Istoria Rusiei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Seria Istoria Rusiei |
---|
Slavii estici timpurii |
Rusia Kieveană |
Bulgarii de pe Volga |
Hazarii |
Cnezatul Vladimir-Suzdal |
Republica Novgorodului |
Invazia mongolă |
Hoarda de Aur |
Hanatul Kazanului |
Hanatul Astrahanului |
Hanatul Siberiei |
Hanatul Crimeii |
Cnezatul Moscovei |
Imperiul Rus |
- 1682-1796 |
- 1796-1855 |
- 1855-1892 |
- 1892-1917 |
Revoluţia din 1905 |
Revoluţia din 1917 |
Războiul civil |
Uniunea Sovietică |
- 1927-1953 |
- 1953-1985 |
- 1985-1991 |
- Istoria militară sovietică |
Federaţia Rusă |
editează acest cadru |
Istoria Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din care s-au născut mai târziu ruşii, ucrainienii şi belaruşii. Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creştinismul sub influenţa Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă şi bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele şapte secole. Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiţie pentru dreptul de a se numi moştenitori ai culturii şi poziţiei dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural şi politic, Kievul. În secolul al XVIII-lea, Principatul Moscovei s-a transformat în Imperiul Rus, care se întindea din Polonia şi până la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului i-a făcut pe conducătorii ţării din ce în ce mai conştienţi de marea lor rămânere în urmă şi a distrus izolarea ţăii în care au apărut primele etape ale cuceririlor. Regimurile care s-au succedat în secolul al XIX-lea au luat în seamă aceste presiuni printr-o combinaţie de reforme incomplete şi represiune. Iobăgia din Rusia a fost abolită în 1861, dar eliberarea ţăranilor a fost făcută în condiţii nefavorabile pentru aceştia şi a alimentat presiunile revoluţionare. Între momentul eliberării iobagilor şi cel al începerii primului război mondial din 1914, reformele lui Stolîpin, prima constituţie rusă şi alegerile pentru prima Dumă au adus schimbări importante în viaţa economică şi politică a Rusiei, dar ţarii nu au cedat puterile autocratice.
Înfrângerile militare şi lipsuile alimentare au declanşat Revoluţia rusă din 1917, aducându-i la putere pe bolşevici, care în scurtă vreme aveau să se reboteze comunişti. Între 1922 şi 1991, istoria Rusiei s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe ideologia comunistă, având aproximativ aceleaşi graniţe cu cele ale Imperiului Rus, care pierise în 1917 odată cu ultimul ţar, Nicolae al II-lea. Din acest moment în continuare, conducerea Uniunii Sovietice s-a bazat pe sistemul politic al unui singur partid, cel al comuniştilor, (noul nume al bolşevicilor din martie 1918). Până în cele din urmă, până la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, cum slăbiciunea structurilor economice şi politice a devenit acută, s-au petrecut schimbări în economie şi clasa conducătoare a ţării, care nu au fost salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit URSS-ului dezintegrarea.
Istoria Federaţiei Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbuşirii Uniunii Sovietice la sfârşitul anului 1991. Rusia a continuat să existe ca stat pentru mai mult de o mie de ani, în timpul secolului al XX-lea fiind chiar inima Uniunii Sovietice. Din momentul în care şi-a câştigat independenţa, Rusia a pretins a fi succesorul de drept al URSS-ului pe scena internaţională. Totuşi, Rusia a pierdut statutul de superputere şi face eforturi mari pentru a abandona sistemul politic şi economic socialist şi al proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie. Rusia face eforturi, deseori dureroase, pentru edificarea unei economii capitaliste de piaţă. Se poate afirma, fără mari şanse de a greşi, că Rusia de azi continuă să aibă legături economice şi culturale cu predecesoarele sale, Imperiul Ţarist şi cu Uniunea Sovietică.
[modifică] Istoria timpurie
[modifică] Slavii estici timpurii
Strămoşii ruşilor au fost triburile slave, ale căror tărâmuri natale sunt considerate de unii oameni de ştiinţă ca fiind zonă împădurită a mlaştinilor Pripet. Mutându-se în teritoriile eliberate prin migraţie de triburile germanice, slavii răsăriteni au ocupat pământurile dintre Munţii Carpaţi şi râul Don. În acest teritoriu au ajuns sub influenţa creştinismului bizantin. În timp ce Imperiul Bizantin trecea printr-un tot mai accentuat declin economic şi politic, cultura sa continua să influenţeze Rusia în timpul secolelor ei de maturizare.
[modifică] Hazaria
Hazarii erau un popor turcic care au stăpânit zona stepei bazinului inferior al râului Volga, între Marea Caspică şi Marea Neagră, între secolele al VII-lea şi al XIII-lea. În secolul al VIII-lea, hazarii au trecut la religia iudaică. Capitala lor era Itil, în apropierea oraşului Astrahan din zilele noastre.
Fiind cunoscuţi pentru legile, toleranţa şi cosmopolitismul lor, hazarii au fost principalii intermediari înre zona Baltică şi imperiul Abasid islamic cu centrul la Bagdad. În secolele al VIII-lea şi al IX-lea, multe triburi slave plăteau tribut hazarilor. Toleranţa acestora din urmă a început să scadă în cele din urmă, când Oleg, un războinic vareg, a atacat din Novgorod spre sud oraşul Kiev pentru a-i alunga pe hazari. Oleg a fost fondatorul Rusiei Kievene în jurul anului 880.
[modifică] Rusia Kieveană
Vikingii scandinavi numiţi "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria şi au început să străbată căile navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră şi Marea Caspică. Slavii aşezaţi de-a lungul acestor râuri îi angajau deseori pe varegi să-i apere. Conform primelor cronici kievene, un vareg numit Rurik a devenit prinţ al Novgorodului pe la anul 860, mai înainte ca succesorii să se mute către sud şi să-şi extindă autoritatea asupra Kievului. Până la sfârşitul secolului al IX-lea, prinţii varegi şi-au extins autoritatea asupra unei zone vaste care a început să fie cunoscută sub numele de Rusia.
Numele "Rusia", (ca şi finlandezul Ruotsi şi estonul Rootsi), este considerate de unii cercetători ca fiind înrudit cu numele regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alţii să-l considere ca având rădăcini slave sau persane. (Vezi şi: Etimologia cuvântului rus şi a derivatelui lui).
Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o federaţie de principate cu interese comune în comerţul de blănuri, sclavi şi ceară dintre Scandinavia şi Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru. Până la sfârşitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost asimilată de majoritatea slavă.
Printre realizările de durată a Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creştinismul ortodox în varianta slavă, care avea să definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertiea la creştinism s-a făcut în 988, printr-un act public de botez al locuitorilor Kievului, în timpul domniei lui prinţului Vladimir I. Câţiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila rusă. Încă de la început, principii kieveni au urmat exemplul bizantin şi au ţinut biserica sub controlul lor strict, chiar şi în ceea ce priveşte veniturile acesteia, astfel statul rus şi biserica sa naţională au rămas tot timpul strâns legate.
Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel Înţelept, în Rusia Kieveană a avut loc un proces de dezvoltare economică şi culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii şi literaturii, cu rezultate net superioare celor din vestul Europei. În comparaţie cu limbile popoarelor creştine din apusul Europei, limba rusă a fost foarte puţin influenţată de limba greacă şi de limba latină în care erau scrise primele lucrări teologice creştine. Acest fapt s-a datorat alegerii de la început ca limbă de desfăşurare a liturgiei a limbii slavone în locul celei greceşti sau latineşti.
Triburile nomade turcice cumane (polovoţii, kipciakii) au cucerit regiunile stepelor sudice dintre graniţele Rusiei Kievene şi de-a lungul coastei Marii Negre şi au fondat un stat – Deşt-e-Kipciak. Respingerea atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva Kievului, care se afla doar la o zi distanţă călare de sălaşurile lor din stepe, a fost o povară foarte grea pentru ruşii kieveni.
Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat până în cele din urmă datorită luptelor armate dintre membrii familiei princiare care stăpâneau în devălmăşie ţara. Dominaţia Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în folosul Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-Suzdal în nord-est şi a principatului Halici-Volhinia în sud-vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a mongolilor în secolul al XIII-lea. Kievul a fost distrus. Principatul Halici-Volhinia a fost până la urmă absorbit în Uniunea statală polono-lituaniană. Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, şi Novgorodul independent aveau să devină baza pentru formarea naţiunii moderne ruse.
[modifică] Bulgaria de pe Volga
Bulgaria de pe Volga a fost un stat ne-slav aflat pe cursul mijlociu al râului Volga. După invazia mongolilor, a devenit parte a Hoardei de Aur. Ciuvaşii şi tătarii de la Kazan sunt descendenţii [[bulgar]ilor de pe Volga. Până în secolul al X-lea, bulgarii de pe Volga au fost convertiţi la islam, ceea ce i-a făcut independenţi de Hazaria. În secolul al XVI-lea, Rusia a cucerit pământurile bulgarilor în timpul ţarului Ivan cel Groaznic.
