Imperiul Mongol

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Extinde

Imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, de peste 100 milioane locuitori, creat într-un timp scurt de Ginghis Han şi urmaşii lui. Succesului militar al mongolilor, mai ales în sec. 12 - 14, este remarcabil. Ei au controlat imense teritorii, din Coreea până în Ungaria.

Cum au putut aceşti "barbari" să cucerească două continente şi să reziste aproape 300 de ani (1183 - 1502)? Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât armata mongolilor nu a numărat niciodată mai mult de 200 de mii de luptători (cu aliaţi de neam turcic, chinezi, persani etc.). Ce tehnică deosebită au folosit ei? În ce constă "misterul" lor?

Cuprins

[modifică] Filozofia mongolilor: supravieţuirea

Primele referiri asupra triburile nomade de mongoli le găsim în sursele chineze. În secolele VIII - IX populaţia de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părţi din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator. În 840 uigurii sunt împinşi de kyrgyzi în China (astăzi fiind cca 8 milioane).

Înaintaşii mongolilor erau crescători de cai din regiunea cuprinsă între poalele munţilor Altai, la sudul pădurilor Siberiei şi nordul deşertului Gobi. Erau învăţaţi cu privaţiuni de tot felul, grija principală fiind supravieţuirea familiilor lor, a hergheliei şi găsirea de noi păşuni pentru cai (care depăşeau de căteva ori numărul populaţiei (probabil cca. 700 mii suflete, la acea dată). Erau organizaţi după modelul tribal, cu unele elemnete de modernizare pentru acea perioadă de timp. De exemplu, aveau un gen de parlament (Kurultai), unde se discutau toate problemele importante interne şi externe, inclusiv alegerea marelui han (khagan). Şefii armatei erau aleşi şi promovaţi pe criteriul meritului. Uigurii au avut scriere proprie, sigiliu, au încurajat artiştii şi ştiinţa şi au cultivat toleranţa religioasă faţă de supuşi.

Mongolii nu erau interesaţi în stăpânire de teritorii de tip seniorial, iar politic îi preocupa recunoaşterea de către cuceriţi a khanilor lor. Oraşul care li se supunea era obligat să plătească tribut. Distrugeau numai dacă întâmpinau rezistenţă. Pentru acest popor eminamente nomad era vitală supravieţuirea şi de aceea se mulţumeau cu colectarea a 10% din alimente pentru ei şi caii lor, precum şi din populaţia tânără din rândul celor înfrânţi, aptă să lupte în armata lor. La fel ca turcii de mai târziu, ”nomazii stepei” nu excelau în acumularea de provizii sau în confecţionarea armelor; de aceea erau dependenţi de cei ce se îndeletniceau cu comerţul, de producătorii de arme şi de produsele ţăranilor din teritoriile ocupate. Ei au lăsat pe comercianţii veneţieni şi genovezi (ultimii au făcut şi spionaj în favoarea mongolilor) să facă un comerţ înfloritor în zona Mării Negre.

[modifică] Tehnică militară bazată pe mobilitate

Adesea pe câmpul de luptă superioritatea inamicului era de 6:1. Filozofia mongolilor în bătălie era diferită de cea a europenilor. Ei nu insistau pe onoare şi cavalerism, ci îi interesa victoria sub diversele ei formule. Şi astăzi impresionează ingeniozitatea militară, mobilitatea extraordinară, disciplina şi simplitate operaţională. Acest popor obişnuit să instaleze un cort în câteva ore, nu era legat de un anume teren şi nu insista să îl apere cu preţul unor mari pierderi de luptători. Averea şi proprietatea nu erau la mare preţ, pentru că nu le puteau acumula. Întotdeauna au surprins duşmanul prin rapiditate. Nici armatele lui Napoleon şi nici tancurile lui Hitler nu au avut rapiditatea cailor mongoli.

