimează mult mai exact decât mulţi alţi istorici anteriori pierderile totale ale Wehrmacht-ului, în jur de 5,3 milioane oameni. Estimările anterioare erau mult mai evazive, istoricii spunând că orice număr între 3 şi 7 milioane de soldaţi germani decedaţi în aceşti 12 ani ar fi fost posibil. Istoricii sunt de acord însă că circa 11 milioane de soldaţi şi ofiţeri ai Wehrmachtului au fost capturaţi ca prizonieri de război, dar nu există nici o sursă care ar putea spune câţi dintre aceştia au decedat în captivitate.

[modifică] Structura de comandă

  Imagine 3 - Wehrmacht --- Reichskriegsminister und Oberbefehlshaber der Wehrmacht 1933 - 1935 (Steagul Comandantului Suprem al Forţelor Armate)
Extinde
Imagine 3 - Wehrmacht --- Reichskriegsminister und Oberbefehlshaber der Wehrmacht 1933 - 1935 (Steagul Comandantului Suprem al Forţelor Armate)

În mod legal, comandantul suprem al Wehrmacht-ului era Adolf Hitler în calitatea sa de şef al statului german, poziţie pe care a obţinut-o după decesul preşedintelui Paul von Hindenburg, în august 1934, şi pe care a deţinut-o până la sinuciderea sa din 30 aprilie 1945. Iniţial, administrarea şi autoritatea militară au fost controlate de ministerul de război al Celui de-al Treilea Reich, poziţia fiind deţinută de Generalfeldmarschall Werner von Blomberg. După demisionarea lui von Blomberg, în 1938, datorită scandalului iscat în urma Afacerii Blomberg-Fritch, ministerul de război a fost desfinţat şi a fost înlocuit de Înaltul Comandament al Forţelor Armate (în germană, Oberkommando der Wehrmacht ori OKW) sub comanda Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel.

Deşi, teoretic, OKW coordona toate activităţiile militare, în realitate controlul lui Keitel asupra celorlalte comandamente supreme era limitată, întrucât armata de uscat (das Heer), marina de război (die Kriegsmarine) şi forţele aeriene (die Luftwaffe) aveau propriile lor comandamente după cum urmează: Oberkommando des Heeres (OKH, armata de uscat), Oberkommando der Marine (OKM, marina) şi Oberkommando der Luftwaffe (OKL, forţele aeriene). Fiecare din aceste Înalte Comandamente avea propria sa organizare şi personal.

  • OKW -- Înaltul Comandament al Forţelor Armate
Şeful Comandamentului Suprem al Forţelor Armate - Mareşal Wilhelm Keitel
Chief of the Operations Staff - Colonel General Alfred Jodl
  • OKH -- Înaltul Comandament al Armatei
Comandanţii Armatei
General colonel Werner von Fritsch (1935 - 1938)
Mareşal Walther von Brauchitsch (1938 - 1941)
Führer şi Reichskanzler Adolf Hitler (1941 - 1945)
Mareşal Ferdinand Schörner (1945)
Mareşal Erwin Rommel
  • OKM -- Înaltul Comandament al Marinei
Comandanţii Marinei
Mare Amiral Erich Raeder (1928 - 1943)
Mare Amiral Karl Dönitz (1943 - 1945)
Amiral General Hans-Georg von Friedeburg (1945)
  • OKL -- Înaltul Comandament al Forţelor Aeriene
Comandanţii Forţelor Aeriene
Mareşal al Reichului Hermann Göring (to 1945)
Mareşal Robert Ritter von Greim (1945)

[modifică] Anii celui de-al doilea război mondial

[modifică] Privire generală

 Însemne de general colonel al Wehrmacht
Extinde
Însemne de general colonel al Wehrmacht

În fazele timpurii ale celui de-al doilea război mondial, forţele mecanizate puternice ale celui de-al Treilea Reich, în special unităţile de tancuri şi forţele aeriene, au repurtat succese concrete rapide, conform conceptului Blitzkrieg, ducând la ocuparea "în cascadă" a multor naţiuni în timpul a doar câtorva săptămâni.

 Vehicul uşor de transport autoşenilat (Leichter Zugkraftwagen Sd. Kfz. 11)
Extinde
Vehicul uşor de transport autoşenilat (Leichter Zugkraftwagen Sd. Kfz. 11)

Aceste fapte au convins mulţi strategi militari de eficienţa noului concept de "armament variat" (sau "larg") comparativ cu convenţionalul "armament profund" (sau "adânc"), care poate furniza resurse şi împrospătări de forţe pentru o lungă perioadă de timp. Oricum, când adversarii de calibru "greu", Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică au intrat semnificativ în luptă, dovedind rezistenţă şi tenacitate greu de doborât, tacticile "razboiului fulger" nu au mai putut fi aplicate şi problemele conexe ce au apărut inerent (rată redusă de înlocuire a personalului şi armamentului, probleme de alimentare cu combustibili, etc.) au făcut ca însăşi ideea de Blitzkireg să fie greu de "apărat" şi, respectiv, şi mai dificil de folosit ca tactică viitoare.

