Utilizator:MineMaster

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


                      Prejudecăţile clasice şi întoarcerea la fenomene


Judecata = Facultatea de a gândi logic; raţiune, inteligenţă, gândire. Prejudecata = Părere, idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor. Omul trăieşte într-o lume diversă de obiecte şi fenomene, care există în spaţiu şi se desfăşoară în timp. S-a discutat multă vreme asupra relaţiei dintre percepţie şi senzaţii. Unii au acordat mai multă importanţă senzaţiilor şi au considerat percepţia ca pe o simplă sumă de senzaţii. Mai întâi, prin senzaţie se poate înţelege felul în care sunt impresionat şi dovada unei stări a propriei mele persoane. Culoarea gri care mă înconjoară fără a avea profunzime când stau cu ochii închişi, sunetele din starea de somnolenţă care îmi vibrează în cap ar arăta ceea ce poate fi faptul pur de a simţi. Acest fapt î înseamnă să recunoaştem că ar trebui să căutăm senzaţia dincolo de orice conţinut calificat, deoarece, pentru a se deosebi unul de celălalt ca două culori distincte, roşul şi verdele trebuie să realizeze o privelişte în faţa mea, chiar fără o localizare precisă, şi ca atare, ele încetează de a mai fi eu însumi. După unii psihologi la omul adult nu mai găsim senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, inclusiv variate impresii anterioare, rezultând un fenomen complex numit percepţie. Percepţia constă într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul când ele acţionează asupra organelor senzoriale. Percepţia constituie un act de sesizare a realităţii concrete. Se pot descrie două conduite principale: identificarea şi discriminarea. Unii adaugă şi o a treia „detecţia”. Uitându-ne pe fereastra trenului în mişcare, observăm în depărtare „ceva ” care se mişcă. Aceasta ar fi detecţia. Apropiindu-ne de locul respectiv, identificăm un cal care paşte, iar ajungând mai aproape, distingem o serie de amănunte: e legat cu o frânghie, e slab, e supărat de muşte; asemenea detalii implică o discriminare. Identificarea şi discriminarea sunt posibile numai datorită intervenţiei unor numeroase procese psihice. Spre exemplu într-o poiană zărim un stejar masiv. De la el primim o serie de senzaţii de culoare, miros, sunetele provocate de foşnetul frunzelor; dacă ne apropiem şi punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarţă aspră, brăzdată. Totuşi percepţia nu se reduce la suma acestor senzaţii. Mai întâi, arborele ne apare ca un tot unitar, pe care îl recunosc ca fiind stejar, apoi, deşi imaginea lui se produce pe retină, eu îl văd departe de mine, la 20 sau 30 de metri. Sunt sigur ca există în mod real şi nu-l visez. Aceste caracteristici sunt posibile în primul rând datorită unei sinteze senzoriale care se produce în câmpurile asociative situate în jurul zonelor de proiecţie aflate în cortex. Mai mult, unii psihologi au formulat o lege: „legea fuziunii senzoriale” (senzaţiile produse simultan tind să se contopească ). În legătură cu acest aspect, este interesantă o experienţă a lui Bagly. Imaginile primite de ochii noştri fuzionează în creier. Dar dacă ele sunt foarte diferite nu se pot contopi şi atunci vedem numai una din cele două imagini formate pe retinele ochilor. Bagly a pus unor subiecţi ochelari având imagini deosebite pentru ochiul drept, faţă de cele pentru ochiul stâng. Una înfăţişa un peisaj rural tipic mexican, iar cealaltă o fotografie urbană caracteristică Statelor Unite. Chestionând subiecţii din Mexic, aceştia vedeau aproape tot timpul peisaje mexicane, pe când studenţii americani zăreau aspecte orăşeneşti