Atacul mongol se baza pe două “arme” – calul şi săgeata. Calul, la mare preţ, era deopotrivă sursă de hrană, de transport şi armă de luptă. Iapa de stepă, renumită pentru rezistenţa sa şi faptul că scurma zăpada pentru a se hrăni, era utilizată pentru lapte, carne, chiar la băut sânge (prin desfacerea temporară a jugularei). Fiecare luptător deţinea 3-20 cai, aşa că o armată era însoţită de minim 10.000 cai. Mongolii sunt primii care au inventat scăriţa şi şeaua, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu faţa spre duşmanul care îi urmărea şi slobozirea unor săgeţi ucigătoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru a elibera cu uşurinţă coarda arcului). Pentru aceşti luptători învăţaţi mai întâi să călărească, apoi mersul pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevră obişnuită pe câmpul de luptă. Utilizau arcuri de mărime diferite, începând cu cele uşoare (pentru care fiecare luptător deţinea două tolbe, fiecare cu câte 30 de săgeţi), de rază scurtă sau lungă, cu vârfuri speciale, de semnalizare (fumigene), incendiare şi unele care şuierau producând panică inamicului.

Armata erau împărţite pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de luptă (tuman) avea 10.000 de luptători. Fiecare tuman avea avangardă proprie, ariergardă, centru şi două aripi. Atacau în unghiuri convenabile, conform conformaţiei terenului de bătălie, de obicei cu şarje ale cavaleriei uşoare. Tehnica mongolă folosea desori retragerea de pe terenul de luptă, pentru a atrage inamicul în ambuscadă, precum şi atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în linişte” şi, potrivit unor surse, în unele cazuri participau şi femeilor care însoţeau convoiul luptătorilor.

Artileria, formată după modelul şi cu soldaţi persani, precum şi armele chineze grele de asediu (baliste, catapulte şi arcuri imense, bombe incendiare etc.) erau păstrate în spatele frontului. Infanteria, formată de obicei din spadasini şi suliţaşi turci, era aruncată în faza finală a bătăliei. Harnaşamentul şi îmbrăcămintea uşoară a cavaleristului mongol contrasta cu armura grea şi imobilismul cavalerului european. Soldatul mongol avea haine de piele înmuiată în urină de cal, un gen de cotieră pe mâna dreaptă folosită ca scut şi pentru a-şi feri şi faţa, o tunică de mătase care îl proteja de infecţiile provocate de răni, pumnal, sabie, precum şi o tolbă de merinde.

Deşi pare neverosimil în cazul acestor luptători ”barbari”, strategii mongolii întocmeau planuri amănunţite ale atacului, bazându-se pe informaţii ale spionilor şi cercetărilor proprii în teren. Aveau grijă să dezbine posibilii aliaţi şi să evite formarea alianţelor între adversari. Obiectivul de cucerit era atacat din mai multe părţi, devastând teritoriile învecinate pentru a înlătura inamicului orice speranţă de succes. Asediile lor erau de temut, folosind construcţii ingenioase în faţa meterezelor cetăţilor şi la nevoie înfometarea prelungită a asediaţilor.

[modifică] Istoria stăpânirii mongole

În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, şeful militar Temujin devine „mare conducător” (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221 - 1223, doi generali ai săi - Jebe şi Subetai (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan şi Crimeea.

