Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale este un volum de versuri al poetului Marius Marian Şolea.

[modifică] Aprecieri critice

Matilda Caragiu Marioţeanu

"Prin aceste cuvinte, încerc să vă înştiinţez că ţineţi în mâini opera unui poet neliniştit, a unui tânăr de 26 de ani, care este într-o continuă stare de veghe asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Două sunt coordonatele-obsesii ale stării poetului: bărbăţia lui şi socialul, definite de la sine prin titlul pe care l-a dat volumului.

Aproape în toate cărţile sale de poezie (şase la număr, prima apărută în 1995, membru al Uniunii Scriitorilor din 1998, la 23 de ani) Marius Marian Şolea (ca oricărui star autentic, destinul i-a dăruit două iniţiale care se repetă) este obsedat de femeie, de misterul ei, pe care nu încetează să încerce să-l afle, să-l descopere, să-l decodeze.

Totuşi, în ciuda neostenitelor lui căutări şi a variatelor ipostaze trăite şi, parţial, împărtăşite, neputinţa unei cunoaşteri perfecte transpare nu o dată. De aici şi căutarea frenetică. Pentru acest poet ars de dragoste, femeia este un spaţiu al libertăţii, singurul, poate, în afară de Dumnezeu: hai să plecăm, domnişoară!/ în ţara asta nu mai e nimic, / decît femei şi Dumnezeu. (Oraş în provincie). Întruchiparea însăşi a lui Dumnezeu pe pământ pare a fi ea, femeia, poetul arătându-se neputincios pentru o delimitare a celor două entităţi: pe un zîmbet de femeie/ dau toate metafizicele mele tristeţi,/ pe Tine Te dau pe atingerea ei lîngă mine/ o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet/ şi [R]aiul rămîne/ în umbra cărnii mele/ numai lumina Ta străpungîndu-mi carnea sec/ mai poate face ziuă/ în [r]aiul pe care îl port de la Tine/ şi vreau şi aceasta de vreme ce nu m-ai făcut/ să mă pierzi. (Domnului Dumnezeu).

Mijloacele prin care îşi exprimă adoraţia pentru trupul femeii sunt simple, suave, dar esenţiale, fără înflorituri şi, desigur, fără trimiteri la carnalul obscen. M.M. este bărbatul care vrea să adoarmă cu o ţîţă-n gură seara, căci... afară e o Sahară cu blocuri...(De atmosferă şi de amintire). Sau, această superb-discretă metaforă a îmbătrânirii ce vine, implacabil: Într-o seară ca asta/ vei spune “te las”, / îmbrăcată grăbit/ cu rochiţa în romburi./ din patul meu ţi-au mai rămas/ doar cîteva secunde/ lipite de şolduri.// şi pîn-atunci/ te mai iubesc în beznă/ să nu mai ştie nimeni,/ doar cîte-o umbră stinsă./ căldură şi un gest/ îţi mai lipesc pe gleznă/ să fie pentru iarnă/ pe cînd vei trece ninsă [s.n.] (Într-o seară ca asta).

Dragostea şi compasiunea pentru femeia oropsită de societate merg împreună, căci poetul se simte bine cu cele mai ieftine, cu care a stat cel mai mult...(din volumul “Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri”, p. 47): mă gîndesc şi eu ce trebuie să fi fost/ în sufletul acelor femei duse-n alte locuri/ şi descărcate cu remorca în fabrici/ să bobineze motoare/ ţinîndu-le între genunchii calzi pe cele mari,/ iar pe cele mici în poala lor fierbinte,/ să facă piuliţe cu sînii peste strunguri/ lucitoare şi reci/ care nu aveau butoanele de carne... ,/ să tragă opt ore la fiare pe pîrghiile coapsei./ fetele nebune după muşchi întinşi şi bani lăsaţi/ s-au năpustit cu poftă în metal să vigoreze ţara/ în efortul comun/.../ (De atmosferă şi de amintire). Numele lor, caracterizatoare, amintesc de Caragiale: Elvira Curdefier (cu “nostalgii legionare”), Natalia Bulandeaur (care “trimite vederi la Paris”), Ludmila Ţîţădecauciuc (cu rude la Odessa; ibidem).

