Lexiconul de la Buda

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Coperta interioară a Lexiconului de la Buda
Coperta interioară a Lexiconului de la Buda

Lexiconul de la Buda, titlul complet Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, care de mai mulţi autori în cursul a treizeci şi mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825, este primul dicţionar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Şcolii Ardelene.

Preocupări de elaborare a unui dicţionar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800, Dicţionarium Valachico-Latinum, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Dar autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat.

La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului.

Necesitatea unui dicţionar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii şi autorităţile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită şi îndemnată insistent la tipărirea lucrării.

În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea Lexiconului coloşian, cum îl numeau contemporanii. De la bun început se iscă o controversă serioasă între Petru Maior şi Vasile Coloşi, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării. Răspunderea era într-adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicţionar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu-se astfel un vechi deziderat al latiniştilor ardeleni. Întreaga strategie desfăşurată de Maior, din 1809 şi până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-româneşti care să reprezinte concepţiile filologice ale Şcolii Ardelene, aşa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

Pregătirea tipografică a Lexiconului coloşian s-a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloşi în 1815, apoi a lui Ioan Molnar-Piuariu în 1816, în fine, prin imixtiunea canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenenţa Regească a Ungariei, în redactarea lexiconului.

În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într-o situaţie fără ieşire.

Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanţa aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului: "Opera este de interes naţional, cititorii acestui lesicon nu-l vor primi ca de la un autor tânăr (se referă la vârsta lui Vasile Coloşi când adunase materialul pentru dicţionar n.n.), ci ca de la tot neamul."

În acelaşi an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur.

În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere ştiinţifică a dicţionarului românesc, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor şi corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părţii a doua, de la litera H până la sfârşit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 şi 1815. Dar moartea îl surprinde cu lucrul neterminat.

Dicţionarul a fost dus la bun sfârşit de Ioan Teodorovici şi Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din Orthographia Română.

Astfel, lucrarea a apărut în 1825, cu titlul Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, care de mai mulţi autori în cursul a treizeci şi mai multor ani s-au lucrat.

Sub numele comun de "Lexicon de la Buda", această operă încheie simbolic perioada clasică a Şcolii Ardelene, ale cărei învăţăminte multiple le lasă moştenire noului secol de spiritualitate românească.