Republica Populară Polonia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Polska Rzeczpospolita Ludowa
Republica Populară Polonia
Steagul Poloniei Stema Poloniei
(în detaliu) (mai mare)
Deviză naţională: nici una[1]
Limbă oficială limba poloneză[2]
Capitală Varşovia
Coordonatele capitalei 52°13′ N 21°02′ E
Oraş principal Varşovia
Sistem politic republică socialistă
Suprafaţă
 - Total
 - % apă
locul 68
312.685 km²
2,6%
Independenţă  • Declarată : Secolul al X-lea
 • Redeclarată: 11 noiembrie 1918
Monedă Zlot (PLZ)
Fus orar UTC +1 / +2
Imn naţional Mazurek Dąbrowskiego
Domeniu Internet .pl
Prefix telefonic +48


  1. ^ Vedeţi de asemenea motourile neoficiale ale Poloniei.
  2. ^ limba bielorusă, limba casubiană, limba germană şi limba ucraineană erau folosite în cinci birouri comunale. Acestea nu sunt însă considerate limbi oficiale la nivelul întregului stat.

Republica Populară Polonia (limba poloneză: Polska Rzeczpospolita Ludowa, PRL) a fost numele oficial al Poloniei din 1952 până in 1989, în timpul în care ţara a fost condusă de comuniştii din Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, sau PZPR). Comuniştii au condus efectiv Polonia din 1944, dar numele nou al ţării nu a fost adoptat până când nu a fost votată constituţia din 1952.

Republica Populară Polonia a fost un stat suveran conform definiţiilor date de dreptul internaţional. În realitate, a fost totuşi un stat satelit subordonat Uniunii Sovietice. Sovieticii au avut o mare influenţă în domeniul afacerilor externe şi al celor interne. Forţele Armatei Roşii au staţionat în Polonia până în 1989. Efectivele sovietice au variat de la 500.000 în 1945, la 120-150.000 în 1955 şi 60-80.000 în 1989. Ministerul Securităţii Publice era înţesat de instructori sovietici. În 1945, generalii şi instructorii sovietici formau 80% din cadrele ofiţereşti ale Wojsko Ludowe (Armata Populară), procentul scăzând la 30% – 40% în 1948. Comuniştii polonezi, care răspundeau numai în faţa sovieticilor, deţineau controlul total al ţării. Opoziţia a fost persecutată şi mai apoi suprimată, iar contrar înţelegerilor de la Conferinţa de la Yalta, nu s-au ţinut alegeri libere şi cinstite până în 1990.

Cuprins

[modifică] Istorie

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Istoria Poloniei (1945-1989).

La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Stalin era capabil să prezinte aliaţilor occidentali, (Franklin Roosevelt şi Winston Churchill), situaţia din Polonia drept un fapt împlinit. Armata Roşie ocupa ţara, iar agenţii sovietici, comuniştii polonezi, controlau administraţia. Uniunea Sovietică era în plin proces de încorporare a teritoriilor din estul Poloniei care mai fuseseră sub stăpânirea sovietică din 1939 până în 1941, după ocuparea Poloniei ca urmare a înţelegerilor stipulate în Pactul Molotov-Ribbentrop. Drept compensaţie, URSS oferea Poloniei toate teritoriile germane din Pomerania, Silezia şi Brandenburg de la est de linia Oder-Neisse ca şi jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene. Stalin era hotărât să facă toate presiunile de care era nevoie ca noul guvern polonez să fie controlat de comunişti. El a rupt în 1943 relaţiile cu guvernul polonez în exil care se afla la Londra dar, pentru a-i linişti pe Roosevelt şi Churchill, el a consimţit la Yalta ca să fie format un guvern de coaliţie. Comuniştii deţineau cea mai mare parte a posturilor cheie din noul guvern iar, cu ajutorul sovietic, în scurtă vreme au câştigat controlul asupra întregii ţări, câştigând mai mult sau mai puţin cinstit toate alegerile. Opoziţia, condusă de Stanisław Mikołajczyk, a reuşit să câştige doar o victorie, e drept, substanţială: Polonia şi-a păstrat statutul de ţară independentă, împotriva planurilor unor comunişti foarte influenţi, aşa cum era Wanda Wasilewska, care doreau ca Polonia să devină o nouă republică componentă a Uniunii Sovietice. Din păcate, această victorie avea să fie şi ultima, deoarece comuniştii au reuşit să-şi întărească puterea şi să înceapă persecuţiile politicу împotriva tuturor opozanţilor. Mulţi dintre anticomunişti au hotărât să părăsească ţara, alţii au ajuns să fie judecaţi în procese spectacol, fiind mai apoi condamnaţi la mulţi ani de închisoare sau la pedeapsa capitală.

