Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.16 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 104 49052 151520 147748 2026-08-22T21:34:07Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151520 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" /></noinclude> PARTEA DOUA<noinclude><references/></noinclude> 0xfmc62fl9s40p0zmguy3orewl4x422 104 49864 151519 149485 2026-08-22T21:33:12Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151519 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{antetPagină|284|{{asc|Ionel Teodoreanu}}|}}</noinclude>Ploaia se întețea răscolită de vânt. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit. Ghicitoarea își luă banii și porni spre căruță. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecând pe subt stejarul dela poarta, zări urma slabă a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată… Oftă. Toate drumurile erau șterse de cenușiul des. Se scutură înfrigurată și alergă spre casă. Cânii strânși pe subt streșini abia o priviră. În priveliștea moartă, căruța cu Țigani se îndepărta ducând subt coviltir cele din urma focuri și culori ale toamnei, lăsând în urma ei văzduhul sur ca o bolnavă lumină de lună… Nu s'auzea nici un lătrat. Ploia vorbea singură ca o cerșetoare nebună. {{*}} Prin ferestruicele de mansarda ale podului — zăbrelite de ploae pe dinafară, zbârcite de paianjeni pe dinăuntru — lumina intra ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Și câte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrânii din casă luând drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curând tabieturile și ciudățeniile lor cât și ale vremii lor, decât trebuințele. Odaia Fiței Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca osemintele unui ciumat. Incăpătoarele fotolii și canapele cu picioare arcuite și<noinclude><references/></noinclude> 7dzzy5snl9kczbt72hq2j6s0vy0qwuu 104 50781 151514 2026-08-22T21:08:00Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151514 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />LA MEDELENI 339</noinclude>răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă. Păpușa avea rochiță albă… Monica avea cămeșa albă… Păpușă avea bucle blonde… Monica zâmbi, – și se roși, respirând adânc. Păpușa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiță în mijlocul bărbiei. Avea și ea bucle blonde… dar scurte. Saraca păpușă! Ea nu putea face din părul ei hățuri lui Dănuț. – Da' ești așa de frumos îmbrăcată! – o consolă Monica. Înseninată, luă lumânarea de pe măsuța de noapte, așezând-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cu ziuă: și condei cu peniță nouă, și cerneală și scrisoare: o scrisoare din acele mici cât o foiță de țigară, colorată, cu un trifoi pe plic. Încet, cu o pasionată caligrafie, scrise pe hârtiuța liniată: „Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima”… Opt vechi cuvinte pe o hârtiuță: opt ceruri tropicale imens înstelate. Rochița albă a păpușei avea o singură taină, candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era la fel cu rochița păpușei. {{***}} Olguța și Dănut mergeau alături prin ogradă. Tăceau, explorând buzunarele paltonașelor, în<noinclude><references/></noinclude> qn5cfigopdvp1wgsy6ez04x4jy2ms8d 104 50782 151515 2026-08-22T21:13:24Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151515 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />340 IONEL TEODOREANU</noinclude>care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuț descoperise un bilet de intrare la patinaj și două bomboane acre încrustate în fundul căptușelii sparte; Olguța frământă un ghemotoc de hârtie de cositor care învelise odinioară niște castane zăhărite. Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intră rece și ascuțit pe nări, înroșindu-le. Suflările abureau. Subt pașii lor, pământul suna tomnatec. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunara. Două umbre trecură pe la poarta – ireal de albastre în argintul profund. Cânii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas de bas răgușit, o sudalmă națională autentifică decorul. – Tu nu știi să te bați! – ridică din umeri Olguța, oprindu-se brusc. — Cum nu știu? — Nu știi. — Ai să mă 'nveți tu?! — Sigur, afirmă Olguța cu tărie. — Hm! Totuși, inima lui Dănuț — de altă părere decât buzele — bătu mai tare. Olguța îl privi cu solicitudine compătimitoare. — Dacă-ți trage cineva o palmă, ce faci? — Ii trag și eu. — Și dacă-ți trage un pumn?<noinclude><references/></noinclude> rshlaurzimuuguktx2gjvt0ddeuyn03 104 50783 151516 2026-08-22T21:17:56Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151516 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />LA MEDELENI 341</noinclude>— Trag și eu. – Și dacă-ți trage încă unul? – Îi mai trag și eu. – Și dacă te-apucă de mâni? – Mă zmuncesc. – Și dacă-ți dă cu piciorul? – Fug, răspunse Dănuț sincer din cauza repezelii. – Vezi! – Adică, nu! — reveni Dănuț, furios. Lasăma 'n pace! Știu eu ce să fac! – Bine, atunci dă-mi o palmă. Dănuț o măsură. – Vrei să ne batem? – întreba el impăciutior. – Nu. Vreau să-ți arăt. – Și dacă-ți dau o palmă nu te superi? – Nu, fiindcă nu poți! – Zău?! – Încearcă. – Ai să te superi! – N'am să am dece! — zâmbi Olguța. – Ei! – Ei-ei! Încearcă. Dănuț își pregăti mâna pentru o palmă sinceră, țintind obrajii Olguței. Când brațul lui Dănuț porni, piciorul Olguței îi pusese piedica. Dănuț căzu în mâni, pălmuind pământul. – Asta-i porcărie! Râzând, Olguța se plecă să-l ridice, cu brațele desfăcute.<noinclude><references/></noinclude> k0y0bfi61v0zs9qhphhi5zf0iyn85jh 104 50784 151517 2026-08-22T21:27:30Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151517 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />342 IONEL TEODOREANU</noinclude>— Dă-mi pace. Indepărtându-se câțiva pași, Dănuț luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie — o aruncă în Olguța și fugi în goana mare spre scări. — Nu m'ai lovit! — țipă Olguța după el. Lașule! Buftea! Dănuț n'o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu. Șchiopătând, Olguța porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluerul piciorului. Monica era culcută. Olguța se dezbrăcă pe tăcute, fără să-și privească piciorul îndurerat, înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre ușa lui Dănuț. — Monica, dacă ești prietena mea — sprincenele Olguței se îmbinară — să nu mai vorbești cu Buftea — explodară buzele ei — niciodată. Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbești cu Buftea. Lumânarea stinsă fumegă înecăcios. Subt oghial, Olguța își masâ piciorul. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuț?… Ca niciodată, uitase să își spue rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere: „Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima" {{***}} Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu — și mai ales al pielițelor, fusese totdeauna o caznă<noinclude><references/></noinclude> 83ur6gqg6fiwbc4a4yju00t5i1uu7ji 151518 151517 2026-08-22T21:27:46Z Gdeaconu 22625 151518 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />342 IONEL TEODOREANU</noinclude>— Dă-mi pace. Indepărtându-se câțiva pași, Dănuț luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie — o aruncă în Olguța și fugi în goana mare spre scări. — Nu m'ai lovit! — țipă Olguța după el. Lașule! Buftea! Dănuț n'o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu. Șchiopătând, Olguța porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluerul piciorului. Monica era culcută. Olguța se dezbrăcă pe tăcute, fără să-și privească piciorul îndurerat, înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre ușa lui Dănuț. — Monica, dacă ești prietena mea — sprincenele Olguței se îmbinară — să nu mai vorbești cu Buftea — explodară buzele ei — niciodată. Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbești cu Buftea. Lumânarea stinsă fumegă înecăcios. Subt oghial, Olguța își masâ piciorul. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuț?… Ca niciodată, uitase să își spue rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere: „Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima" {{***}} Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu — și mai ales al pielițelor, fusese totdeauna o caznă<noinclude><references/></noinclude> k0k3muswtkkgrt3blxla2byjjentdsm