Moartea lui Sardanapal

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dintre toate tablourile lui Delacroix tocmai Moartea lui Sardanapal a trezit cel mai mult emoţii -şi mai ales negative. Ca temă a acestui tablou imens (aproximativ 4 x 5 m), pictorul a ales soarta regelui asirian Sardanapal. Punctul de inspiraţie al acestui tablou îl reprezintă operele lordului Byron (1788-1824), pe care Delacroix l-a admirat întotdeauna. Artistul a creat un Sardanapal propriu şi original, o compoziţie picturală de mare amploare.

Moartea lui Sardanapal; 392 x 496 cm Louvre, Paris
Extinde
Moartea lui Sardanapal; 392 x 496 cm Louvre, Paris

În tablou figurează 15 personaje. Figura centrală este a regelui asirian care priveşte cum sunt distruse din propriul ordin toate bunurile şi toţi supuşii lui. Locul central al compoziţiei –marginea patului regal- este gol.

De jur împrejur totul pare să fie cuprins parcă de un vârtej. Compoziţia repiră forţă şi face impresia că depăşeşte graniţele ramelor care încadrează tabloul. Acest efect este accentuat de culori explozive, precum şi de numărul mare de obiecte diverse îngrămădite în cadru. Sardanapal, plin de calm, observă masacrul ca o persoană care stăpâneşte haosul. Poate că regele îl reprezintă chiar pe artist care contemplă propria epocă furtunoasă în care trăieşte? Femeia de la picioarele lui (prosternată, moartă sau inconştientă?) ne aminteşte de Rubens.

Compoziţia în totalitatea ei se sprijină pe arabesc. Formele cailor, trupurile în poziţii contorsionate ca nişte şopârle, faldurile unduinde ale draperiilor formează un sistem de linii ingenios, creează senzualitatea tabloului care vibrează ca un organism viu.

Liniile pensulei lui Delacroix sunt energice şi îndrăzneţe, subordonate viziunii întregului, fapt ce-i conferă tabloului o mare doză de violenţă. Haosul aparent este plănuit cu măiestrie, dovada cea mai bună în acest sens fiind figura femeii din colţul din dreapta jos. Picioarele sunt prea scurte, însă sandalele victimei echilibrează proporţiile. Erotismul sugestiv al tabloului este tipic pentru posturile feminine pe care Delacroix le-a pictat în aceeaşi perioadă, cum ar fi, de pildă, Femeia cu papagal sau Femeia cu ciorapi albi.