Postmodernism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Postmodernismul este o mişcare artistică, o filosofie sau o condiţie existenţială, apărută după Modernism sau ca o reacţie la acesta. Dacă modernismul se recomandă drept apoteoză a căutării unei estetici de către Iluminism, ca etică dar şi ca epistemologie a autorităţii raţionale, postmodernismul priveşte modul în care autoritatea unor entităţi ideale, uneori numite metanaraţiuni, este slăbită ulterior prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o "neîncredere în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). Lyotard crede că postmodernismul atacă noţiunea unor universalii monolitice şi încurajează perspectivele fracturate, fluide şi multiple.
Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate lucrurile care au venit după Modernitate. Aceasta indică determinaţiile sociologice, tehnologice, istorice, sau de altă natură care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte, reprezintă un set de reacţii, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii. Un termen conex este adjectivul postmodern, un adjectiv folosit pentru a descrie condiţia omului contemporan sau apartenenţa la postmodernitate. De exemplu, cineva se poate referi la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă. Câteva ocurenţe ale postmodernismului
În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, [1] criticul american Ihab Hassan listează câteva ocurenţe şi contexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de popular:
- John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, cu sensul de Post-Impresionism.
- Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacţie împotriva dificultăţii şi experimentalismului poeziei moderniste.
- Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârşit al ordinii Vestului burghez, cu rădăcini în secolul al XVII lea.
- Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mişcare a realismului socialist în pictură.
- Charles Olson, în anii 1950-1960.
- Irving Howe and Harry Levin, în 1959 şi 1960, pentru a semnifica declinul culturii moderniste înalte.
Alţi specialişti indică studiul lui Charles Jencks, datând din 1977, „The Language of Postmodern Architecture” ca figurînd printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În Statele Unite ale Americii dezbaterea în jurul termenului postmodernism începe în anii 70 ai secolului XX, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan îşi publică eseul, „The Dismemberment of Orphaeus”, în 1974, iar studiul esenţial al lui Fredric Jameson , un autor destul de puţin prizat la noi, din pricina orientării sale pro-marxiste, ce va da titlul cărţii sale esenţiale „Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism”, va apărea zece ani mai tîrziu, în 1984.
Nucleul acestui studiu fusese publicat într-o altă formă, sub titlul Postmodernism and the Consumer Society, în acelaşi an, în New Left Review, după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa unui alt volum de articole. Alte două cărţi foarte populare în România, măcar prin faptul că, bucurîndu-se de o traducere românească, au devenit acessibile unui public mai larg, sunt studiul Lindei Hutcheon „The Politics of Postmodernism” şi „Postmodernist Culture” a lui Steven Connor , care aveau să apară amîndouă, prin hazard obiectiv, în 1989. Însă eseul care a dat tonul întregii dezbateri ar trebui să fie considerat La condition postmoderne, cartea francezului Jean Francois Lyotard , publicată în 1979, şi care avea să mai apoi să marcheze o ruptură totală de filosofia de pînă la apariţia ei.
[modifică] Scurta incursiune asupra postmodernismului
Deoarece post-modernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a post-modernismului e că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce e exterior unui individ. Post-modernismul, chiar dacă e diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este depotrivă larg diseminată în forma sa dar nu este limitată în interpretare. Post-modernismul care şi-a dezvoltat rapid un un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât suţineau raţionaliştii, şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.
Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat in mod indirect asupra Modernismului însuşi. Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găseşte în operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard.
În cartea sa Simulations and Simulacra, a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convenţional dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârşit de producere de simulacre. Mass media şi celelalte forme ale producţiei culturale de masă generează constant procese de re-apropriere şi re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod fundamental deplasând experienţa noastră de la “realitate” la o “hyperealitate”. Potrivit acestei tendinţe, e semnificativ că începuturile arhitecturii p. m. nu e considerată construirea unei clădiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.
