Taekwondo
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Taekwondo este o artă marţială coreeană , faimoasă în special pentru loviturile inalte cu piciorul. Practicat de peste 2000 de ani in Peninsula Coreeana, Taekwondo reprezinta una dintre cele mai vechi arte martiale, in prezent fiind foarte popular în lume ca disciplina sportiva, recent intrand în familia sporturilor Olimpice. Semnificatia ceor trei silabe este urmatoarea:
TAE – tehnica, lovitura executata cu membrele inferioare;
KWON – semnifica tehnica executata cu pumnul inchis;
DO – reprezinta calea, metoda;
Taekwondo reprezinta deci calea, metoda de lupta (fara arme) utilizand tehnici defensive si ofensive executate cu membrele inferioare si superioare. Trasatura specifica a Taekwondo este folosirea preponderenta a tehnicilor de lupta executate cu membrele inferioare.
Sub denumirea actuala, Taekwondo este cunoscuta incepand cu deceniul 5 al secolului XX. În această lume modernă, caracterizată prin comunicare rapidă, dorinţa succesului imediat şi a unor recunoaşteri şi recompense şi mai rapide, Taekwondo-ul este o cale de redescoperire a valorilor răbdării şi sincerităţii, a frumuseţii trupului şi sufletului. Acestea sun adevăratele valori ale Taekwondo-ului bazat pe gândirea seculară asiatică, coreeană în special.
[modifică] Istoric Taekwondo
Este bine ştiut că cele mai importante trei ţări ale Asiei de Est, Coreea, China şi Japonia au propriile arte marţiale indigene, este normal că ele au împărtăşit cultura lor marţială între ele. Coreea a fost puternic influenţată de gândirea budistă şi confuciană a Chinei şi în schimb, budismul corean şi alte aspecte ale culturii coreene au influenţat Japonia.
De asemenea încă din cele mai vechi timpuri au existat legături comerciale între cele trei regate. Există un foarte mic dubiu că artele marţiale din cele trei ţări s-au influenţat între ele. Oricum, este evident că ficare stil de artă marţială posedă parfumul culturii ţării de provenienţă.
Coreea are o istorie a artelor marţiale care se întinde de-a lungul timpurilor străvechi. Scrierile istorice de la începuturile Peninsulei Coreene sunt rare, dar există dovezi arheologice bine păstrate care vorbesc despre artele marţiale ale vechii Corei.
Cea mai veche artă marţială neînarmată a fost identificată sub denumirea de subakhi. Un înscris pe pereţii unui mormânt regal numit Muyongchong datat la sfârşitul secolului al IV-lea e.n., din era Koguryo (37 î.e.n. – 668 e.n.) ilustrează doi bărbaţi într-o luptă fără arme. Deşi există dezbateri cu privire la apartenenţa a ceea ce reprezintă muralul la stilul subakhi sau la o altă formă de luptă coreeană numită ssirum, cert este că exista în acea perioadă o formă de luptă sistematică fără arme confirmata de descoperirea altor morminte datate din acelaşi timp care prezentau murale similare. Faptul că aceste înscrisuri au fost găsite în morminte regale arată importanţa stilului subakhi în societatea Koguryo. Doar acele imagini care se presupunea că-i protejează sau amuză pe regii îngropaţi erau permise să fie puse pe pereţi.
Termenul subakhi apare pentru prima dată în scrierile istorice în timpul dinastiei Koryo (918 - 1392). În “Istoria dinastiei Koryo” se spune despre un om pe nume Doo Kyung Song (? - 1197) care dorea să intre într-o unitate specială a armatei regale, admiterea în această organizaţie facându-se în funcţie de aptitudinile în subakhi.
Subakhi-ul a devenit popular în timpul dinastiei Koryo, lucrarea “Istoria dinastiei Koryo” atestă susţinerea de meciuri de subakhi în faţa regelui. Acest aspect este foarte important deoarece arată faptul că încă din acea vreme coreenilor le plăcea aspectul competitiv al artelor marţiale. “Su” înseamnă mână, “bak” înseamnă lovitură, iar “hi” înseamnă a juca. Din această informaţie şi din alte scrieri se observă că subakhi a fost nu numai un stil de artă marţială, ci şi un sport de competiţie.
Aşadar este posibil ca poporul corean să fie probabil primul din Asia care a transformat acest tip de artă marţială într-o formă primitivă de sport competiţional. În timpul dinastiei Choson (1392 - 1910), artele marţiale fără arme au suferit foarte mult datorită accentuării dezvoltării ştiinţelor exacte, în detrimentul activităţilor fizice. Au existat totuşi două excepţii cu privire la aceste tendinţe. În 1790 regele Chongjo a scris cartea “Muyedobotongji”- un manual ilustrat de arte marţiale coreene. Această scriere descrie în detaliu artele marţiale coreene, stiluri de luptă fără arme cu lovituri de picior şi de pumn fiind ilustrate în exces.