După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogodei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte regatul Bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. În continuare, Batu lansează trei atacuri de proporţie asupra Europei: unul asupra Poloniei, Lituaniei şi Prusiei Orientale (la Liegnitz cavalerii germani cu armamnet greu suferă o zdrobitoare înfrângere); altă armată mongolo-tătară se îndreaptă spre Ungaria prin trecătorile româneşti, în timp ce o a treia armată condusă de Batu şi Subetai atacă centrul Ungariei regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta că acordase azil cumanilor în 1238. Istoriografia europeană consemnează că armatele polono-maghiare ar fi învins în 1241 pe mongoli la Lagnica şi Mohi. Cert este că Batu a pătruns în Pesta pe care o ţine sub ocupaţie un an şi a împresurat şi Viena, însă veştile despre moartea marelui han Ogodei (decedat tânăr, căzut în patima alcoolului) salvează Austria şi Germania de invazie. În drum spre capitala Karakorum, Batu devastează toată coasta dalmată. În 1251 Batu devine Mare Han şi fixează capitala noului hanat (Kipchak) la Sarai (lângă actualul oraş Volgograd, pe malul Volgăi). Începând cu sec 14 islamul a devenit religie oficială a părţii de vest a Imperiului Mongol. Formaţiunea statală a lui Batu, situată în zona de astăzi a Turkistanului a fost cucerită în 1395 de Timur (Tamerlane), cu o armată de vorbitori de limbă turcică. Timur a schimbat capitala "Hoardei de Aur" (denumire dată de băştinaşii de pe Don, datorită corturilor "aurite") la Samarkand, astăzi al doilea oraş ca mărime din Uzbekistan, oraş cu o istorie de 2500 ani şi un amestec de cultură iraniană, indiană şi mongolă. Tot el a ocupat vastul teritoriu dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, Persia (Iranul de azi) şi India. Deşi musulman, luptă cu turcii şi chiar capturează pe sultanul otoman Baiazid I (în 1402, la Ankara).

Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia şi Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reuşeşte prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea şi Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile şi armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare.

[modifică] Cauzele prăbuşirii şi consecinţele stăpânirii mongole

Cauzele prăbuşirii mongolilor sunt cele întâlnite şi la alte imperii: erodarea din interior şi loviturile primite din exterior. Inevitabil, imperiul care nu a oferit populaţiei stepei o viaţă sedentară şi o eficienţă economică redusă nu putea să reziste progresului istoriei. Aristocraţia mongolă nu s-a adaptat, deşi a încercat în mai multe rânduri, la civilizaţia de tip urban. Schimbarea succesivă a capitalei de la Karakorum la Beijingul de astăzi realizată de Hanul Kublai (descendenţii săi au întemeiat dinastia Yuan în China), a condus la o evoluţie independentă a Hoardei de Aur în Asia Centrală şi în Rusia de restul imperiului. După cum am arătat, loviturile decisive au fost date de ruşii dotaţi cu arme de foc, aspect militar neglijat de strategii mongoli.

Se acceptă că cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal, formarea imperiilor mari - rus, otoman, chinez şi japonez. Aceasta deoarece, aceste teritorii deşi disparate au fost obligate să se unească pentru a face faţă invadatorilor. Dintre viitoarele puteri euro-asiatice, imperiul turc a preluat cel mai mult din moştenirea militară şi din tradiţiile mongolilor. Asemănător mongolilor, turcii au permis libertatea credinţei, deşi legătura ruşilor cu Constantinopolul a fost întreruptă, mânăstirilor nu le pretindeau impozite etc.

La rândul său, Rusia s-a format mai întâi ca un teritoriu din care se colecta tributul mongol. Novgorod şi apoi Kiev devin centre ale comerţului din centrul Imperiului Mongol. Îndeosebi tătarii, aliaţi uneori asimilaţi total de mongoli au avut mare influenţă asupra Rusiei; mulţi nobili ruşi au origine tătară, iar organizarea militară şi socială a statului moscovit a fost de inspiraţie tătaro-mongolă. Statul tătar din Crimeea a fost anexat de Rusia deabia în 1783. Ulterior, armata rusă, clădită după rigurozitatea tehnicii militare germane, a dat loviturile decisive mongolilor.

În mod asemănător, China a înflorit sub domnia lui Kubilai, care timp de 18 ani (până în 1276) a cucerit cea mai mănoasă şi populată provincie a Imperiului. La începutul secolului XIV, luptele interne dintre triburile mongole, au permis unei noii dinastii chineze să pătrundă în Mongolia. Pentru a-şi asigura graniţa din nord, chinezii au construit Marele Zid. Ulterior, împăraţii chinezi au încorporat, până în 1750, toată Mongolia.

Kubilai, nepotul lui Ginghis, a încercat fără succes să cucerească naval Japonia (folosind pentru prima dată în istorie bombele cu schije), altă populaţie numeroasă care s-a coagulat în urma ameninţării mongole. Înfrângerea mongolilor în vestul Japoniei s-a datorat taifunurilor din lunile de vară, despre care mongolii avea puţine cunoştinţe.