Postmodernismul este reticent în faţa pretenţiilor unora că sunt deţinătorii secretelor adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepţia individuală sau construcţia de grup. Idealurile utopice ale adevărurilor universal aplicabile sau estetice lasă loc unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care în loc să se refere la adevăruri universale sau la alte idei sau artifacte culturale, ele însele fiind subiecte ale interpretării sau reinterpretării. Adevărul poate fi înţeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodată neputând să atingă un punct al cunoaşterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere asupra construcţiei şi a consensului este adesea folosită pentru a ataca ştiinţa vezi afacerea Sokal.
Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-modernă.
[modifică] Domenii de manifestare
Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi câmpul filosofiei, teologiei, dar şi în arte, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru, sociologie, modă, tehnologie, literatură, şi comunicaţii sunt puternic influenţate de ideile şi tendinţele postmoderne. Crucial pentru negarea acestor speranţe a fost folosirea unchiurilor non-ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iar schimbarea în domeniul artistic ar putea fi exemplificată prin tendinţa introducerii minimalismului în artă şi muzică. Postmodernismul în filosofie se autodenumeşte drept "critical theory" şi domină şi controlează procesul de construire al identităţii în mass media.
De remarcat că termenul "post-modern" tinde să fie folosit de critici iar "postmodern" de către suporteri. Cauza ar putea fi faptul că adjectivul postmodern este considerat un simbol şi înţelesul său( aşa cum ar fi acesta obţinut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat. Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o mişcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism şi postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.
Unii teoreticieni resping de la bun început faptul că o asemenea distincţie ar exista afirmând că postmodernismul, pentru toate afirmaţiile sale de fragmentare şi de pluralitate, ar fi doar o parte componentă a cadrului mai larg, supra integrator al modernităţii. Filosoful german Jürgen Habermas e un puternic apărător al acestei teze. Ceea ce ridică o nouă problemă, este secolul XX o perioadă compactă, sau trebuie divizat în alte două epoci distincte?
Teoria a căpătat putere şi a ocupat spaţiul academic francez.. În 1979 Jean-François Lyotard a scris o operă scurtă dar foarte influentă, „Condiţia postmodernă” un raport asupra cunoaşterii detotalizante. (versiunea în limba română de Ciprian Mihali, Editura Babel, 1993).
Jean Baudrillard, Michel Foucault, şi apoi Roland Barthes (în operele sale mai târzii, post-structuraliste) sunt de asemenea nume de referinţă în teoria postmodernă. Postmodernismul are drept aliaţi apropiaţi mai multe discipline academice contemporane, mai ales pe cele din câmpul sociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau a teoriei post coloniale. Alţii identifică mişcările anti-establishment şi de underground din anii şaizeci ai secolului XX ca primele manifestări ale naşterii postmodernismului.
Căutându-i rădăcinile, unii i le identifică în spagerea idealismului de tip hegelian şi în impactul celor două războie mondiale( poate şi a conceptului de Război mondial). Heidegger şi Derrida erau gânditorii cei mai influenţi în analizarea fundamentelor cunoaşterii care alături de opera lui Ludwig Wittgenstein şi de filosofia sa a acţiunii, de linia fideistă din filosofia teologică a unor Sören Kierkegaard sau Karl Barth, şi chiar alături de nihilismul filosofiei lui Nietzsche.
Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii despre corp este considerată o altă bornă importantă. Deşi se întâmplă arareori să poţi stabili cu exactitate care sunt originile unei asemenea schimbări sociale majore, e destul de probabil să presupunem că postmodernismul reprezintă acumularea deziluziilor în faţa proiectului Iluminist şi al progresului ştiinţific, element centrl al gândirii moderne.
Mişcarea are diferite ramificaţii politice, trăsăturile anti-ideologice sunt asociate cu şi conduc la mişcările feministe, mişcarea de egalitate socială, mişcarea pentru drepturile homosexualilor, alte forme ale anarhismului de la sfârşitul secolului XX, între care şi mişcările pacifiste şi diferiţi hibrizi ai acestora în interiorul mişcării curente de anti-globalizare. Deloc surprinzător nici una din aceste instituţii nu îmbracă singură toate aspectele mişcării postmoderne, dar reflectă sau împrumută câteva din ideile sale centrale.
