Abbasizi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Abbasizii au reprezentat o dinastie arabă care urmează Califatului omeiad. Începe cu domnia califului Abu-al Abbas (750-754) şi se sfârşeşte cu Califatul de Bagdad a cărui capitală, Bagdad, este ocupată de hanul mongol Hulagu în 1258.

În perioada de maximă expansiune califatul de Bagdad cuprindea în hotarele sale teritoriul de azi al următoarelor state: Irak, Siria, Liban, Israel, Iordania, Iran, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenia, Uzbekistan, Pakistan, Afganistan, Arabia Saudită, Egiptul, cele două Yemenuri, nordul Africii şi o parte din Peninsula Iberică.

Abbasizii se considerau descendenţi din Abbas, unchiul lui Mahomed. Primii califi din această dinastie au întărit orânduirea feudală. În timpul domniei Abbasizilor au avut loc puternice răscoale ale popoarelor subjugate, ale sclavilor, ale ţăranilor înfeudaţi şi ale meşteşugarilor, care au slăbit puterea califilor, limitând-o (în sec. IX-X) la oraşul Bagdad şi la împrejurimile lui. Din această dinastie a făcut parte califul Harun al Raşid (786-809), în timpul căruia Bagdadul a devenit centrul cultural şi ştiinţific al Islamului.

Acest articol conţine text din Dicţionarul Enciclopedic Român 1962, aflat acum în domeniul public.