Somuşca, Bacău

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Localitatea Somuşca este situată între dealurile din partea dreaptă a Siretului, în dreapta pârâului Cleja, la 1 km. depărtare de centrul comunei Cleja şi la aproximativ 20 km. depărtare, spre sud, de municipiul Bacău. Condiţii naturale favorabile pe de o parte, cauze politico-economice şi social-religioase pe de altă parte au condus la apariţia comunităţii catolice din Somuşca, care, în anul 2006, aniversează 225 de ani de la prima menţiune documentară. Denumirea iniţială a localităţii a fost: Somoşca menţionată în documente în forma Somoska ori Somosca. În ceea ce priveşte numele de astăzi al aşezării: Somuşca, remarcăm faptul că este o variantă recentă, introdusă în nomenclatorul actual al localităţilor fără nici un fel de explicaţie în cursul secolului al XX-lea. Locuitorii din Somuşca sunt de religie romano-catolică, primele informaţii privind prezenţa lor aici fiind menţionate în Status Animarum (Starea Sufletelor) din 1781, cel mai vechi recensământ al catolicilor din Somuşca. Aceste documente statistice confesionale sunt inserate în registrele parohiale alături de alte surse documentare, deosebite pentru studiul istoriei catolicilor şi cultului catolic, cum ar fi „cărţile” de botezuri, căsătorii şi morţi, ori „cărţile” de administraţie. Cel mai vechi „Liber Status Animarum” datează din anul 1781, fiind întocmit de către preotul Aloysius Maffei, paroh la Faraoani atunci. În cadrul acestei „stări a sufletelor”, care se găseşte într-un registru al parohiei Faraoani (de care aparţinea atunci din punct de vedere religios localitatea Somuşca) apare şi satul „Somoska”, situaţie perpetuată şi în „cartea stării sufletelor” din 1793 (anul înfiinţării Parohiei Cleja, din acest moment catolicii din Somuşca aparţinând de această nouă parohie şi frecventând biserica de aici, care, conform unor documente inedite publicate de către noi recent, a început a fi construită chiar în 1793, fiind deja ridicată un an mai târziu.), ca de altfel şi în cele din 1800-1801, 1822-1823, 1855, 1860-1861, 1870 etc. De reţinut că, alături de numele şi prenumele credincioşilor, apare şi vîrsta acestora. Numele de botez sunt acelea din calendarul creştin, forma latinizată în care sunt notate – pe care purtătorii nu o foloseau în viaţa de toate zilele – nefiind de natură să ne surprindă, întrucît registrele în care erau inserate erau întocmite în limba latină. Privitor la numele de familie, acestea au o rezonanţă cert transilvană, lucru demonstrat, de altfel, de izvoare statistice din Transilvania în care regăsim – în forme identice sau uşor modificate – aceste nume, o dovadă a originii transilvane a celor care le purtau. Numărul locuitorilor catolici din Somuşca creşte pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. Astfel, dacă în 1781 serau recenzate 15 familii cu 83 credincioşi, în 1800-1801 14 familii cu 81 credincioşi, se va ajunge în 1850 la 526 credincioşi, deci o creştere sensibilă faţă de recensămintele anterioare, creştere la care a contribuit fără îndoială, alături de natalitatea ridicată din sânul populaţiei locale şi emigrarea continuă de transilvăneni sau de locuitori din satele învecinate ori mai îndepărtate. Statisticile religioase menţionează numărul credincioşilor din Somuşca ca fiind echivalent cu cel al locuitorilor, întrucât, toţi erau