[modifică] Câteva ocurenţe ale termenului
În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, [2] Ihab Hassan listează câteva ocurenţe şi contexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de popular:
- John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, cu sensul de Post-Impressionism.
- Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacţie împotriva dificultăţii şi experimentalismului poeziei moderniste.
- Arnold J. Toynbee, in 1939, cu sensul de sfârşit al ordinii Vestului burghez, cu rădăcini în secolul al XVII lea.
- Bernard Smith, in 1945, cu sensul de mişcare a realismului socialist în pictură.
- Charles Olson, în anii 1950-1960.
- Irving Howe and Harry Levin, in 1959 and 1960, pentru a semnifica declinul culturii moderniste înalte.
Alţi autori indică studiul lui Charles Jencks, datând din 1977 "The Language of Postmodern Architecture" printre primele opere care au dat sensul termenului de azi.
În Statele Unite ale Americii dezbaterea în jurul termenului postmodernism începe în anii 70 ai secolului XX, dacă luăm în considerare faptul că Ihab Hassan îşi publică eseurile strînse în volumul de eseuri critice The Dismemberment of Orphaeus în anii 70, iar studiul esenţial al lui Fredric Jameson, un autor destul de puţin prizat la noi, din pricina orientării sale pro-marxiste, publica studiul ce va da titlul cărţii sale esenţiale Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, în 1984. Nucleul acestui studiu fusese publicat într-o altă formă, sub titlul Postmodernism and the consumer society, în acelaşi an, în New Left Review, după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa unui alt volum de articole. Alte două cărţi foarte populare în România, măcar prin faptul că, bucurîndu-se de o traducere românească au devenit acessibile unui public mai larg, The Politics of Postmodernism a Lindei Hutcheon şi Postmodernist Culture a lui Steven Connor, aveau să apară, prin hazard obiectiv, în 1989. Însă eseul care a dat tonul întregii dezbateri ar trebui să fie considerat La condition postmoderné, cartea francezului Jean Francois Lyotard, publicată în 1979, şi care avea să marcheze ruptura de filosofia de pînă la el.
[modifică] Manifestări ale postmodernismului
[modifică] Postmodernismul în limbă
Filosofii postmoderni sunt adesea catalogaţi drept fiind o lectură dificilă, iar teoria critică a fost adesea ridiculizată pentru sintaxa ei înţepenită şi încercările de a combina tonul polemic cu un vast arsenal de termeni nou inventaţi. Totuşi, acuzaţii similare fuseseră formulate şi la adresa operelor din epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurile voluminoase ale epocii Victoriene, cum ar fi Naşterea tragediei a lui Friedrich Nietszche. Mai important decât rolul postmodernismului in limbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor şi formelor, structurile care exprimă puterea sunt parte ale felului în care cuvintele sunt folosite, de la utilizarea cuvântului “Om” cu literă capitalizată pentru a te referi la întreaga umanitate, până la pronumele personal standard “el” ce devine pronume pentru o persoană de gen incert, sau ca o înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evident al schimbărilor dintre dicţiune şi discurs pe care postmodernismul le patronează.
Un concept important al modului în care postmodernismul priveşte limba este idea de "joc". In contextul postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, şi astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de “marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului iar nu autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce priveşte intenţia autorului.
Esenţial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences un capitol al volumului Scriitura şi diferenţa, publicat iniţial separat într-un articol în 1966.
Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, şi o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.
[modifică] Postmodernismul în artă
Unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.
Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea mai puternică cu un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul şi alte mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc mass media ca o temă fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.
Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale “gata făcute”, aducînd ceea ce altă dată era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte. Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere precedente. Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje, Robert Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar care a devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.
[modifică] Postmodernismul în arhitectură
Cum se întâmplă şi în cazul altor mişcări culturale, cele mai vizibile idei şi trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spaţiile funcţionale şi formalizate ale mişcării moderniste sunt înlocuite de diverse estetici; stilurile se ciocnesc, formele sunt adoptate pentru ele însele, şi apar noi modalităţi de vizualizare a stilurilor familiare şi a spaţiului arhisuficient.
