Masacrul de la Fântâna-Albă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 Aprilie 1941 când aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

Cuprins

[modifică] Fondul situaţiei

În 1940, România a fost forţată să cedeze către Uniunea Sovietică un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membrii pe ambele părţi ale noilor graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal, sau dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 a trupelor sovietice de pază a graniţelor, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, cum ar fi zonele Vascăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rural, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainiene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi i-a declarat drept trădători de ţară, deportându-i la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau 1.085 de persoane la 1 ianuarie, 1941. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (pe 7 decembrie, 1940). Din acest moment au începuţi să fie consideraţi trădători de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

[modifică] Incidente premergătoare

Pe 19 noiembrie, 1940, 40 de familii (în total 105 persoane) din localitatea Suceveni, au încercat să treacă graniţa la Fântâna Albă noaptea. Surprinşi fiind de patrulele sovietice a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici, iar restul grupului (inclusiv 5 răniţi) au reuşit să ajungă pe teritoriul României, la Rădăuţi. Drept represalii autorităţile sovieto-ucrainiene au ordonat imediat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi altor câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind cu succes să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul-Ostriţei, Buda, Sirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au îmcercat să treacă în România. Au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi dintre ei, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi "membrii ai unei contra-revoluţii". Pe 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare toate rudele lor au fost consideraţi "trădători de ţară", arestaţi şi deportaţi în Siberia.

[modifică] Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941 NKVD a lansat o serie de zvonuri că sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare pe 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), au format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Printre victime s-au aflat:

  • Din comuna Carapciu:
    • OPAIŢ Vasile,
    • OPAIŢ Gheorghe,
    • TOVARNITCHI Gheorghe,
    • TOVARNIŢCHI Vasile,
    • TOVARNITCHI Cosma,
    • OPAIŢ Cosma,
    • CORDUBAN Nicolae,
  • Din satul Cupca:
    • BELMEGA Ioan,
    • GAZA Ioan,
    • ŢUGUI Mihai,
    • PLEVAN Arcadie;
  • Din satul Dimca (Trestiana):
    • Jianu Petre a lui Ion,
    • CIMBRU Vasile,
    • CIMBRU Petre,
    • DREVARIUC Nicolae...
  • Din comuna Suceveni:
    • Bostan Dragoş,
    • SUCEVEAN Constantin,
    • LIPASTEAN Titiana,
    • SIDOREAC Gheorghe...
  • Din comuna Iordăneşti:
    • HALAC Nicolae a lui Simion,
    • HALAC Ion a lui Dumitru,
    • HALAC Dumitru a lui Grigore,
    • OPAIŢ Dumitru a lui Mihai,
    • Molnar Con­stantin,
  • Din comuna Pătrăuţi de Jos:
    • BOICIU Zaharia,
    • FEODORAN Ana a lui Simion,
    • FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe,
    • FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe,
    • FEODORAN Teodor a lui Gheorghe,
    • Gavriliuc Maftei,
    • PATRAUCEANU Ion a lui Ilie,
    • PAVEL Ştefan a lui Petru,
    • POJOGA Rahila,
  • Din Pătrăuţii de Sus:
    • CUCIUREANU Constantin,
    • URSULEAN Arcadie,
    • MOŢOC Gheorghe

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nici nu se va mai afla vreodată. Conform datelor autorităţilor sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care erau şi bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucişi direct de mitraliere, alţii răniţi şi ucişi după aceea cu lovituri de săbii şi hârleţe sau îngropaţi de vii.

[modifică] Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Puţini au supravieţuit.

Subiectul masacrului a fost considerat tabu până în anii '90, fiind interzisă de către autorităţile sovietice şi ulterior cele ucrainiene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainiene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

[modifică] Bibliografie

[modifică] Legături externe

În alte limbi