Negustorul şi cămătarul Japoniei medievale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Negustorul şi cămătarul Japoniei medievale Ca şi toate celelalte stări sociale, negustorii erau de asemenea sub-clasificaţi, dar marea diferenţă era aceea că îşi făceau proprile lor reguli (în comparaţie cu alte stări, a căror reguli erau stabilite de către guvernul militar). Dogma negustorilor cerea ca fiecare să muncească sârguincios şi să evite următoarele lucruri: să sponsorizeze turniruri de luptă, călătoriile la Kyoto, sporturile, discriminările, poezia, gheishele şi actorii de teatru Kabuki, lecţiile de iaijutsu - arta scoaterii sabiei din teacă şi duelurile.

Asociaţiile de negustori se puneau sub protecţia marilor clienţi. Marile temple, mănăstirile şi nobilii posedau porturi întregi, din care nave mici, cu o capacitate maximă de 100 de persoane la bord, atingeau coastele Coreei şi ale Chinei, în timp ce navele mai mari, cu o capacitate maximă de 300 de persoane la bord, făceau comerţ de-a lungul coastelor japoneze.

Comerţul intern era activ, mai ales până în anul 1637, când s-a interzis ieşirea din ţară a japonezilor. Exportul japonez consta în principal din aur, argint, perle, lemn de pin şi cedru, obiecte de artă şi artizanat. Foarte căutate erau armurile şi armele japoneze. Japonia evului mediu importa cai şi oi, animale rare în Ţara Soarelui Răsare, piei de tigru şi de panteră, ceai, parfumuri, leacuri, ţesături de mătase, lemn de santal, porţelanuri, jaduri, picturi, cărţi şi monede de aramă. Primele monede bătute în Japonia datează din anul 1587.

Negustorii nu foloseau ca unitate de schimb orezul, ci moneda. Cele patru metale uziate erau aurul (oban, koban, ichibu kin), argintul (chogin, mame-ita, monme), cuprul (zeni) şi fierul. Monedele aveau găuri în forma unui pătrat în interior, confecţionate după sistemul chinez, şi erau purtate pe sfori de cânepă. Se poate observa o dezvoltare fascinantă a negustorilor niponi care, aproximativ în aceeaşi perioadă cu negustorii din nordul Italiei (şi poate ceva mai devreme, între anii 1400-1500), au înlocuit orezul ca principlala marfă de schimb în Sakai, sat de negustori bazat pe comerţul extern şi nu pe relaţii feudale.

Şi la sate se va dezvolta starea comercianţilor. Aici se practica comerţul cu ulei, sake şi alte mărfuri, împreună cu afacerile în mici prăvălii. Unii nu fac nici un fel de comerţ, însă dau bani cu împrumut şi se îmbogăţesc din dobândă.

Pe măsura dezvoltării economiei de schimb, au început să fie ceruţi ca impozite şi bani, pe care ţăranii îi obţineau din orezul pe care îl vindeau. Când producţia agricolă era slabă, ţăranul se împrumuta de la cămătarul satului şi astfel a apărut prilejul pentru acesta din urmă de a pune gaj pe pământurile folosite de ţărani. Nereuşind să plătească împrumuturile la timp, ţăranul era obligat să predea drepturile asupra pământului cămătarului, care, teoretic, aparţineau stăpânului. Deci, între daimyo şi ţăran se infiltrează treptat cămătarul care, spre sfârşitul perioadei Tokugawa (sec. al XIX-lea), era o figură obişnuită a satului japonez.

Astfel, din punctul de vedere al statutului social în era Edo (1603-1868) negustorii erau clasaţi chiar sub nivelul ţăranilor, cu negustorii pe treapta cea mai de jos, doar pentru simplul fapt că îşi câştigau existenţa pe seama eforturilor celorlalţi. Negustorii erau vorbiţi de rău de către guvernul civil nipon şi au ajuns să fie de temut datorită creşterii capitalului lor, care a fost corelat cu creşeterea influenţei lor în societate. Capitualul generat de negustori a dat naştere şi unei culturi noi, într-un mod similar cum s-a întâmplat în italia renascentistă.

[modifică] Bibliografie

  • Mihnea Voicu Şimăndan [1], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.