Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu este un volum de versuri al poetului Marius Marian Şolea.

[modifică] Aprecieri critice

Mihai Ursachi

"Citind în manuscris cîteva zeci din poeziile tînărului Marius Şolea, am căpătat convingerea că avem de a face cu un adevărat poet, un tînăr poet în plină devenire.

Deşi poeţii, poezia, nu au vîrstă şi nu cunosc „generaţii”, Marius Şolea face parte din cea mai tînără promoţie literară, în care se cade a ne pune toată speranţa. căci poezia lui e în acord cu vocile, oricît de vechi, dar pururea vii, ale poeziei eterne.

Între cele mai frumoase dintre poeziile pe care le-am citit de acest autor, mi se pare a fi „Mă înalţ printre stele care cad”, care începe prin: „Glasul meu mai are în el tînguirea/ după urechea cea moartă/ a lumii.” Versuri ce confirmă apartenenţa lui Şolea la marea şcoală a poeziei perene.

Ori „Balada ursului polar”: „Bătrînul urs polar e rege la poluri/ şi alba strălucire tainic îl îmbracă-n arte/ şi-n fugă de goluri/ în albul tumult./ iar albul la poluri atît e de mult/ încît pare că-i nuanţă în şoapte/ din negrul de noapte./ pe tronul său de gheaţă/ îşi săvîrşeşte-n noapte meditaţia către moarte/ străpungînd imaginea de viaţă./ la poluri chiar şi soarele cînd trece,/ trece-ngenuncheat şi rece/ şi aplecat cu ochiul său solar/ în faţa ursului polar./ dar se întîmplă uneori/ ca o adiere-a firii ne-ndurător să-l poarte/ spre mările calde umplute cu oameni şi nori/ şi tronu-i se dezgheaţă/ şi aerul de-acolo încet îl sufocă şi-l soarbe de viaţă,/ iar oamenii rîd şi-apoi le este frică/ şi noaptea aici, ah, cît e de mică!/ ah, urs polar, tainic îmbrăcat în arte/ săvîrşind în noapte meditaţia către moarte,/ se întîmplă uneori/ din nori/ ca o adiere-a firii fatal să te poarte...”

În ciuda subiectului cît se poate de „bătut” (de fapt, cîte subiecte poate avea poezia, literatura, arta în genere?), poema citată aduce un plin de prospeţime şi energie lirică, anunţînd viitoare, posibile măreţii ale verbului.

Ceva îmi spune că acest poet nu va desminţi vreodată speranţa şi creditul acordate."


George Ţărnea

"Starea cuvintelor constituie pentru Marius Marian Şolea o preocupare atît de gravă, încît pentru el devine mai important să definească drama incomunicabilului decît bucuria apolinică a ordonării cuvintelor în sfera armoniei.

Îngîndurat şi trist, împovărat de întrebări şi rănit de incertitudini, poetul acesta pe cît de tînăr ca biografie, pe atît de bătrîn ca experienţă a trăirilor limită, acolo unde adevărul şi falsul se intersectează în mod paradoxal, cunoaşte nu doar arta ordonării poetice a cuvintelor dezordonate ci şi taina cea rară a celor foarte puţini atinşi de har, care stă la temelia premoniţiei.

Iată de ce, Marius Marian Şolea povesteşte şi prevesteşte cu sinceritatea şi cu obişnuinţa care trebuie să le fi fost proprii păstorilor mitici atunci cînd contemplau cerul, citeau stelele şi vorbeau lumii în psalmi. Marius Marian Şolea este un poet mistic nu pentru că vrea el ci pentru că aşa îi porunceşte Cuvîntul. Şi, pentru el, Cuvîntul înseamnă perfecţiune."

[modifică] Fragmente reprezentative

Această carte a fost dedicată părinţilor, Victor şi Mariana, pentru meritul lor în a reuşi să mă aducă înaintea cuvintelor şi celor patru prieteni morţi într-o conjunctură sensibil istorică.

Întru cea mai sfîntă prietenie de care am auzit vreodată, noi am fost cinci, doar eu mai sînt să aduc mărturie.

În timpii cînd limita se arunca năpraznic înspre umanitatea noastră cu toţii rîdeam sau plîngeam.

Aceşti prieteni vor fi necunoscuţi, ei nu vor mai putea da sfaturi despre trăirea vieţii în momentele de luptă cu negarea ei.

Ultimele cuvinte ale acestei cărţi ţin să le adresez în mod direct unuia dintre ei, lui Grişa, care şi mort a fost cel mai vitregit - nu mai avea chip pentru păşirea în memoria semenilor, pentru că un chip al său, cel cu care ne obişnuisem, alergase în chipul veşniciei…

Omule–înălţare, purtai în veston tot timpul fotografia iubitei, de cîteva ori ne-o arătasei şi nouă, iar noi făceam glume. „Paţani proşti!” – era replica ta.

Prietene, soldatule, te-am recunoscut că ai fost muritor, te-am recunoscut după fotografia iubitei purtată la piept. Erai ascuns de sînge şi zdrobit de o depărtare anume. Nu ne-ai mai spus nimic şi nici mîna ta care întindea grăunţi de pămînt şi imagini de iulie.

Fotografia aceea ţi-a salvat identitatea în livada cu piersici sărutaţi de plumbi.

De fapt, cine erai tu, acolo, într-atîtea pămînturi, prietene, sărutatule, de n-ai purta la piept şi astăzi fotografia iubitei?...


  • Mă înalţ printre stele care cad
Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de Mă înalţ printre stele care cad

[modifică] Bibliografie

Texte preluate din volumul „Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu”, cu acordul autorului.