Exemplele clasice de arhitectură modernă sunt clădirea Empire State sau clădirea Chrysler în materie de spaţii comerciale, şi arhitectura lui Frank Lloyd Wright sau mişcarea Bauhaus în materie de spaţii private sau comunale. Un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei ATT din New York, care, ca şi arhitectura modernistă e un zgârie nor zidit pe o structură metalică şi având foarte multe ferestre, dar care spre deosebire de aceasta împrumută şi elemente din stilul clasic grecesc. Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul lui Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui drum reflectă numeroase perioade ale artei sau referinţe culturale într-un colaj foarte jucăuş.
Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referinţa şi ornamentul s-au întors pe faţade, înlocuind stilurile fără ornamente şi agresive ale modernismului, de exemplu într-o clădire din Boston Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu utilizarea unghiurilor non ortogonale şi a suprafeţelor ciudate cele mai faimoase fiind Stuttgart State Gallery şi Guggenheim Museum Bilbao.
Arhitecţii modernişti consideră clădirile postmoderne drept vulgare şi încărcate de kitsch. Arhitecţii postmoderni privesc spaţiile moderniste proiectate de aceştia ca fiind lipsite de suflet şi suave. Diferenţele estetice de bază privesc nivelul tectonicităţii arhitecturii, cu dorinţa Modernismului de a reduce cantitatea de material şi costurile unei structuri şi de a-I standardiza construcţia. Postmodernismul nu are asemenea imperative şi caută exuberanţa tehnicilor de construcţie, unghiurilor, referinţelor. Lista arhitecţilor postmoderni îi include pe Philip Johnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, James Stirling şi Frank Gehry.
Profetul postmodernităţii a fost, de altfel, arhitectul şi criticul american Charles Jencks, în al cărui studiu au fost definite trăsăturile esenţiale ale curentului. Arhitecţii postmoderni au căutat un punct de conjuncţie între tehnologia secolului XX şi stilurile tradiţionale din trecut, în special clasicismul. Ca reacţie la austeritatea mişcării moderniste, arhitecţii s-au întors la surse regionale şi tradiţionale, introducînd ornamente, culori, şi sculpturi. Adesea într-o manieră hibridă şi jucăuşă. Exemplul arhetipal de arhitectură postmodernă este Portland Public Services Building in Portland, Oregon (1980-2) avînd ca autor pe Michael Graves, o clădire uriaşă ale cărei suprafeţe sînt însufleţite de contrastul culorilor şi de motivele ornamentale.
[modifică] Postmodernismul în literatură
În anumite privinţe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea modernistă, pe măsură ce îşi dezvoltă sau rafinează stilul şi devine conştientă de sine şi ironică. Împreună literatura modernă şi postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, în care naraţiunile spun o poveste dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunţă la realitatea exterioară, pentru a examina stări interioare de conştiinţă (exemplu modernist fiind "fluxul conştiinţei” în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, şi literatura modernă şi cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare şi construcţia (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).
Spre deosebire de literatura postmodernă, cea modernistă a considerat fragmentarea şi extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existenţiale, ale unui conflict freudian interior.
În literatura postmodernă această criză este evitată. Personajele torturate şi izolate, anti eroii lui Knut Hamsun sau Samuel Beckett, sau lumea de coşmar al lui T.S. Eliot din Ţara pierdută, fac loc în scrierile postmoderne unor naraţiuni deconstruite şi auto reflexive din romanele unor John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Între timp autori cum ar fi David Foster Wallace, Don DeLillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon în Gravity's Rainbow, satirizează societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.
[modifică] Postmodernismul în literatura română
Pentru cultura română procesul de sincronizarea a început mai târziu, prin anii '60, subteran şi, evident, împotriva tendinţei oficiale impusă de partidul comunist care încuraja o literatură „modernistă”, în fond o întoarcere la un tip de sensibilitate poetică aparţinând perioadei interbelice. Primele reacţii împotriva poeticii moderniste „oficiale” au venit de la „grupul oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag). Lor li se vor adăuga, dar nu în mod necesar programatic, mai „bătrâna” „Şcoală de la Târgovişte” a prozatorilor Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, care abia în acei ani poate să se manifeste, „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu şi Cenaclul „Junimea” al lui Ovid S. Crohmălniceanu. Este momentul în care se impune în literatură Generaţia '80, cu siguranţă cea mai orgolioasă dintre cele ce s-au manifestat în ultima jumătate de secol.
