Silabar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Un silabar este un set de simboluri scrise, folosit pentru notarea limbilor vorbite, similar unui alfabet, dar în care fiecare simbol reprezintă o silabă. În general numai limbile care au un număr redus de silabe recurg la o asemenea metodă de scriere. De exemplu, limbile indo-europene au mai multe mii de silabe fiecare, ceea ce face nepractică folosirea silabarelor. Prin contrast, cuvintele din limba japoneză se pot descompune în grupuri de sunete numite "more" (singular moră, concept similar cu acela de silabă) al căror număr este sub 100.

Silabele scrise astfel au de obicei o structură simplă, ele formîndu-se în general dintr-o consoană (care poate uneori lipsi) şi o vocală. Un silabar propriu-zis nu marchează în vreun mod special similaritatea dintre silabele care conţin aceeaşi consoană (de exemplu ka, ki, ko) sau aceeaşi vocală (de exemplu ma, ra, ta), aşa cum literele alfabetului latin nu prezintă diferenţe grafice particulare între consoane şi vocale. Există totuşi silabare, numite abugida sau alfasilabare, în care fiecare simbol este compus din elemente care indică separat consoana şi vocala care intră în componenţa sa (de exemplu limbile indiene şi cele etiopiene).

Limba japoneză foloseşte două silabare, dezvoltate aproximativ în secolul VII: hiragana şi katakana.

Alte limbi care se scriu folosind silabare sînt: miceniana (scrierea liniară B), limba americană nativă "cherokee," limba africană "vai," creola limbii engleze numită "njuka" (v. saramaka), şi limba "yao" din China. Scrierea chinezească, cea cuneiformă şi hieroglifele maiaşe au o natură majoritar silabică, dar se bazează pe logograme.

[modifică] Vezi şi