Forţa militară a Wehrmacht se baza mai degrabă pe tactici studiate în prealabil şi mai puţin pe tactici bazate pe ordine directe date în cursul bătăliei, la care se adăugau întotdeauna şi proverbiala disciplină germană. În ochii opiniei publice, armata germană, respectiv Wehrmacht, a fost întotdeauna percepută ca una high-tech, mai ales datorită faptului că numeroase tehnologii au fost introduse în decursul celui de-al doilea război mondial, incluzând armele (bombele) cu reacţie folosite pentru intimidarea populaţiei Marii Britanii (rachetele V-1 şi V-2), primul avion militar cu reacţie (cunoscutul Messerschmitt Me 262) şi submarinele de luptă germane (temutele U-Boot).

 Imagine a unor soldaţi spanioli din Divizia albastră - Regimentul 263, alături de drapelul spaniol, servind în Wehrmacht.
Extinde
Imagine a unor soldaţi spanioli din Divizia albastră - Regimentul 263, alături de drapelul spaniol, servind în Wehrmacht.

În realitate, aceste cuceriri tehnologice reale, care erau propulsate masiv de propaganda nazistă, erau fie realizări târzii ale anilor finali ai războiului, fie erau produse în cantităţi mult prea mici pentru a reprezenta un adevărat pericol, fie nu corespundeau (încă) caracteristicilor funcţionale aşteptate, fiind doar prototipuri sau serii de produse imperfect puse la punct, ş.a.m.d.. Spre exemplu, doar 40 % din totalul unităţilor germane erau motorizate, forţa de deplasare fiind masiv suplinită de cai şi atelaje, respectiv deplasarea soldaţilor era frecvent făcută pe biciclete sau adesea pe jos.

Compoziţia etnică, a celor care serviseră în Wehrmacht în timpul celui de-al doilea război mondial, era variată. Astfel, printre voluntarii care au servit în armata germană se numărau germani, austrieci, olandezi, danezi, scandinavi, oameni din statele baltice, spanioli, portughezi, oameni din anumite ţări balcanice (în special croaţi) şi ruşi. Ruşii au luptat în două corpuri diferite de armată, etnicii ruşi în Armata de Eliberare Rusă, iar cei originari din Rusia, dar de alte naţionalităţi, în Ostlegionen. Toate aceste forţe, reprezentând aproximativ 5% din totalul al efectivelor Wehrmachtului de 18,3 milioane, de-a lungul celor 11 ani de existenţă "oficială" a sa (1934 - 1945), reprezentând un număr aproape de 1 milion de soldaţi şi ofiţeri, erau sub conducerea generalului Ernst August Köstring.

[modifică] Teatre de luptă şi campanii

  • Blitzkrieg
    • Bătălia Poloniei (Operaţiunea Fall Weiss)
    • Phony War
    • Invazia Danemarcei şi a Norvegiei (Operaţiunea Weserübung)
    • Bătălia Franţei (Operaţiunea Fall Gelb)
    • Balcanii şi Grecia (Operaţiunea Mariţa)
  • Frontul de est (denumită iniţial Operation Barbarossa)
  • Frontul de vest (1944-1945)
    • Bătălia Normandiei (ETO: Campania din Normandia)
    • Campania din nordul Franţei
    • Campania din sudul Franţei (Operaţiunea Dragoon)
    • Bătălia Liniei Siegfried (TEO: Campania Rhineland, Campania Ardennes-Alsace)
    • Campania Central Europeană

[modifică] Crime de război

Pentru detalii, vedeţi articolul Crime de război ale Wehrmachtvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Wehrmacht a comis numeroase crime de război în timpul celui de-al doilea război mondial, aşa cum ar fi:

  • bombardamnete de tip terorist al oraşelor "deschise";
  • masacre al civililor;
  • execuţii sumare ale comisarilor politici sovietici conform ordinului special emis de Hitler, aşa-numitul Kommissarbefehl (Ordin pentru comisari);
  • execuţii ale prizonierilor de război şi ale civililor ostateci ca represalii pentru activitatea partizanilor din teritoriile ocupate.

Deşi primordial masivele exterminări asociate genocidului, respectiv Holocaustului, au fost comise de către trupele SS şi cele denumite Einsatzgruppen, implicarea Wehrmacht-ului a constat din colaborarea dintre anumiţi ofiţeri şi soldaţi ai armatei germane cu aceste Einsatzgruppen pentru depistarea, arestarea şi executarea evreilor, dar şi al altora consideraţi indezirabili de Partidul Nazist. Chiar mai mult, unii membrii ai Wehrmacht au participat, şi nu rareori, la execuţii.

