Istoria Uniunii Sovietice (1927-1953)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Seria
Istoria Rusiei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgarii de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
- 1682-1796
- 1796-1855
- 1855-1892
- 1892-1917
Revoluţia din 1905
Revoluţia din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
- 1927-1953
- 1953-1985
- 1985-1991
- Istoria militară sovietică
Federaţia Rusă
editează acest cadru

Cuprins

[modifică] Dezvoltarea stalinistă

[modifică] Planificarea

După cel de-al XV-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din decembrie 1927, Stalin a atacat aripa de stânga, excluzându-i pe Troţki şi pe sprijinitorii lui din partid, ca mai apoi să se întoarcă şi împotriva dreptei, abandonând Noua Politică Econimică moştenită de la Lenin, susţinută încă de Buharin şi Alexei Ivanovici Rîkov. Avertizând delegaţii asupra iminentei încercuiri capitaliste, Stalin a susţinut că supravieţuirea şi dezvoltarea ţării depind doar de preocuparea pentru o rapidă dezvoltare a industriei grele. Stalin a remarcat că Uniunea Sovietică era "... cu 50 până la 100 de ani în urma ţărilor dezvoltate", ( Statele Unite ale Americii, Franţa, Germania, şi Anglia), şi de aceea "trebuie ca această distanţă să fie micşorată în 10 ani". Stalin a mai afirmat: "Ori ne dezvoltăm, ori vom fi zdrobiţi".

Pentru a supraveghea transformarea radicală a Uniunii Sovietice, partidul, urmând indicaţiile lui Stalin, a înfiinţat Gosplan (Comisia de Stat pentru Planificare), un organ de stat responsabil cu călăuzirea economiei socialiste către industrializarea accelerată. În aprilie 1929, Gosplan a dat la iveală primele două schiţe de plan care au început procesul care trebuia să ducă la industrializarea unei ţări preponderent agrare. Raportul, care se întindea pe 1.700 de pagini, a devenit baza pentru primul plan cincinal destinat Edificării Economiei Naţionale, (piatiletka). Planul propunea dublarea investiţiilor în industrie în perioada 19281933.[1]

Odată cu schimbarea Noii Politici Economice a lui Lenin, primul plan cincinal a stabilit că planificarea centralizată este baza luării de decizii economice şi că cea mai importantă decizie economică este dezvoltarea rapidă a industriei grele. (Vezi şi Economia Uniunii Sovietice). Aşa a început procesul rapid de transformare a unei naţiuni agrar-ţărăneşti într-o supraputere industrială.

Noul sistem economic pus în practică de primul plan cincinal a implicat a serie complicată de aranjamente de planificare, (vezi Vedere de ansamblu asupra procesului sovietic de planificare economică). Primul plan cincinal s-a concentrat pe folosirea resurselor naturale pentru construirea bazei industriei grele prin creşterea producţiei de cărbune, fier şi alte produse de primă importanţă. Acest proces a fost în cea mai mare parte un succes, în ciuda marilor costuri umane, punând bazele dezvoltării industriale mult mai repede decât în orice altă ţară din lume.

Mobilizarea resurselor prin planificarea de stat a mărit baza industrială a ţării. Din 1928 până în 1933, producţia de fontă, necesară pentru edificarea unei infrastructuri industriale practic inexistente, a crescut de la 3,3 milioane de tone la 10  milioane de tone pe an. Producţia de cărbuni, folosit în totalitate în procesul industrializării staliniste, a crescut de la 35,4 milioane de tone la 75 milioane de tone, iar producţia de minereu de fier a crescut de la 5,7 milioane la 19 milioane de tone. Un mare număr de complexe industriale au apărut la Magnitogorsk, Kuzneţk, Moscova, Gorki, Harkov, Stalingrad, Celibiansk, în zona munţilor Urali, etc. 

Bazat în cea mai mare parte pe aceste cifre, primul plan cincinal a fost îndeplinit în prorţie de 93,7% în numai patru ani, în timp ce în sectorul industriei grele planul a fost îndeplinit cu o depăşire de 8%. În decembrie 1932, Stalin a declarat în şedinţâ Comitetului Central că planul a fost îndeplinit cu succes, în condiţiile în care creşterile de producţie la cărbune şi fier asigurau dezvoltarea viitoare a ţării.

Fără îndoială, planul cincinal a asigurat un uriaş salt înainte în dezvoltarea capacităţilor industriale dar, în acelaşi timp, a fost îndeplinit cu sacrificii uriaşe făcute de muncitorii. Normele erau foarte greu de îndeplinit, cerând minerilor până la 16 sau chiar 18 ore de muncă zilnic. Neîndeplinirea normelor de producţie putea fi interpretată oricând drept acţiune antisovietică, de sabotaj sau de trădare. Condiţiile de protecţie a muncii erau proaste. Conform unor estimări, aproximativ 127.000 de muncitori au murit în patru ani (1928 – 1932). Pe de altă parte, efectul combinat al alocării prioritare a resurselor în industrie şi cel al scăderii productivităţii în agricultură datorită colectivizării forţate a făcut să apară foametea în unele regiuni. Trebuie făcută o menţiune specială în ceea ce priveşte munca forţată. Întemniţaţii din lagărele de muncă au fost folosiţi pe post de sclavi la ridicarea tuturor complexelor industriale sau în mine.

Din 1921 până în 1954, pe toată perioada de industrializare forţată planificată centralizat, se presupune că aproximativ 3,7 milioane de oameni au fost condamnaţi pentru presupuse activităţi contrarevoluţionare şi antisovietice. Dintre aceştia, în jur de 0,7 milioane au fost condamnaţi la exil, aproximativ 0,6 milioane au fost executaţi, restul au fost condamnaţi la diverse sentinţe privative de libertate în Gulag. Ca şi în cazul victimelor foametei, unele dintre dovezile care să ateste veridicitatea acestor cifre sunt contestate de unii istorici, aceştia reprezentând însă doar o minoritate.

[modifică] Colectivizarea

Articol principal: Colectivizarea în URSS.

