Şcoala megarică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Şcoala Megarică a fost o şcoală filosofică greacă întemeiată de Euclid din Megara lângă Atena şi care a fost activă de la sfârşitul secolul al V-lea î.Hr. până la începutul secolul al III î.Hr.
Nu s-au păstrat scrieri ale megaricilor şi ceea ce ştim despre doctrina lor se bazează pe lucrări ale contemporanilor lor. Au fost influenţati de Socrate şi de eleaţi şi au formulat critici la adresa lui Platon şi a lui Aristotel.
A fost celebră ca şcoală de dialectică; din această cauză Şcoala megarică s-a mai numit şi Şcoala eristică (eristică = arta de a disputa). Această artă constă din a reduce la absurd concluziile adversarului. Diogenes Laertios spune că megaricii nu atacau premisele ci concluzia susţinută de adversar. Argumentarea consta din întrebări care conduceau la o contradicţie.
Concepţia filosofică a megaricilor poate fi rezumată în felul următor: ideile au o existenţă reală; ele sunt absolut izolate unele de altele, între ele nu există nici un raport. Neavând nici o legătură între ele, nici o judecată nu e posibilă. Megaricii au căutat să dovedească prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăşi.
[modifică] Principalele paradoxuri megarice
- Mincinosul : minte cineva când spune că minte?
- Grămada : câte boabe de grâu formează o grămadă?
- Pleşuvul : câte fire de păr trebuie să lipsească unui cap pentru a fi numit pleşuv?
[modifică] Megarici
Euclide din Megara, Diodore Cronos, Eubulide, Stilpon, Apollonios Cronos.
[modifică] Bibliografie
- Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed. Tehnică
- Larousse - Dicţionar de filosofie
Şcoli filosofice ale Antichităţii |
Şcoala milesiană | Şcoala pitagoreică | Şcoala eleată | Atomism | Sofism | Academia | Lyceum | Şcoala cinică | Şcoala cirenaică | Şcoala megarică | Stoicism | Epicurism | Scepticism | Noua Academie | Neoplatonism |