Discuţie Utilizator:Hogasv
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Eugène Poujade – personalitatea şi activitatea
Valul de revoluţii europene de la 1848-1849 a cuprins şi spaţiul românesc. Revoluţiile din Principatele Române au fost însă înăbuşite rapid prin intervenţia forţelor „curţilor conservatoare”, iar convenţia de la Balta-Liman de la 1 mai 1849 restabilea condominiumul ruso-otoman în Principate . Acest document stabilea statutul Moldovei şi Munteniei după revoluţie, căzându-se de acord ca domnitorii să fie numiţi de către cele două puteri, suzerană şi protectoare, pe o durată de şapte ani. Domnii Convenţiei de la Balta-Liman au fost Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia. În aceste împrejurări, Franţa îşi schimbă reprezentanţii în Ţările Române, pe Guéroult de la Iaşi şi De Niou de la Bucureşti . Franţa începuse să acorde o atenţie mai mare Principatelor, fapt uşor sesizabil după încheierea tratatului de la Adrianopol, când este instituită funcţia de consul general în Principate pentru reprezentantul francez de la Bucureşti . În aceeaşi perioadă bugetele consulatelor franceze sunt mărite , iar funcţiile diplomatice în Principate încetează a mai fi atribuite unor funcţionari limitaţi, în 1839 consul general al Franţei fiind numit Adolphe Billecocq, „un personaj ambiţios” şi având o carieră diplomatică pertinentă (fost agent în Suedia şi secretar de ambasadă la Constantinopol) . În aceeaşi direcţie se înscrie şi numirea lui Eugène Poujade în 1849 în funcţia de consul general al Franţei în Principatele Române. Eugène Poujade intră în Principate, trecând din Viena spre Moldova prin Cracovia şi Galiţia, deoarece revoluţia ungară, nereprimată la acea dată, întrerupea căile directe de comunicaţie spre Bucureşti . Ajuns la Iaşi, diplomatul francez se îndreaptă înspre Bucureşti, unde îşi ia în primire postul la 20 iulie 1849 . De aici, pentru a cunoaşte realităţile unei regiuni despre care Occidentul crease o imagine paralelă, confuză, respectând destul de puţin adevărul, el pleacă într-o excursie de informare în cele două Principate. Datele culese în urma acesteia îi vor putea permite să îşi formeze o imagine de ansamblu asupra Moldovei şi Munteniei şi asupra responsabilităţilor pe care le are ca reprezentant oficial al Franţei. Astfel, în data de 23 iulie 1849 el îi trimite un raport lui Tocqueville prin care prezintă aprecierile lui si ale locuitorilor asupra „domnilor de la Balta-Liman” . Se face o diferenţă între Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei, moldovenii explicând numirea lui Grigore Ghica ca domnitor în Moldova prin faptul că, pentru a-l avea în sfera de influenţă a sa pe Barbu Ştirbei, Rusia a stăruit asupra numirii acestuia pe tronul Munteniei, cedând în cazul celui dintâi. Ghica se bucură astfel de o mai mare popularitate în rândul locuitorilor decât Ştirbei, iar aceasta nu datorită capacităţilor ori inteligenţei în afaceri, care, precizează Poujade, nu îi lipsesc lui Ştirbei, care e cunoscut drept unul dintre cei mai luminaţi din Muntenia , dar i se reproşează acestuia lipsa totală de independenţă. Şi Keith Hitchins este de părere că Barbu Ştirbei a fost desemnat domnitor în Tara Românească datorită disponibilităţilor pe care le-a arătat în a servi interesele ruseşti . În ciuda faptului că Ştirbei era cunoscut drept un administrator eficient, el manifesta un conservatorism convins faţă de aspectele politice şi sociale ale reformelor. Mai mult, el a conservat pentru un timp intactă administraţia caimacamului Cantacuzino. Aceste lucruri au provocat aversiunea şi opoziţia constantă a paşoptiştilor din exil . Dar Ştirbei nu îi avea numai pe aceştia printre duşmani. Viaţa politică frământată a jumătăţii de secol XIX a favorizat constituirea „partidelor” care promovau câte un lider pentru ocuparea tronului. Printre aceste „partide” se afla şi „partida Ghica” , condusă de Constantin Grigore Ghica, cel mai mare fiu al primului domn pământean după domniile fanariote în Muntenia, Grigore IV Ghica. El se baza în principal pe Eugène Poujade, care îi devine ginere prin căsătoria cu Maria Ghica după venirea lui la Bucureşti. Intrând în familia Ghica, Poujade devenea un sprijin natural, firesc al socrului său şi a depus eforturi consistente pentru a-l aduce pe tron . Astfel se explică aversiunea diplomatului francez faţă de Barbu Ştirbei, promovându-l pe Constantin Ghica drept singurul capabil să conducă Muntenia . Deşi Barbu Ştirbei a încercat o politică de împăcare cu partida Ghica, prin restaurarea în funcţia de spătar pe Constantin Ghica , conflictul dintre cele două tabere a continuat. Multe dintre intrigile boierilor munteni nu erau străine de consulul general francez . Ion Ghica era şi el la curent cu opoziţia lui Poujade condusă de propria familie contra lui Barbu Ştirbei, străduindu-se la rându-i chiar să îi ofere un aspect naţional. Ion Ghica chiar vedea în diplomatul francez principalul artizan al dezertării unor mari boieri români din tabăra rusofilă . Francezul se numără şi printre partizanii unirii Moldovei şi Munteniei. La câteva luni de la venirea sa în Principate, la 27 octombrie 1849, Poujade trăgea un semnal de alarmă relativ la pericolul rusesc, susţinând faţă de ministerul său de resort că există o singură soluţie pentru anihilarea