[modifică] Invazia mongolă
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă faţă campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârşire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat oraşul Kiev şi şi-au continuat atacul către vest în Polonia şi Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele ruseşti, doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor ruseşti a fost inegal. Aproape jumate din populaţia teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Oraşe precum Kievul nu şi-au mai revenit niciodată după devastările atacului iniţial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, oraşul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deşi armatele ruseşti au reuşit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruşi şi să pretindă de la prinţii ruşi tribut până pe la anul 1480.
[modifică] Hoarda de Aur
Capitala Hoardei de Aur a fost oraşul Sarai pe râul Volga, în apropierea oraşului Volgograd. Cnejii (prinţii) din sudul şi estul Rusiei erau obligaţi să plătească tribut mongolilor, numiţi de obicei tătarii Hoardei de Aur. În schimb, cnejii primeau hrisoave prin care erau împuterniciţi să acţioneze ca înlocuitori ai hanului. Prinţii primeau o libertate considerabilă în ceea ce priveşte guvernarea teritoriilor aflate sub controlul lor. Unul dintre aceşti prinţi, Alexandr Nevski, cneaz al Vladimirului, a câştigat un rol deosebit de important printre semenii săi în secolul al XIII-lea în urma victoriilor răsunătoare împotriva cavalerilor teutoni, suedezilor şi lituanienilor. În ochii cnezilor şi bisericii ortodoxe, occidentalii păreau o ameninţare mult mai mare la adresa stilului de viaţă rusesc decât mongolii. Nevski a obţinut protecţia mongolilor şi ajutorul acestora în lupta împotriva invadatorilor din vest, care, sperând să se folosească de prăbuşirea puterii ruşilor după invazia nomazilor, încercau să cucerească noi teritorii în răsărit. În ciuda acestui fapt, urmaşii lui Nevski s-au răzvrătit împotriva dominaţiei tătare, deoarece invaziile mongolilor în principatele ruseşti au continuat pe tot timpul existenţei Hoardei de Aur, provocând uriaşe devastări.
Influenţele mongolilor asupra ruşilor s-au cunoscut în special în ceea ce priveşte tacticile militare şi dezvoltarea drumurilor comerciale. În timpul ocupaţiei mongole, Principatul Moscovei şi-a dezvoltat reţeau de drumuri poştale, a pus bazele unor recensăminte exacte, a dezvoltat sistemul fiscal şi organizarea armatei. Înfluenţa orientală a rămas puternică până în secolul al XVIII-lea, moment din care ţarii au făcut eforturi conştiente continui pentru occidentalizarea ţării lor.
[modifică] Principatul Moscovei
[modifică] Dezvoltarea Principatului Moscovei
Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reuşind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri ruseşti şi înconjurat de codri şi de mlaştini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situaţia s-a schimbat, Moscova absorbindu-şi fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinţi ai Rusiei şi i-au împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor ruseşti. Prestigiul principatului a crescut şi mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca peste câţiva ani mai târziu să-şi mute scaunul mitropolitan în Moscova.
Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinţi ai Rusiei să fie capabili să lupte cu sorţi de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse şi, deşi această victorie nu a determinat sfârşitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creştin învingător. Cnejii de la Moscova aveau în acest moment o poziţie extrem de puternică din punct de vedere politic, şi până la mijlocul secolului al XV-lea, principatul şi-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianţe matrimoniale.
[modifică] Ivan al III-lea cel Mare
În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile ruseşti sub ascultarea lor. Cel care a reuşit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462–1505), care a fost conducătorul care a pus fundaţiile viitorului stat naţional rus. Ivan a reuşit să crească de mai mult de două ori suprafaţa principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea Moscovei. De asemenea, Ivan şi-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor şi nobililor ruşi. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a iniţiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere şi de descompunere în mai multe hoarde şi hanate.
Ivan a căutat să protejeze graniţele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui ţel, Ivan a oferit moşii nobililor în schimbul obligaţiilor militare. Acest sistem de acordare al moşiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavalerişti.
În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeţia că regatul rus care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al ruşilor, pentru controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor Doneţ şi Nipru. Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră şi un război cu lituanieinii care s-a terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reuşit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul Moscovei şi-a triplat suprafaţa în timpul domniei lui.
Consolidarea puterii în interiorul ţării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiţi prinţi semiindependenţi mai pretindeau încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe prinţii mai puţin importanţi să-l recunoască pe el şi pe descendenţii lui ca şefi de necontestat în domeniile militar, juridic şi al afacerilor externe. Încet, încet, conducătorii Principatului Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocraţi, ţari.
[modifică] Ivan al IV-lea cel Groaznic
Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "ţar."
Dezvoltarea puterii autocrate a ţarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziţia ţarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-şi fără îndurare nobilii voinţei sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuşi de puţin. Ivan cel Groaznic a fost şi un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a şi ctitorit de biserici, printre care şi Catedrala Sfântului Vasile, care străjuieşte şi în zilele noastre Piaţa Roşie. Tot în această perioadă, cazacii ruşi au fondat primele aşezări în vestul Siberiei.
[modifică] Timpurile întunecate
Moartea fiului fără de urmaşi al lui Ivan cel Groaznic, Feodor, a fost urmată de o perioadă de războaie civile cunoscute ca "timpurile întunecate" ca urmare a luptelor pentru succesiune între nobilii care-şi recuceriseră poziţiile dominante.
Autocraţia a spravieţuit acestei perioade de tulburări şi de domnii ale unor ţari slabi şi corupţi datorită puterii birocraţiei centrale guvernamentale. Funcţionarii au continuat să-şi facă datoria, indiferent de legitimitatea ţarului sau de facţiunea care-l controla din umbră pe acesta.
Luptele pentru succesiune din "timpurile întunecate" au dus la pierderea a numeroase teritorii în folosul statului polono-lituanian şi a Suediei în timpul unor conflicte armate precum războiul dmitriad (războiul polono-rus (1605-1618)), războiul ingrian şi cel pentru controlul Smolenskului (războiul polono-rus (1632-1634)). Rusia şi-a revenit complet la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu victoriile în războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654–1667), care au adus importante câştiguri, printre cele mai importante fiind Smolenskul, Kievul şi jumătatea răsăriteană a Ucrainei.
[modifică] Romanovii
Ordinea a fost reinstaurată în 1613, când Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, a fost ales ţar de o adunare a ruşilor din care făceau parte reprezentanţii a 50 de oraşe. Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.
Sarcina imediată a ţarilor din noua dinastie a fost reinstaurarea ordinei. Din fericire pentru moscoviţi, cei mai importanţi inamici al lor, Uniunea statală polono-lituaniană şi Suedia, erau implicaţi într-un conlict bilateral, ceea ce a permis ruşilor să facă pace cu suedezii în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu polonezii în 1619.
Decât să-şi mai rişte vieţile şi averile în noi războaie civile, boierii au ales calea cooperării cu noua putere, care a reuşit astfel să desăvârşească munca de centralizare birocratică. Statul astfel centralizat a avut nevoie de serviciile atât a vechii nobilimi cât şi a proaspeţilor înnobilaţi, în special în domeniul militar. Pentru serviciile aduse ţarului, boieriilor li s-a îngăduit să definitiveze lungul proces al iobăgirii ţăranilor.
În secolele care trecuseră, statul îngrădiseră gradual dreptul ţăranilor de a se muta de pe o moşie pe alta, de la un latifundiar la altul. Cum statul acceptase total iobăgia, ţăranii care fugeau de pe moşiile de care erau legaţi deveneau infractori împotriva statului. Stăpânii de pămant aveau puteri depline asupra ţăranilor lor şi puteau să-i dea la schimb, să-i împrumute, să-i vândă sau să-i pună garanţie, cu sau fără moşia pe care trăiau. Statul şi aristocraţia au aruncat povara copleşitoare a impozitelor şi taxelor pe umerii ţărănimii. Datoriile iobagilor crescuseră de o sută de ori în secolul al XVII-lea faţă de nivelurile secolul care trecuse. În plus, şi pătura mijlocie a negustorilor şi meseriaşilor era supusă impozitării, aceştia fiind obligaţi, la fel ca ţăranii, să nu-şi părăsească oraşul. Reprezentanţii tuturor claselor sociale aveau îndatoriri militare şi trebuiau să plătească taxe speciale.
[modifică] Răscoalele ţărăneşti
Într-o perioadă în care răscoalele ţăranilor erau endemice, cea mai mare ridicare la luptă a iobagilor a fost cea din 1667. Atunci când cazacii s-au răsculat împotriva centralizării crescute a statului, iobagii li s-au alăturat şi au părăsit moşiile stăpânilor feudali. Liderul cazac rebel Stenka Razin şi-a condus tovarăşii în susul râului Volga, incitând ţăranii la răscoală şi înlocuind conducerile locale cu şefi numiţi din rândurile cazacilor. Armata ţarului a reuşit în cele din urmă să zdrobească răsculătii în 1670. Un an mai târziu, Stenka a fost capturat, condamnat la moarte şi decapitat. Răscoala şî represiunile care au urmat după înfrângerea revoltei au dus la o scădere importantă a populaţiei ţărăneşti în zonele în care se desfăşurase revolta.