În 1948, comuniştii şi-au consolidat puterea prin formarea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, (cunoscut în Polonia drept 'Partidul'). Comuniştii aveau să monopolizeze puterea politică până în 1989. În anii care au urmat, industria privată a fost naţionalizată, terenurile agricole ale marilor proprietari au fost confiscate şi, mai apoi, redistribuite ţăranilor. Milioane de polonezi din teritoriile peirdute în răsărit au fost transferaţi în noile teritorii câştigate de la Germania. După 1948, Polonia a fost adusă la acelaşi numitor comun sovietic, atât din punct de vedere politic, fiind transformată într-una dintre "democraţiile populară", cât şi din punct de vedere economic, prin trecerea la economia socialistă planificată centralizată. Regimul s-a hotărât să înceapă colectivizarea agriculturii, deşi ritmul în care se desfăşura procesul era mai scăzut decât în alte ţări surori. Polonia a rămas singura ţară din blocul sovietic unde ţăranii necooperativizaţi au continuat să deţină o poziţie dominantă. În ciuda faptului că istoricii polonezi au estimat că între 200.000 şi 400.000 au murit în timpul persecuţiilor politice postbelice, stalinismul în Polonia nu a atins culmile care au caracterizat represiunile comuniste din celelalte state satelite ale Moscovei.

Afiş comunist polonez — "Tinerii—fruntaşii în lupta pentru fericitul sat polonez socialist."
Extinde
Afiş comunist polonez — "Tinerii—fruntaşii în lupta pentru fericitul sat polonez socialist."
Vulturul alb, simbol al statului polonez
Istoria statului polonez

Regatul primilor Piaşti
Descompunerea feudală
Regatul Piaştilor
Regatul Jagielionilor
Republica Ambelor Naţiuni
Ducatul de Varşovia
Regatul Congresului
Marele Ducat de Poznań
Oraşul liber Cracovia
Regatul de regenţă
A doua republică poloneză
Statul Secret Polonez
Republica Populară Polonia
A treia republică poloneză

În iunie 1956, muncitorii din oraşul industrial Poznań au intrat în grevă. În partid, dar şi în rândurile intelectualităţii, au început să se ridice voci care chemau la reforme mai ample ale sistemului stalinist. Până în cele din urmă, s-a produs o schimbare la vârf, puterea fiind preluată de Władysław Gomułka, care l-a înlocuit pe Bolesław Bierut în fruntea guvernului. Durii stalinişti au fost îndepărtaţi din funcţiile de conducere şi ofiţerii sovietici aflaţi la comandă în Armata Poloneză au fost destituiţi. Aceste fapte au marcat sfârşitul Poloniei Staliniste. Dar, pe la mijlocul deceniului al şaptelea, Polonia a început să se confrunte cu dificultăţi economice şi politice. Cum popularitatea lui Gomułka era în cădere liberă iar "comunismul reformat" promovat de el şi-a pierdut dinamismul, regimul a devenit din ce în ce mai puţin liberal şi mai represiv.