După o modernitate manifestată şi dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puţine opere literare de valoare. În anii 60 ai secolului XX, tradiţia modernistă a fost reînnodată prin apariţia unui curent denumit de Mircea Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism. Excepţie făceau prozatorii din grupul Şcolii de la Târgovişte(Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) dar şi cei din grupul oniric( Dumitru Ţepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima izbucnire s-a produs în anii 80, când un grup de poeţi, grupaţi în jurul profesorului Nicolae Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupaţi în jurul lui Ovid. S. Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul Junimea. Grupurile acestea au debutat în câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate şi lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastişa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin …lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă mobilitate şi amestec voit al genurilor.
-
- „Grupul oniric” s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu şi Dumitru Ţepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea ş.a. Vag apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de estetica suprarealistă, a fost rapid interzis de cenzura comunistă. Dumitru Ţepeneag s-a refugiat la Paris unde trăieşte şi azi, iar ceilalţi au fost marginalizaţi.
- „Şcoala de la Târgovişte” se referă la un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că erau toţi originati din acel oraş – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt subiectivitatea, hazardul şi jocul.
- „Cenaclul de luni”, al studenţilor din Centrul Universitar Bucureşti, condus de Nicolae Manolescu, a reprezentat nucleul bucureştean al poeziei noii generaţii, numită şi Generaţia ’80 sau Generaţia cu „înlocuitori“. A fost înfiinţat în anul 1977 şi desfiinţat în 1984 de secretariatul P.C.R, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan (1982) şi Cinci de Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina (1983).
- Cenaclul „Junimea”, al studenţilor de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, din anii ’70 – 80’, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant ’83 (1983) care conţine proză scurtă de şaisprezece tineri debutanţi (Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu ş.a.).
[modifică] Trăsăturile postmodernismului din România
Postmodernismul, afirma Ovid S. Crohmălniceanu, e monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane, tot mai mulţi inşi declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfăţişări descripţii absolut diferite. Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor şi mai cu seamă de a le reduce la doar câteva principii. Căci zonele în care liniile ce desenează hărţi atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase. Iată totuşi câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizaţi comentatori români ai fenomenului.
În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o nouă relaţie cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă — consideră Nicolae Manolescu — îşi împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebide că se arată mult mai îngăduitoare în preferinţele şi în idiosincraziile ei. Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, aşa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon îl consideră în schimb doar un mit cultural şi nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidenţiază legăturile dintre postmodernism şi experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinaţie, ironie, retorică, eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar, dar şi ingenioase construcţii din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor s-ar putea amplifica
[modifică] Scriitori postmodernişti români
[modifică] Prozatori
Printre cei mai cunoscuţi prozatori optzecişti se numără şi
- Ioan Mihai Cochinescu
- Gheorghe Crăciun
- Răzvan Petrescu
- Ştefan Agopian
- Dumitru Radu Popa
- Sorin Preda
- Mircea Cărtărescu
- Cristian Teodorescu
- Ioan Lăcustă
- Nicolae Iliescu
- George Cuşnarencu
- Mircea Daneliuc
- Ioan Groşan
- Bedros Horasangian
- Mircea Nedelciu (1950-1999)
- Stelian Tănase
- Adriana Bittel
- Vasile Andru
- Florin Şlapac
- Alexandru Vlad
- Daniel Vighi
- Nicolae Stan
[modifică] Poeţi
iar dintre poeţi îi amintim aici pe
- Elena Ştefoi
- Marta Petreu
- Liviu Ioan Stoiciu
- Ion Stratan
- Nichita Danilov
- Romulus Bucur
- Florin Iaru
- Matei Vişniec
- Alexandru Muşina
- Magdalena Ghica
- Mariana Marin
- Mariana Codruţ
- Ion Mureşan
- Daniel Tolcea
- Daniel Pişcu
- Liviu Antonesei
- Mircea Cărtărescu
- Emilian Galaicu-Păun
- Nicolae Leahu
- Vasile Gârneţ
- Eugen Cioclea
- Andrei Ţurcanu
etc.