catolici. Astfel, Schematismul Misiunii din 1850 notează în cadrul parohiei Cleja satul „Somoska” cu 526 de credincioşi, fără biserică. Semnalăm faptul că numărul credincioşilor catolici din Somuşca era la 1850 aproape jumătate din cel al credincioşilor din Cleja. Odată cu fondarea parohiei Somuşca, în anul 1968, statisticile vor fi făcute separat. Amintim doar că în 1999 erau 428 familii cu 1866 credincioşi, iar în 2004, 430 familii cu 1807 credincioşi. În legătură cu provenienţa catolicilor din Somuşca menţionăm că aceştia au venit din Transilvania, începând cu secolul al XVIII-lea din motive asupra cărora nu vom insista aici. Originea etnică a locuitorilor catolici din Somuşca, ridică şi astăzi o serie de semne de întrebare, determinate de intervenţia factorului politic în demersurile care vizează cercetările care se fac, catolicii de aici fiind pe nedrept încadraţi de către unii în categoria unei minorităţi etnice formând, alături de ceilalţi locuitori catolici din Dieceza de Iaşi, obiectul unei dispute privind originea şi provenienţa lor. O greşeală fundamentală a fost şi este aceea a folosirii la adresa catolicilor din Somuşca a termenului “ceangău” (ceangău-maghiar) ca nume etnic. Noi considerăm nejustificată folosirea termenului „ceangău” ca nume etnic la adresa catolicilor din Somuşca, acest termen fiind o inovaţie lingvistică (în varianta „ceangăi-maghiari) şi în acelaşi timp un fals etnonim creat de un preot secui în anul 1780. Din punctul nostru de vedere, nu putem vorbi în ceea ce-i priveşte pe locuitorii catolici din Somuşca, de un grup etnic distinct, de o comunitate etnică aparte, ci de un grup religios, de o comunitate religioasă, care, având o origine etnică eterogenă (dar cu o majoritate românească certă) s-a regăsit într-o formă socială uniformizată prin ceea ce noi am denumit „liantul unificator al religiei catolice”. Comunitatea catolică din Somuşca suscită un interes deosebit şi din punctul de vedere al culturii populare tradiţionale, cadrul etnografic al acestui univers rural fiind unul remarcabil, dezvăluind cercetătorului o serie de particularităţi cu certe reverberaţii în spaţiul de dincolo de munţi, din Transilvania, de unde, în decursul istoriei, în diverse etape, au venit în Moldova ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Somuşca. Casele din Somuşca se încadrează în tipul casei tradiţionale româneşti, cu tot mai evidente tendinţe către edificarea de construcţii contemporane cu trăsături specifice, care însă nu înlătură tradiţia în totalitate, urmărind atingerea unei valori estetice superioare în consonanţă cu gusturile celor care le întemeiază. Ele sunt prevăzute cu prispe care le încadrează de regulă pe două laturi, majoritatea având şi cerdac cu stâlpi ornamentaţi, dintre motive, cele mai prezente fiind cele geometrice. Existenţa şurilor mari, într-o măsură mai redusă astăzi, trimit către spaţiul transilvan.

Interioarele din Somuşca arată la rândul lor preocuparea pentru frumos a locuitorilor, remarcându-se printr-o ingenioasă combinaţie între tradiţie şi inovaţie. Camera de sărbătoare sau „casa mare” cum este numită aici în Somuşca, iese în evidenţă prin multitudinea de obiecte ce se găsesc în interiorul acesteia şi bunul gust cu care sunt rânduite. Se întâlnesc aici ţesături de o valoare artistică remarcabilă ce denotă măiestria celor care le-au lucrat.

