Neoimpresionism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Serie de articole despre artă
Istoria artei
Arta preistorică
Arta antică
Arta medievală
Arta occidentală
Arta contemporană
Arta etnografică
  • Arta occidentală
  • Arte orientală
  • Arta Americilor
  • Arta africană
  • Arta Oceaniei

Neoimpresionismul este o mişcare artistică în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea promovată în special de pictorii Georges Seurat şi Paul Signac, având ca scop fundamentarea ştiinţifică a achiziţiilor făcute de impresionism în domeniul culorii şi luminii.

Georges Seurat: Studiu pentru O duminică la Grande-Jatte
Extinde
Georges Seurat: Studiu pentru O duminică la Grande-Jatte

Termenul "neoimpresionism" a fost folosit pentru prima dată , în 1886, de către criticul de artă Felix Fénéon în revista "L'Art Moderne", ce apărea la Bruxelles.

Seria de articole despre "fenomenul percepţiei", semnate de David Sutter (1880), observaţiile fiziologilor şi psihologilor privind efectele luminii şi culorii, descoperirile fizicianului Hermann von Helmholtz, ce completează teoriile lui Eugène Chevreul privind legile contrastului simultan al culorilor, au fost tot atâtea contribuţii la cristalizarea esteticii neoimpresioniste. În principala lucrare-program "D'Eugène Delacroix au neo-impresionisme" ("De la Eugène Delacroix la neoimpresionism", 1899), Paul Signac apreciază dezvoltarea neoimpresionismului ca o continuare firească a artei lui Delacroix şi a impresionismului, scopul fiind unul comun: "A da culorii cât mai multă strălucire posibilă".

Paul Signac: Femei la fântână, 1892
Extinde
Paul Signac: Femei la fântână, 1892

Pictorii neoimpresionişti folosesc, pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină, tonuri pure, juxtapuse, în suprafeţe din ce în ce mai mici. Această tehnică a tuşelor divizate - divizionism - se va accentua până la obţinerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mişcării şi numele de pointillism (în limba franceză: point = punct). Din reţeaua de tuşe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau fiinţelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile.

Apariţia neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzaţi la "Salonul Oficial", câţiva artişti cu preocupări înrudite - Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert Dubois-Pillet - formează, sub preşedenţia lui Odilon Redon, "Societatea Artiştilor Independenţi". Seurat lansează, succesiv, Lâlucrări în care foloseşte "contrastele de tente", "contrastele de ton", "contrastele de linie". În jurul său se grupează Paul Signac şi, pentru o vreme, bătrânul Camille Pissarro.

Tehnica divizionismului sau pointillismului are la sfârşitul secolului al XIX-lea un deosebit ecou, fiind adoptată de francezii Henri Petitsean, Maximilian Luce, Lucie Cousturier, belgienii Henry va de Velde şi Théo van Rysselberghe, italianul Giovanni Segantini, ş.a.m.d..



Este o tehnică pe care, în mod pasager, o vor adopta şi artişti care n-au făcut parte din mişcare: Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Georges Seurat: O duminică la Grande-Jatte, (detaliu) - versiune definitivă, 1884-1886 - Musée d'Orsay, Paris
Extinde
Georges Seurat: O duminică la Grande-Jatte, (detaliu) - versiune definitivă, 1884-1886 - Musée d'Orsay, Paris

Dorind să refacă formele, neoimpresionismul a ajuns, în chip paradoxal, la o mai adâncă fărâmiţare a imaginii realului, la o fragmentare excesivă, ce va produce o serie de reacţii, între care extensia suprafeţelor colorate din arta "fauviştilor", sau perspectiva bazată pe impresiile de de cald şi rece trezite de culori în operele lui Paul Cézanne.

Preocuparea lui Seurat - mort prematur în 1891 - pentru soliditatea clasică a compoziţiei va sta, între altele, la baza raţionalizării elementelor imaginii în care se vor angaja fondatorii cubismului.