[modifică] Imperiul Rus

[modifică] Petru cel Mare
Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni. Recoltele de grâu erau mai mici decât ale vest-europenilor, în condiţiile în care majoritatea populaţiei era ocupată cu agricultura şi locuia la ţară. Numai o mică parte a populaţiei imperiului locuia în oraşe.
Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară şi priceperea în conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile şi fortificaţiile occidentale şi a înfiinţat o armată de 300.000 de miltari aleşi numai dintre supuşii săi, înrolaţi pe viaţă. În 1697-1698, al a fost primul principe rus care a vizitat Europa Occidentală, unde el şi anturajul său au făcut o impresie profundă. După această călătorie, Petru şi-a luat titlul de împărat iar numele oficial al ţării a fost schimbat în Imperiul Rus în 1721.
Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o "fereastră către mare" l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o "fereastră deschisă către Europa", înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural.
Eforturile cerute de expediţiile militare ale lui Petru cel Mare au dus la izbucnirea unei noi revolte. Invocând numele răsculatului celebru Stenka Razin, o altă căpetenie cazacă, Kondrati Bulavin, a pornit o răscoală, înăbuşită în sânge în cele din urmă.
Petru şi-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele modele occidentale, transformând Rusia într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul nobililor) cu un Senat format din nouă membri. S-a trecut la reforma administrativă, apărând noi provincii şi districte. Petru a dat ca sarcină noului numit Senat colectarea taxelor şi impozitelor. În timpul domniei sale, sumele colectate la bugetul statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost incorporată parţial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o unealtă a guvernării. Petru a abolit patriarhatul şi la înlocuit cu un organ colectiv de conducere, Sfâtul Sonod, condus de un funcţionar secular al statului. În aceste vremuri, orice vestigii ale formelor locale de autoguvernare au fost desfiinţate, iar Petru a continuat politica înaintaşilor lui de a obliga toată nobilimea să presteze servicii statului.
Petru cel Mare a murit în 1725, lăsând o situaţie neclară a succesiunii şi un imperiu sleit de puteri. Domnia sa a adus în prim plan problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparaţie cu statele occidentale, a aportunităţii reformelor descrise mai sus şi a multor altora pe care au trebuit succesorii săi să le rezolve. Totuşi, Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.
[modifică] Ecaterina cea Mare şi Alexandru I
Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambiţios şi de dur care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prinţesă germană căsătorită cu moştenitorul tronului. Cum soţul său era un retardat, Ecaterina a consimţit în mod tacit la asasinarea lui. Versiunea oficială a fost că ţarul Petru al III-lea a murit de "apoplexie", Ecaterina fiind proclamată împărăteasă în 1762.
Ecaterina a contribuit la renaşterea nobilimii ruseşti, proces care începuse timid imediat după moartea lui Petru cel Mare. Sevicul de stat a fost abolit, Ecaterina oferind în schimb numeroase funcţii guvernamentale în provincie reprezentanţilor aristocraţiei.
Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acţiuni cum a fost aceea a sprijinirii Confederaţiei de la Targowica. Costul campaniilor militare ale împărătesei a fost plătit în special de ţăranii iobagi, obligaţi să muncească mai mult pe pământurile stăpânilor lor, ceea ce a dus la o răscoală de proporţii în 1773, după ce Ecaterina a aprobat legea care permitea vânzarea şerbilor separat de pământul pe care lucrau. Conduşi de un cazac, Emilian Pugaciov, mobilizaţi de lozinca "La spânzurătoare cu toţi moşierii!", răsculaţii ajunseseră să ameninţe să cucerească Moscova. În cele din urmă, ţăranii revoltaţi au fost învinşi şî pedepsiţi fără milă. Pugaciov a fost luat prizonier şi mai apoi executat în Piaţa Roşie, dar ameninţarea revoltelor a continuat tot timpul domniei Ecaterinei.
Chiar în timpul desfăşurării răscoalei lui Pugaciov, Ecaterina a reuşit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman şi a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înţelegere cu Prusia şi Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul celor trei împărţiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat şi în vremea ţarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistenţă.
Împăratul Napoleon I a făcut o mare greşeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu ţarul Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deşi armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni ruseşti, mii de soldaţi francezi au murit degeraţi. După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porţile Parisului. După ce Rusia şi aliaţii ei l-au învins pe Napoleon, ţarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” şi a jucat un rol important în redesenarea hărţii Europei la Congresul de la Viena din 1815.
Deşi Rusia avea să joace un rol politic extrem de important în secolul care a urmat, poziţie asigurată de victoria asupra Franţei napoleoniene, menţinerea iobăgiei ţăranilor a periclitat progresul economic al imperiului într-o măsură foarte mare. Cum creşterea economică a ţărilor vest-europene s-a accelerat în timpul revoluţiei industriale care se declanşase în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia a rămas şi mai mult în urmă, ducând la apariţia a şi mai multor probleme imperiului în a-şi menţine statutul de mare putere.
[modifică] Imperiul Rus după insurecţia decembristă (1825–1917)
[modifică] Insurecţia decembristă
Statutul de mare putere al Imperiului Rus punea în umbră într-o oarecare măsură ineficienţa guvernului său, izolarea faţă de propriul popor şi grava înapoiere economică. După înfrângerea lui Napoleon, Alexandru I s-a arătat dispus să accepte reforme constituţionale. Până în cele din urmă, foarte puţine astfel de reforme au fost aplicate, acestea nefiind unele cuprinzătoare.
Alexandru I, un ţar relativ liberal, a fost urmat pe tron de fratele său mai mic, Nicolae I (1825–1855), care a trebuit să facă faţă unei revolte chiar la începutul domniei sale. Cauzele acestei revolte se datorau războaielor napoleoniene, când un mare număr de ofiţeri învăţaţi au traversat toată Europa în timpul campaniilor militare. Fiind infleunţaţi de liberalismul european, aceşti ofiţeri au încercat la reîntoarcerea în ţară să provoace schimbări în sistemul autocratic rusesc. Rezultatul a fost insurecţia din decembrie 1825, o mişcare a unui mic număr de nobili liberali şi ofiţeri de armată care au încercat să-l urce pe tron pe fratele lui Nicolae I ca monarh constituţional. Insurecţia a fost foarte uşor înăbuşită, făcându-l pe Nicolae să înceteze programul de occidentalizare a ţării început de Petru cel Mare şi să pună accentul pe politica numită şi "Autocraţie, orthodoxie, şi respect pentru popor."
Rusia a trebuit să facă faţă si revoltelor din teritoriile proaspăt cucerite în vest – Revolta din noiembrie în 1830 şi Revolta din ianuarie în 1863.
[modifică] Sciziunile ideologice şi reacţiunea
Înăbuşirea dură a "insurecţiei din decembrie" a făcut din "14 decembrie" o dată comemorată cu respect de toate mişcările revoluţionare de mai târziu. Pentru a împiedica izbucnirea altor revolte, şcolile şi universităţile au fost puse sub atenta supraveghere a poliţiei. Spionii poliţiei au fost infiltraţi peste tot. Revoluţionarii, chiar şi cei bănuiţi numai, au fost trimişi cu miile în lagărele de muncă din Siberia.
Acestea au fost condiţiile în care Mihail Bakunin a devenit întemeietorul anarhismului rusesc. El a părăsit Rusia în 1842 plecând în Europa Occidentală, unde a devenit un membru activ al mişcării socilaiste. După participarea al Revolta din mai de la Dresda din 1848, el a fost închis şi trimis în Siberia. A evadat până la urmă şi s-a reîntors în Europa. După înâlnirea cu Karl Marx, şi-au unit forţele, în ciuda marilor diferenţe ideologice şi tactice.
Problema direcţiei în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuţie încă din timpul lui Petru cel Mare şi a politicii sale de occidentalizare a ţării. Taberele erau împărţite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alţii doreau renunţarea la tot ce era străin şî revenirea la tradiţiile trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-şi manifestau plini de dispreţ părerea despre vestul "decadent". Slavofilii se opuneau birocraţiei şi proslăveau colectivismul medieval rusesc, aşa numitul mir, sau obştea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar şi îndelunga tradiţie rusească a obştei săteşti medievale, mir.
[modifică] Alexandru al II-lea şi abolirea iobăgiei
Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist.