Europa s-a temut cel mai mult de mongolo-tătari, apoi de continuatorii lor, cel puţin sub raportul tehnicii militare, turcii. Pe continent circulau poveşti îngrozitoare despre cruzimea mongolilor, inclusiv că mâncau ficatul inamicilor prinşi pe câmpul de luptă. Scrierile occidentale ale vremii susţin aducerea de către mongoli a „ciumei neagre” din anul 1340, care a înjumătăţit populaţia Europei Centrale. Această afirmaţie este probabil corectă, deoarece, la asediul cetăţii Kaffa, mongolii cuprinşi de ciumă, boală provocată de lipsa de igienă şi răspândită prin intermediul şobolanilor, căpuşelor, purecilor etc., dânduţi seama că nu mai pot continua asediul au folosit pentru prima dată în istorie arma bacteriologică, aruncând cadavrele în descompunere ale victimelor ciumei în interiorul cetăţii.

Monarhii şi prinţii europeni cunoşteau relativ puţine lucruri despre mongoli. În acele secole de incapacitate militară europeană au existat şi încercări nerealiste de conlucrare cu mongolii. De exemplu, în 1250 regele francez Louis al IX-lea propune mongolilor distrugerea islamului şi ocuparea „Pământului Sfânt” în Asia Mică. Însă mare khan Mongke avea alte planuri: realizează cucerirea Chinei, a Persiei, Baghdadul (cel mai bogat oraş al vremii în lumea musulmană) şi Damascul. Acestea cad pe rând sub loviturile armatei sale. Contrar speranţelor cruciaţilor europeni, în 1260 mamelucii din Egipt şi nordul Africii înfrâng pe mongoli lângă Nazaret. Mongke preferă invadarea din nou a Chinei unde, în 1259, moare în luptă. A fost ultimul mare han al întregului imperiu mongol, dar şi sfârşitul speranţei cruciaţilor de a înfrânge islamul.

Pentru lumea islamică, invazia mongolă a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, mongolii au distrus o civilizaţie de şase secole, iar infrastructura (de exemplu irigaţiile din Mesopotamia) nu au fost refăcute decât în secolul XX. Pe de altă parte, islamul a integrat unele elemente ale shamanismului şi budismului mongol, iar turcii majoritari în Asia Centrală, la început vasali mongolilor, s-au impus drept o mare putere militară, economică şi culturală euro-asiatică. Spre deosebire de mongoli, turcii au preluat armele de foc aduse din China. Treptat Imperiul Otoman a reuşit să-i absoarbă pe mongoli, cu excepţia Hoardei de Aur din sudul Rusiei, rămasă tributară valorilor vieţii de stepă. Deşi mongol, Timur s-a concentrat pe stăpânirea teritoriului din jurul localităţilor Bukhara şi Samarkand, luându-şi titlul de sultan şi domnind din spatele scenei de lupte. În 1391 Timur înfrânge armata Hoardei de Aur, în 1395 pe cea a Imperiului Otoman, în 1398 pe cea a sultanatului de Delhi, apoi îi înfrânge şi pe mameluci, iar în 1402 sultanul otoman Baiazid I este capturat pe terenul de luptă. Construcţiile din Smarkand au fost realizate de meşteri din toate colţurile imperiului. Astfel se explică interesanta combinaţie islamică şi indiană a construcţiilor. În următorii o sută de ani, Imperiul Timurid, neorganizat corespunzător administrativ, a căzut sub loviturile otomanilor şi indienilor.

"Pax Mongola" de circa un secol a asigurat o oarecare desfăşurare a comerţului pe uscat, prin intermediul aşa-numitului „drum al mătăsii”. Mongolii au influenţat, în mică măsură, comerţul pe mare, iar atacurile cu flota asupra Japoniei au demonstrat incapacitatea lor de a desfăşura un război naval.