Procesul de la Nürenberg, deşi i-a judecat şi condamnat pe şeful OKW, mareşalul Wilhelm Keitel, respectiv pe şeful operaţiilor Alfred Jodl pentru crime de război, totuşi nu a declarat Wehrmacht o organizaţie criminală, aşa cum a făcut-o cu organizaţii subordonate Partidului nazist, aşa cum au fost SS şi SA. Această decizie a Tribunalului Procesului de la Nürenberg a fost percepută de mulţi, incluzând mulţi germani, ca o exonerare a armatei celui de-Al Treilea Reich.

Totuşi, după trecerea timpului şi redefinirea termenilor, istoricii germani, mai ales cei ai decenilor 1970 şi 1980 au devenit cvasi-unanim de acord că Wehrmacht-ul a acţionat de multe ori ca o organizaţie criminală şi în special pe Frontul de Est. Din această perspectivă, întârzierea cu care opinia publică din Germania (şi nu numai din şi în Germania) a reacţionat la dezvelirea adevărului frust, este un bun exemplu de implicare profund emoţională în analizarea critică a unui trecut care, deşi a fost total mânjit de nazism, a fost văzut ca arătând, în chip fals desigur, o zonă a societăţii considerată relativ "curată." [1]

Istoricii polonezi, în special, doresc ca publicul larg al Germaniei să devină mult mai informat şi conştient de atrocităţile comise de Wehrmacht în timpul Campaniei din septembrie [2].

[modifică] După cel de-al doilea război mondial

Ca urmare a capitulării necondiţionate a Germaniei Naziste în ziua de 7 mai 1945 (care a fost pusă în aplicare începând cu 8 mai 1945), Germaniei i s-a interzis să aibe vreo armată. Ca atare, armata germană, Wehrmacht, a fost dezmembrată.

Au trebuit să treacă aproape zece ani de tensiuni şi confruntări internaţionale puternice ale perioadei cunoscută ca Războiul Rece până când ambelor "Germanii", atât Germaniei Federale (vedeţi Republica Federală Germania) cât şi Germaniei Democrate (vedeţi Republica Democrată Germană), li s-au permis să posede din nou armate.

Armata forţelor militare ale Germaniei de Vest, oficial creată la 5 mai 1955, a luat numele de Bundeswehr (Forţele de apărare federale, într-o traducere aproximativă), sugerând conotaţii temporale care "săreau" peste perioada nazismului până la Reichwehr. Armata forţelor militare ale Germaniei de Est, oficial creată la 1 martie 1956, a luat numele de Nationale Volksarmee (Armata naţională populară, într-o traducere aproximativă). În mod evident, nici una din atunci nou createle armate naţionale nu aveau de unde a recruta soldaţi şi ofiţeri profesionişti. În chip firesc, aceste două armate au avut pentru o perioadă semnificativă de timp un număr important de ofiţeri, subofiţeri şi chiar soldaţi care serviseră în Wehmacht. Chiar mai mult, uniformele adoptate de Nationale Volksarmee aminteau şocant de cele ale Wehrmacht.

[modifică] Membrii marcanţi ai Wehrmacht

Ofiţeri germani marcanţi ai anilor Wehrmacht includ următorii:

  • Ludwig Beck
  • Fedor von Bock
  • Walther von Brauchitsch
  • Heinz Guderian
  • Franz Halder
  • Erich Hoepner
  • Hermann Hoth
  • Ewald von Kleist
  • Albert Kesselring
  • Hans Günther von Kluge
  • Erich von Manstein
  • Friedrich Olbricht
  • Friedrich Paulus
  • Erwin Rommel
  • Gerd von Rundstedt
  • Claus von Stauffenberg
  • Erwin von Witzleben

[modifică] Referinţe

  • Overmans, Rüdiger -- Deutsche militärische Verluste im Zweiten Weltkrieg (Beiträge zur Militärgeschichte, Band 46}, Oldenbourg Verlag, München 1999, ISBN 3486563327, legată, 367 pagini, ( 39,88 EUR).



 
Feldmareşali (Generalfeldmarschall) germani ai celui de-al doilea război mondial (în ordine alfabetică)

Werner von Blomberg | Fedor von Bock | Walther von Brauchitsch | Ernst Busch | Hermann Göring | Robert Ritter von Greim | Wilhelm Keitel | Albert Kesselring | Ewald von Kleist | Günther von Kluge | Georg von Küchler | Wilhelm Ritter von Leeb | Wilhelm List | Erich von Manstein |Erhard Milch | Walther Model | Friedrich Paulus | Walther von Reichenau | Wolfram von Richthofen | Erwin Rommel | Gerd von Rundstedt | Ferdinand Schörner | Hugo Sperrle | Maximilian von Weichs | Erwin von Witzleben

Onorific: Eduard von Böhm-Ermolli

 
Mari Amirali (Großadmiral) germani ai celui de-al doilea război mondial

Erich Raeder | Karl Dönitz