Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.17 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 0 3614 151663 73404 2026-08-31T07:58:44Z ~2026-47211-24 22666 151663 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Călin Nebunul | autor = Mihai Eminescu | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} <poem>Fost-a împărat odată și trei fete el avea, Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba. Una decât alta este mai frumoasă de poveste, Dar din ele-acum două mai era cum mai era, Nu că doar ai puté spune cum că-a fost așa ș-așa, Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseța astor fete de-mpărat. Dar deși nu-ți poți da vorba despre ele cu cuvântul, Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul, Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare, E o floare de pe mare, cine-i cată-n față moare. Mulți feciori de împărați, de războinici lăudați Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie Să-mpodoabe c-o icoană viața lor cea năzdrăvană, Da-mpăratul nici gândește să li deie–așa comoară, Ale casei lui mai mândre și mai trainice odoară. Da-ntr-o sară-n drum de țară cine dealul mi-l coboară? Trei feciori voinici de frunte ca trei șoimi voinici de munte, Vin în zale îmbrăcați, pe cai negri-ncălicați, Spițelați, ușori ca vântul, de-o frumseță-ntunecoasă, Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine-ar fi să-i ceară tot bielșugul de pe țară! Și ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar puté, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dară fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dus Și în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus: Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt – da ce-i un vânt? Vine-o ploaie de șivoaie și furtună pe pământ, Și în nori hrăniți de fulger, și prin râuri de scântei Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste și cine s-ar ispiti Toată-mpărăția mândră între ei va împărți… Nu-și mai pieptăna nici capul de atâta supărare Și lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare, Care cade jos în noduri, ca și câlții ce nu-i perii, Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii. Nu mai iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă. Ca un pomătuf de jalnic și tăcut ca o cociorbă, Ș-a uitat de mult luleaua și clocește tot pe gânduri, Doară plosca-l mai ochește de pe-a policioarei scânduri. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de seamă, un fruntaș… fusese vornic; Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost, Oameni harnici și ca lumea, da’ cel mic era un prost. Câtu-i ziua șade-n vatră și se joacă în cenușă, Prost ca gardul de răchită, șui ca clanța de la ușă. De vorbește, cine-ascultă? Știe că nu-i de vo samă, Toți îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă. Cei doi frați se ispitiră și au zis: – Haidem și noi, Dulce măr e-mpărăția, de ne-a-ntoarce înapoi Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească, Tot voinic din astă lume, de viță pământească! Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: – Hai și eu! – Hai! că tot n-are ce face, ș-așa îmbla teleleu, Ne-a ținé de-urât uitucul ș-a păzi la noapte focul. Deci făcur-un arc puternic și vorbiră ca-n tot locul Unde va cădé săgeata, ei să steie de popas. Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz. Mers-au ca vo două zile, ș-au găsit. Cel mijlociu Aruncă și tot pe-atâta, ba ș-oleacă mai târziu. Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând, Zi și noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ. Ș-ajungând au scos amnarul, au scos cremene și iască, Ca s-ațâțe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească. Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază Și pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase, Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale, Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale. Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas. Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas. Vine-un zmeu în solzi de criță cu trei capete, și lui: – Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Hai la luptă… Se luptară și-l lovi voinicul rău, Făcu trei căpiți de carne din trei capete de zmeu, Și când cei doi se treziră: – Uite, voi cât ați dormit, Ce mai lupt-avui grozavă și ce treab-am isprăvit! A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu Și tot pe la miezul nopții prin văzduh aude-un chiu Și pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase Patru capete cumplite pe două umere groase. – Hai la luptă, măi voinice, cum făcuși de te văzui, Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Dar voinicul îl omoară și, ca vai de mama lui, Patru clăi de carne face el din capetele lui. Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă, Izbândirea strălucită dintr-o lupt-așa grozavă. Și când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară Să păzească bine focul de a nopții crunte fiară. Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată, Auzi un vuiet mare și-nainte i se-arată Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan, Cu ochi roșii de jeratec și cu sufletul avan. – Haide-ha, Călin Nebune! Cum veniși nu te-i întoarce, Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a țese, nici s-a toarce! Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie, Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie. El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge Și în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge Și în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă, Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă, Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ține Și cu sabia-i ratează a lui capete păgâne. Dar acuma-mi stă pe gânduri – ce să facă el – foc nu e, Frații să se scoale numai și capul o să-i răpuie. S-a luat și el și merge supărat înspre pădure Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure, Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea șuie. În adâncă depărtare el văzu zare de foc, El coboară și pornește ca s-ajungă-n acel loc. Întâlnește-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară: – Bună noapte! – ‘Țam, ‘mitale! – Cum te cheamă? – De-cu-sară! – He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i așa, Ce cați tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-așa? Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom Și se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om. – Bună noapte! – ‘Țam ‘mitale! – Cine ești? – Sunt Miez-de-noapte! – Elelei! Ce cați în codri, pepeni verzi și stele coapte? De-un copac și p-esta-l leagă și, cum merge pe cărare, Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare. – Bună noapte! – ‘Țam’mitale! – Cum te strigă? – Zori-de-zi! – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia oprește-oleacă-aci! Hai, și stând de vorb-o țâră, să mâncăm păsat cu lapte, Vin încoa că bate luna – hai la umbră – tot îi noapte. – Omule, ce-mi cați pricină… sunt grăbit… – Ce-atîta grabă?! Ciorilor! ia nu mai spune, știu că nu ai nicio treabă! Îl legă și pe acesta, ca până va găsi foc, Ziuă să nu se mai facă și vremea să stea pe loc. El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan… Pe-o părechi de pirosteie clocotește un cazan, Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinși pe burtă, Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă Și-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci. „Hei – își zise năzdrăvanul – dete badea de colaci!” Și deși în fața vetrei dorm șezând zmeoaice mame, El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame, Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea, Și luând o bucățică din o vacă ce fierbea, Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche. Ăsta țipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche. Toți treziți pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-i țasălă pădurea, cetluindu-l cole bine. Sfătuiesc ca să-l omoare. – Da’, mă rog, dumilor-voastre Cine și-ar mai pune mintea cu așa obrazuri proaste Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsați, că-s om sărac, De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac. Zise unul cătră dânsul: – Dacă tu ne-i puté face Fata-mpăratului Roșu s-o luăm, poți merge-n pace. – Ce n-o luați domnia-voastră, că sunteți mai tari, mai mulți? – Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculți, Suntem duhuri necurate și-mpăratul cela Roș Are-n vatră în cenușă un cățel și un cucoș; Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-ndrugă, Unul bate, altul cântă… ș-o tulim urât la fugă. Să s-apropie nu poate decât omul pământean. – De-i așa, poi las’ pe mine… zice Strolea cel viclean, Îl dezleagă și-l urmează… El văzu atunci legat Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat, Se smuci lăsând în urmă a lui mâni și-n codru piere. Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă1, Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută, Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută; Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure, Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure, Intră-n domele de nouri argintii multicoloane, De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăștiet Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet. Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă, Repezită mult în aer din prăpastia adâncă, A-mpăratului cel Roșu stă măreața cetățuie, Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie. Și prin arcurile-nguste făclii roșii de rășină Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a salelor lungi bolți, Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi și a ei colți. Pe cărări săpate-n stâncă zmeii și Călin se suie, Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie Și pândind trec uriașii de pe-o stâncă pe-altă stâncă; Într-o sură depărtare murmură valea adâncă, Numai pe păreții netezi ai stâncimii îndelunge Ei arunc umbre gheboase, uriașe, negre, lunge, Ce în șiruri tupilate după ei se mișcă, pare. Noaptea-ntinde măreția-i, lunca doarme, lunca moare, Și călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere. Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere, Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid: – Hai, veniți, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid, Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică Și pe sus vă trec în curte… Abia-apucă să li-o zică Și ei unul câte unul s-apropie, și de-a rândul El la fiecare-i taie capul de chică țiindu-l Ș-a lor trupuri moarte-aruncă rășchiete în ogradă Și în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă? Împăratul de zid strașnic și de poartă ce avea, Ferestrele stau deschise și ușile se crăpa. Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie, Intră-n casele frumoase din înalta cetățuie, Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie, Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie. Pe păreți icoane mândre zugrăvite-n umbră par Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Pe un pat de flori frumoase, proaspete și ude încă, Doarme fata cea vestită și-n visarea ei adâncă. Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri, Înecată de lumină și miros de trandafiri, Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald, Și în care luna bate de sclipește viorie Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie2. Și prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori, Ea cu umeri de zăpadă și cu părul lucitor Și mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură A ferestrei este rece și simțirea nu o fură, Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă. S-apropie-ncet voinicul și cu mâna va s-o rumpă, Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic… Și se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic. Lângă zmeii morți când trece, limbile le taie el, Le adună sângerânde și le pune-n testemel, Trece zidul și pornește iar la drum pân’ce ajunge La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce. Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă, Ia din nou în hârb tăciune ș-un cărbune pune-n pipă, Ia cazanul într-un deget și în altul el ia turtă Și se-ntoarce iar la frații, fluierând cu minte scurtă Toate cântecele rele ce-n viața-i le cântară… Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară, Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde. Abia-ajunge-unde dorm frații, abia focul îl aprinde, Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri Și ca repezit în aer soarele se-nalță-n cer; Frații lui atât dormiră, cât intrase în pământ De un stânjin și-i împluse frunza adunată-n vânt. Se treziră. — I! Căline, lungă fu și noaptea asta, Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta, Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează Și, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază, Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă, Pân-ajung în faptul nopții la pădurea de aramă. – Măi fărtați, Călin li zise, nu-ți puté trece pin crânguri Și pin codri iști de-aramă, rămâneți aicea singuri, Vă clădiți ici o colibă, vă săpați groapă de vatră, Singurel voi merge numai pe cărările de piatră. Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă Și el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă Și la orce pas el face codrul simțitor răsună Și pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună, Căci o strună-i orce creangă și o limbă-i orce frunză. Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză, Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt, Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet. Și deodată-n codrul mândru el aude de departe Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deșarte Și urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi Și cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi: Greieruș ce cânți în lună Când pădurea sună, Cum nu știi ce am în mine, Greiere străine? Că te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plânge, Ca o pasere măiastră La noi în fereastră. Vai de picioarele mele, Pe-unde îmblă ele? Vai de ochișorii mei, Pe-unde îmblă ei? Inima-n mine-i bolnavă, Floare de dumbravă, Și vai lacrimile mele, Cum le vărs cu jele! Du-te, greier, du-te, greier, Pîn’ la munte-n creier Și privește-nduioșată Zarea depărtată, Lumea-ntreagă o colindă, Mergi la noi în grindă, Spune-i mamei: „Ce-am făcut De m-a mai născut, Căci ar fi făcut mai bine Să mă ia de mâne, Prefăcută că mă scapă Să m-arunce-n apă, Căci de cer ar fi iertată Și de lumea toată.” Naintează și o vede lângă apa arămie, Culegând flori amorțite de pe maluri cenușie Și punându-le în poala grea de florile de piatră. Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră, Colții munților ce rupți-s, uriașe stânci de cremeni. Ce păreții și-i ridică îndărătnici, suri asemeni, Vântul care trece-n șuier, noaptea sură și bolnavă, Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice. – Mulțămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice! Ce cați tu? Ce vânt te-aduce? Nu știi că om pământean Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?… – Știu, fetiță-mpărătiță, dar nici frică n-am, nici teamă, Că el zmeu e și puternic, dar și eu – Călin mă cheamă. Cum vorbește, iată zmeul vine iute ca un vânt, Cu o falcă-n cer el vine și cu una pe pământ. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțumesc, Călin Nebune! – Am venit să-ți iau nevasta. – De-i puté, de ce nu? Bune Sunt de zis ce-ți vine-n minte, dar mai greu e să le faci, Zmeul codrilor de-aramă nu te-așteaptă cu colaci. Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia Și de vin patru antaluri abia trag la o măsea. – Nici că-mi pasă! Și la luptă în dumbravă ei se scoală, Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmășeală, Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate, Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate. Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pân’ la vârf de brazi îl urcă, Ca pe-un lemn el îl trântește, prin copaci trupul i-ncurcă, Și-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge, I se îmflă mușchii vineți de oțel pe când îl strânge Și lovit, pierzând simțirea, zmeul ca o muscă moare, Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare. – Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum, Trece codri de aramă, de departe vede-albind Și aude glasul mândru al pădurilor de-argint. Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,3 Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfășoară, În pădurea argintoasă iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet, Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă, Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă, Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece Frunze sun ca clopoțeii, trezind ceasul doisprezece, Și pin albul întuneric al pădurei de argint Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând Și sărind în bulgări fluizi pe pietrișul din răstoace, În cuibar rotit de ape peste cari luna zace. El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi și de noduri, Doină de simțire ruptă ca jelania-n prohoduri, Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare, Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare: Așa-mi vine când și când, Să mă iau pe drum plângând, Lumea ce-a fi să mă vadă Nici să poată să nu-mi creadă; În zădar mă mai jelesc; Vara vine, codri cresc, În zădar m-aș bucura, Iarna iar i-a scutura, Și, de-mi vine, de nu-mi vine, Tot arde inima-n mine. Nici n-am cui să mă jelesc, Să spun pe cine doresc. Mult mă mir, Doamne, de mine Cum nu m-ai luat la tine, Mult mă mir ce-oi fi gândit, Ce-am făcut de n-am murit! În văzduhul plin de-a nopții moale luminoasă ploaie El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare, Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare. Naltă e, subțire este, ochii mari adânci ridică, Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică Și cu poalele ei albe șterge stelele-i senine, Lacrimi lungi ce curg pe fața-i ca și fire diamantine. „Nu uita cum că seninul cerului este în aștri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie – Dar de cad rănite toate, ceru-i negru și pustiu, Nu-i nălțime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu. Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint, Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind, Și din când în când vărsate frumos lacrime te prind Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând. Pin diamanții tăi se scurge sânge fin de trandafiri Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri – Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce ușor se poate stinge pin plânsorile pustie. Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară Și eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară? Tu-ți arzi ochii și frumusețea – infinitul lor se stinge – Și nu știi ce răpești lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!” Astfel el se socotește. I-a căzut atât de dragă, Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, voinice, Dar ce vânt te bate-ncoace și ce rău te-aduce-aice? Zise ea zâmbind – de multă vreme zâmbi-ntâia dată, Căci și ei îi cade drag el, deși n-ar vré s-o arate – Știe ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste, Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este? Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune: – Fugi! că dac-a veni zmeul, viața ta o va răpune! – Vie numai! zise dânsul… ș-om vedea atunci cum plouă – Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două. Și deodată peste codri de argint vine în zbor Zmeul falnic, care mișcă cu aripa vârful lor, Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simți, Frunzărimea cea mișcată de aripele-i cu zimți. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțămesc, Călin Nebun! – Am venit să-ți iau nevasta. – Ba să vezi ce-oi sta să-ți spun: Opt cuptoare mânc de pâne și opt boi și opt antale Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale. Și vrei să te bați cu mine? – Nici că-mi pasă! – Aide, dară! Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare, Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup, Când vânjoși și-ndoaie dânșii a lor brațe ș-a lor trup, Dar Călin în sus l-ardică și-l trântește la pământ, De sun oasele ca hârburi și zbor aripele-n vânt. Îl omoară. Apoi zice: – Rămîi, fata mea, cu bine! Merg să scap pe sora mare și să auzim de bine. Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur. Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roș, Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoși. Iarba lin călătorește, o petală stătătoare Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopții dulce soare, Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare, Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roș și mare; Numai fluturi mici albaștri și mari roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine Ș-împlu aerul cel dulce de cristal și de răcoare, A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezește, Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl crește, Și-nainte-i parcă vede satul lui și i se pare C-auzea doinind o fată chiar la ei în șezătoare: Maică, maică draga mea, Ajungă-te jalea mea, Să te-ajung-un dor ș-un drag, Să șezi toată ziua-n prag Cu firuț băgat în ac Și tu să nu-mi poți împunge Pân’ nu-i suspina și plânge, Pân’ nu ți-a veni în gând Unde-am fost și unde sunt. Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari, Pintre trestii auroase ce se legăn solitari, Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric’ Fața-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric. Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată, Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, Căline, Mult îți merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine Și prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice, Căci de vine zmăul numai rău ți-a merge, măi voinice! – Toți se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă. – Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne, Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine. – C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta, Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap și de acesta. Vine zmeul, vine iute, mișcând codrii cei de aur, Cu cap mare ca cuptorul și cu aripi de balaur. – Hei, Căline, rău de tine! strigă el și se aruncă Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă. Se luptară rău și zmeul cât de cât să nu se deie. – Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau și dă-i să beie. După ce mai odihniră, zise zmeul: – Măi Căline, Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim așa, vezi bine, Da’ m-oi face-o pară roșă și te-i face-o pară verde Ș-om lupta pân’ din noi unul se va stinge și s-a pierde. Pară roșă este zmeul, pară verde e Călin Și în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin. Se-nfășoară, se desfășur, mestecând a lor văpaie, Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie, Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie, Când încremenește parcă într-o brum-adînc-verzie, Când în dungi înflăcărate, bolți, cărări în jur se casc Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc, Fâlfâiesc ca două candeli, obosiți se-nvârt, se-ncaier Și aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer, Scoțând limbe ascuțite ca să-nghimpe pe cealaltă; Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă, Balta tremură adâncă, somnoros și lin sclipește, Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un pește Către flamele-ostenite… Peste ei deodată zboară Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară. Zice zmeul: – Moaie, cioară, aripa-ți în apă, stinge Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge. – Împărate pre nălțate, moaie-ți aripa în apă, Zice-atunci Călin, și stinge flacăra roșă – mă scapă. Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă, Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă Și lăsând din bot să-i cadă două picături de apă, Potolește para roșă, ce tresare, fuge, crapă, Și cu botul o ciupește, curge sânge ca fier roș, Încât lacul cel albastru e-ncrușit ca vinul roș. Zmeul a murit… Se face om Călin și se îndreaptă Cu trei fete-mpărătese unde frații îl așteaptă. Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfășoară, Ce-a lui stele mari și albe peste ele le presară. Și la margine de codru ei aprind o focărie Într-o groapă cu cenușă… de juca trandafirie Colibioara cea de trestii cu ușița-i rezimată, Împletită din răchită, cu curmei de tei legată. La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroși, Parcă-i zugrăvește focul cu răsfrângerile-i roși. De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea Și așa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă, Bătătura cea din țoale, pe cărări fire de iarbă, Și ca merele de roșii stau fetițele-n văpaie, Două-s oacheșe ca sară, mijlocia e bălaie, Iar Călin, lungit pe burtă și cu mânile pe coate, Cam cu chef le povestește întâmplările lui toate Și la capăt se chitește: – Măi fărtați, socot așa: Fata mare și cea mică le luați de v-or place, Dară pe cea mijlocie – mi-o căzut dragă de foc Și nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc. Pe încet se stinge focul și s-acopere cu spuză… El de mânică o trage… și unind buza pe buză Ei șoptesc… ș-ar spune multe și nu știu de und’ să-nceapă Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă; El o simte-n a lui brațe tânără, rotundă, tare Și ea tremură ca varga de oțel de-a lui strânsoare. Își ascunde fața roșă de iubire și sfială, Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală… Și adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite. Frații lui când văd cât doarme, ei se pun pe șopotite Și mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie, Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie. L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot. Ei făcură cum gândiră și-l lăsară-așa schilod. La pornit pe fete scoală… Iar Călin de multă trudă Nu simți nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă; Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus, Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, și le-ar fi pus Iar la loc… în zori de ziuă, el a doua zi trezit, Vede cum îl schilodise, – ce să facă amărât? Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci Prin tufanii din pădure și pin colții cei de stânci, Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai Cât ca să te uiți la dânsul – de frumos – nu te-ndurai Și aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas, Care inima i-o rupe de-așa dor ș-așa năcas. Și cum în palat el intră, pe voinicul vede pare Care mânile-și rupsese într-a zmeilor prinsoare. – Bună vreme, măi voinice! – Mulțămim frumos, Căline, Ce-ai pățit tu de picioare, ce rău dete peste tine? Și Călin începe-a-i spune cât pățise pân-acuma. – Hai, ne-om prinde frați de cruce. – Hai, ne-om prinde, spune-mi numa, A cui ești și cum te cheamă? – Eu fecioru-s de-mpărat, Codrii de-aur fur-ai noștri pin’ ce zmeii i-au luat. De când i-ai ucis, Căline, iar ai noștri sunt. Cu chin Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin. Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne, Ici pin noaptea dumbravană și pin văi am duce-o bine. Pin pădurile-uriașe, pin grădini și pin palat Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat. Unu-n mâni, altu-n picioare, uriași fiind, de boi Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi. Și trecând așa-n pădure, ei aud foșnind în frunze, – Trece-o umbră fugitoare ce țușnea să se ascunză. Călin mâna și-o întinde și pe sus când mi-o ridică, Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică. – Fă-mi picioare, babă hâtră, și lui mâni, or te omori – De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor: Vâră-te în el cu totul și-i ieși întreg. – Ei stăi, De-i așa = Călin, mehenghiul – bagă-mi-te tu întăi. – Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâți-vă dumneavoastră. Călin rupe-o creangă verde și o bagă-n ap-albastră Și uscat-o scoate iară. – I! cum ți-oi da pumni, tu babă, Ai vrut să ne-usuci, șirato, spune dreptul mai degrabă. – Să vedeți, voinici, la vale, printre trestia înaltă. Apa vie tot sclipește, se rotește colo-n baltă. Ei ajung la apa-n farmec, și băgând o creang-uscată. El o scoate numa-n muguri și cu frunze încărcată. Se băgar-atunci în baltă și-amândoi ieșiră-ntregi Și pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci Și cu apă moartă… Dânsa se-nchircește, se-năsprește Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort plutește. Și acum se sfătuiră veseli ei și bucuroși Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roș. Se gătiră omenește, cu ițari și cu cojoc, Cu chimirul plin de galbeni, încinși bine la mijloc Și pe drumuri părăsite ei se iau și se pornesc Și, trecând pintr-o pădure din ținutu-mpărătesc, Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune În basmaua pistruită ca o mână de alune. Iată că, ajunși la poartă, auzir-un vuiet mare, Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare. Când în poartă – văd o babă de-ale noastre. – Bună sară. – Mulțămim, voinici din lume. – Ce s-aude-aici afară? – Ia,-mpăratul… își mărita fata… – Cine-o ia, mătușă? – De, țiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu gușă! Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei. Zise-atunci Călin pe gânduri: – Ia auzi, mătușă hăi, Eu ți-oi da bănet de silă, galbeni zimți chiar un căuș Dacă, cum vei ști, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uși Și la masă dinaintea împăratului vei pune Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune. Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă, Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă, Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte, Împăratul pune mâna și alunele zglobie Peste fața cea de masă durăind se împrăștie. Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă – Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă. – Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit Făr’ să știu nici cum, nici unde. – Cine dară l-a găsit? Cine a adus alunele-astea? Logofeții spun că baba. O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă. Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune: – Împărate prenălțate, eu vi l-am pus în alune. Zice-atuncea împăratul: – Cum, voinice, și cu cale A ajuns inelul fetei în mânile dumitale? – Împărate, prenălțate, iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul nici mai știe, fața lui îi numai scrum: – Împărate luminate, cum poți ca să-mi strici hatârul? Eu am omorât toți zmeii. – Cum, țigane? – Cu satârul; Mă înec dacă l-ați crede… dar la fețe tot îmi schimbă. – Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă. Îi cătară și, ce-i dreptul, nici la unul nu era Și Călin atunci le scoate și le-arată în basma, Împăratul poruncește ca s-aduc-un armăsar Și de coada lui să lege pe țiganul bucătar Și de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci. Cade-o nucă – o bucățică, astfel îl făcu hăbuci. – Ș-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere – Ba nu Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu. Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat, Și de mult ți-era s-o ceară, deși nu s-a cutezat. Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând, Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând. Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă. La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă. Deci făcur-o nuntă mare ș-a ținut trei luni de rând. Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ți poate trece-n gând. Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească. – Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească. Nici nu știu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce, Geaba tânăra mireasă îl mai țin cu vorbă dulce, Dor i-i, Doamne, și nici știe cum l-apucă-un dor avan, Că de când n-o mai văzuse se scursese șapte ani. Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse, El văzu palate mândre în livezi mărețe puse. Și pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă, După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă. Și părea că are șase ani și-ncă ceva mai bine. – Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic streine! – Nu-mi știi spune cine șade-n aste rânduri de palat? – Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat Din a zmeilor prinsoare… – Ș-au luat care pe care? Mijlociul pe cea mică și cel mare pe cea mare. – Da’ ce-i cu cea mijlocie? – La găini au pus-o ei Și să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei. Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu, Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu știu, zău! Când aude… numai dânsul își știa inima lui, Că, să iertați dumneavoastră, de… era băietul lui. – Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol. Înserează… Stele împlu tot seninul lin și gol… Cu băiatu-n bordei intră și pe capătu-unei laiți Lumina mucos și negru într-un hârb un roș opaiț, Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e într-o grindă, celălalt e după ușă, Pin gunoi se primbla iute legănată o rățușcă Și pe-un țol orăcăiește un cucoș închis în cușcă Hârâie-n colț colbăită noduros râșnița veche, În cotlon toarce motanul, pieptănându-și o ureche Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac, Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat și mintă Împlu casa de-o mireasmă pipărată și prea sfântă. O beșică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie, Pintre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie, Cofa-i albă cu flori negre și a brad miroase apa, De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă. Pe cuptorul uns cu humă Călinaș cel mititel Zugrăvise c-un cărbune un clapon și un purcel, Cu codița ca un sfredel și cu fuse-n loc de labă Cum i se ședea mai bine purcelușului de treabă. Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă, În mocnitul întuneric fața ei lîngă fereastră… Și tot sufletul dintr-însul pare-atunci că și-l înhoalbă Și-l adună-n ochi de trece peste fața ei cea albă. El s-așază lângă dânsa, fața ei o netezește, O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgostește, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă Și adânc la el se uită, i se pare că visează, Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar striga și nu cutează, El din patu-i o ridică și pe pieptul lui o pune, Toată viața-i se adună-n al ei sân rotund și june. Ea se uită și se uită… mută… un cuvânt nu spune, Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune, Ș-apoi îi sucește părul’n-a ei degete subțire Și-și ascunde fața roșă pe-al lui piept duios de mire. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale Și bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă Și pe sânu-i o desmeardă și din gură-i se adapă. Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă; Frații lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă: – Iartă, frate, căci greșeala, zău, de mult ne-apasă pieptul! – Ba nu, fraților, li zise, să vedem ce e cu dreptul, Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus, Și tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus, Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu și ce-a să zică. Astfel, cum ți-ai face cruce, ei se pun alături… pică Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme. Și Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime, Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate, Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate Și făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare. Multă lume se dusese ca să vad-așa serbare. Fui și eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară, Mi-au bătut căciula-n creștet și m-a dat pe uș-afară. Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur, Cu picioarele de ceară și cu șeaua numai aur, De fuior îi era coada, capul lui era curechi, Avea ochii de neghină și gândaci avea-n urechi, Ș-am pornit pe-un deal de cremeni… picioarele se topeau, Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau. Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină Și mergând pe ea de-a vale v-am spus și eu o minciună. Și încălecând pe-o șea, v-am spus-o toată așa.