din S.U.A. Selecţia era dictată de bogăţia reprezentărilor acumulate de-a lungul anilor. Percepţia este considerată de filosofii empirişti ca o primă treaptă a cunoaşterii. Dar, deşi este indisolubil legată de gândire, ea nu constituie o cunoaştere aprofundată. Numai continuarea analizei şi comparaţiilor permite gândirii sa dezvăluie esenţialul în spatele aparenţelor care ocupă primul plan în cunoaşterea perceptivă. În schimb, această cunoaştere elementară este suficientă şi foarte necesară pentru reglarea acţiunilor imediate. Fără o percepţie clară n-am nimeri clanţa uşii, nu ne-am putea înnoda şireturile la pantofi. Unele desene geometrice cu figuri destul de simple, pot provoca percepţii eronate, care nu corespund realităţii măsurate cu echerul şi compasul. Observate de multă vreme, acestea au fost studiate şi de şcoala gestaltistă, care şi-a putut întemeia unele concluzii pe diferite iluzii optico-geometrice. De exemplu iluzia lui Muller-Lyer ar putea fi explicată în felul următor: datorită orientării liniilor terminale, linia orizontală de sus face parte dintr-un ansamblu delimitând o suprafaţă mai mare decât linia paralelă de jos, care astfel pare mai scurtă, înglobată fiind într-o suprafaţă mai mică. Câmpul vizual este un mediu unic în care se întrepătrund noţiunile contradictorii, pentru că obiectele - dreptele lui Muller –Lyer – nu sunt aşezate în domeniul existenţei, unde ar fi posibilă o comparaţie, ci sunt sesizate fiecare în parte în contextul său particular, ca şi cum nu ar aparţine aceluiaşi univers. Psihologii şi-au dat multă vreme silinţa să ignore aceste fenomene. In lumea luată în sine totul este determinat. Există multe privelişti confuze (un peisaj într-o zi ceţoasă ), dar noi admitem mereu că nici un peisaj real nu este confuz în sine, ci doar din punctul nostru de vedere. Obiectul, vor spune psihologii, nu este nicicând ambiguu, ci devine astfel datorită neatenţiei noastre. Limitele câmpului vizual nu sunt variabile prin ele însele şi există un moment când obiectul care se apropie începe să fie văzut în mod absolut, doar că noi pur şi simplu nu-l remarcăm. Reflecţia, chiar şi reflecţia secundă a ştiinţei face obscur ceea ce credeam că este clar. Credeam că ştim ce înseamnă a simţi, a vedea, a auzi, dar aceste cuvinte ne creează acum probleme. Pentru a le redefini, suntem invitaţi să revenim la experienţele pe care le desemnează. Noţiunea clasică de senzaţie nu era un concept de reflecţie, ci un produs tardiv al gândirii întoarse către obiecte, ultimul termen al reprezentării lumii, cel mai îndepărtat izvor constitutiv şi, prin aceasta, cel mai puţin limpede. Este inevitabil, ca ştiinţa să ajungă să-şi reprezinte organismul uman ca pe un sistem fizic aflat in prezenţa unor stimuli definiţi ei înşişi prin proprietăţile lor fizico-atomice. Tot astfel ştiinţa ajunge să caute şi să reconstruiască percepţia efectivă pe această bază şi să închidă cercul cunoaşterii ştiinţifice descoperind legile conform cărora se produce cunoaşterea însăşi, şi întemeind o ştiinţă obiectivă a subiectivităţii. Dar tot atât de inevitabil este ca această încercare să dea greş. Dacă ne întoarcem către experienţa perceptivă, constatăm ca ştiinţa nu a reuşit să construiască decât o aparenţă înşelătoare de subiectivitate: ea introduce senzaţii care sunt lucruri, acolo unde experienţa arată că există deja ansambluri cu semnificaţie şi supune universul fenomenal la categorii care nu se înţeleg decât de către universul ştiinţei. Ea cere ca două linii, percepute ca două linii reale, să fie egale sau inegale, iar un cristal perceput să aibă un număr de