[modifică] Concluzii

Istoriografia europeană prezintă pe mongoli ca invadatori cruzi, canibali şi extrem de distructivi. Mongolii de azi şi în general populaţiile din Orientul Îndepărtat privesc altfel pe mongoli şi sunt mândri de realizările lor militare.

Informaţiile istorice îi arată deosebit de feroci în luptă. Probabil numai datorită numai unei astfel de tehnici au reuşit să se impună, aproape în toate bătăliile fiind minoritari pe câmpul de luptă. Interesant este că letopiseţele române insistă nu atât asupra năvălirilor mongole, ci asupra celor tătare, popor turcic din nord-estul Mongoliei de azi, care au fost încorporaţi în armata mongolă. Secolele XII – XIII reprezintă perioada unor mari mişcări de populaţie la scara Euro-Asiei. Mongolii, tătarii şi turcii au asimilat şi au tolerat alte culturi şi religii diferite. În armata mongolilor luptau budişti, musulmani şi creştini, totul fiind subordonat victoriei.

Popoarele de stepă aveau şanse reduse să lase modele de urmat în economie şi cultură. În schimb sute de oraşe din Persia, cu o istorie care cobora mult în antichiate şi cu o cultură avansată, au fost distruse din temelii de catre Timurlenk.

Sunt relativ puţine realizările tehnice lăsate de mongoli. Având un comportament eminamente nomad, mongolii nu au construit oraşe, clădiri, sisteme de irigaţie sau de canalizare. Construcţiile lor erau simple. Denumirea „Hoardei de Aur” în cazul hanatului Kipchak a fost dată de ruşi, care vedeau corturile aurite de la Sarai (Zolotaya Orda). Dar corturile nu sint construcţii. Transportul lor eficient pe cai nu a necesitat drumuri şi şosele. În comparaţie cu alte naţiuni, mongolii au distrus mult şi nu au construit nimic în loc. În schimb, ca orice cuceritor au avut nevoie de un sistem de colectare a „impozitelor”, iar pedepsele de nesupunere erau crunte.

Mongolii au contribuit indirect la realizarea independenţei Principatelor Române. De exemplu, prin loviturile militare date de mongoli ungurilor şi polonilor, care deja hotărâse împărţirea Moldovei, Moldova şi-a continuat statalitatea. Influenţa lor asupra populaţiei din actuala Românie se manifestă, de exemplu, în modelul de carpete şi motive florare geometrice pe costumele populare româneşti. Mongolii au permis, totuşi, genovezilor şi veneţienilor acces neîngrădit la gurile Dunării, precum şi transporturile de caravane cu produse din nord Europei în Balcanii. Acest lucru a fost parţial anulat de către turci, care au restricţionat circulaţia nord-sud, fapt care în cele din urmă a anulat "drumul mătăsii" şi a dus la schimbarea rutelor de transport pe mare prin nordul Africii şi Mediterana. Ulterior, restricţionările turcilor asupra căilor de transport au condus la marile cuceriri (şi descoperiri) geografice.

Mongolii au preluat arme, invenţii şi tehnici militare de la alte popoare, precum şi ostaşi ai acestora. Dar nu au preluat armele de foc, fapt care a dus la distrugerea definitivă a armatelor lor de catre ruşi. Armata mongolă era formată din multe popoare, dintre care cei mai numeroşi erau turcii (aveau păr negru, în timp ce mongoli ar fi avut păr predominant roşu?). Cu toate acestea, triburile turcice, tătarii, cumanii, cazarii au intrat des în coliziune cu mongolii. În plan militar, cavalerii europeni au preluat şeaua şi scăriţa de la mongoli. Cumanii şi cazarii au plecat din Crimeea şi Volga în România, Ungaria şi Bulgaria de azi. Tot referitor la România, în anul 1211 ungurii au chemat în Transilvania pe Cavalerii Teutoni să le apere graniţa de cumani. Teritoriile române au fost prădate de mai multe ori în sec. 13 de invadatorii mongolo – turci şi astfel populaţia României a împărtăşit soarta europenilor şi din acest punct de vedere.