Noua etapă a istoriei poloneze a început în decembrie 19170, când guvernul lui Gomułka a hotărât să oprească prăbuşirea economică prin promovarea unor creşteri masive de preţuri ale alimentelor de bază. Protestele ample de stradă au dus la o altă schimbare majoră la conducerea guvernului, Gomułka fiind înlocuit cu Edward Gierek. Planul lui Gierek de refacere a economiei s-a bazat pe împrumuturi masive din Statele Unite şi din Germania Federală, care urmau să fie folosite pentru reechiparea şi modernizarea industriei, dar şi pentru importul unor bunuri de larg consum, pentru a le da muncitorilor un imbold să lucreze. Deşi împrumuturile au dus la dezvoltarea economiei poloneze, perioada fiind încă reamintită drept Epoca de Aur a Poloniei comuniste, repercusiunile evidente ale acestor imprumuturi asupra finanţelor ţării se mai simt şi azi. Această Epocă de Aur s-a sfârşit după criza energetică din 1973. Prăbuşirea regimului Gierek, atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere politic, a dus la crearea unei opoziţii politice sub forma sindicatelor, a unor grupuri de studenţi, a ziarelor şi publicaţiilor clandestine, a distribuirii de cărţi şi ziare importante, chiar şi a unei "universităţi rapide".

Oameni stând la rând pentru a cumpăra hârtie igienică, o imagine obişnuită în Polonia în deceniile al optulea şi al nouălea în secolul
Extinde
Oameni stând la rând pentru a cumpăra hârtie igienică, o imagine obişnuită în Polonia în deceniile al optulea şi al nouălea în secolul

în această conjunctură, pe 19 octombrie 1978, Polonia a avut parte de ceea ce mulţi polonezi au considerat practic o minune. Arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtyła, a fost ales Papă, luându-şi numele Ioan Paul al II-lea. Alegerea unui papă polonez a avut un efect electrizant asupra a ceea ce se dovedise una dintre cele mai devotate naţii catolice din Europa. Când Ioan Paul al II-lea s-a reîntors în Polonia în 1979, o jumătate de milion de oameni l-au ascult vorbind în Varşovia, şi aproximativ un sfert din populaţia ţării a participat la slujbele în aer liber. Peste noapte, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit de facto conducător al Poloniei, făcând ca regimul comunist să fie mai degrabă ignorat. Papa nu a îndemnat la rebeliuni, în schimb a încurajat crearea unei "Polonii alternative", o Polonie a instituiţiilor independente, astfel încât atunci când ar fi apărut o nouă criză, ţara să fie pregătită să-i facă faţă.

Un nou val de greve au subminat guvernul comunist şi, în septembrie, Gierek, care era bolnav, a fost înlocuit din funcţia de lider al partidului de Stanisław Kania. Însă Kania nu a reuşit să găsească soluţii pentru oprirea erodării comunismului în Polonia. Dezordinile în domeniul muncii din anul 1980 au dus la formarea unui sindicat independent, Solidaritatea (în limba poloneză Solidarność). Sindicatul s-a format în septembrie 1980, fiind condus de la început de Lech Wałęsa. Sindicatul Solidaritatea a adunat în rândurile sale diverse forţe sociale anticomuniste, de la catolici de dreapta până la oameni ai stângii anticomuniste. Până la sfârşitul anului 1981, Solidaritatea avea nouă milioane de membri, un sfert din populaţia ţării şi de trei ori mai mult decât sindicatele oficiale.