În noiembrie 1928, Comitetul Central a hotărât începerea colectivizării forţate. Această acţiune a fost sfârşitul politicii mai liberale a lui Lenin (NEP), care permisese ţăranilor să-şi vândă surplusurile de alimente pe piaţa liberă. Rechiziţiile de recolte s-au intensificat, ţăranii au fost forţaţi să predea loturile individuale şi inventarul agricol la fermele colective şi să-şi vândă produsele statului la preţurile şi în condiţiile impuse pe cale birocratică.

Date fiind obiectivele primului plan cincinal, statul a mărit intervenţia şi controlul în agricultură, sperând să obţină o creştere a producţiei de alimente care să asigure hrana pentru populaţia din zonele industriale în continuă dezvoltare şi să permită un export de grâne. Agricultura trebuia să asigure valuta necesară pentru importurile tehnologice necesare pentru industrializare.

Până În 1936, aproximativ 90% din agricultura sovietică era colectivizată. În multe cazuri ţăranii s-au opus cu încrâncenare acestui proces. În cazuri dese ei şi-au ucis animalele în loc să le dea la fermele colective. [[Culac]ii – ţăranii înstăriţi – au fost strămutaţi cu forţa în Siberia, unii dintre ei ajungând direct în Gulag. Mai trebuie spus că oricine se opunea în vreun fel colectivizării era etichetat drept "culac" sau "sprijinitor al culacilor". Politica lichidării clasei culacilor, politică formulată de Stalin încă din 1929, a însemnat execuţii, strămutări în zone îndepărtate ale Siberiei şi condamnarea la ani de detenţie în lagărele de muncă forţată.

În ciuda aşteptărilor optimiste, colectivizarea a dus la o prăbuşire catastrofală a productivităţii în agricultură, cifrele realizărilor din epoca NEP-ului ne mai fiind atinse decât în 1940. Schimbarea asociată colectivizării a fost mult mai severă în Ucraina şi în zonele învecinate ale regiunii Volgăi, ceea ce face ca numeroşi istorici să aprecieze că Stalin a dus o politică deliberată de înfometare a ucrainienilor. Numărul de oameni care au murit în timpul foametei a fost apreciat între 3 şi 10 milioane doar în Ucraina, fără a pune la socoteală şi regiunile învecinate. S-au raportat şi cazuri de canibalism. Sursele sovietice nu au căzut de acord asupra aceste chestiuni, mergând de la a nega existenţa foametei până la a estima un număr mai mic de victime. Numărul real al pierderilor umane este disputat până în zilele noastre. În 1975, Abramov şi Kociarli au estimat că 265.800 de familii de culaci au fost deportate în Gulag în 1930. În 1979, Roi Medvedev a folosit cifrele celor doi mai sus menţionaţi pentru a calcula că aproximativ 2,5 milioane de oameni au pierit între 1930 şi 1931, dar s-a temut că a subestimat cifra totală.

[modifică] Schimbări în societatea sovietică

Aprobată de Constituţia din 1924, pe Stema Uniunii Sovietice se aflau secera şi ciocanul, care simbolizau alianţa dintre ţăranime şi muncitorime. Spicele de grâu erau legate cu o bandă roşie, pe care era scrisă în cele 15 limbi ale republicilor unionale: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" Grâul reprezenta agricultura sovietică. O stea cu cinci colţuri, simbolizând solidaritatea Uniunii Sovietice cu revoluţionarii socialişti de pe cinci continente, era desenată în partea de sus a stemei.
Extinde
Aprobată de Constituţia din 1924, pe Stema Uniunii Sovietice se aflau secera şi ciocanul, care simbolizau alianţa dintre ţăranime şi muncitorime. Spicele de grâu erau legate cu o bandă roşie, pe care era scrisă în cele 15 limbi ale republicilor unionale: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" Grâul reprezenta agricultura sovietică. O stea cu cinci colţuri, simbolizând solidaritatea Uniunii Sovietice cu revoluţionarii socialişti de pe cinci continente, era desenată în partea de sus a stemei.

Politicile industriale staliniste au îmbunătăţit mult standardul de viaţă pentru cea mai mare parte a populaţiei. Nu intră în calcul milioanele de cetăţeni întemniţaţi în Gulag.

Număul de angajaţi a crescut foarte mult. În 1923, previziunile erau de 3,9 milioane pe an, dar realitaea a depăşit orice închipuire, şi anume au fost angajaţi 6,4 milioane. Până în 1937, numărul de angajaţi a crescut din nou la 7,9 milioane, iar în 1940 la 8,3 milioane. Între 1926 şi 1930, populaţia urbană a crescut cu 30 de milioane de locuitori. Şomajul a fost o problemă în perioada ţăristă şi chiar pe vremea NEP-ului, dar a fost eradicat odată cu începerea programului stalinist de industrializare. Mobilizarea resurselor pentru industrializarea unei ţări agrare a creat o asemenea nevoie de forţă de muncă, încât şomajul a fost practic zero. Au fost începute mai multe proiecte industriale ambiţioase în domeniul exploatării materiilor prime, a industriei militare, dar şi a bunurilor de larg consum.


Uzinele de automobile din Moscova şi Gorki produceau vehicule pe care, e adevărat, puţini cetăţeni şi le puteau permite. Producţia de maşinişi camioane a ajuns la 200.000 de bucăţi pe an. [2]

Pentru ca muncitorii industriali să primească o educaţie corespunzătoare, a crescut numărul de şcoli. În 1927, 7,9 milioane de tineri studiau în 118.558 şcoli. Acest număr a crescut la 9,7 milioane până în 1933. În plus, până în 1933, s-au construit şi au funcţionat 900 departamente pentru specialişti şi 566 instituţii de cercetare. [3]

Oamenii sovietici au beneficiat de un anumit grad de liberalizare socială. Femeilor au avut parte de învăţământ egal cu bărbaţii, au dispărut discriminările în ceea ce priveşte angajarea şi salariul platit, toate ducând în final la îmbunătăţirea vieţii femeilor şi a familiilor lor. S-au făcut mari paşi înainte în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii, speranţa de viaţă a cetăţeanului tipic sovietic a crescut simţitor. Politica lui Stalin asigura cetăţenilor sovietici accesul neîngrădit la îngrijirea medicală şi învăţământ, ducând la apariţia primelor generaţii eliberate de frica tifosului, malariei şi holerei. Incidenţa acestor boli a scăzut semnificativ la nişte niveluri aproape de zero, făcând să crească speranţa de viaţă cu decenii.