Deşi artele marţiale nu erau privite prea bine, subakhi s-a dezvoltat totuşi. Într-o enciclopedie de obiceiuri şi practici coreene scrisă în timpul domniei regelui Chongjo (1777 - 1800) numită “Chaemulbo” există o declaraţie în care subakhi era numit “takkyon”. Se pare că mai târziu acest takkyon a devenit “taekkyon”. Nu numai numele s-a schimbat ci şi tehnicile. În istoria timpurie care se referă la subakhi doar tehnicile executate cu măinile au fost evidenţiate. De exemplu ”Ui Min a lovit stâlpul cu pumnul şi grinda s-a zguduit” sau “Du Kyong Song a distrus cărămida cu pumnul”. În orice caz, la sfârşitul secolului al XIX-lea înregistrările istorice spun despre taekkyon că era o artă bazată pe tehnicile de lovire cu piciorul. De fapt este clar că până atunci taekkyon-ul era o întrecere sistematizată bazată pe tehnici de picior şi strategie. În opinia unor învăţaţi taekkyon-ul avea toate trăsăturile unui sport modern. O pictură celebră a lui Yu Suk (1827 - 1873) înfăţişează desfăşurarea de meciuri de taekkyon şi ssirum. În tablou competitorii sunt înconjuraţi de public.
O carte scrisă în 1923 de un istoric pe numele său Choi Yong Nyon, numită “Haedongjukchi” în care descrie taekkyon-ul punând accentul pe tehnicile dificile executate cu piciorul: Era o luptă a îndemânării în care participanţii încercau să se doboare folosindu-se de picioare. Nivelul cel mai inferior de îndemânare era atacul cu picior asupra picioarelor adversarului, următorul nivel de îndemânare era atacul cu piciorul asupra umărului, iar cea mai înaltă recunoaştere era acordată celui care reuşea să loveasă în punctul cel mai de sus
În 1895 un antropologist american pe nume Stewart Culin a vizitat Coreea cu scopul de a studia Jocurile coreene. În cartea sa “Jocurile coreene” apar 2 copii într-un meci de taekkyon. Taekkyon a devenit un sport popular ajungând să se facă pariuri pe rezltatele meciurilor ceea ce a dus la interzicerea practicării acestuia de către guvern. Cu toate acestea taekkyon s-a menţinut până aproape de sfârşitul secolului când presiunea autorităţilor confucianiste care îl considerau o activitate nepotrivită a condus la dispariţia treptată din cultura comună.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Coreea a trecut printr-o perioadă de trezire datorită influenţelor străine. Pentru mult timp Coreea nu a avut legături cu străinii, cu excepţia Chinei şi a Japoniei. Datorită inaugurării relaţiilor cu Marea Britanie, SUA, Germania, drumul Coreea spre modernizare s-a deschis. Din păcate, în acea perioadă, sistemul militar corean era foarte puţin dezvoltat. Anii de neglijenţă a acestui sistem a dus la declinul apărării naţionale. Această tendinţă a influenţat şi credinţa populară. Jocuri precum taekkyon sau sokchon ce se ţineau anual pe 5 mai (May Festival) au devenit victimele conservatorismului neo-confucian.
În acest context Coreea şi-a pierdut suveranitatea în favoarea Japoniei, fiind anexată de aceasta. Cultura coreeană a avut de suferit în timpul procesului de integrare în imperiul japonez. Din fericire taekkyon-ul nu a dispărut, el fiind conservat de către Song Dok Ki (1893 - 1987) şi adus în actualitate după eliberarea din 1945.
Istoria subakhi-ului şi a taekkyon-ului sunt o dovadă a dragostei poporului corean pentru artele marţiale. Şi mai mult, dezvoltarea de la subakhi care punea accentul pe tehnicile de mâini, la taekkyon care utilizează cu preponderenţă tehnicile de picior, arată preferinţele tradiţionale din cultura coreeană pentru sporturile şi activităţile care implică folosirea picioarelor. Probabil chiar mai important pentru dezvoltarea ulterioară a Taekwondo-ului este tendinţa sporturilor marţiale coreene de a pune valoare pe adevărata îndemânarea în executarea unor tehnici dintre cele mai dificile. Acest aspect al culturii coreene avea să joace un rol important în dezvoltarea taekwondo-ului într-un înalt şi sofisticat sport marţial care este în ziua de azi.
Istoria modernă a Taekwondo-ului corean începe în 1945 la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, după eliberearea Coreei de sub domonaţie japoneză.
Între 1945 şi 1947 existau 5 şcoli principale de Taekwondo: Şcoala Valului Albastru (Chongdwan), Şcoala Virtuţii Marţiale (Mudokkwan), Şcoala Antrenamentului Marţial (Yonmugwan), Şcoala Metodei Pumnului (Kwonboptojang) şi Şcoala Pinului (Songmugkwan).