Cealaltă obsesie, socialul, este indisolubil legată de spaţiul acesta al libertăţii creat de femeie-Dumnezeu: dar România mea e cea mai bună muză,/ aici am învăţat întoarcerile-n sine/ şi fac plimbări de seară/ să văd încă o dată socialul,/ mă duc apoi să iubesc, să uit,/ să dorm,/ dar nici o dată înainte să-l pipăi.// am o vocaţie specială pentru realitate/ şi atîta noroi este pe mine/ încît sînt frumos în lumină,// aproape porc de aur/ scurmînd omenirea...[s.n.]. (Nişte nepoetice versuri).

Citadin pur-sânge, acest observator atins de geniu scrie o poezie care este expresia pură a spiritului citadin. Unele din “descrierile” sale sunt adevărate viniete/vignete, care ţi se fixează cu pregnanţă pe peliculă, cum sunt, de pildă, următoarele imagini poetice ale oraşului, de o încărcătură cutremurătoare: Noaptea ca un viţel biblic/ rumegă prin parcuri/ gravitaţia frunzelor de aur.// întunecată şi caldă/ se duce spre oraş/ să lingă printre blocuri/ lumina de la geamuri./ nu plînge nimeni de foame,/ de frig/ şi nici de suflet,/ toţi s-au ascuns în somn/ sau se iubesc.// în acest oraş/ ciorile ornează-atît de bine/ parcul/ şi se aud ca nişte globuri lovite între ele. [s.n.] (Peisaj).

La 17 ani, M.M. pleca în Transnistria ca să îndrepte, cu puterea lui..., imposibilul, să se arunce în clipă cu istoria pe umeri. A reuşit doar să simtă că...Dumnezeu şi-a făcut loc/ să-şi odihnească-n mine veşnicia...Şi a mai reuşit ceva în vacanţa aia, în care,...înfoindu-mă din piept,/ ca un pui de curcan, le răspundeam [unor colegi sau profesori]/ c-am fost detaşat de şcoală să predau istorie/ în limba română/ la clasa de ruşi. (Poem de liceu pentru compunerea “Vacanţa de vară”). Adolescent şi bărbat în acelaşi timp, Şolea este un sincer, în aparenţă exaltat, în fond cu o structură de o seriozitate atât de viguroasă! Şi, dacă nu ar fi compromis cuvântul, aş spune: un patriot (în sensul acela care astăzi nu se mai... poartă!)

Desigur, firesc pentru un intelectual de formaţie teologică, nu-l ocolesc pe poet marile întrebări şi obsesii legate de viaţă-moarte, de sfidarea timpului: nu m-acuzaţi de tînăr/ că-mi place tinereţea,/ în materie de om/ timpu' e cea mai mare bătaie de joc. (Poezie modernă cu improvizaţii vechi). Oricum şi oricare ar fi ideea dominantă a unui poem însă, însoţirea femeie-Dumnezeu este mereu acolo, singura lui oază purificatoare, salvatoare: ...nu ştiu dacă drumul meu a fost al tuturor/ şi nici dacă m-aşteaptă cineva/ pe peronul acela de gară fără de nume./ va fi vreo siluetă pe sub lămpile arse,/ una din femeile cu buze de timp/ care mi-au măsurat şi interpretat nuditatea,/ ori Dumnezeu va fi cu braţele întinse? [s.n.] (Poemul de azi).

Marius Marian Şolea este un poet pentru care Literatură se scrie cu literă mare în mijlocul propoziţiei (aşa cum şi pentru noi se scrie Literatura sa): ...iar eu mă gîndesc ce bine ar fi/ să mai dau o poezie Literaturii române [s.n.]. Neliniştitul de misterul femeie-Dumnezeu, de problemele existenţiale, de social, a scris o poezie care îşi are deja locul binemeritat în această Literatură.

Şi semenii i-au simţit poezia, i-au înţeles-o, au iubit-o. De aceea, iată ce prinos de recunoştinţă i-au adus: poet tînăr între toate ideile lumii zîmbesc,/ din gesturi şi priviri îmi pun la picioare/ oraşele prin care trec/ sînt zeul pariurilor cu lumea/ printre blocurile sobre/ cu cetăţeni educaţi la maxim./ am ofrande şi idei pe braţe,/ mulţumesc în parte şi trec mai departe/ pe strada Timpului la numărul 8/ şi la o fereastră/ văd că omenirea mi-a lăsat o floare-n glastră. [s.n.]. (De atmosferă şi de amintire)."

[modifică] Poem reprezentativ

Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de Peisaj
  • Peisaj

[modifică] Bibliografie

Texte preluate din volumul "Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale" cu acordul autorului.