[modifică] Deconstrucţia
Deconstrucţia este o unealtă a postmodernismului, inventată de filosoful francez Jacques Derrida. Opera sa consta din jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie absolut unică pentru a exprima absenţa oricarui sens si modurile in care construim sensurile. Sensul mai larg in care mulţi oameni folosesc termenul este cel al analizei binare a unei idei.
[modifică] Postmodernismul în filosofie
Foarte multe personalităţi ale filosofiei şi gândirii secolului XX sunt privite drept postmoderne prin respingerea punctului de vedere că matematica ar fi o ştiinţă neutră, obiectivă. Între aceştia se numără şi doi filosofi ai ştiinţei, Thomas Samuel Kuhn si David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie şi matematică este matematica cognitivă, care doreşte să demonstreze că exact ca orice ştiinţă umană, matematica este totuşi subiectivă.
[modifică] Postmodernismul în ştiinţele sociale
Sfârşitul istoriei este un concept impus de sociologul şi politologul american Francis Fukuyama (n. 1952) în cartea sa Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1991), unde sunt descrise, în spirit postmodern, condiţiile sociale, economice, psihologice care impun deplasarea tuturor societăţilor de azi spre o unică formă de viaţă politică şi socială, pe care el o consideră a fi liberalismul democratic burghez.
[modifică] Postmodernismul şi Poststructuralismul
Structuralismul are o tendinţă puternică de a fi ştiinţific din dorinţa de a căuta un cadru stabil al fenomenului observat, o atitudine epistemologică perfect similară cu cea a gîndirii Iluministe, incompatibilă cu cea postmodernă. În acelaşi timp aceste mesaje poartă o încărcătură şi un mesaj anti-Iluminist, prin revelarea faptului că raţionalitatea poate fi găsită şi în minţile unor sălbatici, vezi teoria unui Lévy Strauss, doar că în forme diferite de cele ale oamenilor din societăţile civilizate. E aici prezentă şi o critică implicită a gîndirii coloniale care era considerată o parte a unui proces de civilizare prin care societăţile bogate aduc cunoaştere, maniere şi raţiune celor mai puţin educate. Poststructuralismul, care a fost un răspuns la orientarea ştiinţifică a structuralismului, a făcut loc relativismului cultural in structuralism, în timp ce nega orientările ştiinţifice. Sensul nu e prezent în semn aşa cum se credea în structuralism, căci acesta este răspîndit pe tot lanţul de semnificanţi şi uneori nu poate fi descoperit cu uşurinţă. Nu pot descoperi sensul prin simpla adiţionare a cuvintelor, pentru a avea sens cuvintele ar trebui să poarte urmele celor care le preced sau le urmează. Ele formează, împreună, un ţesut complex, din acest motiv nici un semn nu este “pur” sau “total expresiv”. De asemenea, putem descoperi în fiecare semn urme ale cuvintelor pe care le-a respins pentru a deveni ceea ce trebuie să fie. O altă diferenţă clară dintre postmodernism şi poststructuralism mai rezidă şi în atitudinea lor diferită faţă de dispariţia proiectului Iluminismului, căci poststructuralismul este la modul fundamental ambivalent, în timp ce teoria postmodernismului este cerebratorie. O altă diferenţă constă în natura celor două poziţii. Poststructuralismul e un curent din filosofie, adună păreri despre fiinţe, limbă, corp, şi societate, dar nu dă numele unei perioade. Postmodernismul, pe de altă parte, este în strânsă asociere cu era postmodernă.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta însă că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numea hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originare se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale unui filosof al limbajului ca Ludwig Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor. Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi, cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra victorianismului sau romantismului, acest atac a atacat indirect modernismul însuşi. Un concept important care expliciteazăn modul în care postmodernismul priveşte limba este idea de "joc". In contextul acestui curent, al postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, şi astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de “marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului iar nu autorului însuşi, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite, în ceea ce priveşte intenţia autorului. Studiul esenţial pentru înţelegerea acestei abordări rămâne Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences a Jacques Derrida , devenit capitol al volumului Scriitura şi diferenţa, publicat iniţial, separat, drept articol în 1966. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, şi o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.
