Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.15 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 104 50671 151361 151329 2026-08-12T18:11:26Z TiberiuFr25 11409 151361 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>limitele și, mai ales, resorturile intime ale industrializării din ultimele decenii, tabloul capătă cu totul altă înfățișare. {{Notă de final | titlu=Problemele de bază ale României (Pătrășcanu, 1944).pdf | pagină=319 | notă=7 | etichetă=(7) }} În primul rând trebue subliniat că industria autohtonă nu a pus nici pe departe în valoare toate bogățiile reale ale țării. Este destul să amintim gazul metan, „cărbunele alb”, — utilizarea cursurilor de apă — și chiar exploatarea zăcămintelor feroase și carbonifere. Materia primă organică a fost și mai puțin utilizată. Totuși nu în condițiile tehnico-geologice trebue căutată limitarea procesului industrializării României, ci în caracterul capitalist al acestui proces. Urmărind o rentabilitate maximă și o rapidă amortizare a capitalului învestit, clasa capitalistă se mărginește să exploateze doar acele domenii care îi asigură o cât mai totală realizare a acestor două condiții. Nu mai puțin importanți sunt factorii care au determinat începuturile industrializării României. În mod normal — și aceasta a fost regula generală la începuturile capitalismului — existența unei piețe de desfacere, mai întâi interne, apoi externe, constituia condiția de bază a măririi volumului producției și a potențialului industrial. În România mică, dar mai ales după 1918, deci în cadrul României mărite, găsim o evoluție asemănătoare, chiar dacă în proporții scăzute. În epoca următoare primului războiu imperialist, în măsura în care asistăm la o lărgire a pieții interne prin împroprietăririle făcute, prin alipirea unor teritorii rupte de sursele lor obișnuite de aprovizionare, prin întinderea rapidă a orașelor și adâncirea procesului de diferențiere în lumea satelor, creșterea potențialului industrial al României își găsește explicația ei firească. Deși au existat și în această epocă tendințe contrarii, până în 1929, rezultatul poate fi însemnat cu un plus și nu cu un minus. Din acest punct de vedere piața externă joacă un rol mult mai mic. În 1935 exportul de fabricate era de abia 1,1% din totalul exportului și de 1,4% la sfârșitul anului 1937. {{nop}}<noinclude>{{rh|30||}}</noinclude> 5kdafo4yskade65u7npfd7b4hvivn59 151362 151361 2026-08-12T18:18:11Z TiberiuFr25 11409 151362 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>limitele și, mai ales, resorturile intime ale industrializării din ultimele decenii, tabloul capătă cu totul altă înfățișare. În primul rând trebue subliniat că industria autohtonă nu a pus nici pe departe în valoare toate bogățiile reale ale țării. Este destul să amintim gazul metan, „cărbunele alb”, — utilizarea cursurilor de apă — și chiar exploatarea zăcămintelor feroase și carbonifere. Materia primă organică a fost și mai puțin utilizată. Totuși nu în condițiile tehnico-geologice trebue căutată limitarea procesului industrializării României, ci în caracterul capitalist al acestui proces. Urmărind o rentabilitate maximă și o rapidă amortizare a capitalului învestit, clasa capitalistă se mărginește să exploateze doar acele domenii care îi asigură o cât mai totală realizare a acestor două condiții. Nu mai puțin importanți sunt factorii care au determinat începuturile industrializării României. În mod normal — și aceasta a fost regula generală la începuturile capitalismului — existența unei piețe de desfacere, mai întâi interne, apoi externe, constituia condiția de bază a măririi volumului producției și a potențialului industrial. În România mică, dar mai ales după 1918, deci în cadrul României mărite, găsim o evoluție asemănătoare, chiar dacă în proporții scăzute. În epoca următoare primului războiu imperialist, în măsura în care asistăm la o lărgire a pieții interne prin împroprietăririle făcute, prin alipirea unor teritorii rupte de sursele lor obișnuite de aprovizionare, prin întinderea rapidă a orașelor și adâncirea procesului de diferențiere în lumea satelor, creșterea potențialului industrial al României își găsește explicația ei firească. Deși au existat și în această epocă tendințe contrarii, până în 1929, rezultatul poate fi însemnat cu un plus și