Istoria militară a Uniunii Sovietice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dezvoltare

La acest articol se lucrează în acest moment.

Ca o curtoazie faţă de persoana care îl dezvoltă, vă rugăm să nu modificaţi şi dvs. acest articol până când acest mesaj dispare, sau timp de cel puţin o oră din momentul în care aţi citit acest mesaj, alegând varianta care se petrece mai curând. Puteţi contacta utilizatorul prin pagina de discuţii a articolului.

Seria
Istoria Rusiei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgarii de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
- 1682-1796
- 1796-1855
- 1855-1892
- 1892-1917
Revoluţia din 1905
Revoluţia din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
- 1927-1953
- 1953-1985
- 1985-1991
- Istoria militară sovietică
Federaţia Rusă
editează acest cadru
Iosif Vissarionovici Stalin şi Kliment Voroşilov înfăţişaţi salutând o paradă militară desfăşurată în Piaţa Roşie. În partea superioară se poate citi lozinca: "Trăiască Armata Roşie a muncitorilor şi ţăranilor – apărătoarea credincioasă a graniţelor sovietice!"
Extinde
Iosif Vissarionovici Stalin şi Kliment Voroşilov înfăţişaţi salutând o paradă militară desfăşurată în Piaţa Roşie. În partea superioară se poate citi lozinca: "Trăiască Armata Roşie a muncitorilor şi ţăranilor – apărătoarea credincioasă a graniţelor sovietice!"

Istoria militară a Uniunii Sovietice începe cu zilele care au urmat izbucnirii Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 care i-a adus pe bolşevici la putere. Noul guvern comunist a înfiinţat Armata Roşie pentru a lupra cu diferiţii duşmani din timpul războiului civil. La sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Armata Roşie a participat la mai multe acţiuni militare:

  1. a invadat Finlanda,
  2. a dus un scurt război de frontieră nedeclarat împreună cu aliatul mongol împotriva Japoniei şi a statului-marionetă Manchukuo;
  3. a participat la înfrângerea şi împărţirea Poloniei în conformitate cu înţelegerile din anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop,
  4. a ocupat statele baltice, Bucovina de Nord şi Basarabia.

În al doilea război mondial, Armata Roşie a fost principala forţă militară care a luptat împotriva Germaniei Naziste. După război, armata sovietică a ocupat partea răsăriteană a Germaniei şi un număr de state din Europa Centrală şi Răsăriteană, ţări care au devenit state satelit în blocul sovietic.

Uniunea Sovietică a fost singura superputere care putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii. Războiul rece dintre cele două naţiuni şi aliaţii lor au dus la cursa înarmării convenţionale, cursa înarmării nucleare şi la cursa spaţială.

Până la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, forţele armate sovietice aveau mai multe trupe şi arme nucleare decât orice altă naţiune. Uniunea Sovietică nu s-a prăbuşit în 1991 datorită unei înfrângeri militare ci datorită factorilor economici şi politici (vezi şi: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).

Armata sovietică era form,ată din patru arme separate. În ordinea importanţei oficiale, acestea erau:

  • Forţele rachetelor strategice sovietice,
  • Armata terestră sovietică,
  • Forţele aeriene sovietice,
  • Apărarea antiaeriană sovietică şi
  • Marina sovietică.

Alte două forţe militarizate sovietice erau:

  • Trupele MDV subordonate Ministerului de interne sovietic şi
  • Trupele sovietice de grăniceri subordonate KGB.

Cuprins

[modifică] Fundalul istoric ţarist şi revoluţionar

Membrii Armatei Roşii adunaţi în jurul lui Lenin şi Troţki în Petrograd.
Extinde
Membrii Armatei Roşii adunaţi în jurul lui Lenin şi Troţki în Petrograd.

Revoluţia din Februarie l-a răsturnat de la putere pe ţarul Nicolae al II-lea, în fruntea ţării ajungând un guvern provizoriu, care a fost la rândul lui răsturnat de la putere de Revoluţia bolşevică din octombrie. Armata rusă, epuizată de luptele de pe frontul de răsărit, era în stadiul final de dezintegrare şi de colaps. Chiar şî aşa, influenţa bolşevicilor era mare în rândurile militarilor de rând, în vreme ce în corpul ofiţeresc era puternic împotriva comuniştilor. Bolşevicii considerau că armata ţaristă este unul dintre stâlpii de sprijin ai regimului autocratic şi au decis să o desfiinţeze pentru a forma o nouă armată loială cauzei marxistă - Armata Roşie. Din rândurile fostei armate ţariste s-a format armata guvernului provizoriu, care la rândul ei a asigurat elementele constitutive ale Armatei Albe antibolşevice. Albii, colaborând cu întreruperi cu forţele intervenţioniste străine din Japonia, Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite, au luptat împotriva Armatei Roşii bolşevice în războiul civil care a bântuit prin Rusia timp de aproape patru ani, din 1918 până în 1922.

