Număr (gramatică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În lingvistică, numărul este o categorie gramaticală prin care se arată la cîte obiecte se referă un substantiv. Aceeaşi diferenţiere se extinde şi la pronume pentru că acestea care pot înlocui substantivele, şi la articole, adjective şi verbe prin acord gramatical.
În limba română, ca dealtfel în majoritatea limbilor vorbite pe glob, nu există decît două numere: singularul, atunci cînd substantivul denumeşte un singur obiect, şi pluralul, cînd sînt denumite două sau mai multe obiecte. Alte limbi pot prezenta însă şi alte forme de număr:
- numărul nular: folosit cînd nu există nici un obiect (ex. limba letonă);
- numărul dual: cînd substantivul denumeşte exact două obiecte (ex. limba arabă, limba slovenă etc.);
- numărul trial: cînd se numesc exact trei obiecte (ca în unele limbi australiene şi austroneziene);
- numărul paucal: cînd este vorba de un număr mic de obiecte (ex. limbile hopi, warlpiri şi cîteva substantive în limba arabă);
- numărul colectiv: folosit cînd un grup de obiecte este exprimat printr-unul dintre membrii săi (ex. limba japoneză).
Există foarte puţine limbi care nu au nici un fel de deosebire morfologică în funcţie de numărul gramatical şi exprimă cantităţile exclusiv lexical. Un astfel de exemplu este limba khmer.
Limba japoneză, în afară de cazurile relativ puţine cînd foloseşte numărul colectiv menţionat mai sus, mai poate distinge între singular şi plural prin dublarea substantivelor, ca de exemplu 人 hito (om) şi 人人 hitobito (oameni, de obicei mulţi), dar în marea majoritate a cazurilor distincţia se face numai prin context.