Partidul Comunist Chinez
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Partidul Comunist Chinez | |
---|---|
Preşedinte | Hu Jintao |
Întemeiat | 1 iulie 1921 (oficial) 23 iulie 1921 (de facto) |
Cartier general | Zhongnanhai, Beijing |
Ideologie politică | Marxism-leninism, Maoism, Socialism cu caracteristici chineze, Trei simboluri |
Număr de membri | peste 70 milioane |
Partidul Comunist al Chinei (numele oficial), cunoscut mai ales ca Partidul Comunist Chinez, (în limba chineză: 中国共产党) este partidul de guvernământ din Republica Populară Chineză. Partidul a fost înfiinţat în 1921, a luptat împotriva Kuomintangul în timpul războiul civil din China, care s-a încheiat cu victoria comuniştilor în revoluţia chineză. Cu peste 70 de milioane de membri, (5% din populaţia totală a Chinei), PCC este cel mai mare partid politic din lume.
Din deceniul al şaptelea al secolului trecut până la moartea principalului lider al partidului, Mao Zedong, partidul Comunist Chinez a fost principala sursă de inspiraţie pentru mişcările sociale comuniste din întreaga lume. În timpul deceniului al şaptele şi al optulea, ideile sale politice cunoscute ca "maoism", a reprezentat o ramură puternică a comunismului, care a existat în opoziţie cu "Revizionismul în mişcarea socialistărevisionism". sovietic. După moartea lui Mao (1976), PCC a adoptat linia politica numită Comunism cu caracteristici chineze şi a iniţiat reforma economică chineză. În zilele noastre, în cea mai mare parte datorită acestor schimbări politice, se consideră că PCC şi-a pierdut influenţa pe care o avea cu o generaţie în urmă. Actualele politici ale partidului Comunist Chinez sunt respinse cu hotărâre de cei mai mulţi comunişti ca fiind capitaliste. Este vorba în special de comuniştii antirevizionişti şi de cei neostângiştii din rândurile PCC. Azi, persoanele cu pregătire superioară din Republica Populară Chineză sunt cele care se pare că sunt cele mai dornice să devină membrii de partid datorită avantajelor economice pe care le asigură aparteneţa la PCC.[1]
Partidul Comunist Chinez este sprijinitorul formei de guvernământ a unui singur partid. În perioadele de relativă liberalizare politică, influenţele persoanelor şi organizaţiilor din afara structurilor oficiale ale partidului comunist au avut tendinţa să crească, dar asemenea sanse s-au repetat doar de câteva ori de-a lungul timpului. Începând din deceniul al nouălea al secolului trecut, cum ataşamentul pentru ideologia marxistă a părut că este în scădere, partidul a început să apeleze la naţionalism pentru a-şi legitima existenţa. Schimbarea de la socialism la naţionalism a avut şi efectul secundar, începând cu 2003, al încălzirii relaţiilor cu fostul inamic, Kuomintangul.[1]
Cuprins |
[modifică] Scurtă istorie
Partidul Comunist Chinez a fost fondat iniţial de Chen Duxiu şi Li Dazhao în Shanghai în 1921 ca o societate de studii şi o reţea neoficială. Au existat grupuri neoficiale în China şi în afara ei, în diaspora, încă din 1920, dar începutul oficial al partidului este considerat primul Congres din iulie 1921, la care au participat 12 delegaţi. Mao Zedong a fost unul dintre cei doi delegaţi ai grupului comunist din Hunan Communist, care avea 10 membri. Toţi comuniştii din China numărau doar 53 de aderenţi.
Sub patronajul Uniunii Sovietice, partidul a fost reorganizat după principiile leniniste în 1923, comuniştii fiind încurajaţi să devină membri ai individuali ai Kuomintangului în vederea pregătirii Expediţiei nordice. Partidul avea puţini membri la început, dar a crescut cu intermitenţă de-a lungul primei Revoluţii chineze eşuate din 1925-1927. În timpul revoluţiei, ritmul de creştere al numărului de membri, în ciuda faptului că a fost mult mai mic decât cel înregistrat în deceniul al cincelea şi al şaselea al secolului trecut, a făcut totuşi ca PCC să devină cel mai mare partid comunist din lume, cu mai mulţi membri chiar decât partidul Comunist al Uniunii Sovietice. După eşecul revoluţiei din 1927, partidul a pierdut numeroşi membri ucişi de simpatizanţii Kuomintangului, 4 din 5 comunişti fiind asasinaţi. Singura secţiune importantă a partidului care a supravieţuit a fost cea constituită în jurul lui Mao Zedong, care, datorită loailitătii faţă de linia politică a Cominternului şi a alianţei strategice efemere cu Kuomintangul, a reuşit să treacă peste această perioadă extrem de grea în viaţa partidului.
Mao Zedong şi-a asigurat succesul în războiul civil care a urmat, în care a fost antrenat partidul şi aderenţii săi, prin folosirea tacticii numite de el a războiului mobil şi prin faimosul Marş Lung. Lumea occidentală a primit pentru prima oară informaţii corecte despre realităţile comunismului chinez prin cartea lui Edgar Snow Red Star Over China – Steaua roşie deasupra Chinei.
