Papa Adrian I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Charlemagne şi Papa Adrian I
Extinde
Charlemagne şi Papa Adrian I

Papa Adrian I (n.6 februarie 772 - d.25 decembrie 795)


[modifică] Contextul istoric

Născut al Roma din familie aristocratică, încă de mic şi-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot consul şi duce, iar mai târziu trezorier.
Inteligent, pios, caritabil, a atras curând atenţia papei Paul I, care l-a sfinţit subdiacon. Era diacon când a fost chemat să succeadă lui Ştefan al III-lea, în circumstanţe deosebit de dificile. Prima sa grijă a fost să-l „debarce” pe Paul Afiarta şi să desrădăcineze influenţa lui ca agent al politicii longobarde, faţă de care prea s-a plecat predecesorul său. Cu acest scop l-a trimis la regele Dezideriu, care (văzând dejucat planul său) îi propunea o reînoire a acordului incheiat cu Ştefan al III-lea, promiţând să restitue Sfântului Scaun teritoriile uzurpate. Dezideriu însă şi-a călcat cuvântul dat şi a invadat „patrimoniul Sf. Petru”, cu ajutorul şi complicitatea chiar a lui Afiarta, care a fost complice în asasinarea economului Sergiu (pe timpul papei Ştefan al III-lea). Paul Afiarta a fost prins de arhiepiscopul de Ravena şi, se pare din dispozitia lui , ucis, împotriva voinţei papei, care voia doare să-l exileze.
În faţa noii ameninţări longobarde iminente, Adrian I n-a şovăit să meargă până la capăt pe calea deja deschisă de unii predecesori ai săi: adică să apeleze la ajutorul fancilor. Astfel l-a chemat în ajutor pe Carol cel Mare. Acesta a trecut în grabă Alpii, în 773, i-a învins pe longobarzi şi a asediat Pavia, ajungând la Roma în săptămâna Paştelui din 774. Cu acea ocazie, la 6 aprilie, Miercurea Paştelui (a treia zi de Paşte), a avut loc o memorabilă reuniune în "secretarium" Sfântului Petru, reuniune în care Carol cel Mare s-a amgajat să actualizeze promisiunea făcută la Quierzu-sur-Oise în 754 papei Ştefan al III-lea, conform căreia domeniile pontificale trebuiau să se întindă la ducate le de Spoleto şi de Benevento, la Tuscia, dincolo de ducatul Romei, la Pentapoli, la exarhatul de Ravena, aşa cum era mai înainte, de „uzurparea” lui Liutprando.
Trebuie precizat imediat, că multor istorici, convenţiile de la Quierzy şi de la Roma li se par neverosimile, alţii – de acord cu Duchesne - (Liber Pontificalis, I, Paris 1886, pp. 236-253), tind să le considere autentice, fără umbră de îndoială, deşi toţi admit că, chiar dacă au existat vreodată, au rămas pe plan pur ideal şi că dinastia caroligiană nu s-a preocupat niciodată să le realizeze. Într-adevăr, numai prin concesiile ulterioare, obţinute de la Carol cel Mare, cu ocazia altor două călătorii la Roma (în 781 şi 787), Adrian I reuşeşte să constituie Statul Pontifical care s-a păstrat - cu intermitenţe - pe parcursul întregului Ev Mediu, până la Pius al IX-lea. De precizat şi faptul că împăratul Carol, în calitatea sa de "patricius Romanorum", a încercat să subordoneze controlul, guvernarea politicii externe şi un drept de mare influienţă în afacerile interne lae Bisericii. Amestecurile agenţilor săi au reuşit uneori să combine unele molestări, în faţa cărora Adrian I a fost constrâns să protesteze, dar mereu s-a sfârşit prin a cădea deacord. În felul acesta a reuşit să-l convingă pe regele franc să se abţină de la intervenţiile în alegerea arhiepiscopului Ravenei (Epistola 48, Ad Carolum regem; PL.98, coll.416-418).

