Rusia Kieveană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Ucrainei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Invazia mongolă
Halici-Volînia
Marele Ducat al Lituaniei
Uniunea statală polono-lituaniană
Armata zaporojeană
Imperiul Rus
Galiţia
Republica Populară Ucrainiană
Republica Ucrainei Occidentale
RSS Ucrainiană
Ucraina de azi
[editează acest cadru]
Seria
Istoria Rusiei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgarii de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
- 1682-1796
- 1796-1855
- 1855-1892
- 1892-1917
Revoluţia din 1905
Revoluţia din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
- 1927-1953
- 1953-1985
- 1985-1991
- Istoria militară sovietică
Federaţia Rusă
editează acest cadru
Harta Rusiei Kievene în secolul al XI-lea
Extinde
Harta Rusiei Kievene în secolul al XI-lea







Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici [1] dominat de oraşul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic [2], Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei naţiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina şi Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) şi a lui Iaroslav I cel Înţelept (1019-1054) constitue Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creştinaţi şi au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda.

Cuprins

[modifică] Istoria timpurie a ruşilor kieveni

În conformitate cu însemnările din Povestea anilor care au fost, prima cronică a Rusiei Kievene, un vareg (viking) pe nume Rurik şi-a aşezt reşedinţa în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun a mai multor triburi slave şi finice pe la 860, după care şi-a extins autoritatea şi asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei Rurik. Povestea anilor care au fost spune:

La anul 6367 (859): Varegii de peste mare primeau tribut de la ciudi, slavi, meriai, vesiani, krivicii....
La anul 6370 (862): [Ei] i-au împins pe varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut şi au hotărât să autoguverneze. Dar legea nu mai exista pentru ei şi triburile se ridicau unul împotriva celuluilat. Au apărut neînţelegeri între ei şi au început să se războiască între ei. Ei şi-au spus: "Hai să căutăm un prinţ care să poată ne conducă şi să ne judece conform obiceiurilor noastre". De aceea ei au mers peste mări până la varegi, la rusi. Acei varegi anume se numeau rus, aşa cum alţii se numeau suedezi, iar alţii se numeau normanzi şi angli, iar alţii goţi... Ciudii, slavii, krivicii şi vesianii le-au spus rusilor: "Ţara noastră este vastă şi bogată, dar nu este ordine în ea. Vino şi domneşte ca prinţ, condu-ne! " Trei fraţi cu rudele lor s-au oferit voluntari. Ei au luat cu ei toţi rusii şi au venit.

Aceşti varegi s-au aşezat pemntru început în zona Staraia Ladoga, după care s-au mutat spre sud la Novgorod, pentru ca până la urmă să ajungă la Kiev, punând capăt dominaţiei hazare asupra oraşului de la care luau tribut. Rusia Kieveană a fost fondată de Oleg (Helgu în cronicile hazare) pe la anul 880. În următorii 35 de ani, Oleg şi războinicii săi au subjugat diversele triburi slave şi finice. În 907, Oleg a condus un atac împotriva Constantinopolelui, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră şi Orient şi pentru că avea mari rezerve de blănuri, ceară de albine şi miere pentru export.

Dată fiind poziţia pro-scandinavă a cronicii Povestea anilor care au fost, unii istorici ai slavilor au pus în discuţie rolul varegilor în înfiinţarea Rusiei Kievene. Până la domnia lui Sviatoslav (aproximativ 945-972), prinţii Kieveni au adoptat religia şi numele slavilor, dar drujina (gărzile de corp) erau în continuare formată din scandinavi. Cuceririle militare ale lui Sviatoslav au fost uimitoare: el a dat lovituri mortale celor mai puternici doi vecini ai săi, Hazaria şi Imperiul Bulgar, care au dispărut la scurtă vreme după atacurile sale.

[modifică] Epoca de Aur a Kievului

Regiunea Kievului a dominat statul Rus Kievean pentru următoarele două secole. Marele Duce (veliki kniaz) al Kievului controla pământurile din jurul oraşului, iar rudele sale, care îi erau subordonate, domneau în alte oraşe şi îi plăteau tribut. Culmea puterii a fost atinsă în timpul domniilor Prinţului Vladimir (Vladimir cel Mare, 980-1015) şi Iaroslav cel Înţelept (1019-1054). Ambii conducători au continuat politica de expansiune constantă a Rusiei Kievene începută în timpul domniei lui Oleg al Novgorodului.