influenţei exclusive a Rusiei şi pentru a-i opune acesteia o barieră impenetrabilă: renunţarea de către Principate la drepturile lor de suveranitate, incontestabile de altfel, dar care nu le oferă securitate şi determinarea Marilor Puteri să contribuie la formarea unui stat independent sub un principe european şi a cărui neutralitate să fie solemn garantată . Această idee apare în mod recurent la Poujade – , în 1853 , în 1857 în Revue Contemporaine şi în 1859, atunci când la Paris a apărut cartea sa. Tot el a reclamat necesitatea realizării imediate a unor reforme politice, economice şi sociale în Principatele Române. Într-un memoriu adresat lui Barbu Ştirbei din februarie 1850 el punea accent pe oportunitatea rezolvării imediate a problemelor sociale prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre cultivatori şi proprietari şi diminuarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi . Eugène Poujade şi-a manifestat adesea îngrijorarea faţă de ocupaţiile străine din Principate. El aprecia că armatele de ocupaţie ruso-turce după Balta-Liman erau o forţă care „striveşte ţara, în loc a o proteja” . Consulul general francez era neliniştit şi din cauza lipsei de consideraţie a oficialilor turci şi ruşi faţă de domnitorii români. Atunci când l-a întrebat pe generalul rus Dannemberg care era statutul domnitorului Ţării Româneşti, el află cu stupoare că acesta este considerat un subprefect. El semnala acest lucru guvernului său într-un raport: „Este ceva ciudat în situaţia Principatelor. Unde este adevărata guvernare? Este ea în mâinile domnului, ale comisarului otoman sau ale comisarului rus? Fiecare îşi exercită puterea rând pe rând sau împreună” . Ocuparea Principatelor de către ruşi în contextul declanşării războiului Crimeii a coincis cu o înrăutăţire a raporturilor dintre reprezentanţii consulari ai Marilor Puteri şi domnitori, în special la Bucureşti . Sprijinul pe care îl acorda partidei Ghiculeştilor îl punea în dezacord pe Poujade cu titularul tronului Munteniei cu atât mai mult cu cât Barbu Ştirbei ducea o politică polivalentă, indecisă. Atunci când domnitorul muntean era nevoit să părăsească Ţara Românească, în 1853, consulul general francez nu a încercat să facă nici un gest în sensul sprijinirii lui Ştirbei . Mai mult, Poujade a apelat frecvent la mijloace nepotrivite funcţiei sale. Pentru a scăpa de acest fervent oponent, Barbu Ştirbei s-a văzut nevoit să apeleze la autorităţile pariziene, semnalând-le politica de familie pe care o ducea reprezentantul francez de la Bucureşti. Îl trimite pe fiul său, George, la Paris cu misiunea de a obţine revocarea din funcţie a lui Poujade . George Ştirbei înmânează secretarului de stat francez Plagino la 17 noiembrie 1854 un memoriu, în fapt un veritabil şi irefutabil rechizitoriu la adresa consulului general francez . Acesta era acuzat că, aflat între influenţa soţiei şi bunicei sale, Maria Ghica (Hangerli), le acceptă ideile şi, considerându-se arbitrul destinelor franceze în Principate, el urmăreşte realizarea planului personal: întărirea puterii prinţului Ghica în Moldova şi pregătirea ridicării unui Ghica în Valahia, loc ce părea „rezervat” beizadelei Constantin Ghica. După aceste etape, el urma să antreneze politica occidentală în a crede că familia Ghica este singura în drept a ocupa tronul moldo-vlah. George Ştirbei menţiona că pentru atingerea acestui obiectiv socrul lui Poujade s-a străduit să rămână „independent”, el trebuind să nu apară favorabil nici unei părţi implicate în conflictul nou declanşat. De asemenea, era precizat în memoriu că după plecarea lui Ştirbei, Poujade a mers la Constantinopol pentru a pregăti terenul. Acuzaţiile erau grave, deoarece se insinua că s-a ajuns la un compromis cu lordul Redcliffe pentru susţinerea unui candidat comun în persoana lui Ion Ghica , fapt ce făcea posibilă înlocuirea influenţei ruse din Principate cu una britanică. Salonul Mariei Poujade de la Paris contribuia şi el la formarea unei opinii favorabile obiectivelor familiei sale. Însă poate cea mai concretă probă a purtării lui Poujade a fost reprezentată de notele de mână ale acestuia către un publicist pe care George Ştirbei le pune la dispoziţia lui Plagino, fapt care releva lipsa de disciplină a reprezentatului francez de la Bucureşti . În finalul memoriului său, fiul lui Barbu Ştirbei reclama „un act de justiţie şi imparţialitate”, solicitând înlocuirea lui Poujade dacă nu cu o persoană favorabilă domnitorului muntean, măcar neutră faţă de frământările interne . În urma acestui demers, Barbu Ştirbei obţine rechemarea lui Eugène Poujade la 27 decembrie 1854 . Locul său este luat de Béclard, care a întreţinut raporturi bune cu Barbu Ştirbei. La rândul său, domnitorul muntean a căutat să cultive relaţia cu Franţa, iar fiului său, George, însuşi Louis Napoleon Bonaparte i-a aprobat cererea de efectuare a unui stagiu în armata franceză . Chiar şi aflat la Paris, Poujade nu a contenit să îşi sprijine familia din România. Astfel, el îl anunţa pe caimacamul Alexandru D. Ghica în 1857 printr-o scrisoare că ar putea influenţa presa germană şi engleză în favoarea partidei Ghica şi ar reuşi să creeze relaţii printre diplomaţii străini în capitala franceză în favoarea rudelor sale, doar că i-ar trebui şi mijloace financiare pe măsură.