Pierre-Joseph Proudhon
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pierre-Joseph Proudhon (15 ianuarie 1809, Besançon - † 19 ianuarie 1865, Passy, Paris), economist, sociolog franez, teoretician al socialismului, considerat ca fiind părintele anarhismului.
În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenţia autorităţilor judiciare, precum şi a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Acesta din urmă răspunde lui Marx, dar aceasta va stârni o neînţelegere ulterioară între cei doi. Proudhon denunţă intoleranţa lui Marx şi "religiunea raţiunii" (materialismul dialectic) tpus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziţia istorică dintre anarhişti şi marxişti. În urma cărţii "Filosofia mizeriei" a lui Proudhon, Marx va scrie "Mizeria filosofiei".
[modifică] Citate
Ce e proprietatea? Proprietatea e furt!
Monarhia universală e în politică ceea ce e cvadratura cercului sau mişcarea perpetuă în matematică.
Zilnic ni se vorbeşte de graniţe naturale. Între timp explic ceea ce înţeleg prin aceste două cuvinte: graniţele naturale, eu aş zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre graniţe e cea care garantează populaţiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai desăvîrşită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez împotriva marilor unităţi politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale naţionalităţilor.
Ceea ce e adevărat despre state, e întocmai adevărat despre oraşele şi judeţele unui stat anume: federalismul e forma politică a omenirii.
Vechea lege a unităţii şi a nedespărţirii e abrogată. În virtutea acordului de unire - cel puţin presupus - între diferite părţi ale statului, centrul politic e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Fiecare grup sau soi de populaţiune, fiecare rasă, fiecare limbă e stăpâna teritoriului propriu. Fiecare cetate, apărată de către cetăţile vecine, e regină în pe locul pe care-l ocupă.
Federaţiune, de la latinescul «fœdus», genitiv «fœderis», adică pact, contract, tratat, convenţiune, legămînt, etc... e o înţelegere prin care unul sau mai mulâi capi de familie, una sau mai multe comune, unu sau mai multe grupuri de comune sau state, se obligă recipric şi unele faţă de altele, în vederea unuia sau mai multor obiective specifice.
Cine zice mutualitate, presupune împărţirea pămîntului, diviziunea proprietăţilor; independenţa muncii, separarea industriilor, a specialităţii funcţiunilor, răspundere individuală şi colectivă, potrivit muncii individuale sau în grup, reducerea taxelor generale la minimum, suprimarea parazitismului şi a mizeriei...
Deoarece religiunea de stat e înseamnă violarea conştiinţei, centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertăţii. Instituţiuni funebre, purcese dintr-una şi aceeaşi patimă a oprimării şi intoleranţei, a cărei roade otrăvitoare arată bine analogia! Religiunea de stat a dat naştere inchiziţiunii; administraţiunea de stat a dat naştere poliţiei.
Secretul ecuaţiei între cetăţean şi stat, precum a celei între enoriaş şi preot, între avocat şi judecător, se află în ecuaţia economică pe care am făcut-o mai înainte, prin abolirea iteresului capitalist, între muncitor şi întreprinzător, între ţăran şi moşier. Prin reciprocitatea obligaţiunilor faceţi să dispară acest de pe urmă vestigiu al sclăviei antice, şi atunci cetăţenii şi comunele nu vor avea nevoie ca statul să intervină ca să le orînduiască bunurile, să le administreze proprietăţile, să le zidească porturile, malurile, canalele, drumurile; nici ca să tocmească târgurile, să facă judecată, să şcolarizeze, că conducă, să controleze, să le cenzureze oamenii, să supravegheze, să apere şi să facă ordine, ci oamenii vor se putea închina celui Preaînalt, îşi vor putea judeca criminalii şi îi vor face neputincioşi a face răul, cu condiţia ca aceasta să înceteze crima.
Aduceţi-vă aminte, nu există decât un fel de a face drepate: ca inculpatul sau cel interesat să facă el însuşi dreptatea. Or, o va face, atunci când fiecare cetăţean va semna pactul social; atunci când într’această convenţiune solemnă se vor hotărî drepturile, obligaţiunle şi atribuţiunile fiecăruia, când se va face un schim de garanţii şi se va scrie sancţiunea. Atunci justiţia, purcegând din libertate, nu va mai fi răzbunare, ci în reparare. Deoarece legea societăţii nu va mai fi opusă individului, acesta nu va mai putea protesta, şi nu va avea decât să-şi mărturisească fapta.
O comună are nevoie de un învăţător. Ea îl alege după pofta inimii, tînăr sau bătrân, burlac sau însurat, absolvent al şcolii normale sau autodidact, cu sau fără diplomă. Singurul lucru de însemnătate e ca învăţătorul să convină capilor de familii, ca aceştia să hotărască dacă îşi lasă sau nu copiii pe mâna lui. În acest caz, ca altundeva, trebuie ca acest lucru să purceadă din liberul contract şi să fie supus concurenţei; lucru imposibil sub un regim de inegalitate, de pile, de monopol universitar sau de măritiş între Biserică şi Stat.
După cum nu este libertate fără unire ori fără ordine, la fel nu există unire fără varietate, fără pluralism, fără divergenţe; nu există ordine fără proteste, contrazicere sau antagonism.
De lipsa cărei virtuţi personale sau sociale îi veţi acuza pe oamenii care-şi promit reciproc totul, care din inimă largă îşi garantează totul, îşi asigură unii altora totul, îşi dăruiesc totul: şcolire, loc de muncă, schimb, patrimoniu, venituri, avere, siguranţă?