nu cu un minus. Din acest punct de vedere piața externă joacă un rol mult mai mic. În 1935 exportul de fabricate era de abia 1,1% din totalul exportului și de 1,4% la sfârșitul anului 1937. {{nop}}<noinclude>{{rh|30||}}</noinclude> c0riva9hiai0fjh97a3e4n3p5lahd5s 104 50694 151363 2026-08-12T18:29:03Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 151363 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Dar și cea de a doua formă, crearea asociațiilor de capitaluri, își face apariția și se manifestă în procesul rapid de cartelare al industriei mari din România. „Febra cartelurilor a cuprins atât de mult pe industriașii noștri, încât și fabricanții de sifoane, de limonadă, de cărămidă și olane, de felinare de vânt, de caele, etc. etc. s’au unit între dânșii”. (Ion P. Ion) {{Notă de final | titlu=Problemele de bază ale României (Pătrășcanu, 1944).pdf | pagină=320 | notă=11 | etichetă=(11) }}. În anul 1938, existau 94 de carteluri, născute din asocierea a 1.600 de întreprinderi, din cele 3.767 existente atunci. Majoritatea cartelurilor o întâlnim în metalurgie, în industria chimică, în cea alimentară — cea mai slabă cartelare fiind în textile. Privind totalitatea capitalurilor industriei transformatoare mari, 46% revenea industriilor cartelate; 23% din valoarea producției industriale era livrată de către acestea din urmă. Aceste cifre capătă o cu totul altă semnificație, dacă considerăm ramurile de industrie, individual. Importanța cartelurilor prevalează în industriile de bază ale României. Astfel, în metalurgie, 90% din capitalul învestit este cartelat, iar controlul cartelurilor se întinde asupra a 42% din producție. În industria materialelor de construcție, 47% din producție este livrată de industriile cartelate; în cea a hârtiei 41%. ''Din totalul industriilor principale ale țării'' — metalurgica, chimica, alimentara, etc. — ''capitalul cartelat reprezenta un procent de 61%, controlând 34% din producție.'' Tendința de centralizare nu s’a oprit aici. Chiar în sânul cartelurilor s’a mers pe linia reducerii numărului de unități. Din cele 110 carteluri existente înainte de 1938, s’a ajuns la un număr de 94 de carteluri în 1938, pentru ca la sfârșitul anului 1939, să nu mai întâlnim decât 59 carteluri industriale și 6 comerciale. Această restrângere a numărului cartelurilor a avut loc prin contopiri, mai mult decât prin desființări de asemenea formațiuni monopoliste. {{nop}}<noinclude>{{rh|40||}}</noinclude> s55yaoycr7gl4kyt4k6s8fr55j6jpoz 104 50695 151364 2026-08-13T11:25:46Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151364 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" /></noinclude>34 ca semn al ostenelilor lor. Cum se vede, aici „clericul" evului mediu persistă. Dar Universitățile sânt mai ales practice: medici, avocați, matematici. „Filosofia" e mai ales științî naturale. Școala de istorie, cu toate scânteierile lui Herculano, înmormântat la loc de onoare în Panteon, merge încet. Poesia, bine represintată, nu e ceva cărturăresc: ea vine de la izvor. Dar niciodată nu mi s'a redat mai bine un interview decât după conversația cu tânărul de la ''Secolo''— un alt ziar foarte cetit e ''Diario de Noticias'' —, care m'a căutat la otel. Odată ziarele erau vândute de orbi pe stradă: <poem> ''Ou nas folhas volantes que em Lisboa Os cegos apregao pelas ruas.'' </poem> <center>✳</center> La societatea de geografie, „Imperiul" expune produsele cele mai variate și mai rare, vederi din coloniile care, în Africa Orientală, în Mozambique și Zanzibar, constituie adevărate regate negre, și piese istorice, steaguri, tunuri, lângă armele supțiri ale atacurilor africane. Stele, stâlpi ca ai vechiului Orient; cu inscripții de la începutul secolului al XVI-lea înseamnă locurile luate în stăpânire de Diego Can, după „ordinul" regelui său. <center>✳</center> Între lucrurile de trecut care se păstrează în această mai apuseană din limbile romanice, strămutată de acești descoperitori pănă în fundul vastelor continente necunoscute, e și felul medieval de a numi zilele săptămânii: se zice „serbătoarea a cincea" (feria 5-a), pentru Joi. Mult timp și pănă după 1500, se socotiau anii și de la Facerea Lumii, de și cu un alt punct de plecare decât cel bizantin, primit de noi.<noinclude><references/></noinclude> 6waylb5ad8j0ld21xc2qts0uuyvs3b2