Pe 28 ianuarie 1918, Vladimir Ilici Lenin a decretat înfiintarea Armatei Roşii, prin unirea a aproximativ 20.000 de luptători ai Găilor Roşii cu cei aproximativ 200.000 de marinari ai Flotei Mării Baltice şi cu o mână de soldaţi simpatizanţi comunişti din garnizoana Petrogradului. Lev Troţki a fost primul Comisar al Poporului pentru Război.

La începuturi, Armata Roşie era egalitară şi indisciplinată. Bolşevicii considerau gradele militare şi salutul militar obiceiuri burgheze şi le-au abolit. Soldaţii îşi alegeau conducătorii şi votau căror ordine să se supună. Această stare de fapt nu a durat mult, sub presiunea războiului civil gradele militare şi disciplina ierarhiei de comandă au fost restabilite.

În timpul războiului civil, bolşevicii au trebuit să lupte împotriva grupurilor contrarevoluţionare care au devenit cunoscute ca „Albii” dar şi împotriva trupelor sponsorizate de Anglia şi Franţa care doreau să răstoarne guvernul comunist. După o serie de victorii iniţiale, Lenin, într-un acces de optimism, a ordonat Armatei de Vest să înainteze spre vest în vacuumul creat de retragerea forţele germane din zona Ober-Ost. Prin această operaţiune, Armata Roşie a străbătut noile state Republica Populară Ucrainiană şi Republica Populară Belarusă şi a pus-o în conflict cu statul independent polonez, prospăt desprins din defunctul Imperiu Rus. Prin invadarea Poloniei şi declanşarea războiul polono-rus bolşevicii nu făceau decât să pună în practică teoriile leniniste despre revoluţia mondială proletară împotriva capitalismului.

Marea majoritate a ofiţerilorde carieră erau de origine nobilă, (dvorianstvo). Mai mult chiar, majoritatea au trecut de partrea albilor. Ce aceea, la început, Armata Roşie a Ţăranilor şi Muncitorilor a dus lipsă de cadre de conducere experimentate. Pentru a remedia a ceastă problemă presantă, bolşevicii au recrutat 50.000 de foşti ofiţeri tarişti pentru a fi comandanţi în Armata Roşie. În acelaşi timp însă, comuniştii au numit pe lângă ofiţerii-comandanţi de unităţi şi câte un comisar politic care să urmărească acţiunile şi să facă aprecieri asupra loialităţii comandanţilor profesionişti numiţi oficial "specialişti militari" (voienspeţ, voiennî speţialist). Până în 1921, Armata Roşie a reuşit să învingă patru grupări ale albilor, a ţinut piept la cinci contingente ale intervenţioniştilor străini, dar a fost înfrântă în Polonia.

Forţele poloneze au reuşit să întrerupă un lung şir de victorii bolşevice, lansând o contraofensivă îndrăzneaţă în faţa porţilor Varşoviei în august 1920. La Varşovia, Armata Roşie a suferit o înfrângere atât de gravă şi de neaşteptată, înfrângere care a schimbat cursul întregului război, încât sovieticii au fost nevoiţi să accepte condiţiile nefavorabile lor ale Tratatului de la Riga, semnat pe 8 martie 1921. Înfrângerea de la Varşovia a fost una dintre cele mai mari eşecuri ale Armatei Roşii de-a lungul întregii sale istorii.

După încheierea războiului civil, Armata Roşie a devenit din ce în ce mai mult o organizaţie profesionistă. După ce multi dintre cei 5 milioane de membri au fost demobilizaţi, Armata Roşie s-a transformat într-o armată mai mică, regulată, sprijinită de miliţii teritoriale. Şcolile militare înfiinţate în timpul războiului civil au început să dea noi generaţii de ofiţeri şi subofiţeri loiali puterii bolşevice. În efortul de a creşte prestigiul profesiunii militare, guvernul bolşevic a reintrodus gradele militare oficiale, a scăzut puterea comisarilor politici şi, în cele din urmă, a restabilit principiul comenzii unice.