Când pe tronul imperiului s-a urcat în 1855 Alexandru al II-lea, dorinţa de reforme era generală. Mişcarea umanistă rusească, care era legată moral şi ideologic de aboliţionismul din Statele Unite ale Americii de dinaintea războiului civil american, ataca în mod public iobăgia. În 1859, în Imperiul Rus trăiau 23.000.000 de iobagi, deseori în condiţii mai grele decât şerbii vest-europeni de pe feudele din secolul al XVI-lea. Ţarul a hotărât să abolească iobăgia printr-o mişcare de sus în jos, decât să aştepte desfiintarea şerbiei de jos în sus prin revoluţie.
Emanciparea iobagilor în 1861 a fost singurul eveniment important din istoria Rusiei în secolul al XIX-lea. A fost începutul sfârşitului monopolului puterii aristocraţiei funciare. Emanciparea ţaranilor a eliberat forţa de muncă a ţăranilor, care aveau astfel posibilitatea să aleagă liber munca în întreprinderile industriale de la oraşe, a dat un imbold important economiei în general şi industriei în particular şi a făcut să crească numărul celor care făceau parte din aşa zisă clasă de mijloc. Totuşi, ţăranii nu au primit în mod gratuit pământurile pe care le lucraseră, ci au plătit taxe către stat pentru toată durata vieţii lor, bani din care guvernul i-a răsplătit generos pe moşierii care-şi pierduseră proprietăţile. În multe situaţii, ţăranii au căpătat terenurile mai puţin fertile. Toate pământurile oferite ţăranilor au devenit proprietatea obştilor săteşti, care a a vegheat la împărţirea echitabilă a proprietăţii între membrii comunităţilor rurale. Deşi iobăgia a fost desfiinţată, tensiunile revoluţionare nu au scăzut, în ciuda bunelor intenţii ale ţarului.
La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman. Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea. Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblibe pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor. Când Marea Britanie şi-a manifestat în mod agresiv dezacordul faţă de prevederile păcii care tocmai fusese încheiată, amenintând cu declararea războiului, Rusia sleită de lupte a fost nevoită să cedeze pretenţiilor englezilor. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu restrângerea teritoriilor atribuite Bulgariei independente. Rezultatul a fost acutizarea sentimentelor antigermane şi antiaustriece ale naţionaliştilor ruşi, resentimente care aveau să joace un rol important în declanşarea primului război mondial. Dezamăgirile datorate războiului au fost de asemenea un catalizator al tensiunilor revoluţionare din Rusia.
[modifică] Nihilismul
În deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea s-a dezvoltat în Rusia o mişcare cunoscută ca nihilism. De ceva vreme, liberalii ruşi erau dezamăgiţi de ceea ce erau considerate discuţiile sterile ale intelectualităţii ruse. Nihiliştii puneau la îndoială toate valorile, apărând independenţa individului, şocând societatea rusească.
Nihiliştii au încercat la început să convigă aristocraţia de necesitatea reformelor. După eşecul în această întreprindere, ei "şi-au întors faţa către popor", activând în rândurile ţăranilor în cadrul mişcarii narodniciste.
Cum mişcarea narodnicilor câştiga tot mai mulţi adepţi, guvernul a trecut imediat la desfiinţarea ei. Ca răspuns al reacţiei guvernamentale tot mai hotărâte, din mişcarea mamă s-a desprins o facţiune narodnică radicală ,care era adepta terorismului. Unul câte unul, funcţionari guvernamentali de frunte au fost împuşcaţi sau ucişi în atacuri cu bombe. După mai multe tentative eşuate, Alexandru al II-lea a fost asasinat în 1881, chiar în ziua în care în care aprobase o propunere de convocare a unei adunari consultative pentru a discuta noile reforme care să completeze legea abolirii iobagiei, reforme care trebuiau să scadă presiunea revoluţionară.
[modifică] Alexandru al III-lea
Spe deosebire de tatăl său, noul ţar Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul "Autocraţie, orthodoxie şi naţionalism" al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea ruşilor în frunte chiar cu el de influenţa ocidentală subversivă.
Cel mai important sfătuitor al ţarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosţev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea şi al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, şi conducătorul Sdfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învăţase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului şi de presă şi să urască democraţia, constituţia şi sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosţev, revoluţionarii au fost vânaţi, iar politica de rusificare a căpatat o dezvoltare copleşitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfiţit alianţa cu Franţa republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această ţară pentru dezvoltarea industriei naţionale.
[modifică] Nicolae al II-lea şi noile mişcări revoluţionare
Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917). Revoluţia industrială, care începuse să exercite o influenţă tot mai mare asupra societăţii ruseşti, au dus la crearea de noi forţe care în cele din urmă au răsturnat ţarismul. Elementele liberale dintre capitaliştii industriali şi din nobilimea progresistă credeau în reformele sociale paşnice şi în monarhia constituţională, înrolându-se în partide precum cel Constituţional Democratic (Kadeţii). Socialiştii Revoluţionari (Eserii), inspirându-se din tradiţiile narodniciste, luptau pentru împărţirea pământului celor care îl lucrau de fapt —ţăranii. Alt partid radical era cel al Social-Democraţilor, exponenţi ai marxismului în Rusia. Bucurându-se de sprijinul intelectualilor radicali şi al clasei muncitoare orăşeneşti, social-democraţii luptau pentru reforme sociale şi economice radicale.
În 1903, PSDMR s-a rupt în două facţiuni – menşevicii, sau moderaţii, şi bolşevicii, sau radicalii. Meşevicii credeau că socialismul se va dezvolta treptat şi paşnic şi că regimul ţarist urma să fie înlocuit de regimul republican democrat în care socialiştii urmau să coopereze cu partidele burgheze liberale. Bolşevicii conduşi de Vladimir Ilici Lenin considerau necesară formare unei elite de revoluţionari de profesie, supuşi unei puternice discipline de partid, care să acţioneze ca avangardă a proletariatului în lupta pentru cucerirea puterii pe cale revoluţionară.
Eşecul dezastruos a armatelor ţariste în războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost o lovitură gravă regimului ţarist şi a crescut la cote uriaşe potenţialul revoluţionar. În ianuarie 1905, în urma incidentului cunoscut ca "Duminica însângerată", în timpul căruia cazacii au deschis focul asupra unor demonstranţi paşnici conduşi de părintele Gheorghi Gapon ucigând numeroase persoane în faţa Palatului de Iarnă din Sankt Peterburg, s-a declanşat revoluţia rusă din 1905. Soviete muncitorilor au fost înfiinţate în cele mai multe oraşe, aceste organe colective de conducere ocupându-se de organizarea activităţilor revoluţionare. Mişcările de protest au paralizat ţara.
În octombrie 1905, ţarul Nicolae al II-lea a fost de acord fără nici o tragere de inimă să semneze faimosul Manifest din Octombrie, prin care îşi da acordul pentru convocarea fără întârziere a Dumei. Grupurile moderate au fost sadisfăcute, dar socialiştii au respins reformele ca insuficiente şi au încercat să organizeze noi greve. Până la sfârşitul anului 1905, poziţia ţarului a fost puternic întărită de lipsa de unitate a celor care doreau reforme.
[modifică] Revoluţia rusă

Ţarul Nicolae al II-lea şi supuşii săi au intrat în luptele primului război mondial cu entuziasm şi patriotism, pentru a-i apăra pe fraţii slavi sârbi. În august 1914, armatele ruseşti le-au atacat pe cele germane pentru a sprijini lupta francezilor pe frontul de vest. Numai că slăbiciunea economiei ruseşti şi corupţia şi ineficienţa guvernamentale au fost ascunse doar pentru scurt timp în spatele naţionalismului fervent. Înfrângerile militare şi incompetenţa guvernamentală au radicalizat foarte repede populaţia rusă. Controlul german asupra Mării Baltice şi a otomanilor asupra Mării Negre au privat Rusia de accesul la pieţele potenţiale şi de fluxul aprovizionării din partea aliaţilor.
Până la mijlocul anului 1915, impactul războiului era profund demoralizator. Aprovizionarea cu alimente şi combustibili intrase în criză, iar inflaţia cunoştea niveluri neînchipuit de mari. Tot mai des, muncitorii plătiţi prost recurgeau la grevă în sprijinul cererilor lor economice, iar ţăranii, care doreau să capete pământ, erau în continuu gata să se revolte. În acest timp, încrederea publicului în regim era subminată de influenţa politică asupra guvernului, adevărată sau bănuită, a lui Grigori Rasputin. Asasinarea lui Rasputin la sfârşitul anului 1916 a pus capăt scandalului, dar nu a refăcut prestigiul pierdut al tarismului.
Pe 3 martie 1917, a izbucnit o grevă într-o fabrică din Petrograd (fostul Sankt Peterburg). Într-o săptămână, toţi muncitorii din oraş încetaseră lucrul şi izbucniseră lupte de stradă. Când ţarul a dizolvat Duma şi a ordonat muncitorilor să reia lucrul, aceste acţiuni au declanşat Revoluţia din Februarie.
