Ş

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ş
ş
Ş
ş
Alfabetul latin
A B C D E F
G H I J K L
M N O P Q R
S T U V W X
Y Z
Caractere derivate
Ă Â Î Ş Ţ

Ş este a douăzeci şi treia literă din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă postalveolară surdă cu simbolul fonetic [ʃ].

Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere S cu semnul diacritic „virguliţă” (sau „sedilă românească”) () dedesubt: Ș, ș. Acest semn diacritic se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect această literă, ea se înlocuieşte adesea cu litera S cu sedilă, Ş, ca în acest articol. Litera S cu sedilă este de fapt proprie unor limbi precum turca.

Această literă, spun cercetătorii, nu exista în alfabetul latin, ea trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcată prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că sigma ar fi fost pronunţată de către greci foarte apropiat de ş.

Literele T şi S cu virguliţă (sus) şi cu sedilă (jos).
Extinde
Literele T şi S cu virguliţă (sus) şi cu sedilă (jos).