[modifică] Dezvoltarea structurii, ideologiei şi doctrinei militare sovietice

[modifică] Controlul partidului

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice avea un mare număr de mecanisme de control a forţelor armate. Astfel, la anumite grade militare şi funcţii de comandă nu puteau accede decât membrii partidului comunist, indivizi care erau supuşi nu numai disciplinei cazone dar şi celei de partid. Mai apoi, comandanţii militari de frunte au fost integraţi în cele mai înalte eşaloane ale ierarhiei de partid. Şi în sfârşit, partidul a plasat la diferitele niveluri de comandă ofiţeri însărcinaţi cu munca politică care să influenţeze activitatea militarilor în direcţia dorită de partid.

Un adjunct al unui comandant (zampolit) ocupa funcţia de comisar politic al unei structuri militare. Zampolitul supraveghea organizaţiile de partid şi conducea munca politică în cadrul unitătii militare. El ţinea trupelor lecţii de marxism-leninism, despre despre sarcinile ce reveneau armatei conform hotărârilor de partid şi prezenta viziunea sovietică asupra afacerilor internaţionale. După încheierea celui de=al doilea război mondial, zampolitul a pierdut orice putere pe linia de comandă, dar a rămas însărcinat cu supravegherea şi educaţia din punct de vedere politic a militarilor, raportând direct superiorilor săi pe linie politică despre atitudinile şi performanţele comandanţilor militari.

În 1989, peste 20% din personalul forţelor armate erau membri de Komsomol. Peste 90% dintre ofiţeri erau membri ai aceleiaşi organizaţii a tineretului comunist.

[modifică] Contrainformaţiile militare

Pentru detalii, vedeţi articolul Contrainformaţiile militare ale armatei sovieticevedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

De-a lungul întregii istorii a armatei sovietice, poliţia secretă (cunoscută sub diferite nume: CEKA, GPU sau NKVD, printre altele) a menţinut un control strict asupra Departamentelor speciale (Особый отдел) de contrainformaţii care existau întoate marile unităţi militare. Cea mai importantă astfel de organizaţie a fost SMERŞ (1943-1946) creată în timpul Mareleui Război pentru Apărarea Patriei. În vreme ce personalul de comandă a Departamentului Special era în general cunoscut, acest departament controla o reţea de informatori secreţi recrutaţi din rândurile militarilor de rând sau de cekişti.

[modifică] Doctrina politică

Sub directa conducere a lui Lenin şi Troţki, Armata Roşie a adoptat poziţia lui Karl Marx conform căreia burghezia poate fi răsturnată de la putere doar printr-o revoltă mondială a proletariatului, acesta fiind ţelul spre care era concentrată prima doctrină militară sovietică. Lenin a asigurat primul experiment de răspândire a revoluţiei cu ajutorul armelor când a invadat Polonia în speranţa că va declanşa o revoluţie bolşevică în Germania învecinată. Expediţia poloneză a lui Lenin nu a făcut decât să vină în completarea înfiinţării în martie 1919 a Cominternului, o organizaţie al cărei scop era să lupte "prin toate mijloacele posibile, inclusiv forţele armate, pentru răsturnarea burgheziei mondiale şi pentru crearea unei republici internaţionale sovietice ca un stadiu de tranziţie spre abolirea completă a statului.

În conformitate cu filozofia Cominternului, Armata Roşie a zdrobit în forţă revolta antisovietică a basmacilor din Asia Centrală pentru a menţine Turkestanul în sfera de alianţe a sovieticilor. În 1921, Armata Roşie a ocupat Republica Democrată Georgia răsturnând guvernul legal ales al ţării, proclamând o republică sovietică în această ţară. Georgia a fost unită cu forţa cu Armenia şi Azerbaidjan pentru a forma Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, un stat fondator al Uniunii Sovietice.

[modifică] Relaţia armată-partid

În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, planurile cincinale şi declanşarea procesului de industrializare forţată au creat baza de producţie necesară modernizării Armatei Roşii. Cum posibilitatea de declanşare a unui război în Europa crescuse în deceniul care trecuse, Uniunea Sovietică şi-a triplat cheltuielile militare şi şi-a dublat efectivele forţelor armate regulate pentru a ajunge la paritate de forţe cu inamicii potenţiali.

Stalin a declanşat o industrializare la nivel naţional care a asigurat utilarea completă, modernă a armatei sovietice. Însă, Stalin  a lipsit Armata Roşie de cei mai experimentaţi comandanţi în timpul Marii Epurări.
Stalin a declanşat o industrializare la nivel naţional care a asigurat utilarea completă, modernă a armatei sovietice. Însă, Stalin a lipsit Armata Roşie de cei mai experimentaţi comandanţi în timpul Marii Epurări.