Duma a refuzat să se desfiinţeze, greviştii au convocat adunări de masă sfidând regimul, iar armata a trecut deschis de partea protestatarilor. Câteva zile mai târziu a fost numit de către Dumă un guvern provizoriu condus de Prinţul Lvov. A doua zi, ţarul a abdicat. În acest timp, socialiştii din Petrograd au format un soviet (consiliu) al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor ca să se înzestreze cu puterea de care duceau lipsă în Dumă.
În iulie, primul-ministru al guvernului provizoriu a demisionat şi a fost înlocuit de Alexandr Kerenski, care era un politician mult mai progresist decât predecesorul său, dar insuficient de radical, după părerea bolşevicilor. În timp ce guvernul provizoriu bătea pasul pe loc, sovietul marxist din capitală îşi înmulţea organizaţiile, înfiinţând noi soviete locale în toată ţara. În acest timp, Kerenski a făcut greşeala fatală de a angaja Rusia în continuare în luptele războiului mondial, o hotărâre extrem de nepopulară în rândurile mulţimii sătulă de privaţiuni.
Lenin s-a reîntors în Rusia din exilul său din Elveţia cu ajutorul serviciilor de spionaj germane. Germanii sperau ca certurile politice să facă Rusia să înceteze lupta. Când trenul cu care se deplasase Lenin a intrat în gară, o mulţime de mii de ţărani, muncitori şi soldaţi l-a întâmpinat cu entuziasm pe liderul bolşevic. După numeroase lupte de culise, sovietele au reuşit să preia controlul guvernului în noiembrie 1917, Kerenski şi miniştrii guvernului său moderat fiind alungaţi în exil, tot acest şir de fapte rămânând în istorie ca Revoluţia din Octombrie.
Când parlamentul, în şedinţa din ianuarie 1918, a refuzat să se transforme doar într-o marionetă în mâinile bolşevicilor, oamenii înarmaţi ai lui Lenin i-au înprăştiat membrii cu forţă. Odată cu dizolvarea parlamentului constituţional ales, orice urmă de democraţie burgheză fusese definitiv ştearsă. După ce a scăpat de piedica opoziţiei moderate, Lenin a ales să facă pacea cu germanii prin tratatul de la Brest-Litovsk (1918), facând importante sacrificii teritoriale.
[modifică] Războiul civil rus
Pentru răsturnarea bolşevicilor de la putere s-a închegat o puternică alianţă contrarevoluţionară numită Mişcarea Albă. În acest timp, Aliaţii au trimis mai multe armate expediţionare în Rusia pentru sprijinirea forţelor anticomuniste. Aliaţii s-au temut, după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, că bolşevicii s-ar fi putut alia cu germanii şi, de asemenea, au sperat că un guvern al anticomuniştilor, odată ajuns la putere, ar fi angajat din nou ţara în conflictul mondial împotriva Puterilor Centrale. În toamna anului 1918, guvernul comunist se afla într-o situaţie extrem de periculoasă, atacat fiind de inamicii interni şi de foştii aliaţi, de forţele anarhiste şi de forţele armate ale unor state vremelnic independente – Belarus şi Ucraina.
Pentru a face faţă acestor urgenţe, în Rusia a fost instaurat un regim de teroare, Armata Roşie şi CEKA reuşind să distrugă toţi inamicii revoluţiei. În ciuda idealurilor înălţătoare pe care le declaraseră, bolşevicii nu se bucurau de sprijinul tuturor elementelor societăţii şi de aceea au recurs la măsuri dictatoriale brutale în timpul războiului civil. Bolşevicii au distrus poliţia secretă ţaristă, atât de dispreţuită de ruşii de toate orientările politice, şi au desfiinţat toate instituiţiile imperiale. Pentru a asigura supravieţuirea propriului regim politic, bolşevicii au înfiinţat propria poliţie politică, mai mare şi acţionând mai brutal decât defuncta Ohrană. Până în 1920, ultimile elemente albe au fost zdrobite, armatele străine au fost evacuate din tară, în Belarus, Ucraina şi în Caucaz au fost impuse la conducere guverne bolşevice, care nu au făcut decât să perpetueze în forme noi conducerea autocrată rusă.
Cât timp Rusia a fost implicată în războiul civil, frontiera dintre Rusia şi Polonia a rămas nedesenată de tratatele de pace. În 1919 a izbucnit războiul polono-sovietic care s-a încheiat în 1921 cu înfrângerea armatelor bolevice şi împărţirea între cei doi beligeranţi a Ucrainei şi Belarusului.
[modifică] Uniunea Sovietică
[modifică] Înfiinţarea Uniunii Sovietice
Istoria Rusiei între 1922 şi 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune bazată pe ideologie, înfiinţată în decembrie 1922 de liderii partidului comunist, corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSFS Transcaucaziană.
Constituţia adoptată în 1927 stabilea un sistem federal de guvernare bazat pe o serie de soviete săteşti, orăşeneşti şi regionale. Acest sistem piramidal avea în vârf Congresul Unional al Sovietelor. Deşi se părea că acest congres al sovietelor deţinea puterea suverană în stat, această adunare era sub controlul partidului comunist, care la rândul lui era controlat de Biroul Politic al CC al PCUS. Capitala a fost mutată la Moscova, atât din considerente de securitate cât şi pentru a rupe definitiv cu tradiţiile ţariste.
[modifică] Comunismul de război şi Noua Politică Economică
Perioada cuprinsă între momentul cuceririi puterii de către bolşevici după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 şi 1921 a fost cunoscută cu numele de comunism de război. Băncile, căile ferate, fabricile de tot felul, societăţile de asigurare şi transportul naval au fost naţionalizate iar circulaţia banilor a fost restrânsă. A apărut rapid o mişcare importantă de opoziţie. Tăranii doreau să primească bani pentru produsele agricole şi se opuneau predării surplusurilor de alimente către stat, ca parte a politicii oficiale pe timp de război. Având de înfruntat opoziţia ţăranilor, Lenin a iniţiat o retragere strategică, abandonând comunismul de război în favoarea NEP – Noii Politici Economice. Ţaranilor li s-a permis să-şi vândă surplusurile de alimente pe piaţa liberă, renunţându-se la rechiziţiile atât de nepopulare. A fost stimulată circulaţia mărfurilor, fiind permis comerţul cu amănuntul. Statul a continuat să controleze strict sistemul bancar, transporturile, industria grea şi serviciile publice.
Deşi opoziţia de stânga din rândurile comuniştilor a criticat toleranţa arătată fată de ţăranii bogaţi – culacii – care erau principalii beneficiari ai NEP-ului, această nouă abordare a economiei s-a dovedit benefică pentru toată lumea. Renunţarea la Noua Politică Economică a devenit ţelul prioritar al opoziţiei de stânga după moartea lui Lenin în 1924.
[modifică] Schimbările din societatea rusă
În timp ce economia Rusiei era transformată, viaţa socială a populaţiei suferea schimbări cel puţin la fel de radicale. De la începutul revoluţiei, guvernul a încercat să diminieze puterea patriarhală a familiei. Divorţul nu a mai avut nevoie pentru pronunţare de o hotărâre judecătorească şi, pentru a elibera total femeia de responsabilitatea sarcinilor nedorite, avortul a fost legalizat încă din 1920. Ca urmare, a avut loc un proces de emancipare a femeii şi de întărire a prezenţei ei pe piaţa muncii. Tinerele fete au fost încurajate să-şi desăvârşească studiile şi să-şi facă o carieră în fabrici sau birouri. Au fost înfiintate creşe şi grădiniţe pentru îngrijirea copiilor mici şi s-au făcut eforturi pentru a schimba centrul de greutate a vieţii sociale a oamenilor din cămine către grupurile de recreere, cluburile sovietice.
Noul regim a abandonat politica ţaristă de discriminare a minorităţilor naţionale în favoarea unei politici de asimilare a celor peste 200 de grupuri etnice din societatea sovietică. O altă caracteristică a regimului a fost dezvoltarea fără precedent a serviciilor medicale. Au fost duse campanii naţionale pentru eradicarea tifosului, holerei şi malariei. Numărul de medici a crescut atât de repede cât a permis capacitatea instituţiilor superioare de învăţământ medical. Mortalitatea infantilă a scăzut rapid, iar speranţa de viaţă a crescut semnificativ.
Guvernul a promovat ateismul şi materialismul care formau baza teoriei marxiste. Această politică se opunea religiei organizate, în special pentru a distruge puterea Bisericii Ortodoxe Ruse, unul dintre stâlpii de rezitenţă ai defunctului regim ţarist şi o barieră extrem de dificil de depăşit în lupta pentru promovarea schimbărilor sociale. Numeroşi lideri religioşi au fost trimişi în lagărele de muncă. Membrilor de partid li s-a interzis să participe la serviciile religioase. Învăţământul public a fost separat de biserică, iar din programa şcolară a fost scoasă religia.