În acea vreme aceste şcoli aveau nume sugestive pentru a sugera ceea ce predau. De exemplu, Chongdwan denumea stilul predat Tangsudo care însemna calea chinezească a tehnicilor executate cu mana. În ciuda denumirilor diferite, şcolile predau lucruri aproape similare. De asemenea în acea vreme nu se dădea o prea mare importanţă tehnicilor de picior. Dar lucrurile aveau să se schimbe. Pe la mijlocul anilor 50 conducătorii şcolilor s-au gândit să aducă tehnicile predate la un nume comun, iar printre cele propuse se număra şi Taekwondo. Totuşi nu s-a ajuns la o înţelegere.
Odată deschise şcolile au atras un număr mare de studenţi devenind foarte populare.
În timpul Războiului Corean a fost întreruptă ascensiunea artelor marţiale, dar odata cu terminarea acestuia şcolile şi-au reluat activitatea, deschizându-se şi unele noi.
La începutul anilor 60 Taekwondo-ul s-a dezvoltat din plin atât pe plan tehnic cât şi administrativ. În 1961 a fost infiinţată Asociaţia Coreană de Taesudo care avea drept scop orientarea activităţilor şcolilor.
În 1965 a luat fiinţă Asociaţia Coreană de Taekwondo, iar numele de Taekwondo a devenit oficial.
În 1966 a fost fondată Federaţia Internaţională de Taekwondo cu scopul de a promova Taekwondoul în afara ţării. Acest moment a fost foarte important în dezvoltarea Taekwondo-ului. De asemenea alte schimbări importante ale Taekwondo-ului au avut loc în modul în care acesta era predat precum şi a tehnicilor sale.
În anii 50 sistemul de luptă în Taekwondo era asemănător cu cel din Karate: întreg corpul era ţinta, iar contactul era interzis. Aceasta reflecta faptul că Taekwondo era considerat în primul rând o metodă de autoapărare, întreg trupul uman fiind o armă, fapt pentru care contactul dintre oponenţi ar fi fost foarte periculos.
La începutul anilor 60, liderii Taekwondo-ului au început să experimenteze un sistem cu totul nou, revoluţionar, care să aibă ca rezultat un sport marţial nou, diferit de oricare altul văzut până atunci. Acest sport avea multe similitudini cu arta marţială tradiţională coreană, taekkyon.
Prima şi cea mai importantă inovaţie a fost folosirea unei veste de protecţie pentru piept, care permiteau luptătorilor să execute tehnici cu forţa maximă asupra corpului. Altă inovaţie a fost interzicerea tehnicilor de pumn asupra capului. Doar loviturile cu piciorul asupra feţei erau permise. Ideea era aceea că este destul de uşor să loveşti faţa cu pumnul, iar pentru a lovi cu piciorul îţi trebuie mai mult antrenament şi îndemânare. Odată cu aceste schimbări s-a optat pentru o luptă continuă, fără întreruperi pentru punctare. Rezultatul acestor schimbări a fost dezvoltarea unor tehnici şi strategii deosebite de picior care nu au mai fost văzute până atunci la alte arte marţiale.
Sistemul a fost introdus oficial în 1963 când Taekwondo a fost acceptat ca sport demonstrativ în cadrul Festivalului Naţional Corean de Sport, pentru ca în anul următor să fie considerat sport cu drepturi depline.
Odată cu acceptarea sa în cadrul Festivalului Naţional Corean de Sport, Taekwondo a cunoscut o mare răspândire în Coreea. Şcolile, liceele şi universităţile şi-au făcut rapid echipe, iar numărul de competitori şi competiţii a crescut de la an la an. Această creştere a adus schimbări mari Taekwondo-ului.
În 1965 are loc primul Open Naţional de Taekwondo cu opt categorii de greutate. Folosirea a mai multor categorii de greutate a fost de asemena o inovaţie în sporturile marţiale. În 1966 are loc primul Campionat Naţional Şcolar, Liceal şi Universitar, care a îndemnat promovarea Taekwondo-ului în aceste instituţii. În 1970 are loc prima competiţie feminină.
În acest timp, cu un număr mare de echipe şi practicanţi şi un număr mare de concursuri, tehnicile moderne de Taekwondo au continuat să se dezvolte incredibil de repede. Iniţial, membrii celor cinci şcoli originale nu au prea avut contact între ei. Totuşi după formarea echipelor şi organizarea de competiţii, elevi de la diferite şcoli au început să concureze între ei, iar în cazul echipelor universitare au ajuns să fie colegi de echipă chiar dacă erau de la şcoli diferite.
Rezultatul acestui deosebit schimb de experienţă între şcoli diferite a fost că Taekwondo a cunoscut o perioadă de experimentare a noilor tehnici pentru a deveni mult mai competitiv sub noile reguli care permiteau full-contact-ul.
Între 1960 –1970 au avut loc mai multe inovaţii la nivelul lupte. S-au dezvoltat loviturile din întoarcere, din săritură şi jocul de picioare care permiteau concurenţilor să execute diferite combinaţii de lovituri pe atac şi apărare.
Până în anii 80 aceste schimbări s-au stabilizat. Totuşi apar continuu tehnici şi strategii ce marchează caracterul dinamic şi progresiv al sportului Taekwondo.