Femeile sovietice din timpul lui Stalin au făcut parte din prima generaţie de mame cărora li s-a asigurat şansa să nască în siguranţă într-un spital, după ce au fost urmăite din punct de vedere medical în perioada prenatală.

Nivelul învăţământului a crescut de asemenea. În timpul lui Stalin au apărut primele generaţii alfabetizate aproape în întregime. Inginerii ruşi au fost trimişi în străinătate să înveţe noi tehnologii, iar sute de ingineri străini au fost invitaţi în Uniunea Sovietică pentru schimburi de experienţă. Transporturile au cunoscut o îmbunătăţire importantă, construindu-se numeroase căi ferate noi.

Muncitorii care depăşeau normele de munca, (stahanoviştii), primeau numeroase stimulente pentru rezultatele suplimentare. Aceştia erau capabili să cumpere mai multe bunuri dintre cele produse în masă de economia sovietică în plină dezvoltare.


[modifică] Marea Epurare

Articol principal: Marea Epurare.

În timp ce procesul de industrializare a ţării continua, Stalin şi-a consolidat puterea dictatorială absolută. Pretextul folosit pentru lansarea a ceea ce avea să se numească Marea Epurare a fost asasinarea lui Serghei Kirov din 1934, crimă de care mulţi l-au suspectat pe însuşi Stalin. Epurarea s-a referit la îndepărtarea oponenţilor adevăraţi sau închipuiţi ai lui Stalin, în special a celor care ocupau funcţii de conducere în Partidul Comunist sau în Armata Roşie. Troţki fusese deja exclus din partid încă din 1927, mai apoi fusese exilat în Kazahstan în 1928, pentru a fi alungat din ţară în 1929. Stalin a folosit epurările pentru a-şi distruge politic şi fizic adversarii oficiali (şi foşti aliaţi) Zinoviev şi Kamenev. Cei doi, alături şi de alţi lideri ai partidului, au fost acuzaţi de asasinarea lui Kirov şi de plănuirea unei tentative de răsturnare a lui Stalin. Acest sistem de acuzare a diferiţilor comunişti, în special bolşevici veterani şi şefi de partid, pentru conspiraţie, trădare, sabotaj, a fost folosit pentru a explica orice accident industrial, nerealizări de producţie, sau în general, orice eşec al regimului. Măsurile legale luate împotriva opoziţiei reale sau închipuite variau de la condamnarea la perioade de detenţie în Gulag, până la aplicarea pedepsei capitale. Regimul stalinist nu s-a dat înapoi de la practica asasinatului politic. Printre victime s-au numărat Serghei Kirov, fiul lui Troţki, Lev Sedov, şi chiar Troţki însuşi, ucis în exil de un agent stalinist în 1940. Perioada dintre 1936-1937 este deseori numită Marea Teroare, cu mii de oameni închişi sau executaţi, în condiţiile în care asupra unora dintre ei planau doar vagi bănuieli de participare la opoziţia antistalinistă. Despre dictatorul sovietic se spune că ar fi aprobat personal 40.000 mandate de executare a sentinţei capitale pentru persoane suspectate de participare la o formă opoziţie politică.

În această perioadă, arestările în masă, torturile şi întemniţarile sau execuţiile fără judecată al oricui suspectat de poliţia politică de opoziţie la regimul lui Stalin, au devenit practici curente. Conform estimărilor NKDV-ului, 681.692 persoane au fost împuşcate doar în perioada 1937-38, iar milioane de oameni au fost transportaţi în lagărele de muncă forţată din Gulag.

În această perioadă, arestările în masă, torturile şi întemniţarile sau execuţiile fără judecată al oricui suspectat de poliţia politică de opoziţie la regimul lui Stalin, au devenit practici curente. Conform estimărilor NKDV-ului, 681.692 persoane au fost împuşcate doar în perioada 1937-38, iar milioane de oameni au fost transportaţi în lagărele de muncă forţată din Gulag.

În Moscova s-au ţinut mai multe serii de procese spectacol, care au fost folosite drept exemplu pentru procesele care trebuiau instrumentate de tribunalele locale în toate colţurile ţării. Între 1936 şi 1938 au fost patru procese spectacol majore: Procesul celor şaisprezece (decembrie 1936), Procesul celor şaptesprezece (ianuarie 1937) şi Procesul celor douăzecişiunu (inclusic procesul lui Buharin în martie 1938). Vezi şi: Procesele de la Moscova.

În ciuda constituţiei staliniste aparent progresistă promulgată în 1936, poliţia politică deţinea toată puterea în URSS, teroarea de stat fiind mecanismul prin care Stalin şi-a asigurat perpetuarea dictaurii.


[modifică] Marele Război pentru Apărarea Patriei

Articol principal: Frontul de Răsărit (Al Doilea Război Mondial)

[modifică] Războiul şi dezvoltarea economică stalinistă

Dezvoltarea industriei grele a asigurat Uniunii Sovietice victoria în al doilea război mondial împotriva Germaniei nazistă. Armata Roşie a oprit expansiunea nazistă către est prin sacrificii umane şi materiale imense. Deşi Uniunea Sovietică s-a bazat, prin intermediul acordul lend-lease, pe sprijinul american şi englezesc, cea mai mare parte a efortului tehnic şi tehnologic necesar maşinii sovietice de război a fost făcută de industria edificată în perioada de dezvoltare a primelor planuri cincinale. După ce soarta războiului a fost întoarsă în favoarea sovieticilor după bătalia de la Stalingrad şi după ce naziştii au fost învinşi şi în bătălia de la Kursk, Armata Roşie nu a mai cedat nici un moment iniţiativa tactică şi strategică.