După 1945, războiul civil s-a apropiat de sfârşit şi, în ciuda unor succese iniţiale ale Kuomintangului, comuniştii au ieşit învingători. Kuomintangul a fost nevoit să părăsească China Continentală şi să se refugieze pe câteva insule, în special pe insula Taiwan. Victoria comuniştilor a marcat începutul revoluţiei chineze, în timpul căreia Mao a proclamat la Beijing înfiinţarea Republicii Populare Chineze pe 1 octombrie 1949.
[modifică] Rolul PCC în cadrul RP Chineze
PC Chinez este unul dintre cele trei centre de putere din cadrul Republicii Populare Chineze, celelalte fiind aparatul de stat şi Armata Populară de Eliberare şi, totodată, cel mai important dintre acestea.
Relaţia dintre partid şi stat este oarecum diferită de cea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu statul sovietic, în care partidul controla statul. În structura actuală a PCC, puterea derivă din poziţia în organele de conducere a statului, dar poziţiile cheie în fruntea ţării sunt deţinute numai de membrii de partid. Partidul, prin organizaţiile sale ia deciziile hotărâtoare asupra membrilor care sunt potriviţi pentru anumite pozii în ierarhia birocratică. În contrast fată de situaţia din URSS, unde partidul comunist avea autoritate extra-legală, de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, s-a stabilit că PCC este subiectul legii civile şi, prin aceasta, este subiectul autorităţii statului şi a Constituţiei.
În cadrul guvernului central, structurile partidului şi statului sunt mixate, şeful unui minister sau unei comisii fiind şi liderul organizaţiei de partid asociate acelei structuri ministeriale. La nivel provincial sau la nivelurile inferioare, structurile de partid şi de stat sunt separate în mod invariabil, în ciuda faptului că şeful local al partidului deţine funcţii importante pe linie administrativă, iar şeful administraţiei locale se numără printre fruntaşii comunişti provinciali
[modifică] Organizarea
Structura organizatorică a partidului a fost distrusă în timpul Revoluţiei Culturale şi a fost reconstruită după aceea de Deng Xiaoping, cel care este iniţiatorul aşa-numitului "Socialism cu caracteristici chineze" şi cel care a readus tot aparatul de stat sub controlul partidului.
Din punct de vedere teoretic, cea mai înaltă instanţă de conducere a partidului este Congresul naţional al Partidului Comunist Chinez, care trebuie să fie convocat măcar odată la 5 ani. Organele de putere principale ale PCC, care sunt listate în Statutul partidului, sunt:
- Comitetul Permanent al Politburo format din 9 membri;
- Politburo format din 22 membri plini, intre care şi cei 9 membri ai Comitetului Permanent;
- Secretariatul, care este principalul mecanism adminstrativ al PCC, aflat sub conducerea Secretarului General;
- Comisia Centrală Militară, care este o organizaţie paralelă cu cea a guvernului, care poartă un nume similar;
- Comisia Inspecţiei de Disciplină, care este însărcinată cu lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor cadrelor de partid.
Alte organizaţii centrale mai sunt:
- Departamentul de Relaţii Internaţionale;
- Departamentul Frontului Unit al Muncii;
- Departamentul de Organizare;
- Departamentul de propagandă al Comitetului Central al partidului Comunist Chinez.
O mare importanţa au şi "micile grupuri de conducere," care sunt comitete formate din înalţi funcţionari de partid din cadrul agenţiilor guvernamentale. Unele dintre ele pot fi extrem de puternice, în mod special în domeniul politicii externe.
O dată la cinci ani este convocat Congresul Naţional. În mod oficial, Congresul trebuie să îndeplinească două funcţii: să aprobe schimbările în Statutul partidului şi să aleagă cei 300 de membri ai CC al PCC. Comitetul Central alege după aceea Biroul Politic. În practică însă, poziţiile din CC şi Biroul Politic sunt hotărâte în culise mai înainte de convocarea Congresului, principalul scop al summitului comunist fiind anunţarea politicilor şi viziunii partidului ca şi direcţiile de dezvoltare a Chinei în anii următori.
Centrul puterii în cadrul partidului comunist este Comitetul Permanent al Politburo. Procesul prin care sunt selectaţi membrii acestui comitet, ca şi pentru alegerea membrilor Biroului Politic, se petrece în cea mai mare parte în spatele scenei politice oficiale, într-un proces paralel cu Congresul Naţional. Noua structură a puterii este subânţeleasă prin modul în care sunt poziţionate fotografiile liderilor aleşi, publicate în oficiosul partidului, Ziarul poporului. Numărul membrilor Comitetului Permanent al Biroului Politic a variat de-a lungul timpului, având o tendinţă de creştere. La Congresul al XVI-lea din 2002, acest număr a fost mărit la nouă.
Mai sunt alte două organe politice importante în RP Chineză: guvernul şi Armata Populară de Eliberare.
În plus, mai existe diferite organe consultative, aşa cum ar fi Conferinţa Politică Consultativă a Poporului. În ultimele două decenii ale secolului trecut a funcţionat Comisia Centrală Consultativă înfiinţată de Deng Xiaoping, formată din foşti lideri de frunte ai partidului, retraşi din viaţa publică. Această comisie a fost desfiinţată între timp.
[modifică] Bibliografie
- ↑ Vizitele din anul 2005 ale oficialilor Kuomintangului în Republica Populară Chineză.
[modifică] Consultaţi şi:
- Anarhism chinezesc
- Partid comunist
- Listă a partidelor comuniste
- Protestele din Piaţa Tiananmen din 1989