terminat de laturi, fără să vadă că specificul elementului perceput este să admită ambiguitatea şi să se lase modelat de contextul său. Odată introdusă, noţiunea de senzaţie deformează întreaga analiză a percepţiei. O figură pe un fond conţine mai multe calităţi decât cele prezente. Ea are contururi care nu aparţin fondului şi se detaşează de el, este stabilă şi are o culoare compactă, fondul este nelimitat şi de o culoare nesigură. Atenţia este, aşadar, o putere generală şi necondiţionată, în sensul că în orice clipă se poate îndrepta spre toate conţinuturile conştiinţei, indiferent care ai fi ele. Dar, odată introdusă ca element al cunoaşterii, senzaţia nu ne lasă opţiunea răspunsului. Un individ care ar putea simţi – in sensul de a coincide absolut cu o impresie sau cu o calitate – nu ar şti sa aibă altă modalitate de cunoaştere. Până în zilele noastre s-au purtat discuţii privind prejudecăţile clasice în ştiinţă împotriva empirismului. Şi ştiinţa şi empirismul au ca obiect de analiză lumea obiectivă, care nu este primordială nici ca timp, nici ca sens. Amândouă păstrează o distanţă faţă de percepţie, în loc să facă corp comun cu ea. Acest lucru poate fi demonstrat dacă studiem istoria conceptului de atenţie. În empirism atenţia se deduce din „ipoteza de constanţă” adică din prioritatea lumii obiective. Chiar dacă ceea ce percepem nu răspunde proprietăţilor obiective ale stimulului, ipoteza de constanţă ne obligă să admitem că „ senzaţiile normale” există deja acolo. Deci, ele trec neobservate iar funcţia care le relevă este atenţia, aşa cum un reflector scoate la lumina obiecte preexistente aflate în umbră. La psihologi analiza atenţiei dobândeşte valoarea unei luări de conştiinţă şi critica „ipotezei de constanţă ” se aprofundează într-o critică a credinţei dogmatice a lumii considerate ca realitate de către empirism şi ca sfârşit al conştiinţei de către intelectualism. Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energetic activitatea. Ea este o funcţie prin care se modelează tonusul nervos pentru desfăşurarea celorlalte activităţi şi procese psihice. Atenţia presupune, mai întâi, o transformare a câmpului mental, o nouă modalitate pentru conştiinţă de a fi prezentă în obiectele sale. De exemplu, se ştie de mult că, în timpul primelor nouă luni de viaţa, copiii nu deosebesc decât global domeniul colorat de cel acromatic; ulterior, porţiunile colorate se articulează în nuanţe calde şi nuanţe reci; în cele din urmă se ajunge la detaliile de culoare. Dar psihologii admiteau că doar neştiinţa sau confuzia denumirilor de culoare îl împiedică pe copil să le distingă. Copilul trebuia desigur să vadă culoarea verde acolo unde ea se găseşte şi nu mai avea nevoie decât să fie atent şi să-şi perceapă propriile fenomene. Psihologii nu reuşiseră să reprezinte o lume în care culorile să fie nedeterminate sau o culoare care să nu fie o calitate precisă. În schimb, critica acestor prejudecăţi îngăduie să percepem lumea culorilor ca o organizare secundară, întemeiată pe o serie de distincţii „fizionomice”: distincţia nuanţelor calde de cele reci, distincţia coloratului de non-colorat. Aceste fenomene care ţin loc de culoare la copil nu pot fi comparate cu nici o calitate determinată şi, la fel, culorile stranii ale unui bolnav nu pot fi identificate cu nici una din culorile spectrului. Astăzi se evidenţiază mult aspectele neurofiziologice ale atenţiei, subliniindu-se rolul formaţiei reticulate(în colaborarea ei cu diencefalul şi sistemul limbic). Într-adevăr, nervii senzoriali, care vin la creier, au fiecare câte două ramuri, una înaintează prin