Deşi Uniunea Sovietică primea materii prime şi arme din Statele Unite ale Americii, producţia de materiale pentru război era mai mare decât a Germaniei Naziste datorita în principal creşterilor în industria grea din perioada interbelică. Al doilea plan cincinal a crescut producţia de oţel la 18 milioane de tone şi cea de cărbune la 128 milioane de tone. Mai înainte de a fi întrerupt, în timpul celui de-al treilea plan cincinal se produceau 19 milioane de tone de oţel şi 150 milioane de tone de cărbune. Pe timpul războiului, aliaţii erau capabili să depăşească Germania în domeniul producţiei de război cu de până la 10 ori în unele cazuri. În cazul producţiei de tancuri, de exemplu, aliaţii produceau 40.000 de unităţi pe an, iar Germania doar 4.000.

Producţia industrială sovietică a ajutat Armata Roşie să oprească înaintarea nazistă şi recâştige iniţiativa strategică. Robert L. Hutchings afirma: "Nu există nici un dubiu: dacă ar fi fost un ritm de creştere industrială mai mic, atacul ar fi fost un succes, iar istoria lumii ar fi avut alt curs". Pentru muncitorii implicaţi în producţia din uzine, viaţa era destul de grea. Muncitorii erau încurajaţi prin intermediul propagandei să îndeplinească şi să depăşească normele de producţie. A rămas celebră aşa numita „Mişcare Stahanovistă”. Există critici ale regimului stalinist care afirmă că între 1933 şi 1945 şi-au pierdut viaţa 7 milioane de oameni datorită muncii extenuante şi a condiţiilor precare de protecţie a muncii. Ceea ce este sigur, este că între 1930 şi 1940, au fost trimişi în lagărele de muncă aproximativ 6 milioane de oameni.

Unii istorici înterpretează incapacitatea Uniunii Sovietice de a face faţă invaziei germane la începutul războiului ca pe o consecinţă a eşecurilor în planificarea centralizată. David Shearer, de exemplu, afirmă că economia sovietică era "o economie comandată administrativ", nu o "economie planificată." El consideră că Uniunea Sovietică suferea datorită debandadei politicii Politburo generate de Marea Epurare, rezultatul fiind incapacitatea de a se apăra în faţa atacului nazist.

[modifică] Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare

Invazia nazistă a găsit Uniunea Sovietică nepregătită din punct de vedere militar. O credinţa larg răspândită este aceea că acest fapt este datorat numărului foarte mare (aproximativ 40.000) de ofiţeri de rang înalt care au fost trimişi în închisori în timpul eputărilor din Armata Roşie din perioada 1936-1938. Pentru a-şi întări influenţa asupra Europei Răsăritene ca şi pentru a dezvolta relaţiile economice cu Germania, Stalin a iniţializat şi aprobat semnarea pe 23 august 1939 a Pactului de neagresiune sovieto-german, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop şi a Înţelegerii comerciale germano-sovietică. O anexă secretă la Pact stabilea că Polonia de răsărit, Letonia, Estonia, Estonia, Basarabia şi Finlanda să fie ocupate de URSS, iar Polonia apuseană şi Lituania să fie ocupate de Germania Nazistă. Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie, iar URSS a atacat dinspre răsărit pe 17 septembrie. După ce a împărţit Polonia, Uniunea Sovietică şi-a prezentat pretenţiile teritoriale faţă de Finlanda: o mică parte din Istmul Karelia, o bază navală în peninsula Hanko (Hangö) şi câteva insule din Golful Finic. Finlanda a respins pretenţiile sovietice şi, pe 30 noiembrie, Uniunea Sovietică a atacat ţara vecină, declanşând războiul de iarnă. În ciuda unei copleşitoare majorităţi numerice de până la 50:1, Armata Roşie a suferit în acest război eşecuri usturătoare, în ciuda faptului că, până în cele din urmă, Uniunea Sovietică a reuşit anexarea unor zone de graniţă, în special în zona Leningradului. Acest război a declanşat un protest internaţional puternic, pe 14 decembrie URSS-ul fiind exclus din Liga Naţiunilor.

Pe 22 iunie 1941, Adolf Hitler a rupt pactul de neagresiune şi a invadat Uniunea Sovietică. (Vezi şi Operaţiunea Barbarossa).

Folosindu-se de relaţiile din interiorul Partidului Nazist, spionul NKDV-ist Richard Sorge a reuşit să descopere data şi ora exacte ale atacului german. Aceste informaţii au ajuns la Stalin, dar au fost ignorate, deşi avertismentele veniseră şi din partea lui Winston Churchill.

Se spune că, la început, Stalin a refuzat să creadă că Germania a rupt pactul şi a atacat Uniunea Sovietică. Cum apăreau noi dovezi ale atacului, Stalin a început să se întâlnească cu câţiva oficiali guvernamentali şi ofiţeri de rang înalt ai Armatei Roşii. Printre aceştia s-au numărat: Viaceslav Molotov (Comisar al Poporui pentru Afaceri Externe), Semion Timoşenko (Comisar al Poporului pentru Apărare), Gheorghi Jukov (Şeful Marelui Stat Major al Armatei), Nicolai Kuzneţov (Comandant al Districtului Militar Caucazul de Nord şi Districtului Militar Baltic) şi Boris Şapoşnikov (Adjunct al Comisarului Poporului pentru Apărare). În acea zi, Stalin a avut întâlniri cu 15 înalţi oficiali guvernamentali şî şefi ai armatei.

