Ţ
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ţ
|
ţ
|
||||
Ţ
|
ţ
|
||||
Alfabetul latin | |||||
A | B | C | D | E | F |
G | H | I | J | K | L |
M | N | O | P | Q | R |
S | T | U | V | W | X |
Y | Z | ||||
Caractere derivate | |||||
Ă | Â | Î | Ş | Ţ |
Ţ este a douăzeci şi cincea literă din alfabetul limbii române. Ea notează o consoană africată alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic [ʦ].
Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere T cu semnul diacritic „virguliţă” (sau „sedilă românească”) () dedesubt: Ț, ț, care se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect această literă, ea se înlocuieşte adesea cu litera T cu sedilă. Pentru a ameliora problema, unele fonturi au la poziţia literei „T cu sedilă” caracterul T cu virguliţă.
Litera Ţ (cu sedilă) nu este de fapt proprie nici unei limbi. A existat, în 1868, o propunere a francezului Ambroise Firmin-Didot de a folosi acest caracter în limba franceză în locul literei T acolo unde aceasta se citeşte [s], ca de exemplu în cuvintele nation (naţiune) şi diplomatie (diplomaţie).