Proniere

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prin proniere se înţelege în general lucrarea unei fiinţe superioare (Dumnezeu/ Allah/ Iahveh/ Zeus/ Şiva etc) prin care poartă de grijă fiinţelor şi lucrurilor de pe pământ şi/sau din Universul creat. Pronierea este văzută în chip diferit în diferitele religii ale lumii.

[modifică] Pronierea în Ortodoxie - generalităţi

Dumnezeu a creat lumea din iubire, spune învăţătura creştin-ortodoxă, spre a împărtăşi îngerilor şi oamenilor iubirea şi bunătatea Sa şi a-i ridica şi pe ei la iubire, bunătate şi desăvârşire. Ca urmare, El va avea mereu grijă de făptura Sa, cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul Său, nu va izbuti niciodată să îşi poarte de grijă. Această purtare de grijă cuprinde mai multe aspecte foarte importante.

Astfel, există o creaţie continuă, prin care Dumnezeu ţine lumea în existenţă - pentru că altfel aceasta ar dispărea, fiind creată din nimic. În acelaşi timp, Dumnezeu conlucrează cu Creaţia Sa, şi în mod special cu fiinţele raţionale, îngerii şi oamenii, atât pentru a-i ajuta să-şi satisfacă nevoile imediate, cât şi pentru a-i ajuta să se înalţe, să se perfecţioneze, să se umple de har, să se îndumnezeiească. Faţă de făptura negânditoare (animale, plante, minerale etc) lucrarea directă a lui Dumnezeu se încadrează mai mult în lucrarea de creaţie continuă sau menţinere în existenţă şi în hotarele legilor date de El. Faţă de om însă, ca fiinţă liberă şi conştientă, pronierea se realizează diferit, Dumnezeu ţinând seamă de specificul acestuia şi mai ales de liberul-arbitru.

[modifică] Pronierea în Ortodoxie - Dumnezeu şi omul

Credinţa ortodoxă pune un mare accent pe legătura activă şi vie dintre Dumnezeu şi om.

Dumnezeu a creat lumea din iubire, pentru a exista cât mai multe făpturi capabile să cunoască, să trăiască iubirea şi să fie fericite prin această cunoaştere (trăire). Dumnezeu fiind perfect şi suficient Sieşi, a creat lumea fără nici un interes propriu, din altruism sau dragoste.

O problemă fundamentală a iubirii este libertatea. Iubirea fără libertate nu există. În asemenea situaţie ea devine patimă, poftă de a poseda sau reflex automat, dar nu iubire. Ca urmare, Dumnezeu a înzestrat fiinţele raţionale, îngerii şi oamenii cu liber-arbitru. Acesta permite persoanei să aleagă liber între feluritele opţiuni posibile (în limitele capacităţii sale de a detecta asemenea opţiuni), chiar şi pe cele care sunt împotriva lui Dumnezeu.

Pentru îngeri, fiinţe spirituale de mare rigoare, care nu sunt supuse slăbiciunii trupului (ca oamenii), exercitarea liberului-arbitru în ceea ce priveşte legătura cu Dumnezeu s-a făcut o singură dată. În acel moment o parte din îngeri au ales separarea de Dumnezeu, în frunte cu Lucifer, conducătorul celei de-a doua cete îngereşti. Celelalte opt cete au rămas în unire cu Dumnezeu.

Spre deosebire de îngeri, omul are o latură materială, uşor coruptibilă, ceea ce face ca poziţia sa să fie - în raport cu îngerii, de pildă - instabilă. Un om care astăzi se hotărăşte să fie alături de Dumnezeu după o vreme renunţă, în vreme ce altul care hotărăşte să fie ateu pentru toată viaţa după o vreme devine credincios fervent. Această schimbătore fire omenească a determinat şi o grijă specială din partea lui Dumnezeu.