Saxoni
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Saxonii se găseau, începând din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Wesserului şi Elbei. Anglii locuiau în sudul peninsulei Iutlanda, în vreme ce iuţii, un alt neam înrudit cu celelalte două, şi care le-a întovărăşit în migraţie, se găseau în nordul Iutlandei. Migraţia acestor neamuri spre Britania a fost favorizată de părăsirea insulei de către trupele romane, la începutul secolului al V-lea. Chemaţi pe la mijlocul aceluiaşi secol ca mercenari de britonii romanizaţi, pentru a lupta cu scoţii şi picţii, înaintaşii irlandezilor şi ai scoţienilor de astăzi, anglii şi saxonii constată că fosta provincie romană oferă condiţii prielnice stabilirii lor. Grupuri din ce în ce mai numeroase încep să sosească de pe continent, îi masacrează pe britoni sau îi obligă să se refugieze spre Ţara Galilor, Cornwail sau Bretania franceză de astăzi (fosta Armorica). Pe la 500 apar primii regi, iar în secolul al VI-lea se conturează mai multe regate, care îşi dispută întâietatea şi se afirmă, în diferite etape: Northumbria, Wessex, Kent. Invazia vikingă creează mari dificultăţi anglo-saxonilor, care reuşiseră să se unifice sub stăpânirea regelui Alfred cel Mare (871-899). De-abia în secolul al XI-lea, regatul anglo-saxon îşi recapătă pentru o scurtă perioadă independenţa, în 1066 având loc cucerirea normandă sub conducerea ducelui Wilhelm.