Trupele germane au ajuns până în suburbille Moscovei în decembrie 1941, dar au fost respinse în cele din urmă. S-a încercat mai apoi o lovitură pe flancul sudic. În timpul bătăliei de la Stalingrad, deşi au pierdut cam 1 milion de oameni în cea mai sângeroasă luptă din istorie, Armata Roşie a reuşit apere oraşul şi să câştige iniţiativa strategică în război. Datorită lipsei de interes al japonezilor pentru deschiderea unui al doilea front în Manciuria, sovieticii au putut să cheme pe frontul european zeci de divizii din Orientul Îndepărtat. Aceste unităţi au fost esenţiale în schimbarea cursului războiului, deoarece erau încadrate de ofiţeri care scăpaseră de epurările staliniste. Trupele sovietice au reuşit în cele din urmă să elibereze teritoriul naţional şî să-i împingă înapoi pe inamici în Germania.

Marcând victoria URSS-ului, un soldat ridică steagul sovietic pe Reichstagul german în capitala Germaniei Naziste, Berlin
Extinde
Marcând victoria URSS-ului, un soldat ridică steagul sovietic pe Reichstagul german în capitala Germaniei Naziste, Berlin

Pe 2 mai 1945, capitala Germaniei, Berlin, a fost ocupată. Peste 1,5 milioane de germani din răsăritul ţării au fost strămutaţi în Germania centrală. În teritoriile germane au fost colonizaţi ruşi, ucrainieni, polonezi, cehi şi alţii. În zona de ocupaţie sovietică a fost proclamată Republica Democrată Germană], iar în restul zonelor aliate s-a format Republica Federală Germania.

În Europa, Uniunea Sovietică a dus greul războiului, pentru că Aliaţii vestici nu au putut deschide un al doilea front până la debarcările din Italia şi din Normandia. Aproximativ 28 de milioane de sovietici, dintre care 17 milioane de civili, au fost ucişi în timpul luptelor de pe frontul de răsărit. Civilii au murit în timpul luptelor pentru cucerirea oraşelor sovietice de către armatele germane, sau au fost ucişi dat fiind faptul că au fost consideraţi ca făcând parte din "rasa inferioară” slavă, conform teoriilor etnice naziste. În plus, armatele sovietice în retragere au practicat tactica 'pământului pârjolit', distrugând toate infrastructura civilă şi rezervele de alimente pentru a împiedica trupele naziste să se aprovizioneze din teritoriile nou cucerite.

Al doilea război mondial a adus o serie enormă de distrugeri ale infrastructurii şi de pierderi umane în toată Eurasia, de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific, aproape nici o ţară nescăpând fără să nu fie afectată. Uniunea Sovietică a fost cea mai afectată de distrugerea bazei industriale construită în timpul primelor cincinale. Singura mare putere industrială care a terminat războiul cu economia intactă, ba mai mult, puternic întărită, au fost Statele Unite ale Americii.

Aşa cum s-a spus mai sus, sovieticii au suferit cele mai grele pierderi în timpul războiului, ceea ce poate explica, cel puţin parţial, purtarea Uniunii Sovietice în perioada postbelică. Uniunea Sovietică a continuat să ocupe şi să domine Europa Răsăriteană ca pe o "zonă tampon", care să protejeze Rusia de o eventuală invazie dinspre vest. Rusia a fost invadată de trei ori în cei 150 de ani de până la Războiul Rece: în timpul Războaielor Napoleoniene, a primului război mondial şi în timpul celui de-al doilea război mondia;, pierderile umane fiind de ordinul zecilor de milioane.

Sovieticii au fost hotărâţi să-i pedepsească pe toţi aceia care au colaborat, sau au fost bănuiţi că au colaborat cu germanii în timpul războiului. Represiunile i-au privit nu numai pe indivizii găsiţi vinovaţi, dar şi întregi popoare sau minorităţi etnice. Milioane de polonezi, letoni, georgieni, ucrainieni, tătari şi ceceni au fost deportaţi în Gulagurile din Siberia. (Mai înainte, imediat după anexarea Poloniei răsăritene, mii de ofiţeri polonezi de carieră sau rezervişti au fost executaţi în primăvara anului 1940 în ceea ce avea să devină cunoscut ca Masacrul de la Katyn).

Stalin a hotărât de asemenea ca toţi soldaţii sovietici căzuţi prizonieri la germani să fie trimişi în lagăre izolate de muncă din cele mai îndepărtate zone ale Uniunii Sovietice. Printre aceştia s-au aflat şi un număr de ruşi care fuseseră recrutaţi din rândul prizonierilor să lupte alături de germani în Armata Vlasovistă, dar în lagăre au ajuns fără nici o excepţie toţi cei căzuţi prizonieri.

[modifică] Războiul rece

[modifică] Expansiunea sovietică şi dominaţia în Europa Răsăriteană

Încercările sovietice de consolidare a puterii în Europa Răsăriteană şi de dominare a regiunii erau în conformitate cu mai vechile politici ţariste. După cucerirea teritoriilor Poloniei interbelice, care nu fuseseră mai înainte cucerite militar (vezi şi Războiul polono-sovietic), după ocuparea Statelor baltice, (vezi Pactul Molotov-Ribbentrop), Uniunea Sovietică a refuzat să cedeze ceva din acestea în cadrul aranjamente postbelice. Mai mult, ţara s-a extins în teritoriile din Prusia Răsăriteană (Oblastul Kaliningrad), în Transcarpatia şi Bucovina, (incorporate în RSS Ucrainiană), în Basarabia (proclamată ca RSS Moldovenească), ş.a.m.d. Uniunea Sovietică vedea, din postura de învingătoare în cel de-al doilea război mondial, toate teritoriile eliberate de sub stăpânirea nazistă de către Armata Roşie ca sfera sa naturală de influenţă. Regimuri prosovietice comuniste dure au fost instalate în Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, de cele mai multe ori împotriva dorinţei exprimate în alegeri de cea mai mare parte a populaţiei.

Ideea că aceste acţiuni erau necesare pentru a securiza graniţa de vest sovietică erau considerate în Occident ca fiind ipocrite. Mai degrabă se considera că era vorba de încercarea de a răspândi comunismul în întreaga Europă.