[modifică] Postmodernismul şi criticii săi
Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen: "Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată acestei perspective."
Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit căci din punctul de vedere filosofic, căci nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, ce au în comun doar resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi 'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts into Air (un citat intertextual din Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a modernităţii.
Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.
[modifică] Note
[modifică] Bibliografie suplimentara
- Berman, Marshall, All That Is Solid Melts Into Air: The Experience of Modernity (ISBN 0140109625)
- Baudrillard, Jean, Simulacra and Simulations, (ISBN 0472065211)
- Connor, Steven, Cultura postmodernă, (ISBN 9733303747)
- Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, (ISBN 9733402524)
- Cărtărescu, Mircea, Postmodernism românesc, (ISBN 9732809841)
- Hassan, Ihab, The Postmodern Turn, Essays in Postmodern Theory and Culture, Ohio University Press, 1987
- Harvey, David, The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Cultural Change (ISBN 0631162941)
- Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului (ISBN 9733404640)
- Jameson, Fredric, Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism (ISBN 0822310902)
- Jameson, Fredric, The Cultural Turn, (ISBN 1859841821)
- Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei bătălii culturale (ISBN 9735932792)
- Lyotard, Jean-François, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge (ISBN 0816611734), versiunea românească în traducerea lui Ciprian Mihali, Condiţia postmodernă, (ISBN 973481012X)
- Oţoiu, Adrian, Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80, (ISBN 973593292X)
- Sokal, Alan and Jean Bricmont, Fashionable Nonsense: Postmodern Intellectuals' Abuse of Science (ISBN 0312204078)
- Callinicos, Alex, Against Postmodernism: A Marxist Critique (Cambridge: Polity, 1999).
- Harvey, David (1989) The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Cultural Change (ISBN 0631162941)
- Hicks, Stephen R. C. (2004) Explaining Postmodernism: Skepticism and Socialism from Rousseau to Foucault (ISBN 1592476465)
General: Filozofie | Portal:Filozofie | WikiProject! | Filozofie orientală | Filozofie occidentală | Istoria filozofiei: Occidentală - Antică - Medievală - Modernă |
Liste: Domenii de bază | Listă cu toate domeniile | Filozofi | Filozofii | "Isme" filozofice | Liste filozofice | Curente filozofice |
Ramuri: Estetică | Etică | Epistemologie | Logică | Metafizică | Filozofia Educaţiei, Istoriei, Limbajului, Literaturii, Dreptului, Matematicii, Minţii, Filozofiei, Fizicii, Politicii, Psihologiei, Religiei, Ştiinţei, Filozofie socială, Ştiinţelor sociale |
Şcoli: Agnosticism | Ateism | Constructivism | Deconstructivism | Deontologie | Determinism | Dialectică | Dualism | Empirism | Existenţialism |Extropism | Fenomenologie | Filozofie analitică | Filozofie continentală | Filozofie presocratică |Hegelianism | Hermeneutică | Idealism | Teoria critică | Materialism | Materialism dialectic | Monism | Neoplatonism |Nihilism | Pozitivism logic | Postmodernism | Poststructuralism | Pragmatism | Raţionalism | Relativism | Scepticism | Scolasticism |Sofism | Stoicism | Structuralism | Teism | Teoria integrală | Transumanism | Umanism | Utilitarism |
Referinţe pe web: Bibliografie | Introducere | Enciclopedia filozofiei | Dicţionar de termeni şi nume filozofice | Enciclopedia filozofiei a Universităţii Stanford | Ghid filozofic |