Negustori din Novgorod plecând pe mare, de Ivan Bilibin.
Extinde
Negustori din Novgorod plecând pe mare, de Ivan Bilibin.

Vladimir a ajuns la putere în Kiev după moartea tatălui său, Sviatoslav I, în 972 şi după ce l-a învins pe fratele său vitreg Iaropolk în 980. Ca prinţ al Kievului, cea mai mare realizare a sa a fost creştinarea supuşilor săi, proces care a început în anul 988. Cronicile rusilor {{ref|1} consemnează că, atunci când Vladimir a hotărât să adopte o nouă credinţă în locul vechilor credinţe păgâne idolatre ale slavilor, el şi-a trimis cei mai de încredere sfătuitori în diferite părţi ale lumii. După ce au luat contact cu creştinii catolici, evreii şi musulmanii, emisarii au ajuns în cele din urmă la Constantinopole. Aici ei au fost copleşiţi de măreţia catedralei Hagia Sofia şi de serviciul religios ţinut în aceast lăcaş de cult. Odată ajunşi înapoi în Kiev, l-au convins pe Vladimir că cea mai bună credinţă este aceea a grecilor. Vladimir a făcut o călătorie la Constantinopole şi a aranjat o căsătorie cu Ana, una dintre surorile împăratului Imperiului Bizantin, Basileios Bulgaroktonus.

Alegere de către Vladimir a creştinismului bizantin reflectă şi legăţurile personale strânse cu Imperiul Bizantin, care domina Marea Neagră şi, prin această, controla cea mai importantă cale de comerţ a Kievului, râul Nipru. Apartenenţa la biserica ortodoxă a avut pe termen lung consecinţe religioase, politice şi culturale. Cărţile sfinte erau scrise cu alfabetul chirilic în limba slavonă, traduse anume pentru slavi din limba greacă. Existenţa acestei literaturi a uşurat convertirea la creştinism a slavilor de răsărit şi le-a făcut accesibile noţiunile elementare de filozofie greacă, ştiinţe exacte şi istoriografie fără a fi nevoie de cunoaşterea limbii eline. Prin contrast, persoanele învăţate din Europa Occidentală şi Centrală medievală studiau în limba latină. Fiind independenţi de autoritatea Romei şi de dogmele învăţământului în limba latină, slavii răsăriteni şi-au dezvoltat propria lor artă, distinctă faţa de cea a altor ţări ortodoxe. (Vezi şi Literatura veche rusă şi Arhitectura veche rusă pentru mai multe detalii.)

Iaroslav cel Înţelept s-a luptat de asemenea pentru putere cu fraţii săi, fiind contestat ca prinţ al Rusiei Kievene până în 1036. La fel ca şi Vladimir la vremea lui, Iaroslav a fost foarte dornic să îmbunătăţească relaţiile principatului cu restul Europei, în special cu Imperiul Bizantin. Nepoata sa Eupraxia, fiica fiului său, Vsevolod I al Kievului, s-a măritat cu Henry al III-lea al Sfântului Imperiu Roman. Iaroslav a aranjat căsătorii ale surorii şi ale celor trei fiice ale sale cu regii Polonie, Franţei, Ungariei şi Norvegiei. El a fost ctitorul primului mare edificiu al Kievului, Catedrala Desiatinnaia. Iaroslav a promulgat primul cod de legi al slavilor răsăriteni: Pravila rusă, a ctitorit catedralele Sfânta Sofia din Kiev şi din Novgorod, a fost ocrotitorul clerului local şi al comunităţilor monastice şi a fost fondatorul unui sistem de învăţământ. Fiul lui Iaroslav a dezvoltat mânăstirea Pecersk, care a fucţionat ca Academie teologică a Rusiei Kievene.

Interiorul catedralei Sfânta Sofia Cathedral din Kiev constrită în secolul al XI-lea. Catedrala a rămas un simbol al Epocii de Aur a Kievului.
Extinde
Interiorul catedralei Sfânta Sofia Cathedral din Kiev constrită în secolul al XI-lea. Catedrala a rămas un simbol al Epocii de Aur a Kievului.