[modifică] Tendinţele în relaţiile sovieto-americane

Alianţa de pe timpul războiului dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică era o aberaţie faţa de cursul normal al relaţiilor ruso-americane. Rivalitatea dintre cele două ţări se poate considera că a devenit evidentă la sfârşitul secolului al XIX-lea, când, după un secol de prietenie, americanii şi ruşii au devenit rivali în Manciuria. Rusia ţaristă, incapabilă să intra în competiţie cu SUA datorită slabei dezvoltări industriale, a ales să închidă accesului străinilor Asia de est, în vreme ce americanii cereau o competiţie deschisă pentru noile pieţe din zonă.

După 1917, rivalitatea a ajuns la cote nemaiîntâlnite. Americanii nu au uitat niciodată că guvernul sovietic a negociat o pace separată cu Imperiul German în primul război mondial, lăsând Aliaţii Occidentali să lupte singuri cu Puterile Centrale. Neîncrederea ruşilor faţă de americani data din perioada în care trupele acestora din urmă au debarcat pe pământul rusesc în 1918 şi s-au implicat direct şi indirect în sprijinmirea albilor antibolşevici în timpul războiului civil rus.

În plus, sovieticii nu puteau uita că cererile lor repetate adresate americanilor şi britanicilor pentru deschiderea celui de-al doilea front în Europa nu au fost onorate decât în iunie 1944, la mai mult de doi ani de la prima solicitare sovietică. În toată această perioadă, URSS a suferit pierderi umane şi materiale uriaşe, (aproximativ 20 de milioane de morţi), Armata Roşie fiind nevoită să suporte lovitura principală germană. Aliaţii au pretins că un al doilea front a fost deschis deja în Italia în 1943, ei nefiind pregătiţi în acel moment pentru asaltul asupra Franţei ocupate de nazişti.


"Cei trei mari" conducători aliaţi, la Yalta: Prim-ministrul britanic Winston Churchill (stânga), Preşedintele american Franklin D. Roosevelt (centru) şi Secretarul General al PCUS Iosif Vissarionovici Stalin (dreapta)
Extinde
"Cei trei mari" conducători aliaţi, la Yalta: Prim-ministrul britanic Winston Churchill (stânga), Preşedintele american Franklin D. Roosevelt (centru) şi Secretarul General al PCUS Iosif Vissarionovici Stalin (dreapta)

[modifică] Deteriorarea păcii postbelice

Atunci când s-a terminat războiul pe 8 mai 1945, trupele sovietice şi occidentale, (britanice, franceze şi americane), se aflau faţă în faţă de-a lungul unei linii care trecea prin mijlocul Europei, de la Lubeck la Triest. În afara unor mici rectificări, aceasta va fi "cortina de fier" a războiului rece. În cadrul înţelegerilor neoficiale de la Yalta, părţile şi-au asumat obligaţia de a nu depăşi această linie şi de a nu încerca să forţeze cealaltă parte să părăsească zona desemnată pentru fiecare. Această înţelegere tacită s-a aplicat şi în cazul Asiei, aşa cum stă mărturie ocuparea Japoniei de către americani şi împărţirea Coreei. Din punct de vedere politic, Yalta a reprezentat o înţelegere care privea împărţirea sferelor de influenţă, prin care Uniunea Sovietică primea cam o treime şi Statele Unite două treimi din lumea postbelică.

Uniunea Sovietică a avut posibilitatea să folosească un număr de spioni şi de agenţi de inflenţă în Statele Unite, ceea ce i-a oferit un imens avantaj în timpul întâlnirilor cu reprentanţii aliaţilor. Mai mulţi consilieri ai preşedintelui american şi membrii ai cabinetului dădeau rapoarte în mod regular legăturilor lor din NKDV.

Existau diferenţe fundamentale între viziunile Stetelor Unite şi cele ale Uniunii Sovietice, între capitalism şi socialism. Şi aceste contraste au fost simplificate şi teoretizate în ideologii naţionale, care reprezentau două moduri de viaţă diferite, fiecare dintre ele justificate de trecut. Modelel aflate în conflict erau cele ale autarhiei versus export, ale economiei planificate versus libera iniţiativă, ale ţărilor care luptau dezvoltare şi ţările dezvoltate ale epocii postbelice.

Chiar şi aşa, războiul rece nu era în mod evident inevitabil în 1945. În ciuda părerilor diferite despre dezvoltarea viitoare a Europei, Stallin considera că mai degrabă Germania şî Japonia sunt principalele ameninţări de viitor pentru Rusia, nu SUA. În acele vremuri, tendinţele politicii anglo-americane în ceeea ce priveşte URSS-ul nu păreau neprimejdioase în ochii lui Stalin. Analişti economici, aşa cum erau Eugen Varga, susţineau acest punct de vedere, prognozând o criză de supraproducţie în ţările capitaliste din perioada postbelică, care avea să atingă momentul maxim în o perioada de nouă recesiune în anii 1947-1948. Stalin considera că în scurtă vreme lumea capitalistă îşi va pierde unitatea, reînviind vechile rivalităţi asupra coloniilor şi asupra comerţului internaţional, nemaifiind o ameninţare pentru Rusia.

Analizele lui Varga se bazau în parte pe evoluţia cheltuielilor federale ale SUA. Datorită eforturilor de război în principal, în primul an de pace – 1946 – cheltuielile federale continuau să reprezinte 62 de miliarde de dolari, adică 30% din produsul intern brut, mai mare cu 3% decât cifrele înregistrate în Marea Depresiune, New Deal şi în primul război mondial. De aceea, Stalin a presupus că americanii trebuiau să caute parteneriatul cu Rusia pentru a menţine acelaşi nivel al exporturilor şi al cheltuielilor federale.

Însă Stalin s-a înşelat. Nu a existat o criză de supraproducţie postbelică. Şi aşa cum anticipase Varga, SUA a menţinut în mare un nivel constant al cheltuielilior federale în anii care au urmat, numai că guvernul a găsit alte căi pentru a menţine aceste niveluri, acordând subsidii importante sectorului militar şi de securitate.


