Falsificabilitate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Falsificabilitatea este un concept introdus de Karl Popper în filozofia ştiinţei.

În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice.

În contrast cu reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.

De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze.

O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nici o contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-ştiinţifice şi capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic.

Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observaţiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit "Speculaţie şi infirmare":

  1. Este uşor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.
  2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriţi de teorie, ar fi trebuit să ne aşteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria.
  3. Teoriile ştiinţifice "bune" includ interdicţii care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
  4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment ştiinţific posibil, nu este ştiinţifică. Infirmabilitatea nu este o virtute a unei teorii
  5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care îşi asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
  6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eşuată, de a falsifica teoria
  7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susţinute de către apologeţii lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu preţul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său ştiinţific.

[modifică] Critică

Deşi principiul falsificabilităţii propus de Popper este util pentru a deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-ştiinţe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor ştiinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al ştiinţelor. Mai degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale şi formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, şi pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenţionate şi au loc în cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (şi nu depinde de direcţia de propagare) într-un experiment desfăşurat de către Michelson şi Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicţie cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului şi la formularea teoriei relativităţii speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluţii în care "paradigma" ştiinţei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluţiilor ştiinţifice" (1962).

Imre Lakatos a respins perspectiva falficaţionismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei convingeri de bază la nivel conştient sau inconştient (care formează nucleul aşa numitului program de cercetare), şi numai afirmaţiile din afara acestui nucleu sunt modfificate. Convingerile elementare care consituie miezul unui program de cercetare, pot fi, în opinia lui Lakatos, numai atunci respinse, când avem la îndemână un program de cercetare alternativ, superior.