În secolele care au urmat fondării statului kievean, urmaşii lui Rurik şi-a transmis puterea priciară în familie. Succesiunea la tron s-a transmis de la fratele mai în vârstă la cel mai tânăr, de unchi la nepot, sau de la tată la fiu. Membrii tineri ai familiei domnitoare îşi începeau cariera politico-militară ca şefi ai unor regiuni puţin importante, fiind avansaţi la conducerea unora mai importante, pentru a ajunge în final pe mult-râvnitul tron de la Kiev. În secolul al XI-lea, prinţii şi suita lor, care era un amestec de slavi şi membri ai elitelor scandinave, au dominat societatea kieveană. Conducătorii militari şi cei politici au primit venituri şi moşii dăruite de prinţi în schimbul serviciilor militare şi politico-administrative. Societatea kieveană era lipsită de instituţii de clasă şi de oraşele cu statut autonom carcteristice feudalismului vest-european. Totuşi, în unele cazuri, negustorii, meşteşugarii şi muncitorii urbani exercitau o anume influenţă în adunările oraşelor vece, în care erau primiţi toţi bărbaţii adulţi ai localităţii. În unele cazuri, adunările orăşeneşti făceau înţelegeri cu stăpânii feudali, sau refuzau să li se supună, declarându-se loiali altor stăpâni. La baza acestei societăti era o pătură redusă de sclavi. Mai importanţă era clasa ţăranilor plătitori de biruri, care datorau muncă în natură şi bani stăpânilor lor, servitutea personală caracteristică Europei Occidentală medievale neexistând în Rusia Kieveană.

[modifică] Dezvoltarea centrelor regionale

Administrarea dreptătii în Rusia Kieveană, de Ivan Bilibin.
Extinde
Administrarea dreptătii în Rusia Kieveană, de Ivan Bilibin.

Rusia Kieveană nu a fost capabilă şă-şi menţină poziţia de stat puternic şi prosper, în parte datorită conglomeratului de teritorii aflate sub controlul diferitelor clanuri. Cum membrii acestor clanuri deveneau tot puternici, interesele lor regionale nu corespundeau cu interesele Kievului. De aceea, pricipii locali se luptau între ei, deseori apelând la aliaţi din exterior, precum cumanii, polonezii şi mahiarii. Între anii 1054 – 1224, au existat, mai mult sau mai puţin efemer, 64 de principate, 293 de prinţi au ridicat pretenţii la tron, iar certurile dintre ei au dus la 83 de războaie civile.

Cruciadele au dus la o schimbare a rutelor comerciale care a accelerat declinul Rusiei Kievene. În 1024, cavalerii plecaţi în Cruciada a patra au cucerit Constantinopolele, transformând Niprul într-o rută comercială secundară. Declinul Rusiei Kievene s-a accentuat prin divizarea în mai multe principate şi câteva centre regionale: Novgorod, Vladimir-Suzdal, Halici, Poloţk, Smolensk, Cernigov (Cernăuţiul din zilele noastre) şi Pereiaslav. Locuitorii acestor regiuni au evoluat în trei mari naţionalităţi: ucrainiană în sud şi sud-est, [[belarus (popor}|belarusă]] în nord-vest şi rusă în nord şi nord-est.

[modifică] Republica Novgorodului

Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod
Extinde
Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod
Pentru detalii, vedeţi articolul Republica Novgoroduluivedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În nord, Republica Novgoroduluia prosperat ca parte a Rusiei Kievene datorită controlului asupra rutelor comerciale de pe râul Volga spre Marea Baltică. În timpul declinului Rusiei Kievene, Novgorodul a devenit tot mai independent. Novgorodul era condus de o oligarhie locală. Principalele hotărâri erau luate de adunarea orăşănească, tot această adunare alegând principele local şi comandantul militar. În secolul al XII-lea, Novgorodul a dobândit propriul arhiepiscopat ca semn al importanţei şi independenţei politice. Prin structura politică şi activităţile comerciale, Novgorodul se asemăna cu oraşele nord-europene ale Ligii Hanseatice, alianţa prosperă care a dominat activitatea comercială din Barea Baltică între secolele al XIII-lea şi al XVII-lea.

