Ortografie fonetică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Se spune despre o limbă vorbită că are o ortografie fonetică (sau fonemică) atunci cînd relaţia dintre forma scrisă şi forma pronunţată este regulată, în sensul că dacă se cunoaşte un set de reguli orice cuvînt scris poate fi pronunţat corect şi orice cuvînt vorbit poate fi scris corect. Româna este într-o bună măsură o astfel de limbă.
Într-un sens strict, ortografia fonetică cere ca fiecărui sunet din vorbire să îi corespundă un simbol scris unic, aşa cum se procedează de exemplu în transcrierile fonetice exacte. În general însă o asemenea precizie nu este necesară şi atunci se aplică o ortografie fonemică, în care se permite alofonelor unui fonem să fie notate cu acelaşi simbol.
[modifică] Limbă „fonetică”
În limbajul curent, o limbă în care „se scrie aşa cum se vorbeşte” este adesea numită „limbă fonetică”. Această expresie este incorectă: o limbă fonetică ar însemna „o limbă care se vorbeşte”, sens diferit de acela cu care este folosită expresia. Lingvistic vorbind, o ortografie fonemică exactă asociază fiecărui fonem un simbol scris unic. Aşa-zisele limbi fonetice trebuie numite limbi scrise fonemic sau limbi cu ortografie fonemică.
[modifică] Limba română
Limba română are o ortografie preponderent fonemică, dar prezintă şi numeroase excepţii. Printre acestea se pot menţiona următoarele:
- litera c are valori fonetice diferite în grupurile ce şi ci faţă de celelalte situaţii. Aceeaşi observaţie este valabilă pentru litera g;
- grupul de litere ch din che şi chi reprezintă o consoană oclusivă palatală surdă, care în limba română este echivalentă fonologic cu versiunea sa velară, notată în scris prin litera c (cu excepţia grupurilor ce şi ci). Aceeaşi observaţie este valabilă pentru litera g.
- nu există simboluri separate pentru semivocale; literele i, u, e şi o putînd reprezenta fie vocale, fie semivocale, în funcţie de context, de exemplu litera i din cuvintele ştiam şi fiară are valori fonetice distincte;
- nu se indică poziţia accentului, de exemplu verbul intră poate fi la timpul prezent sau la perfectul simplu în funcţie de plasarea accentului;
- nu se deosebeşte în scris vocala /i/ de palatalizare, de exemplu litera i din cuvintele (tu) umbli şi (două) boli se pronunţă diferit;
- nu se notează în scris pronunţia sonoră sau surdă a literei x, de exemplu în cuvintele extrem şi exemplu ea se citeştie /ks/, respectiv /gz/;
- grupul de consoane /ks/ se scrie fie ca x, fie ca cs, de exemplu în axă şi ticsit;
- cuvintele noi de origine străină sînt adesea lăsate în forma originală, de exemplu watt, yoga, computer sau parţial în techneţiu (pronunţat /tehˈne.ʦju/);
- literele î şi â corespund aceluiaşi fonem, vocala închisă centrală nerotunjită /ɨ/);
- literele k, w, y şi q nu notează sunete distincte, ci se suprapun fonetic cu litere deja existente.
Se consideră că scrierea folosită în limbile sîrbă şi hindi se apropie cel mai mult de o scriere fonemică.