Privit în ansamblul său, portul popular din Somuşca se integrează costumului tradiţional românesc. Costumul popular de aici iese în evidenţă prin cromatica specifică, prin gama largă de motive decorative, toate acestea fiind rodul unei fantezii deosebite a creatorilor populari. Ocupaţia de bază a locuitorilor catolici din Somuşca a fost şi este agricultura. Creşterea vitelor constituie o altă îndeletnicire importantă pentru locuitorii din zonă, aceştia mai practicînd şi o serie de ocupaţii complementare cum ar fi: stupăritul, pomicultura, viticultura, precum şi meşteşuguri mai restrînse practicate în sat de către lemnari ori dulgheri. Obiceiurile calendaristice sunt deosebit de importante şi pentru locuitorii catolici din Somuşca. În ajunul Crăciunului se merge „la cântat”, „cântările-colind” avînd exclusiv o tematică religioasă. O formă arhaică de colind, întâlnită în Somuşca este „Opru Szentek” sau „Sfinţi Mărunţi”, care are loc pe 28 decembrie în ziua de „Prunci Nevinovaţi”, când copiii şi flăcăii umblă cu câte o nuia de alun în mâini, lovind pe cei care îi întâmpină la intrarea în casă şi rostind o urare de prosperitate, sănătate, noroc, fericire în anul care urmează să vină, urare adresată evident celor pe care-i ating cu nuiaua. Şi în Somuşca este nelipsit „Pluguşorul” sau „Uratul de Anul Nou”. În dimineaţa de Anul Nou se umblă şi aici „cu semănatul”, corindătorii aruncând în faţa gazdelor, pe jos, boabe de grâu sau de porumb în timp ce rostesc o serie de cuvinte care redau dorinţa de noroc şi prosperitate în toate în noul an care urma să vină. La Paşti se făceau şi de fac ouă roşii, culoarea roşie simbolizînd sângele Mântuitorului. Şi în Somuşca copiii colindă în dimineaţa Paştelui vestind Învierea Mântuitorului. În Somuşca ouăle „se scriu” nu la Paşti, ci o săptămână mai târziu, la Dumunica Albă. Tehnica folosită este şi ea specifică, în sensul că ceara topită nu se aşterne direct pe suprafaţa oului alb, ci în prealabil acesta se vopseşte în roşu şi abia după aceea se scrie cu ceară pe oul astfel vopsit în culoarea roşie. Motivele decorative sunt evidenţiate de asemenea într-un mod particular, în sensul în care de pe ouă se îndepărtează culoarea şi nu ceara, ca în alte locuri din ţară, prin intermediul „borşului” care înlătură culoarea roşie lăsând vizibile modelele de ceară conturate în relief pe suprafaţa oului. Dintre modele amintim: brâul Maicii Domnului, calea fără sfârşit, grebla, creasta cocoşului etc. Tot acum, în Duminica Albă, numită şi Duminica Mătcii, avea loc înainte vreme obiceiul „înfrăţirii”, al „legării de fraţi şi surori”, prin schimbarea de „ouă scrise” între tineri, care se salutau ulterior cu formula: „soră de cruce” sau „kereska” ori „matka”, această legătură perpetuându-se pe întreaga durată a vieţii, fiind un important model de apropiere sufletească între tineri. Odinioară, în zilele imediat următoare Paştelui, tinerii se adunau la horă. Momentul culminant avea loc în Duminica Albă, când se desfăşura obiceiul matca. În această perioadă a anului erau scoase înainte vreme şi fetele pentru prima dată la horă. La Sf. Gheorghe se împodobeau stâlpii porţilor cu mlădiţe înfrunzite de salcie.

De Rusalii, catolicii din Somuşca, mergeau odinioară în pelerinaje, mai lungi ori mai scurte. Astfel, ei participau şi mai participă şi astăzi la renumitul pelerinaj de la Mănăstirea din Şumuleu – Ciuc ori la Cacica.

