Limba finlandeză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Finlandeză (Suomi) | |
---|---|
Vorbită în: | Finlanda, Suedia. |
Regiune: | Europa de Nord |
Număr de vorbitori: | 6 milioane |
Loc: | nu este în primele 100 |
Clasificare genetică: | Limbi uralice Limbi fino-ugrice |
Statut oficial | |
Limbă oficială în: | Finlanda |
Reglementată de: | ? |
Coduri de limbă | |
ISO 639-1 | fi |
ISO 639-2 | fin |
SIL | FIN |
Hartă indisponibilă | |
Vezi şi: Limbă - Listă de limbi |
Limba finlandeză (suomi) este o limbă fino-ugrică (ca şi estona şi maghiara). Finlandeza este vorbită de aproximativ 6.000.000 de persoane, majoritatea lor trăind in Finlanda, unde este vorbită de 92% din populaţie şi este limbă oficială. Există un număr semnificativ de vorbitori şi în Suedia, Norvegia, Rusia şi Estonia, unde sunt minorităţi finlandeze.
Finlandeza este membră a familiei de limbi fino-ugrice şi este clasificată ca limbă aglutinativă. Formele substativelor şi a adjectivelor sunt modificate în funcţie de rolul lor într-o propoziţie. Limba are o reputaţie pentru a fi greu de înţeles şi învăţat. Motivul pentru această reputaţie este faptul că finlandeza are puţine limbi care sunt apropiate lingvistic de ea, rezultând într-un vocabular nefamiliar.
[modifică] Istorie
Se crede că limbile baltic-finice, care includ finlandeza, estona şi võro, au evoluat de la o limbă proto-finică, din care limba sami s-a separat în jur de 1500-1000 î.Hr. Lingviştii sugerează că această proto-finică avea trei dialecte principale: dialectul de nord, dialectul de sud şi dialectul de est. Aceste dialecte au devenit limbi de sine stătătoare în jur de secolul I.
Prima formă scrisă a limbii finlandeze a fost creată de Mikael Agricola, un episcop finlandez, în secolul al XVI-lea. Agricola a bazat sistemul de scris pe limba suedeză, care era limba oficială a Finlandei în acel timp, şi pe germană şi latină. Mai târziu, forma scrisă a fost revizuită de mai multe persoane.
[modifică] Pronunţie şi scriere
Sunetele limbii finlandeze sunt:
Vocale: [a o u e i æ ø y]
Consoane: [p t k d m n ŋ s h l r j v] şi stopul glotal. De curând au fost împrumutate din alte limbi încă câteva consoane, pe care însă nu toţi vorbitorii pot să le pronunţe: b g f š şi ž.
Vocalele pot fi scurte sau lungi, diferenţa de durată putând fi singura care deosebeşte două cuvinte, de exemplu tuli "foc" şi tuuli "vânt". Consoanele de asemenea pot fi scurte sau lungi, cu excepţia a patru - [d h j v]. Consoanele lungi (duble) pot apărea numai între vocale şi, în cazul obstruentelor, şi după o rezonantă. De exemplu mato "vierme", matto "covor", ranka "şira (spinării)", rankka "aspru".
Alfabetul limbii finlandeze este: A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z Ä Ö Å. Diferenţele dintre pronunţie şi scriere sunt minore. Cu Ä se notează sunetul [æ], iar cu Ö sunentul [ø]. Litera Å se numeşte ruotsalainen oo (o suedez) şi se pronunţă ca un o lung; apare practic numai în nume proprii, de origine suedeză.
Două sunete nu au litere proprii: [ŋ] şi stopul glotal. Sunetul [ŋ] apare doar în două combinaţii: [ŋk], scris nk, şi [ŋŋ], scris ng; de exemplu sänky ['sæŋky] "pat", rengas ['reŋŋas] "inel". În plus, [ŋ] mai poate apărea şi în alte poziţii în cuvinte împrumutate recent, de exemplu englanti ['eŋlanti] "engleză" şi signaali ['siŋna:li] "semnal".
Stopul glotal apare numai la sfârşitul cuvintelor, urmat de o vocală. Dacă este urmat de o consoană, atunci este asimilat consoanei respective.