[modifică] Activitatea strict bisericească


Considerabilă a fost şi activitatea strict bisericească a lui Adrian I. În primul rând s-a străduit foarte mult să reprime abuzurile în alegerile episcopilor şi să elibereze Biserica de cesaropapismul caroligian; astfel a redat dreptul vechilor sedii metropolitane (Epistola ad Bertherium episc., PL96, 1215-1216). Rămâne totuşi faptul că poziţia sa delicată faţă de Carol cel Mare nu i-a îngăduit să realizeze toate reformele necesare şi dorite. Conform lui Sigeberto de Gembloux, Adrian I ar fi acordat regelui Carol – întors la Roma după ridicarea asediului Paviei (774), dreptul de a alege papa şi dreptul de investitură pentru sediile episcopale din regatul său. Dar aceasta nu este decât o fabulă, care apare foarte probabil pe timpul lui Otton I, când – pentru prima oară – se găseşte menţionat un decret al antipapei Leon al VIII-lea, în 963, care apoi a intrat în Decretum Gratiani, sub numele „Privilegium Hadriani pro Carolo”.
Clerul franc deprinsese obiceiulde a purta arme şi de a se război. Iată-l pe Adrian I intervenind şi atrăgând atenţia lui Carol asupra acestei situaţii (cf. Epistola 25, PL. 98, col. 367).
S-a străduit şi pentru unificarea liturgiei romane cu cea galicană, trimiţând în acest sens chiar suveranului un exemplar al Sacramentariului Gregorian (pe la 780), aşa cum deja în 774 i-a înmânat Culegerea de Canoane a lui Dionisie cel Mic (sau mai corect spus: cel Smerit).
Influenţa papei Adrian I asupra bisericii din Spania a fost, eminamente, disciplinară şi doctrinală. Într-una din scrisorile sale „ad Egilas” (PL 98, coll. 333 şi 346) el tratează despre postul de miercuri şi de sâmbătă, despre sărbătoarea Paştelui, despre predestinare, despre har şi despre liberul albitru. Alte două scricori le-a dedicat problemei adopţionalismului spaniol (cf. PL 99, col. 374 şi 386).
Cel mai important evenimint religios al pontificatului său a fost refacerea unităţii bisericeşti dintre Orient şi Occident, unitate ruptă de persecuţia iconoclastă.
La cel de-al II-lea Conciliu din Niceea (al 7-lea ecumenic, 787), a fost reprezentat de doi delegaţi: cultul sfinţilor, al icoanelor (imaginilor sacre) şi a relicviilor a fost recunoscut legitim şi mântuitor, salutar. Scrisoarea Papei adresată împărătesei Irene (Irina) şi fiului ei Constantin al IV-lea, în care primatul roman era bine precizat şi puternic proclamat, a fost solem aprobată de Părinţii Conciliari. Acest Conciliu, datorită faptului că a fost format numai din episcopi orientali (cei occidentali nu au fost invitaţi) a fost rău văzut de Carol cel Mare şi de teologii săi. În plus, traducerea latină a actelor sale (a canoanelor), făcută din porunca lui Adrian I, a fost foarte defectuoasă. Astfel cuvântul grecesc προσκύνήσις, care înseamnă veneraţie, fost tradus cu adoraţie, ca şi cum conciliul ar fi definit adorarea icoanelor. Din iniţiativa şi sub controlul regelui Carol cel Mare, un grup de teologi a compus o detaliată şi polemică refutatio a tot ceea ce îl atingea mai puţin favorabil din actele conciliare; această refutatio a fost publicată şi este cunoscută sub numele de „Libri Carolini”. Atunci papa Adrian I a luat pana întru apărarea conciliului şi (să) a furnizat regelui franc toate explicaţiile necesare – o face cu erudiţie remarcabilă – (cf. PL. 98, coll. 1247 – 1292; cf. şi Mansi, XIII, 759-810). Se pare însă că aceste explicaţii au ajuns prea târziu să împiedice Sinodul de la Frankfurt (794), în care a fost condamnat Conciliul Niceea II, ca şi cum ar fi învăţat adorarea icoanelor.
Biograful papei Adrian I spune că a fost un mare îndrăgostit de biserici „amator ecclesiarum” şi că a insistat pentru restructurarea şi înfrumuseţarea lor; privilegiate au fost bazilicile şi bisericile romane (Romei) pe tot timpul pontificatului său.
Adrian s-a remarcat şi pentru atenta caritate faţă de săraci.
A murit în ziua de Crăciun a anului 795, după un pontificat de aproximativ 24 de ani. Carol cel Mare a plâns atunci pierderea unui prieten şi a unui părinte spiritual; a dispus ca pe lespedea de marmură a lui Adrian I să fie cioplit un epitaf de 19 versuri, lespedea în prezent este zidită în peretele din spate a porticului din Bazilica Vaticanului (cf. G.B. De Rossi, L’ inscription du tombeau d’ Adrien I, în Mélanges d’archéologie et d’histoire de L’Ecole française de Rome, 8(1888) pp. 478-501).
Caracterul papei Adrian I oferă o îmbinare plăcută de fermitate şi de spirit de adaptare.
Inflexibil faţă de regele longobard, s-a dovedit împăciuitor fără servilism faţă de Carol cel Mare, angajând continuu toate resursele sale – deloc neglijabile – de abilă diplomaţie pentru cel mai mare bine al credinţei şi pentru excelenţa Pimatului (Sf. Scaun).
Poate fi simţită tentaţia de a-i reproşa câteva slăbiciuni în reprimarea/curmarea unor abuzuri, şi acestea ar fi justificate dacă nu s-ar lua în consideraţie faptul că însăşi caracterul relaţiilor cu regele Carol îl determina la prudenţă.
Scrisorile sale dogmatice pun în evidenţă o erudiţie patristică cu totul deosebită. În ele abundă citare Părinţilor greci, lucru foarte rar în Ocident în Evul Mediu.


[modifică] Bibliografie:

  • Vita Hadriani, în Liber Pontificalis, ed. L. Duchesne, pp. 241 ş.u. şi 486-523, care apare de 2 ori în PL: 96, coll. 1167 -1204 şi 128, coll. 1163-1198. De la el ni s-au păstrat 58 de scrisori (48 către Carol cel Mare şi, cele mai multe, tratează despre afacerile Stului Pontifical).
  • Codex Carolinus - culegere de scrisori papale către regele franc.
  • L. Duchesne, Les premiers temps de l’Etat Pontifical, a 3 ed., Paris, 1911 ş.a.

n.b. PL = Patrologia Latină, ediţia Migne.