[modifică] Două puncte de vedere asupra lumii

Statele Unite ale Americii, conduse din aprilie 1945 de preşedintele Harry S. Truman, erau hotărâte să facă ca lumea postbelică să se deschidă pieţele internaţionale pentru comerţul liber capitalist, în conformitate cu principiile stabilite de Carta Atlanticului: autodeterminare, acces comercial egal, reconstruirea Europei democratice, capitaliste, astfel încât vechiul continent să reprezinte din nou o axă a politicii mondiale. Franklin D. Roosevelt nu a uitat niciodată entuziasmul cu care a salutat principille idealismului Wilsonian din timpul primului război mondial şi a considerat că sarcina lui este aceea de a readuce în lume adevărata democraţie şi pacea durabilă.

Dar această viziune era în aceiaşi măsură una a propriului interes naţional. Al doilea război mondial a dus la o distrugere de proporţii a infrastructurii şi la uriaşe pierderi umane în întreaga Euroasia, de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific, aproape nici o ţară nerămânând neatinsă. Singura mare putere industrială care nu a fost atinsă din punct de vedere economică, ba mai mult, a ieşit întărită, au fost Statele Unite ale Americii. Fiind ceea mai mare putere industrială, ca una dintre puţinele ţări nerăvăşite de război, Statele Unite profitau cel mai mult de pe urma deschiderii pieţelor mondiale pentru exporturi şi pentru accesul la resursele vitale de materii prime


[modifică] Începutul războiului rece

Truman avansa toate aceste princii bazându-se pe o economie naţională care producea 50% din mărfurile industriale ale lumii şi pe o forţă militară vastă, care se sprijinea în principal pe monopolul asupra bombei atomice (vezi de asemenea Proiectul bombei atomice sovietice). O asemenea putere putea avea beneficii dintr-o Europă reconstrită, care avea însă nevoie de o Germanie puternică în centrul continentului. Acestea erau însă lucrurile pe care Uniunea Sovietică voia să le evite, aşa că deteriorarea alianţelor din timpul războiului s-a agravat rapid.

Viziunea Statelor Unite ale Americii asupra lumii postbelice intra în conflict cu interesele Uniunii Sovietice. Securitatea naţională a fost piatra unghiulară a politicii sovietice de la venirea la putere a lui Stalin, când Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a adoptat teoria acestuia de "socialism într-o singură ţară" şi a respins ideea lui Troţki de "revoluţie mondială". Înainte de război, Stalin nu a încercat să împingă graniţele sovietice dincolo de limitele Imperiului Ţarist.

În acest sens, scopurile Uniunii Sovietice puteau să nu fie acelea ale agresiunii expansioniste, ci mai degrabă cele de consolidare şi securizare ale veşnicelor ameninţate graniţe de vest. Stalin, presupunând că Japonia şi Germania puteau ameninţa din nou Uniunea Sovietică în anii care aveau să urmeze, a impus guverne marionetă comandate de la Moscova în din fosta sferă de influenţă a Germaniei Naziste: Polonia, România, Ungaria şi Bulgaria. În occident însă, aceste mişcări au fost interpretate ca încercări de diseminare ale comunismului, punctul de vedere sovietic fiind văzăt cu deosebit scepticism.

Neînţelegerile asupra planurilor postbelice s-au focalizat pentru început pe Europa Centrală şi Răsăriteană. După ce a pierdut 20 de milioane de oameni în urma invaziei naziste, Uniunea Sovietică era hotărâtă să distrugă capacitatea germană de a mai purta un alt război prin ţinerea ţării sub control. Scopurile americane erau diferite, SUA căutând în Germania o ţară renăscută, democratică, un partener economic şi, probabil, viabil din punct de vedere militar.

Winston Churchill, de multă vreme un anticomunis convins, l-a condamnat pe Stalin pentru încercarea de a edifica un nou Imperiu Rus în spatele unei "cortine de fier". Până în cele din urma, Truman a refuzat să ofere Uniunii Sovietice reparaţii de război din uzinele din vestul Germaniei, iar Stalin a răspuns închizând Germania de Est între graniţele unuio stat comunist.

Lipsa istorica de acces la porturi maritime a Rusiei, o preocupare de secole a politicii externe ruseşti cu multă vreme înaintea revoluţiei bolşevice, a fost un punct de interes al puterii comuniste, o altă zonă de interes în care estul a fost în conflict cu vestul. Stalin a făcut presiuni asupra Turciei pentru a îmbunătăţi accesul sovietic la strâmtorile din Marea Neagră, ceea ce ar fi permis un acces mai rapid din Marea Neagră spre Marea Mediteraniană. Churchill recunoscuse la Yalta pretenţiile lui Stalin, dar acum britanicii şi americanii încercau să-i facă pe sovietici să dea înapoi.

În momentul în care conducerea sovietică şi-a dat seama că ameninţarea străină nu este aşa de serioasă, politica externă a fost mai ponderată: Uniunea Sovietică s-a retras din nordul Iranului, Stalin şi-a respectat angajamentele şi nu a intervenit în războiul civil declanşat de comunişti împotriva guvernului grec, sovieticii au acceptat un guvern necomunist, dar prietenos, în Finlanda, iar Armata Roşie s-a retras din Cehoslovacia până la sfârşitul anului 1945. Totuşi, până la sfârşitul anului 1945 o lovitură de stat comunistă a transformat Cehoslovacia într-o ţară satelit a URSS în scurtă vreme de la declanşarea războiului rece.

[modifică] "Îngrădirea comunismului" şi Planul Marshall

Atâta vreme cât Uniunea Sovietică nu a acţionat deschis împotriva eforturilor anglo-americane de interzicere a acccesului rusesc la Marea Mediterană, (o linie permamnentă a englezilor încă de la Războiul Crimeei, Statele Unite şi-a înăsprit retorica. Ceea ce a început ca un sprijin dat guvernului Greciei, a ajuns să fie asimilat cu lupta pentru protejarea "lumii libere" împotriva "regimurilor totalitare". Această politică avea să fie exprimată oficial în discursul din martie 1947Doctrina Truman – în care preşedintele american declara în mod oficial că SUA va cheltui 400 de milioane de dolari în eforturile pentru "îngrădirea" comunismului.

