Cyberpunk

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cyberpunk-ul, fenomen care se sustrage mainstreamului, fie şi cel al literaturii SF, este urmărit ca gest anarhic. Prezentul articol porneste de la lizibilitatea sa socială pentru a îl urmări ca act estetic ce reuneşte un status al fiinţei care se confruntă cu redefinirea coordonatelor sale esenţiale: subiectivitate, timp, spaţiu.

Zona ficţionalului - din perspectivă fragmentaristă - va fi cu atât mai fertilă cu cât fenomenul în cauză, mişcarea cyberpunk, nu pare a dezvolta plenar acest pattern. Confruntarea cu vocaţia imperialistă a spiritului în contextul în care aceasta îşi ia drept punct de plecare un resort al reconfigurării ontologice nu nu mai permite o asemenea analiză superficială. E necesară contaminarea cu acest nou cadru de “worldness” (Brian McHale) care lichidează orice referent şi inaugurează o logică hyperrealului. Primul impact e crearea unui spaţiu al acomodării în faţa şocului tehnologic, a fenomenului digitalizării. Proiectul ficţional se transformă în interpretarea umană a unei realităţi umane. Un prim etaj al acomodării e cel al literaturii SF. Darko Survin o prezintă drept “an imaginative framework, alternative to the author’s empirical environment, a world created by enstrangement and cognition”1, în timp ce Brian McHale o denumeşte “the ontological genre par excellence”. Motivaţia unei asemenea rupturi cu un mediu ficţional profund realist, din preajma anilor ’50 provine din nevoia de confruntare cu un fenomen masiv de rutinizare, de pierdere a individualităţii în cadrul societăţii de consum. “Afirmarea unui gen autonom în plină epocă a marelui realism eşuează. Acesta este construit ca un discurs despre lume din care lipseşte semnificatul, iar literatura SF nu dispune de practicile ficţionale ale literaturii canonice pentru a transforma această absenţă la nivel estetic în favoarea sa2.

Anii ’70 inaugureză sfârşitul unei erei Autorului şi implicit pe cea a Autorului multiplicat în text, ca imagine a disoluţiei sale. O dată cu acest fenomen se destramă liniaritatea, centralitatea, ierarhiile şi se intrevede un apetit crescut pentru discursurile marginale. Cyberpunk-ul este un fenomen de contracultură, dar mai mult decât atât este un gest anarhic. Cultură a “delirului”(Paul Virilio), formă a artei de a răspunde tehnologiei, chiar formă revoluţionară, dedicată destrămării oricărui liant ce semnalează realitatea drep consensus, cyberpunk-ul se vrea o manieră de blocaj în faţa controlului de masă. Este “the illigitimate child of the 20th century technological dynamo”3 , formă hibridă de literatură, marcată generaţional, mai mult produsul unei stări de spirit decât al unui proiect revoluţionar (ulterior artistic). Cyberpunk-ul e lumea însăşi devenită SF, o realitate definită electronic, care punctează un traseu în care natura devine cultură şi cultura în cele din urmă cultura se transformă în sistem semiotic imanent. Nouă modalitate de formatare a lumii intens digitalizate, e spaţiul simulacrului prin excelenţă. Cyberpunk-ul e naraţiunea “modului tehnologic de a fi în lume”4 . Universul virtual nu e atât un metaunivers, situat dincolo de simţuri, căci presupune o implicare senzorială, cât un paraunivers, situat în vecinătatea celui real. Separarea cyberspaţiului de realitatea virtuală e imposibilă întrucât ele sunt în interdependenţă, chiar în suprapunere a semnificaţilor. Văzută ca “utopie dialogică” (Frederic Jameson) această lume îşi conturează o poetică a genului în primul rând prin ruptura de literatura SF. Prima paradigmă care e supusă efasării presupune o eliminare a “posibilelor” puse sub semnul viitorului. Cyberpunk-ul operează cu un prezent continuu care se desfăşoară în baza noţiunii de simultaneitate. Cel mai probabil timpul, dacă oricum e vidat de varianta sa cronologică, e privit ca mediu elastic, subiectiv, asemeni unui “event loop” care poate fi accesat în multitudinea pliurilor sale, inclusiv ca viitor care s-a întâmplat deja.

Cyberspaţiul este modelul digital al unei geografii reale, nu prin raporatare la un referent, ci prin consistenţă şi determinări. Acest spaţiu familiarizează individul cu lipsa de volum şi materie, permite inclusiv pendularea eului între diferite praguri ale conştiinţei sale. Situată între două dimensiuni : “The body is your interface”(William Gibson, Mona Lisa Overdrive ) şi “There is no there there”(idem), lumea cyber dinamitează orbita referenţială definitiv. Dacă modernitatea propunea o spaţializare a timpului, această variantă ontologică postmodernă retemporalizează spaţiul şi locul în spaţiu, supunându-se unei mobilităţi descentrate dată de circulaţia infomaţională şi de deplasarea nelimitată a plasamentului. Ubicuitatea absolută, “fleet in being” (Paul Virilio) devine “locaţia” unui stadiu postuman a aventurii lumii. Acesta cuprinde atât extra-umanul (rezultatele tehnologiei care perfectează), punctul “zero”al condiţiei umane (oamenii obişnuiţi care populează “Lăbărţarea” din Neuromantul lui W. Gibson) cât şi un deficit, un “minus”uman reprezentat de fiinţe instabile ontologic, create artificial. Cyberspaţiul reuneşte prin urmare, aspectul impactului tehnologic asupra individului şi realităţii sale, dispariţia subiectului autonom şi ideea transgresiunii graniţelor dintre biologic şi tehnologic. Date fiind aceste puncte de referinţă, Brian McHale pune accentul pe reorientarea ontologică a ficţiunii cyberpunk. Microlumile, eul centrifugal (automultiplicant), universul sintetic, traduc o paradigmă a pluralităţii ontologice, un univers fără lume, cu corolarele: timp fără temporalitate, spaţiu fără spaţialitate, dar în acelaşi timp pun problematica dorinţei de a suprima sentimentul solitudinii “imanente şi fără orizont pe care o presupune pierderea proprietăţii de lume.”5 .

Note:
1Florina Iliş, Teza de doctorat, Fenomenul SF în cultura postmoderna. Ficţiunea cyberpunk, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, Cluj-Npoca, 2003
2idem, p.28
3Barbara M. Kennedy, The Cybercultures Reader, edited by David Bell and Barbara M. Kennedy, Routledge, London and New York, 2002, p.42
4Florina Iliş, op.cit., p.104
5Florina Iliş, op.cit., p.249