Logo-ul Solidarność
Extinde
Logo-ul Solidarność

Pe 13 decembrie 1981, şeful guvernului, Wojciech Jaruzelski, care devenise şi şeful partidului comunist, temându-se de reacţia sovietică, a interzis Solidaritatea, proclamând legea marţială în Polonia şi închinzându-i temporar pe cei mai mulţi dintre liderii sindicatului. Guvernul a interzis Solidaritatea pe 8 octombrie 1982. Legea marţială a încetat formal să acţioneze în iulie 1983, deşi controlul asupra libertăţilor civile şi a vieţii politice, ca şi raţionalizarea alimentelor, au rămas în vigoare până la căderea comunismului. Aceste măsuri nu au împiedicat Solidaritatea să câştige sprijin popular şi putere, erodând dominaţia partidului comunist, care în 1981 a pierdut aproximativ 85.000 din cei 3 milioane de membri. Până la căderea comunismului în Polonia, Solidaritatea a rămas o organizaţie subterană, suficient de puternică pentru a zădărnici eforturile lui Jaruzelski de reformă. Grevele din întreaga ţară din 1988 au fost unele dintre factorii care au forţat guvernul să înceapă un dialog cu Solidaritate.

Convorbirile la masa rotundă
Extinde
Convorbirile la masa rotundă

Din 6 februarie până în 15 aprilie, s-au ţinut convorbiri în 13 grupuri de lucru în 94 de sesiuni, care au devenit cunoscute drept "Convorbirile mesei rotunde" (în limba poloneză: Rozmowy Okrągłego Stołu), care au modificat radical forma guvernului şi societăţii poloneze. În 1990, Jaruzelski şi-a dat demisia din funcţia de conducător al Poloniei, la putere venind în decembrie Wałęsa. Până la sfârşitul lui august, a fost format un guvern de coaliţie condus de Solidaritatea, iar în decembrie Wałęsa a fost ales preşedinte şi şi-a dat demisia din postul său din sindiucat. Acesta a fost sfârşitul Republicii Populare Polonia.

[modifică] Guvern şi politică

Guvernul şi viaţa politică a Republicii Populare Polonia au fost dominate de Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, PZPR). Ca urmare, Polonia a fost un stat cu partid unic de guvernământ, cu o ideologie comunistă, dependent de Uniunea Sovietică până acolo încât ar putea fi caracterizată ca stat marionetă.

[modifică] Economie

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Economia Poloniei.

Polonia a suferit pierderti uriaşe în timpul celui de-al doilea război mondial. Până în 1939, Polonia avea 35,1 milioane de locuitori, recensământul din 14 februarie 1946 a arătat a cifră de 23,9 milioane de cetăţeni. Pierderile de resurse naţionale şi de infrastructură s-au ridicat la aproximativ 38%. În comparaţie cu ţările occidentale, inclusiv Germania, Polonia era în principal ţară agricolă. Ducerea la îndeplinire a sarcinilor uriaşe legate de reconstrucţia ţării s-a împletit cu lupta noului guvern pentru stabilizarea puterii, totul fiind făcut mult mai dificil de lipsa de încredere a celei mai mari părţi a populaţii în autorităţile comuniste. Eliberarea ţării de către Armata Roşie şi sprijinul dat comuniştilor polonezi au fost decisive pentru câştigarea puterii de către stânga politică în noul guvern.

Odată cu schimbarea frontierelor, Polonia a pierdut 77.000 km2 în regiunile estice (Kresy), primind în schimb o zonă mai mică dar mai puternic industrializată pe linia Oder-Neisse în teritoriile recuperate.

Cum controlul asupra teritoriilor poloneze a trecut de la forţele de ocupaţie ale Germaniei Naziste la Armata Roşie şi mai apoi în mâinile comuniştilor polonezi, noul sistem economic polonez a început să se îndrepte către economia socialistă planificată centralizat. Unul dintre cele mai importante măsuri luate de guvernul PKWN pe 6 septembrie 1944 a dost reforma agricolă. Toate proprietăţile mai mari de 0.5 km² din Polonia antebelică şi mai mari de 100 ha din teritoriile recuperate au fost naţionalizate fără compensaţii. În total, 31.000 km² de pământ au fost naţionalizate în Polonia şi 5 milioane km² în teritoriile recuperate, din care 12.000 km² au fost redistribuite ţăranilor, iar restul au rămas in mâinile guvernului. Cea mai mare parte din aceste pământuri au fost folosite în procesul de colectivizare şi de creare a unităţilor agricole de tip colhoz – Państwowe Gospodarstwo Rolne, (PGR). Totuşi, colectivizarea agriculturii poloneze nu a atins niuciodată amploarea din Uniunea Sovietică sau din celelalte ţări ale blocului răsăritean. [3]