[modifică] Nord-est

Pentru detalii, vedeţi articolul Vladimir-Suzdalvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În nord-est, slavii au colonizat teritoriile care aveau să devină mai târziu Principatul Moscovei prin cucerirea şi asimilarea triburilor fino-ugrice care erau deja aşezate în zonă. Oraşul Rostov era cel mai vechi centru urban din nord-est, dar el a fost mai întâi sub sezeranitatea Suzdalului şi mai apoi a Vladimirului, care avea să devină capitala principatului Vladimir-Suzdal. Datorită tot mai deselor incursiuni ale nomazilor turcici din "Stepele Sălbatice" în regiunea Kievului, s-a înregistrat o importantă migraţie spre nord slavilor. Cum regiunile sudice erau depopulate prin plecarea boierilor, meşteşugarilor şi oamenilor de rând, principatul Vladimir-Suzdal a devenit o putere dominată în cadrul Rusiei Kievene.

În 1169, prinţul Andrei Bogolubski al Vladimir-Suzdalului a dat o lovitură gravă Rusiei Kievene aflate în declin, când armatele sale au cucerit şi jefuit Kievul. Prinţul Andrei şi-a instalat pentru scurt timp propriul frate pe tronul Kievului, în timp ce el a continuat să domnească în Suzdal. În 1299, în timpul invaziei mongole, mitropolia rusă s-a mutat de la Kiev la Vladimir, iar Vladimir-Suzdal a înlocuit Kievul ca centru religios al regiunilor nordice.

[modifică] Sud-vest

În sud-vest, principatul Galiţiei a dezvoltat relaţii comerciale cu vecinii unguri, polonezi şi lituanieni, devenind succesorii Rusiei Kievene în regiune. La începutul secolului al XIII-lea, prinţul Roman Mstislavici a unit două principate separate până în acel moment, a cucerit Kievul şi s-a autoproclamat mare duce al Rusiei Kievene. Fiul său, Prinţul Daniil (Danilo 1238-1264) a fost primul domnitor al Rusiei Kievene care a acceptat coroana de la Papa de la Roma, se pare că fără a rupe legăturile cu Constantinopole şi Patriarhia ortodoxă. La începutul secolului al XIV-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Constantinopole a înfiinţat o mitropolie pentru conducătorii Galiţiei, pentru a compensa mutarea mitropoliei Kievene la Vladimir. Lituanienii au cerut şi primit la scurtă vreme înfiinţarea unei mitropolii pentru Novagrudok. La începutul secolului al XV-lea, aceste mitropolii erau conduse din nou din Kiev de "Mitropolitul Kievului, Haliciului şi tuturor rusilor′".

Lupta lungă şi neîncununată de succes împotriva mongolilor, combinată cu dezbinarea internă şi intervenţia externă, a slăbit Galiţia-Volînia. Odată cu stingerea ramurii Mstislavici a Dinastiei Rurik la mijlocul secolului al XIV-lea, Galiţia-Volînia a încetat să mai existe. Polonia a cucerit Galiţia, Lituania a ocupat Volînia, (inclusiv Kievul, cucerit în 1321 de Gediminas după Bătălia de pe râul Irpen). Principii lituanieni şi-au asumat mai apoi titlul de monarhi ai Ruteniei.

[modifică] Influenţe

Rusia Kieveană a lăsat o moştenire importantă. Principii din Dinastia Rurik au unit un teritoriu vast locuit de slavii de răsărit într-un stat puternic, dar instabil. După ce Vladimir s-a convertit la creştinismul ortodox, Rusia Kieveană a dezvoltat o structură bisericească şi statală şi o cultură şi artă de sinteză bizantino-slavă. În nord-est, aceste structuri au fost adaptate pentru a forma statul autocratic rus.

[modifică] Notă

  1. ^  Popoarele vorbitoare de dialecte slave răsăritene au fost cunoscute din secolul al IX-lea ca rusi (denumiţi şi rusini ori ruteni). Mai târziu, ei s-au împărţit în trei naţiuni importante - belaruşii, ruşii şi ucrainienii - şi în mai multe grupuri etnice mai puţin importante, (printre care se numără carpato-rutenii}.

[modifică] Vezi şi:

  • Rusii
  • Etimologia cuvântului rus şi a derivatelor sale
  • De Administrando Imperio
  • Conducătorii Rusiei Kievene
  • Pravila rusă
  • Istoria Belarusului
  • Istoria Rusiei
  • Istoria Ucrainei

[modifică] Bibliogarfie

  • Acest articol conţine materiale de la Library of Congress Country Studies care, fiind publicaţie a guvernului SUA, este domeniu public. - Russia

[modifică] Legături externe