După ce a ajutat cu succes forţele anticomuniste din Grecia, Truman a stabilit o politică de sprijinire a tuturor regimurilor anticomuniste din întreaga lume, chiar dacă era vorba de cele cele extremiste şi dictatoriale. Această politică se încadra în linia generală enunţată de George F. Kennan, conform căreia sovieticii trebuiau "îngrădiţi" folosind "contralovituri consecvente în fiecareb punct de pe glob", până în momentul prăbuşirii URSS.

Statele Unite au început să facă efortui susţinute de reconstrucţie, mai întâi în Europa Occidentală, iar mai apoi în Japonia, în Coreea de Sus şi în Taiwan. Planul Marshal a început prin creditarea cu 12 miliarde de dolari a Europei de vest. Raţiunea acestui plan era aceea că tările prospere din punct de vedere economic erau puţin susceptibile să cadă sub influenţa sovietică.

Ca măsură de răspuns, Stalin a blocat Berlinul, care se afla adânc în zona de zona de ocupaţie sovietică, deşi controlul asupra oraşului era împărţită între cele patru puteri învingătoare. Sovieticii au tăiat toate posibilităţile de aprovizionare pe caile ferate şi pe drumurile rutiere către Berlinul Occidental. Berlinul de Vest era astfel condamnat la foamete şi frig, nici un tren sau nici un camion nemaiputând să intre în oraş. Această măsură i-a ambiţionat pe americani, preşedintele Truman dând ordinele necesare pentru aprovizionarea pe calea aerului a Berlinului, o măsură prin care i-a salvat pe berlinezi şi i-a umilit pe sovietici. Ameninţarea militară era dusă la maxim în timp ce americanii, cu sprijinul activ al englezilor, au aprovizionat Berlinul de Vest prin zboruri pe deasupra Germaniei Răsăritene, printr-o acţiune costisitoare din punct de vedere financiar, dar care a avut o uriaşă valoare politică, acţiune care a rămas cunoscută sub numele de Podul aerian spre Berlin.

Truman a reuşit să unească eforturile anticomuniste ale altor 11 naţiuni în 1949, pentru formarea NATO, (North Atlantic Treaty Organisation), prima alianţă la care participau SUA în Europa în ultimii 170 de ani. Stalin a răspuns acestor ameninţări prin integrarea economică a Europei Răsăritene prin propria sa versiune a Planuluii Marshal, prin experimentarea cu succes a primei bombe nucleare sovietice în 1949, prin semnarea unei aliaţe cu Republica Populară Chineză în februarie 1950 şi prin punerea bazelor Pactului de la Varşovia, o contrapondere a NATO. Oficialităţile SUA au trecut rapid la escaladarea măsurilor pentru "îngrădirea" comunismului. Într-un document secret din 1950, NSC-68, ei au propus întărirea sistemului de alianţe, creşterea de patru ori a cheltuielilor pentru apărare şi pentru începerea unui program de propagandă complicat pentru convingerea populaţiei americane să participe la acest război rece costisitor. Truman a ordonat să se continue eforturile pentru producerea bombei cu hidrogen. La începutul anului 1950, SUA s-a angajat în eforturi de sprijinire a războaielor colonialiste din Indochina, în care Franţa care trebuia să facă faţă rezistenţei populare conduse de comunişti. În acelaşi timp, SUA au încălcat înţelegerile cu privire la Germania postbelică prin permisiunea de formare a unei armate germane modern utilate.

Perioada de după anul 1945 a coincis cu perioada de maximă popularitate a comunismului în Europa şi nu numai. Partidele comuniste au câştigat numeroase voturi în alegerile libere din Belgia, Franţa, Italia, Cehoslovacia şi Finlanda, dar şi în Asia (Vietnam, India şi Japonia) şi în toată America Latină. Mai mult, comuniştii au câştigat un sprijin popular notabil şi în [[China], Grecia şi Iran, unde nu s-au ţinut alegeri libere, sau aceste alegeri au fost viciate, dar unde comuniştii au avut un cuvânt greu de spus.

Americanii au răspuns printr-o ofensivă ideologică masivă. SUA a urmărit să "îngrădească" comunismul prin măsuri agresive diplomatice dar şi militare. Privite în ansamblu, prin prisma rezultelor, aceste măsuri par să fi fost un succes. SUA şi-a arogat rolul de conducător în lupta de apărare a "lumii libere", cel puţin cu un succes la fel de mare cu al Uniunii Sovietice, care-şi cucerise poziţia de lider al lumii "progresiste" şi "antiimperialiste".

[modifică] Războiul din Coreea

Articol principal: Războiul din Coreea

În 1950, Uniunea Sovietică a protestat împotriva faptului că locul din Consiliul de Securitate al ONU era ocupat de guvernul naţionalist al Taiwanului şi a boicotat şedinţele acestui organ internaţional. URSS-ul avea să regrete amarnic această poziţie atunci când a izbucnit războiul din Coreea. ONU a votat o rezoluţie prin care Coreea de Nord era condamnată pentru agresiunea împotriva Coreii de Sud şi acorda sprijin militar acesteia din urmă. Dacă URSS ar fi fost prezentă la şedinţe, ea ar fi putut bloca orice rezoluţie folosindu-şi dreptul de veto. După acest eşec, Uniunea Sovietică nu a mai fost niciodată absentă de la întâlnirile Consiliului de Securitate al ONU.


[modifică] Note

  1. ^ Robert C. Tucker, Stalin in Power (New York: W. W. Norton & Co., 1990) pag. 96.
  2. ^ Ibid. pag. 96.
  3. ^ Ibid. pag. 228.

[modifică] Legături externe

<< articolul precedent continuă... >>


Europa Răsăriteană în timpul Comunismului
Albania | Bulgaria | Cehoslovacia | Republica Democrată Germană | Ungaria | Polonia | România | Iugoslavia
Uniunea Sovietică: 1917-19271927-19531953-19851985-1991
În alte limbi