Afiş de propagandă. Se poate citi Structurile construite pentru socialism ar trebui să fie mândria noastră.
Extinde
Afiş de propagandă. Se poate citi Structurile construite pentru socialism ar trebui să fie mândria noastră.

Naţionalizarea a început deasemenea în 1944, prin preluarea controlului asupra intreprinderilor industriale germane din teritoriile recuperate. Cum naţionalizarea nu era un proces popular, comuniştii au amânat reforma naţionalizării până în 1946, când, după referendumurile 3xTAK, ei au ajuns să fie siguri că deţin controlul total asupra guvernului şi se pot descurca cu eventualele proteste publice. Unele naţionalizări semioficiale ale diferitelor intreprinderi germane au început chiar din 1944. în 1946, toate întreprinderile cu mai mult de 50 de angajaţi au fost naţionalizate fără nici o compensaţie plătită proprietarilor polonezi. [4]

[modifică] Vezi şi

  • Economia de criză
  • CAER

[modifică] Cultură

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Cultura Poloniei.

[modifică] Seriale TV

  • Czterej Pancerni i Pies
  • Stawka Większa niż Życie (Kapitan Kloss)

[modifică] Filme artistice

  • Rejs
  • Seksmisja

[modifică] Demografie

  • Minorităţile din Polonia după război
  • Schimbări în societatea poloneză între 1945 şi 1989

[modifică] Geografie

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Voievidatele Poloniei.

Graniţele Poloniei s-au modificat în mod dramatic după al doilea război mondial.

Vechile şi noile graniţe ale Poloniei, 1945
Extinde
Vechile şi noile graniţe ale Poloniei, 1945

Republica Populară Polonia a fost împărţită în mai multe voievodate, (unităţi administrativ-teritoriale). După încheierea celui de-al doilea război mondial, noua împărţire administrativ teritorială s-a bazat pe cea antebelică. Zonele din răsărit care nu au fost anexate de Uniunea Sovietică şi-au păstrat graniţele aproape neschimbate. Noile teritorii vestice primite drept compensaţie pentru pierderile din răsărit au fost organizate în voievodatele: Szczecin, Wrocław, Olsztyn unit parţial cu Gdańsk, Katowice şi Poznań. Două oraşe au primit statutul de voievodate: Varşovia şi Łódź.

În 1950 au fost create noi voievodate: Koszalin - mai înainte parte a voievodatului Szczecin, Opole - mai înainte parte a voievodatului Katowice şi Zielona Góra - mai înainte parte a voievodatului Poznań, Wrocław şi Szczecin . în plus, alte trei oraşe au primit statutul de voievodat: Wrocław, Cracovia şi Poznań.

În 1973, organizarea teritorial-administrativă a Poloniei s-a schimbat din nou. Reorganizarea voievodatelor a fost în principal rezultatul a reformelor din 1973 şi 1975 cu privire la autoguvernarea locală. În locul unei administraţii cu trei trepte ierarhice, (voievodat, ţinut, comună), a fost introdusă o ierarhie pe două niveluri: 49 de mici voievodate şi comune. Cele mai mici trei voievodate: Varşovia, Cracovia şi Łódź aveau un statut special de voievodate municipale. Preşedintele oraşului (primarul) era de asemenea şi guvernatorul provinciei.

[modifică] Divizunile administrative ale Republicii Populare Polonia

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Republica Populară Polonia

[modifică] Vezi şi

  • Învăţământ în Republica Populară Polonia