[modifică] Industrializarea şi colectivizarea agriculturii

Perioada 1929 – 1939 reprezintă un deceniu tumultos în istoria rusă – o perioadă de industrializare masivă şi de lupte politice, în timpul cărora Iosif Vissarionovici Stalin a reuşit să obţină controlul total asupra societăţii sovietice, exercitând o putere practic nelimitată, cum nici măcar de ţari nu avuseseră. După moartea lui Lenin, Stalin s-a luptat să câştige controlul asupra Uniunii Sovietice împotriva facţiunilor rivale din Politburo, în special împotriva celei conduse de Lev Troţki. Până în 1928, după ce troţkiştii au fost ori exilaţi, ori îndepărtaţi de la putere, Stalin a fost gata să pună în practică un extrem de vast program de industrializare.
În 1928, Stalin a făcut propunerea pentru primul plan cincinal. Marcând renunţarea la NEP, acesta a fost primul dintr-o serie de planuri care urmăreau rapida edificare a unei industrii grele, colectivizarea agriculturii şi dezvoltarea limitată a producţiei de bunuri le larg consum. În timp ce în lumea capitalistă fabricile şi minele erau închise sau lucrau la cote reduse în timpul Marii crize economice, lăsând milioane de lucrători fără loc de muncă, sovieticii lucrau mai mult de opt ore pe zi, şase zile pe săptămână, într-un efort susţinut pentru construirea unei structuri economice total noi.
Ca parte a acestui plan, statul a preluat controlul agriculturii prin intermediul fermelor de stat (sovhozuri) şi a celor colective (colhozuri) în cadrul procesului de colectivizare forţată. Printr-un decret din februarie 1930, aproape un milion de "culaci" au fost alungaţi de pe pământurile lor. Mulţi ţărani s-au opus măsurilor luate de stat în agricultură, deseori lăsând pământutl în paragină, ascunzând recoltele sau ucigându-şi animalele pentru a nu încăpea pe mâna autorităţilor. În unele zone, ţăranii s-au răsculat, iar mulţi dintre cei socotiţi "culaci" au fost executaţi. Combinaţia dintre vremea nefavorabilă, deficienţele în funcţionarea fermelor colective organizate în grabă şi masivele confiscări de produse agricole a dus la izbucnirea unei foamete de proporţii, mai multe milioane de oameni pierzându-şi viaţa în special în sud-vestul Rusiei şi în Ucraina (Holodomor).
Condiţiile de viaţa tot mai grele de la ţară a făcut ca milioane de ţărani să ia calea oraşelor în continuă creştere, ceea ce a dus la alimentarea cu forţa de muncă ieftină a uzinelor şi la creşterea explozivă a numărului de orăşeni în numai câţiva ani.
Planurile cincinale au dus la obţinerea unor rezultate remarcabile în ramurile neagricole. Rusia, care era una dintre cele mai sărace naţiuni în momentul izbucnirii revoluţiei bolşevice, se dezvolta printr-o rată a industrializării fenomenală, depăsind rata industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea şi cea a Japoniei de la începutul secolului al XX-lea. Conform cifrelor oficiale, producţia industrială a crescut în 1932 cu 334% faţa de nivelul anului 1914 şi în 1937 cu 180% fată de nivelul anului 1932. Se consideră că supravieţuirea Uniunii Sovietice în faţa invaziei germane din timpul celui de-al doilea război mondial se datorează capacităţilor de producţie dezvoltate în timpul primelor planuri cincinale.
În paralel cu planificarea economiei, Stalin şi-a întărit puterea personală. Poliţia secretă arestase şi trimisese în arest, în lagăre de muncă sau executase zeci de mii de cetăţeni sovietici. Toţi cei şase membri ai Biroului Politic din 1920 care-i supravieţuiseră lui Lenin, au fost epuraţi. Veteranii bolşevici care-i fuseseră loiali lui Lenin, ofiţeri superiori şi generali ai Armatei Roşii şi directori industriali au fost lichidaţi în timpul epurărilor staliniste. Epurările din celelalte republici sovietice au ajutat centralizarea controlului societăţii sovietice.
Represiunile staliniste au dus la crearea unui sistem vast de lagăre şi aşezări obligatorii pentru exilaţii intern, care depăşea cu mult pe cele înfiinţate în timpul ţarismului. Numeroşi cetăţeni au fost pedepsiţi draconic pentru crime închipuite de sabotaj sau spionaj, ca şi pentru altele precum terorismul, furtul din averea obştească, parazitismul social, etc. Munca prestată de condamnaţii din lagărele de muncă ale sistemului Gulagului a fost un element esenţial în susţinerea efortului de industrializare a ţării. Se apreciază că aproape 5% din populaţia URSS a fost într-un moment sau altul subiectul încarcerării în sistemul Gulagurilor.
[modifică] Uniunea Sovietică pe arena internaţională
[modifică] Al doilea război mondial
Până în 1939, Uniunea Sovietică a fost duşmanul oficial al Germaniei Naziste, sprijinindu-i pe republicanii spanioli care luptat împotriva fasciştilor spanioli, italieni şi germani în războiul civil spaniol. În 1938, Germania şi puterile vest-europene au semnat Înţelegerea de la München prin care Ceholovacia era împărţită între Germania şi Polonia. Această înţelegere a crescut temerile sovietice pentru un atac german, ceea ce a făcut ca, în cele din urmă, URSS să ia iniţiativa diplomatică. În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, în fapt o înţelegere între două puteri pentru împărţirea sferelor de influenţă. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de graniţele sovietice, Armata Roşie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucrainieni şi belaruşi. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii au fost victorioşi, au câştigat istmul Karelia, dar şi-au demonstrat slăbiciunile armatei devastate de epurările staliniste. În ciuda eforturilor lui Stalin de a se ţine departe de conflictul european, Germania a atacat URSS-ul pe 22 iunie 1941. Până în noiembrie, Germania ocupase toată Ucraina, începuse asediul Leningradului şi ajunsese la porţile Moscovei.
Victoria sovietică în bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi un punct de cotitură în desfăşurarea conflictului, răsturnând cursul întregului război. După pierderea acestei bătălii, Germania s-a dovedit incapabilă de a mai duce o operaţiune ofensivă cu sorţi de izbâdă împotriva Armatei Roşii, iniţiativa stategică aparţinând pentru tot restul războiului sovieticilor. Până la sfârşitul anului 1943, Armata Roşie a reuşit despresurarea Leningradului şi eliberarea celei mai mari părţi a Ucrainei. Până la sfârşitul anului 1944, frontul se mutase dincolo de graniţele stabiliete de pactul de neagresiune din 1939, iar forţele sovietice au pătruns în ţările Europei Răsăritene. Bucurându-se de o superioritate decisivă în oameni şi materiale, forţele sovietice au pătruns în Germania de răsărit, cucerind Berlinul în mai 1945. Războiul cu Germania s-a încheiat cu triumful sovietic.
Deşi Uniunea Sovietică a fost învingătoare la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, economia sa era devastată, numeroase intreprinderi industriale erau în ruină, şeptelul era decimat, iar forţa de muncă fusese drastic împuţinată de pierderea celor peste 27 de milioane de oameni căzuţi în luptă. Peste 70 de mii de localităţi fuseseră făcute una cu pământul. Zece milioane de cetăţeni au pierit datorită politicii represive ale germanilor şi aliaţilor ei în teritoriile ocupate. Einsatzgruppen, împreună cu colaboratorii baltici şi ucrainieni, au participat la genocidul populaţiei evreieşti sovietice. Armata şi jandarmeria română au participat la genocidul evreilor din regiunea Odessa. În timpul ocupaţiei, în regiunea Leningrad, apropae un sfert din populaţia sovietică a pierit. Teritoriile ocupate de germani au suferit de pe urma atrocităţilor armatei, deportării unor cetăţeni pentru a fi folosiţi la muncă forţată, dar şi datorită tacticii „pământului pârjolit” a Armatei Roşii aflate în retragere. Un număr neprecizat de cetăăteni sovietici au murit datorită foametei şi absenţei celei mai elementare asistenţe medicale. Se apreciază că 3,5 milioane de prizonieri din cei 5,5 milioane aflaţi în lagărele germane au pierit de foame, muncă extenuantă şi boli.
[modifică] Războiul rece
Colaborarea dintre aliaţii principali a câştigat războiul şi ar fi trebuit să servească ca bază pentru reconstrucţia şi securitatea postbelică. Totuşi, conflictul dintre interesele sovietice şi americane, cunoscut ca Războiul rece, a ajuns să domine scena internaţională în perioada postbelică ca o confruntare a ideologiilor.
Rădăcinile războiului rece pot fi găsite în conflictul dintre Stalin şi preşedintele american Harry Truman pe tema viitorului Europei răsăritene, conflict izbucnit în timpul discuţiilor de la Postdam din vara anului 1945. Rusia a suferit trei invazii devastoare în ultimii 150 de ani, în timpul războaielor napoleoniene, primului război mondial şi celui de-al doilea război mondial. Stalin dorea să înfiinţeze o zonă tampon între Germania şi Uniunea Sovietică. Truman considera că Stalin a trădat înţelegerile de la Yalta. Stalin se simţea din ce în ce mai sigur pe poziţii, având toată Europa Răsăriteană ocupată de Armata Roşie şi fiind pe cale să obţină prima bombă atomică sovietică.