talamus spre cortex, iar cealaltă se termină în formaţia reticulată, acesta difuzând excitaţiile primite pe arii extinse din scoarţă, menţinând starea de trezire, de vigilenţă. A sublinia substratul fiziologic al atenţiei nu ne duce prea departe, deoarece toate procesele psihice au un corespondent fiziologic, iar formaţia reticulată nu poate explica concentrarea atenţiei, deplasarea ei. Din punct de vedere psihologic, a reieşit că atenţia este o formă a vieţii psihice, aplicându-se unor variate conţinuturi şi constând într-o focalizare a conştiinţei, într-o intensificare a ei în jurul unui domeniu limitat. Atenţia este o funcţie de sinteză, adunând toate datele şi resursele disponibile în jurul unui obiect sau fenomen. Este un monoideism relativ facilitat de intervenţia motivaţiei şi a afectelor. Un rol îl au şi cunoştinţele, deprinderile formate anterior. Rezolvarea problemelor atenţiei voluntare atârnă de progresele înregistrate în studiul voinţei. Posibilităţile de concentrare ale atenţiei variază mult de la un individ la altul. Ele sunt o expresie a întregii personalităţi, exprimând aspiraţiile ei îndeosebi. Câmpul fenomenal nu este o „lume interioară”, „fenomenul ” nu este o „stare de conştiinţă” sau un „fapt psihic”, experienţa fenomenelor nu este o introspecţie sau o intuiţie în sensul pe care îl dă Bergson. Multă vreme obiectul psihologiei a fost definit spunându-se despre el că este „necuprinzător” şi „accesibil doar unuia singur” şi rezulta de aici că acest obiect unicat nu putea fi sesizat decât printr-un act de tip foarte special – „percepţia interioară ” – în care subiectul şi obiectul erau confundate, iar cunoaşterea era obţinută datorită coincidenţei. Întoarcerea la „datele imediate ale cunoaşterii” devenea astfel o operaţiune fără speranţă, deoarece privirea filosofică voia să găsească în fiinţare ceea ce nu putea vedea din principiu. Dificultatea nu consta doar în a distinge prejudecata exteriorului, aşa după cum toţi filosofii îl invită pe începător să facă, şi nici în a descrie spiritul într-un limbaj făcut pentru a traduce lucrurile. Noi, în calitate de subiect care meditează, nu suntem niciodată subiectul ireflectat pe care căutăm să îl cunoaştem; în schimb, nici nu putem deveni numai şi numai conştiinţă, nu putem să ne reducem la conştiinţa transcendentală. Dacă am fi conştiinţa, ar trebui să avem în faţa noastră lumea, istoria noastră, obiectele percepute în singularitatea lor ca sisteme de relaţii transparente. Chiar şi când nu facem psihologie, când, printr-o reflectare directă şi fără să facem apel la felurite concordanţe ale gândirii inductive, încercăm să înţelegem ce este o mişcare sau un cerc perceput, noi nu putem elucida faptul singular decât făcându-l să varieze prin intermediul imaginaţiei şi fixând prin gândire invariantul acestei experienţe mentale; noi nu putem pătrunde individual decât prin procedeul bastard al exemplului, adică dezgolind individualul de facticitatea sa. Astfel, rămâne de văzut dacă gândirea poate vreodată să înceteze cu totul de a mai fi inductivă şi dacă poate să îşi asimileze o experienţă oarecare, astfel încât să ia în stăpânire, prin ea, întreaga textură a fenomenului. O filosofie devine transcendentală, adică radicală, nu instalându-se în conştiinţa absolută fără a menţiona căile care au condus-o acolo, ci considerându-se ea însăşi drept o problemă; nu postulând explicarea totală a cunoaşterii, ci recunoscând drept problema filosofică fundamentală tocmai această prezumţie a motivaţiei.


Bibliografie :

Maurice Merleau Ponty – Fenomenologia percepţiei, Editura Aion, Oradea, 1999