Petre P. Negulescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Petre P. Negulescu (n. 14 octombrie / 26 octombrie 1872, Ploieşti, d. aprilie 1951) a fost filosof, om politic, membru al Academiei Române.
Se naşte la Ploieşti, unde a absolvit clasele primare şi studiile liceale. În 1889, Negulescu se înscrie ca student al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii bucureştene, dar, audiind o prelegere a lui Maiorescu, se înscrie la Facultatetea de Litere.
În anul universitar 1889-1890 e remarcat, ca student eminent, de T.Maiorescu. Profesorul îi mai selectase pe C.Rădulescu-Motru, S.Mehedinţi, Mihail Dragomirescu, I.Al. Rădulescu-Pogoneanu, I.Al.Brătescu-Voineşti. Îi primea în casa lui, vestită, din strada Mercur 1, într-un cenaclu anume organizat, le supraveghea şi stimula lecturile, pregătindu-i pentru a-i urma direcţia şi a le preda conducerea Convorbirilor literare. P.P. Negulescu devine licenţiat universitar. Teza de licenţă, Critica apriorismului şi a empirismului, e publicată în volum. În acelaşi an, la cererea lui T.Maiorescu, publică studiul antigherist Psihologia stilului, în Convorbiri literare (în 1895 în volum).
În 1893 Maiorescu îi obţine lui Negulescu (şi lui M.Dragomirescu) o bursă de studii în Gemania şi Franţa. Negulescu redactează, la Paris, studiul, tot antigherist şi scris tot la sugestia lui Maiorescu, Impersonalitatea şi morala în artă. Reîntors în ţară e numit, la intervenţia Profesorului, Conferenţiar de filosofie la Universitatea din Iaşi. În 1895, P.P.Negulescu, împreună cu ceilalţi colegi de generaţie, preia conducerea celei mai importante reviste a ţării, Convorbiri literare. Tot în acest an adună în volum ultimile două studii de estetică antigheristă, cu titlul Polemice.
În 1896 publică, în Convorbiri literare, studiul Filosofia practică. Spiritul francez. Cu această bibliografie –şi fără doctorat- devine profesor titular la Catedra de istoria filosofiei şi logică, la Universitatea din Iaşi. În 1900, în volumul omagial "Titu Maiorescu" îi apare studiul Rolul ideilor în progresul social.
Publică, după mulţi ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renaşterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În acelaşi an, prin pensionarea din învăţământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la Bucureşti, ocupând catedra fostului său profesor.
În 1934 publică Geneza formelor culturii şi în 1936 e ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autorităţile antonesciene îl pensionează, forţat, din învăţământ (avea numai 68 de ani). Odată cu el sunt pensionaţi şi C.Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrări Istoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971. Bombardamentele asupra Bucureştiului din 1944 îi distrug casa şi biblioteca. Se stinge din viaţă, la venerabila vârstă de 79 de ani în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în săracie lucie, uitat şi izgonit din Academie.
[modifică] Politica
Are marcate atitudini de disociere faţă de optiunea oficială a partidului său –Partidul Conservator- de politica favorabilă Puterilor Centrale. În 1917 devine membru fondator şi fruntaş al unei noi formaţiuni politice : Liga Poporului, devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al.Averescu iar în 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului. În 1922 publică lucrarea Reforma învăţământului, materializare intenţională a lui Negulescu de a realiza o reformă a învăţământului românesc. Revine, în martie 1926, titular, în noul guvern Averescu, la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În august 1927 e ales preşedinte al Camerei Deputaţilor. E ultima sa demnitate politică. Publică lucrarea Partidele politice.