În aprilie 1949, Statele Unite au fost iniţiatorii NATO, o alianţă defensivă în care părţile semnatare se angajau să considere atacul asupra oricăreia dintre aliaţi ca un atac împotriva alianţei. Ca răspuns, Uniunea Sovietică a înfiinţat în 1955 Pactul de la Varşovia, o alianţă care să asigure o contrapondere militară şi politică la NATO. Divizarea Europei între ţările occidentale şi blocul sovietic s-a dezvoltat mai apoi la scară globală, în special după 1949, când monopolul nuclear american a luat sfârşit odată cu testarea primei bombe nucleare sovietice şi preluarea puterii în China de către Partidul Comunist Chinez.
Politica pe termen lung a sovieticilor viza menţinerea şi întărirea securităţii naţionale şi menţinerea hegemoniei asupra Europei Răsăritene. Uniunea Sovietică şi-a menţinut dominaţia asupra Pactului de la Varşovia zdrobind Revoluţia maghiară din 1956, înăbuşind Primăvara de la Praga din Cesoslovacia din 1968 şi sprijinind scoaterea în afara legii a sindicatului Solidaritatea din Polonia din deceniul al nouălea al secolului trecut.
Deşi Uniunea Sovietică a continuat să menţină un control strâns asupra sferei sale de influenţă din Europa Răsăriteană, Războiul Rece a făcut loc Destinderii, în politica internaţională apărând relaţii mult mai complicate decât cea dintre două blocuri diametral opuse. Ţările mici au cucerit mult mai multă libertate de mişcare şi mai multă independenţă în politica externă, iar cele două supraputeri au reuşit să-şi găsească interese comune în lupta pentru limitarea proliferării armelor nucleare prin tratate precum SALT I, SALT II şi Tratatul împotriva rachetelor balistice.
Relaţiile americano-sovietice s-au deteriorat în urma invaziei sovietice dinAfganistan din 1979 şi a alegerii preşedintelui american Ronald Regan din 1980, un anticomunist hotărât. Relaţiile dintre cele două superputeri s-au îmbunătăţit din nou în ultimii 15 ani ai secolului trecut. Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
[modifică] Perioadele Hruşciov şi Brejnev

În lupta pentru putere care a izbucnit după moartea lui Stalin din 1953, cei mai apropiaţi colaboratori ai dictatorului au fost învinşi. Nikita Hruşciov şi-a întărit poziţia prin discursul ţinut mai înainte de începerea Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 în care a atacat atrocităţile şi cultul personalităţii lui Stalin. Prin atacul său, Hruşciov a accelerat o serie de reforme. Abandonând politica de dezvoltare exclusivă a industriei grele, Hruşciov a făcut să crescă aprovizionarea populaţiei cu bunuri de larg consum şi a stimulat producţia agricolă. Noile politici au îmbunătăţit nivelul de trai, deşi au continuat să existe lipsuri în ceea ce priveşte bunurile electrocasnice, îmbrăcămintea şi alte bunuri. Sistemul judiciar, deşi aflat încă sub controlul total al Partidului Comunist, nu s-a mai caracterizat prin teroare, iar intelectualii au căpătat mai multă libertate de expresie.
Pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial al pământului, Sputnik 1. Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin a devenit primul om care a călătorit în cosmos în capsula spaţială Vostok 1.
In 1964, Hruşciov fost exclus din CC al PCUS, fiind acuzat de numeroase erori, printre care Criza rachetelor din Cuba şi adâncirea rupturii chino-sovietice. După o scurtă perioadă de conducere colectivă, un birocrat veteran, Leonid Brejnev, i-a luat locul lui Hruşciov.
În ciuda eforturilor lui Hruşciov de a îmbunătăţi planificarea economică, sistemul economic a rămas dependent de planificarea centralizată, care nu avea nimic în comun cu mecanismele economiei de piaţă. Uniunea Sovietică, o ţară industrială dezvoltată, nu a mai putut menţine în deceniul al optulea al secolului trecut ritmurile înalte de dezvoltare din sectorul industrial pe care le realizase în ani de mai înainte. Tot mai multe investiţii şi tot mai multă forţă de muncă erau necesare pentru continuarea creşterii economice, dar aceste resurse erau tot mai dificil de obţinut, parţial şi datorită accentului care se punea pe producţia de bunuri de larg consum. Deşi sarcinile de plan din aceste perioade s-au aflat sub nivelurile planurilor cincinale precedente, ele nu au fost îndeplinite. Agricultura a rămas slab dezvoltată în toată perioada în care în fruntea ţării s-au aflat Hruşciov şi Brejnev.
Deşi anumite bunuri electrocasnice şi alte bunuri de folosinţă îndelungată au devenit mult mai accesibile în deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului al XX-lea, îmbunătăţirea adusă aprovizionării cu alimente şi condiţiile de locuit au rămas nesadisfăcătoare. Creşterea nevoilor de consum şi lipsurile în aprovizionare dintr-un sistem în care preţurile erau stabilite artificial, au încurajat furturile din proprietatea statului şi dezvoltarea pieţei negre. Dar, în contrast cu spiritul revoluţionar care a caracterizat primii ani după naşterea Uniunii Sovietice, starea de spirit a conducerii sovietice în momentul în care a murit Brejnev în 1982 era de împotrivire la orice fel de reformă.
[modifică] Iminenta destrămare a Uninii Sovietice
Două direcţii au devenit dominante în deceniiile care au urmat: evidenta prăbuşire a structurilor economice şi politice sovietice şi încercările incomplete de reforme care ar fi trebuit să stopeze procesul distructiv. După rapida succesiune la putere a lui Iuri Andropov şi Constantin Cernenko, figuri de tranziţie cu rădăcini adânci în tradiţia breşnevistă, în fruntea statului sovietic a ajuns relativ tânărul Mihail Gorbaciov, care s-a angajat în efectuarea unor schimbări profunde în conducerea ţarii şi în economie. Politica de glasnost a uşurat accesul public la informaţii după decenii de represiuni guvernamentale. Gorbacoiv a eşuat în tentativa de redresare a sistemului sovietic. În 1991, un complot al ultraconservatorilor comunişti a încercat fără succes să-l îndepărteze pe Gorbaciov de la putere, dar a reuşit să declanşeze procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice. (Vezi şi: Lovitura de stat sovietică din 1991).
[modifică] Apariţia Republicii Rusia în Uniunea Sovietică
Datorită poziţiei dominante a Rusiei în cadrul Uniunii Sovietice, puţini făceau deosebirea dintre URSS şi Rusia. Deşi regimul sovietic era dominat de ruşi, asta nu însemna că RSFS Rusă avea mari beneficii datorită acestui fapt. În Uniunea Sovietică, Rusiei îi lipseau chiar şi acele instrumente ale statalităţii pe are celelalte republici unionale le aveau, aşa cum erau secţiile naţionale ale partidului comunist, KGB-ul, Academiile de Ştiinţe şi altele asemenea. Motivul era desogur că dacă aceste organizaţii ar fi avut secţii şi la nivelul RSFS Ruse, acest fapt ar fi slăbit puterile structurilor de la nivel unional.
La sfârşitul deceniului al nouălea, Gorbaciov a subestimat importanţa RSFS Ruse, care se ridica la statutul de a doua bază a puterii politice în Uniune. A apărut o mişcare naţionalistă rusă care se opunea Uniunii, aceasta argumentând că Rusia a subvenţionat prea multă vreme alte republici sărace cu bani, petrol şi energie ieftine. Ruşii cereau să aibă propriile lor instituţii, inexistente datorită poziţiei tării, care se confunda cu cea a Uniunii Sovietice. Odată cu creşterea naţionalismului rusesc au apărut tensiuni între cei care doreau menţinerea unei uniuni dominate de Rusia şi cei care doreau crearea unui puternic stat rusesc.
Aceste tensiuni au fost ilustrate de lupta politică dintre Gorbaciov şi Boris Elţîn. Îndepărtat de Gorbaciov din marea politică unională în 1987, Elţîn, un comunist de modă veche, care numai disident nu putea fi caracterizat, a avut nevoie de o platformă politică alternativă pentru a-l învinge pe Gorbaciov. Acestă platformă politică antigorbaciovistă a fost una a naţionalismului rusesc şi a democratizării. Printr-o remarcabilă întorsătură a sorţilor politici, Elţîn a câştigat alegerile pentru funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al Rusiei în mai 1990, devenind astfel primul preşedinte ales al ţării. În urmmătoarele luni au fost aprobate o serie de legi care dădeau prioritate legilor Rusiei în faţa celor ale Uniunii şi care stabileau cedarea numai a unei treimi a veniturilor bugetare ruseşti către bugetul unional.