Şezătorile erau odinioară prezente şi în Somuşca, alături de hora satului, de bal ori de clacă, astăzi fiind înlocuite de discotecă. Acestea erau locurile în care se întâlneau fetele şi flăcăii. Hora satului implica o participare mai largă a colectivităţii rurale, fiind o petrecere a tuturor. Avea loc în momentele mai importante de peste an ( Paşti, Crăciun, Lăsata Secului ), la hram ori în zilele de duminică. Era organizată de către tinerii aflaţi în preajma căsătoriei. Acest eveniment le oferea tinerilor posibilitatea să privească, să danseze, să facă noi cunoştinţe, să lege prietenii noi. În special hramurile au fost multă vreme ocaziile cele mai importante în care tinerii din Somuşca, dar şi din satele vecine catolice, mai apropiate ori mai îndepărtate se întâlneau, se cunoşteau, se vizitau, legau prietenii care uneori se sfârşeau cu căsătorii fericite. La Somuşca, ca şi în alte sate catolice din Moldova fetele care ieşeau la horă purtau permanent în mâini un şervet şi un bucheţel de flori. Dacă fetei îi plăcea de un băiat, îi dăruia acestuia câteva flori, o bentiţă cu mărgele (gherdan), precum şi şervetul. Toate acestea vor fi purtate de flăcău astfel încât să fie văzute de către toată lumea ca semn al relaţiei dintre cei doi. Puteau fi văzuţi astfel, odinioară, în Somuşca, la fel ca şi în Cleja, Faraoani ori Galbeni, flăcăi care purtau cu mândrie flori şi gherdane la pălărie şi şervet la brâu. Nici flăcăii nu se lăsau mai prejos dăruind fetelor inele, mărgele, cercuri şi nelipsitele „zale”. În cadrul ciclului familial, nunta ocupă un loc bine determinat prin latura ei spectaculară, prin implicarea (mai mult sau mai puţin directă) pe o scară mai largă a comunităţii rurale, dar mai ales prin faptul că prin premise, desfăşurare şi urmări constituie o perioadă “de trecere” de la un statut social la un altul. După logodnă, care se făcea la preot, începea şi perioada celor trei săptămâni, a celor trei duminici, când se fac „strigările” sau „vestirile” în biserică. Acestea din urmă aveau menirea de a descoperi eventualele piedici din calea căsătoriei celor doi tineri, fapt constatat de către noi şi în alte sate catolice din Dieceza de Iaşi, cum ar fi: Cleja, Faraoani, Galbeni etc., obicei larg răspândit şi în spaţiul transilvan. După logodnă se alegeau naşii şi se fixa data nunţii. Nunţile în Somuşca aveau loc înainte vreme „în două părţi”, atât la mire cât şi la mireasă. Înaintea nunţii tinerii îşi alegeau „chemătorii”. Fiecare dintre ei purta semne distinctive, individualizându-se prin floarea de la pălărie şi botele înflorate de statura lor. Botele de la mireasă se deosebeau de cele de la mire prin şervetul care era legat în vârful acestora. Floarea de la pălăria chemătorilor era făcută din spice de grâu sau de orz având împletite între ele mărgele, flori mărunte, semănând astfel cu un buchet. Înainte vreme, mirele şi mireasa erau îmbrăcaţi în costume populare tradiţionale, astăzi constatîndu-se preferinţa către o vestimentaţie modernă, de oraş, constând din costum bărbătesc la mire şi rochie albă de mireasă. Odinioară, straiele pe care le purtau mirele şi mireasa erau destinate unei unice folosinţe, unei singure ocazii, cea a nunţii, fiind special pregătite pentru acest eveniment. După oficierea serviciului religios, alaiul de nuntaşi se întorcea acasă, unde li se arunca înaintea mirilor cu apă, vin, grâu, după care nuntaşii se aşezau la masă. În timp ce la casa mirelui începeau pregătirile pentru aducerea miresei, la casa miresei avea loc “înhobotatul” acesteia. Urma apoi “deshobotatul” miresei. În cadrul ceremonialului specific de nuntă “era adusă apoi găina” şi avea loc strângerea darurilor. Pe tot parcursul nunţii se rosteau strigături. O dată cu încheierea nunţii, pentru tânăra soţie şi tânărul soţ începea o nouă etapă din viaţă. În ceea ce priveşte ceremoniile funerare, acestea reuşesc să conserve, dincolo de unele încercări de alterare, o serie de practici individuale sau colective, menite să uşureze “marea trecere” a celui dispărut din această lume, uşurarea integrării acestuia într-o altă existenţă respectiv în “lumea de dincolo” şi, implicit să