În 1937, totuşi, Stalin a epurat Armata Roşie de cei mai valoroşi lideri militari pe care îi aveau sovieticii. Temiându-se că militarii ar fi putut reprezenta o ameninţare la adresa regimului său, Stalin a trimis în închisori lagăre de muncă sau direct în faţa plutoanelor de execuţie numeroşi ofiţeri sovietici, de ordinul miilor, inclusiv trei din cei cinci mareşali ai Uniunii Sovietice. Aceste acţiuni au subminta capacitatea de luptă a Armatei Roşii, lucru dovedit în primul rând în războiul fino-sovietic din 1939 -1940 şi mai apoi de înfrângerile de la începutul invaziei germane din al doilea război mondial.

Temându-se de uriaşa po[ularitate a Armatei Roşii după victoria în conflagraţia mondială împotriva Germaniei Naziste, Stalin l-a îndepărtat pe eroul de război, mareşalul Gheorghi Jukov şi şi-a asumat toate meritele pentru salvarea ţării. După moartea lui Stalin din 1953, Jukov a reapărut pe scena politică a Uniunii Sovietice în rolul de sprijinitor de bază al lui Nikita Hruşciov. Hruşciov l-a răsplătit pe Jukov pentru serviciile aduse oferindu-i funcţia de ministru al apărării şi făcându-l membru plin al Biroului Politic. Temerile că armata sovietică ar fi putut deveni prea puternic implicată în politică au dus în cele din urmă la demiterea neaşteptată a lui Jukov în toamna anului 1957. Hruşciov, după aceea, a scăzut mult rolul armatei în societatea sovietică, tăind o bună parte a cheltuielilor militare, banii rezultătii fiind îndreptaţi spre edificarea planurilor sale economice.

Anii în care la conducerea statului şi partidului sovietic s-a aflat Leonid Brejnev au marcat perioada de maximă cooperare dintre partid şi armată. Armatei i s-au repartizat importante resurse materiale şi umane. În 1973, ministrul apărării naţionale a devenit, pentru prima oară din 1957, membru plin al Biroului Politic. Deşi Brejnev era intimidat de militarii de carieră, el a încercat să-şi creeze o aură de conducător militar în efortul de a-şi întări autoritatea asupra armatei.

În penultimul deceniu al secolului trecut, relaţiile partid-armată au devenit tensionate datorită problemei alocării de resurse pentru forţele armate. În ciuda scăderii ritmului de creştere economică, forţele armatei cereau, uneori fără nici un rost, noi resurse pentru dezvoltarea unor noi arme convenţionale.

Mihail Gorbaciov a scăzut rolul armatei în ceremoniile de stat, inclusiv prim mutarea reprezentanţilor armatei la capul şirului de conducători care luau loc la balconul Mausoleului lui Lenin în timpul paradei militare anuale din Piaţa Roşie ţinută pe 7 octombrie în memoria victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. În schimb, Gorbaciov a pus accentul pe priorităţile economice şi pe o suficienţă rezonabilă în cheltuielile legate de apărare, reducând cererile militarilor profesionişti.

[modifică] Doctrina militară

De-a lungul celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, Armata Roşie şi-a concentrat eforturile în dezvoltarea unei maşini de răboi foarte mobile şi mecanizate. În această imagine se vede tancul sovietic T-26 aflat pe teatrul de operaţiuni spaniol din timpul războiului civil.
Extinde
De-a lungul celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, Armata Roşie şi-a concentrat eforturile în dezvoltarea unei maşini de răboi foarte mobile şi mecanizate. În această imagine se vede tancul sovietic T-26 aflat pe teatrul de operaţiuni spaniol din timpul războiului civil.

Armata rusă a fost învinsă în timpul primului război mondial, un fapt care a modelat din plin primele etape de dezvoltare ale Armatei Roşii. În vreme ce armatele britanică şi franceză s-au mulţumit să pătreze strategiile care le asigurase victoria în prima conflagraţie mondială, Armata Roşie a început să experimenteze şi să dezvolte noi tactici şi concepte, dezvoltate în paralel, şi uneori în cooperare cu tacticile renăscutei forţe armate germane. Sovieticii se considerau ca o naţiune unică în istoria umanităţii şi de aceea nu se considerau datori să respecte vreuna dintre tradiţiile militare, o ideologie care a favorizat inovaţia.

În alte limbi