Lovitura de stat din august 1991 condusă de comuniştii ultraconservatori a fost înfrântă rapid şi datorită intervenţiei lui Elţîn. Complotiştii au dorit să salveze partidul comunist şi Uniunea, în schimb au reuşit să le grăbească dispariţia.
Uniunea Sovietică a încetat să existe în mod oficial pe 25 decembrie 1991. Ultimul act al transferului de putere de la URSS la Rusia a fost făcut în momentul predării de către Gorbaciov a servietei cu codurile pentru lansare rachetelor nucleare către noul preşedinte rus, Boris Elţîn.
[modifică] Federaţia Rusă
De la mijlocul celui de al zecelea deceniu al secolului trecut, Rusia a avut un sistem electoral multipartit. Era însă foarte greu de numit un guvern stabil, reprezentativ, datorită a două probleme structurale: lupta dintre preşedinte şi parlament şi sistemul politic anarhic. Deşi Elţîn era văzut în occident ca un democrat, concepţia sa de preşedinţie era de-a dreptul autocratică. El ori a acţionat în locul propriului său prim-ministru (până în iunie 1992), sau a numit prim-miniştrii indiferent de părerea parlamentarilor.
În acest timp, mulţimea de partide mici şi aversiunea lor pentru alianţe coerente a menţinut legislativul întro stare haotică. Fractura politică dintre preşedintele Elţîn şi conducerea parlamentului a dus în 1993 la criza constituţională din septembrie-ocrtombrie 1993. Această criză a avut punctul culminant pe 3 octombrie, când Elţîn a ales o soluţie radicală să tranşeze disputa în favoarea sa: a chemat tancurile să deschidă focul împotriva Casei Albe ruseşti. Cum Elţîn a luat decizia neconstituţională de dizolvare a parlamentului, ţara s-a aflat mai aprope de izbucnirea unui război civil ca niciodată de la izbucnirea revoluţiei din 1917. Elţîn a reuşit să impună o constituţie care asigura puteri sporite preşedintelui, constituţie aprobată prin referendum în decembrie 1993. Votul din decembrie a asigurat însă un câştig electoral important pentru comunişti şi naţionalişti, ceea ce reflecta creşterea nemulţumirilor populare datorită costului reformelor economice neoliberale.
Deşi Elţin a venit la putre adus de un uriaş val de optimism, el nu şi-a mai refăcut niciodată cota de popularitate după ce Egor Gaidar a pus în practică reforma economică a "terapiei de şoc", prin care se punea capăt erei preţurilor controlate şi/sau subvenţionate de stat şi liberaliza comerţul exterior în 1992. (Vezi şi Economia Rusiei#Reforma economică din anii 1990). Reformele au dus la prăbuşirea imediată a standardului de viaţă a unei importante părţi a populaţiei, în special al celor care beneficiaseră din plin de pe urma politicii sovietice de control al preţurilor şi veniturilor, de subvenţii şi de programele de sprijin special. La sfârşitul secolului trecut, Rusia a suferit o scădere economică mult mai gravă decât suferiseră Statele Unite ale Americii şi Germania în timpul marei crize economice din anii ’30.[1]
Reformele economice au consolidat o oligarhie cu legături în lumea interlopă, cu adânci rădăcini în sistemul sovietic. Urmând sfaturile Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, Rusia a procedat la cel mai rapid şi mai vast program de privatizare văzut până atunci în lume. În numai câţiva ani, comerţul cu amănuntul, comerţul engros, serviciile şi mica industrie erau în mâini private. Cele mai mari întreprinderi au intrat în proprietatea foştilor lor manageri, dând naştere unei noi şi bogate oligarhii ruse aflate în strânsă legătură cu elementele criminale sau cu investitorii străini.[2] Pe de altă parte, mulţi muncitori, datorită inflaţiei şi şomajului, au fost împinşi spre sărăcie, prostituţie şi criminalitate. În acelaşi timp, guvernul a pierdut controlul asupra colectării banilor la bugetul central. În plină criză economică, economia Rusie a fost lovită şi de crashul financiar din 1998.
Însă reîntoarcerea la economia planificată socialistă a părut de neconceput, spre uşurarea occidentalilor. Economia Rusiei şi-a mai revenit după 1999 şi datorită creşterii rapide a preţului petrolului, cea mai importantă marfă de export a ţării, dar nivelurile de dezvoltare sunt încă mult departe de cele din epoca sovietică.
După criza financiară din 1998, Elţîn şi-a încheiat cariera politică. La începutul anului 2000, Elţîn a anunţat în mod surprinzător că demisionează, lăsând conducerea ţării în mâinile puţin cunoscutului la acea vreme prim-ministru Vladimir Putin, un fost ofiţer KGB şi şef al urmaşei poliţiei politice sovietice, FSB. În 2000, Putin şi-a învins contracandidaţii în alegerile prezidenţiale încă din primul tur. Putin a fost reales în 2004 cu 71% din voturi, iar aliaţii săi politici au câştigat alegerile legislative, observatorii internaţionali şi naţionali remarcând însă numeroase neregularităţi. Observatorii internaţionali au fost şi mai alarmaţi de măsurile prezidenţiale de creştere a controlului asupra parlamentului, societăţii civile şi a conducătorilor de la nivelul regional.
[modifică] Note
- ^ Theda Skocpol, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China. Cambridge U Press, 1988.
- ^ Roberta Manning, The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press, 1982.
- ^ Peter Nolan, China's Rise, Russia's Fall. Macmillan Press, 1995. pag. 17–18.
- ^ Fairbanks, Jr., Charles H. 1999. "The Feudalization of the State". Journal of Democracy 10(2):47–53.
[modifică] Bibliografie
Rusia prerevoluţionară
- Becker, Seymour. "Nobility and Privilege in Late Imperial Russia", in American Historical Review 92:4 (October 1987) pp. 1006–1007.
- Russia : a country study / Federal Research Division, Library of Congress; edited by Glenn E. Curtis. Washington, DC : Federal Research Division, Library of Congress,1998. DK510.23 .R883 1998
- Hobsbawm, Eric. The Age of Revolution, 1789–1848 Vintage, 1996.
- Manning, Roberta. The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press, 1982.
- Skocpol, Theda. States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China. Cambridge U Press, 1988.
Epoca sovietică
- Cohen, Stephen F. Rethinking the Soviet Experience: Politics and History since 1917. New York: Oxford University Press, 1985.
- Fitzpatrick, Sheila. The Russian Revolution. New York: Oxford University Press, 1982.
- Goldman, Marshall I. "Economic Problems in the Soviet Union", Current History, 82, October 1983, 322–25.
- Paul R. Gregory and Robert C. Stuart, Russian and Soviet Economic Performance and Structure, Addison-Wesley,Seventh Edition, 2001/
- Lewin, Moshe. Russian Peasants and Soviet Power. Evanston: Northwestern University Press, 1968.
- McCauley, Martin. The Soviet Union 1917–1991. 2d ed. London: Longman, 1993.
- Remington, Thomas. Building Socialism in Bolshevik Russia. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1984.
Epoca postsovietica
- Cohen, Stephen. Failed Crusade: America and the Tragedy of Post-Communist Russia. New York: W.W. Norton, 2000.
- Fairbanks, Jr., Charles H. 1999. "The Feudalization of the State." Journal of Democracy 10(2):47–53.
- Paul R. Gregory and Robert C. Stuart, Russian and Soviet Economic Performance and Structure, Addison-Wesley, Seventh Edition, 2001.
- Medvedev, Roy. Post-Soviet Russia A Journey Through the Yeltsin Era
- Russia chronology World History Database
Istoria: Albania • Andorra • Armenia • Austria • Azerbaijan • Belarus • Belgia • Bosnia şi Herţegovina • Bulgaria • Croaţia • Cipru • Republica Cehă • Danemarca • Elveţia • Estonia • Finlanda • Franţa • Georgia • Germania • Grecia • Islanda • Irlanda • Italia • Letonia • Liechtenstein • Lituania • Luxemburg • Republica Macedonia • Malta • Marea Britanie • Moldova • Monaco • Muntenegru • Norvegia • Olanda • Polonia • Portugalia • România • Rusia • San Marino • Serbia • Slovacia • Slovenia • Spania • Suedia • Turcia • Ungaria • Ucraina • Vatican
Teritorii: Åland • Muntele Athos • Akrotiri şi Dhekelia • Insulele Faroe • Gibraltar • Guernsey • Jan Mayen • Jersey • Insula Man • Svalbard
[modifică] Vezi şi:
- Politica în Rusia
- Economia Rusiei
- Colonizarea rusă a Americilor
- Istoria împărţirii administrative a Rusiei
- Lista ruşilor faimoşi
- Istoria evreilor în Rusia şi Uniunea Sovietică
- Istoria militară a Uniunii Sovietice
- Tabel cronologic al istoriei Rusiei