protejeze pe cei rămaşi în această lume, comunitatea rurală în ansamblul ei, comunitatea restrânsă a rudelor, a “neamurilor” celui dispărut în special, de eventuale crize, de eventuale manifestări negative şi nocive în acelaşi timp, determinate de pierderea şi înstrăinarea unui membru al acestei comunităţi. Şi la Somuşca, asemenea altor aşezări catolice vecine ( Cleja, Galbeni, Faraoani ) era obiceiul ca participanţii la priveghi să intoneze la căpătâiul celui dispărut „cântece de priveghi” sau „cântece de mort”. Aceste “cîntece ale mortului” sau “cîntece ale morţilor” ori “cîntece de mort” sunt de o autenticitate şi o forţă de sugestie remarcabile prin motivele ce le transmit şi prin linia melodică. Ele sunt cântate în nopţile de veghe, la căpătâiul mortului, după un ritual strict. În decursul vremii, creatorii populari şi-au pus amprenta şi asupra folclorului din Somuşca care se integrează folclorului românesc în general. Am insistat succint asupra principalelor coordonate atnografice ale acestei comunităţi rurale, conştienţi fiind de faptul că aspectele legate de cultura populară tradiţională sunt cele mai expuse în timp transformărilor, degradării şi chiar dispariţiei. Situată într-o regiune bogată în lăcaşuri de cult, evocând tradiţiile slujirii creştine şi ale păstrării credinţei catolice, Somuşca este una dintre cele mai reprezentative parohii catolice din actuala Dieceză de Iaşi. Prezenţa catolicilor în Somuşca nu poate fi disociată evident de organizarea cultului catolic. În acest sens menţionăm faptul că iniţial, Somuşca era din punct de vedere religios în componenţa Parohia Faraoani. De altfel, primul “Status Animarum” în care apare menţionată localitatea Somuşca este întocmit în Faraoani în 1781. Începând cu anul 1793 se va înfiinţa Parohia Cleja, în componenţa căreia va intra şi Somuşca, situaţie care se va perpetua până în anul 1968 când va deveni parohie distinctă. Dacă la început, din secolul al XVIII-lea, catolicii din Somuşca frecventau biserica din Cleja, la construcţia căreia au contribuit cu siguranţă şi ei, către sfârşitul secolului al XIX-lea aceştia şi-au manifestat dorinţa de a-şi construi propria biserică. Astfel, în anul 1898 într-un registru aflat la Parohia Cleja se menţionează nevoia unei biserici la Somuşca. Un an mai târziu, în 1899 se menţionează deja faptul că pentru construcţia unei biserici la Somuşca s-au depus la CEC 53000 lei. Lucrările au avansat destul de repede, în statistica anuală a parohiei Cleja menţionându-se în anul 1900 că biserica în construcţie de la Somoşca a ajuns sub acoperiş, iar în 1901 consemnându-se că “Ecclesia Somosca jam parata” marcându-se astfel şi în scris faptul că această biserică fusese terminată. Aceasta a fost de fapt multă vreme singura biserică din Somuşca. În timp a suferit o serie de refaceri determinate de factori naturali cum ar fi cutremurele de pământ din 10 noiembrie 1940 ori cel din 4 martie 1977, primul dintre ele dărâmându-i turnul clopotniţă, la refacerea căruia i s-a mai redus din înălţime. Pe locul ei se va construi începând din anul 1990 actuala biserică cu hramul “Sfântul Luca”. Bibliografie: Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum”, prima parte în Arhiva Genealogică, V(X), 1-2, Iaşi, Editura Academiei Române, 1998, p. 155-160 respectiv partea a doua în Arhiva Genealogică, V(X), 3-4, Iaşi, Editura Academiei Române, 1998, p. 199-258; Idem, Comunităţi catolice din Moldova: Cleja, în Carpica, XXIX, Bacău, 2000, p. 121-138. Idem, Problema originii catolicilor din Moldova, în Carpica, XXXI, Bacău, 2002, p. 79-106; Idem, Cleja. Monografie etnografică, Bucureşti, Editura SemnE, 2001; Idem, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti, 2004, p. 224; Idem, Catolicii din Moldova în Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide. Documente inedite, în Carpica, XXXIV, Bacău, 2005, p. 173-200; Idem, Comunitatea catolică din Somuşca, în Almanahul „Presa Bună”, Iaşi, 2006, p. 314-320; Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, Iaşi, Editura „Presa Bună”, vol. I, 1998; vol. II, 2002; vol. III, 2005; Almanahul „Presa Bună”, Iaşi, 2000 respectiv 2005.