Film de animaţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Filmul de animaţie, este un gen de film realizat prin animarea personajelor sau obiectelor naturale prin filmarea fotogramă cu fotogramă.
Animaţia este procedeul complex prin care se realizează efectul de mişcare. Succesiunea de imagini ce reprezintă descompunerea mişcării se realizează în atâtea faze câte sunt necesare ca după filmarea fotogramă cu fotogramă să redea mişcarea dorită. Odată cu această descompunere a mişcării, se urmăreşte ca ea prin proiecţie să redea şi o interpretare artistică, dorită de realizator. În funcţie de dorinţa realizatorului ca tehnică de animaţie se poate folosii tehnici şi procedee diferite: desen, cartoane decupate, păpuşi, ecranul cu ace, gravură, obiecte, pictură, plastilină, fluorescenţă, computer.
Mai există un gen numit film de animaţie combinat cu filmări de personaje reale , un gen de film în care imaginea filmată separat cu personaje reale este combinată cu imaginea obţinută prin animaţie. Acest gen de film are un farmec deosebit la proiecţie.
[modifică] Scurt istoric al filmului de animaţie
Filmul cu desene animate, filmul care a fascinat şi fascinează universul copilăriei, are o istorie mai lungă decât filmul cu imagini reale din mediul înconjurător cu oameni sau animale.
La început de secol al XIX-lea, prin anul 1829, profesorul belgian Jeseph Plateau care studia stabilirea limitei de rezistenţă a retinei ochiului la lumina solară face o descoperire. Constată că uitându-se la lumina soarelui un timp (25 de secunde în experienţa sa), imaginea soarelui mai persistă în retină un timp oarecare, după ce nu se mai uită. Experienţa sa care pune în evidenţă remanenţa retiniană este foarte importantă mai târziu pentru cinematograf. În baza acestui experiment construieşte un aparat pentru a înşela vederea, pe care l-a numit fenakistoscop în anul 1832.
Principiul de funcţionare al fenakistoscopului se baza pe realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mişcare descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor rapidă, astfel ca ochiul să asocieze imaginile văzute sub formă de mişcare.
Urmează apoi crearea unor aparate diferite ca denumire bazate pe acelaşi principiu, dar care toate foloseau desene care reprezentau o imagine în mişcare descompusă în imagini fixe. Apogeul, dacă se poate spune aşa, îl atinge francezul Emile Reynaud în anul 1888, care realizează ceace se numea teatrul optic, unde desenele reprezentând faze ale mişcării unor pesonaje desenate care exprimau scurte povestioare, sunt făcute pe o bandă transparentă cu perforaţii. Proiecţia se făcea cu ajutorul unei lanterne magice ca sursă de lumină, iar transportul sacadat care asigura proiecţia cadru cu cadru pentru scurt timp era făcută cu ajutorul unei rame cu dinţi (grifă).
Deci putem spune că filmul de animaţie a anticipat filmul cu imagini reale din mediul înconjurător şi cel cu personaje (oameni sau animale).
[modifică] Animaţia românească
-
-
Pentru detalii, vedeţi articolul Filmul românesc de animaţievedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
-
Şi în istoria filmului românesc ca şi în a altor cinematografii, a existat o preocupare deosebită pentru filmele de animaţie.
În anul 1920, caricaturistul Aurel Petrescu realizează primul desen animat românesc, numit "Păcală în Lună". Acesta nu s-a păstrat însă. Cel mai vechi film românesc de animaţie care a ajuns până la noi este cel creat în 1927 de către Marin Iorda: "Haplea".
De-a lungul istoriei filmului românesc s-au mai remarcat şi alţii, dar cel care aduce renume mondial animaţiei româneşti este Ion Popescu-Gopo, părintele Omuleţului. Omuleţul care prin Scurtă istorie obţinea în 1957 la Festivalul Filmului de la Cannes "Marele Premiu", Palme d'Or. El, Gopo, este deschizătotul de drum pentru împătimiţii realizatori de filme de animaţie, care a determinat autorităţile să înfiinţeze în anul 1964 studioul specializat "Animafilm".