</poem> [[Categorie:Mihai Eminescu]] iv2h9tf6qduwo9epc0rbp1m801rttdt 151664 151663 2026-08-31T10:01:49Z Mishuletz 445 Mishuletz a redenumit pagina [[Călin Nebunul]] în [[Călin Nebunul (poem)]]: pentru al distinge de [[Călin-Nebunul (basm)]] 151663 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Călin Nebunul | autor = Mihai Eminescu | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} <poem>Fost-a împărat odată și trei fete el avea, Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba. Una decât alta este mai frumoasă de poveste, Dar din ele-acum două mai era cum mai era, Nu că doar ai puté spune cum că-a fost așa ș-așa, Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseța astor fete de-mpărat. Dar deși nu-ți poți da vorba despre ele cu cuvântul, Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul, Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare, E o floare de pe mare, cine-i cată-n față moare. Mulți feciori de împărați, de războinici lăudați Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie Să-mpodoabe c-o icoană viața lor cea năzdrăvană, Da-mpăratul nici gândește să li deie–așa comoară, Ale casei lui mai mândre și mai trainice odoară. Da-ntr-o sară-n drum de țară cine dealul mi-l coboară? Trei feciori voinici de frunte ca trei șoimi voinici de munte, Vin în zale îmbrăcați, pe cai negri-ncălicați, Spițelați, ușori ca vântul, de-o frumseță-ntunecoasă, Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine-ar fi să-i ceară tot bielșugul de pe țară! Și ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar puté, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dară fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dus Și în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus: Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt – da ce-i un vânt? Vine-o ploaie de șivoaie și furtună pe pământ, Și în nori hrăniți de fulger, și prin râuri de scântei Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste și cine s-ar ispiti Toată-mpărăția mândră între ei va împărți… Nu-și mai pieptăna nici capul de atâta supărare Și lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare, Care cade jos în noduri, ca și câlții ce nu-i perii, Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii. Nu mai iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă. Ca un pomătuf de jalnic și tăcut ca o cociorbă, Ș-a uitat de mult luleaua și clocește tot pe gânduri, Doară plosca-l mai ochește de pe-a policioarei scânduri. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de seamă, un fruntaș… fusese vornic; Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost, Oameni harnici și ca lumea, da’ cel mic era un prost. Câtu-i ziua șade-n vatră și se joacă în cenușă, Prost ca gardul de răchită, șui ca clanța de la ușă. De vorbește, cine-ascultă? Știe că nu-i de vo samă, Toți îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă. Cei doi frați se ispitiră și au zis: – Haidem și noi, Dulce măr e-mpărăția, de ne-a-ntoarce înapoi Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească, Tot voinic din astă lume, de viță pământească! Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: – Hai și eu! – Hai! că tot n-are ce face, ș-așa îmbla teleleu, Ne-a ținé de-urât uitucul ș-a păzi la noapte focul. Deci făcur-un arc puternic și vorbiră ca-n tot locul Unde va cădé săgeata, ei să steie de popas. Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz. Mers-au ca vo două zile, ș-au găsit. Cel mijlociu Aruncă și tot pe-atâta, ba ș-oleacă mai târziu. Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând, Zi și noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ. Ș-ajungând au scos amnarul, au scos cremene și iască, Ca s-ațâțe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească. Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază Și pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase, Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale, Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale. Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas. Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas. Vine-un zmeu în solzi de criță cu trei capete, și lui: – Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Hai la luptă… Se luptară și-l lovi voinicul rău, Făcu trei căpiți de carne din trei capete de zmeu, Și când cei doi se treziră: – Uite, voi cât ați dormit, Ce mai lupt-avui grozavă și ce treab-am isprăvit! A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu Și tot pe la miezul nopții prin văzduh aude-un chiu Și pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase Patru capete cumplite pe două umere groase. – Hai la luptă, măi voinice, cum făcuși de te văzui, Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Dar voinicul îl omoară și, ca vai de mama lui, Patru clăi de carne face el din capetele lui. Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă, Izbândirea strălucită dintr-o lupt-așa grozavă. Și când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară Să păzească bine focul de a nopții crunte fiară. Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată, Auzi un vuiet mare și-nainte i se-arată Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan, Cu ochi roșii de jeratec și cu sufletul avan. – Haide-ha, Călin Nebune! Cum veniși nu te-i întoarce, Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a țese, nici s-a toarce! Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie, Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie. El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge Și în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge Și în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă, Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă, Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ține Și cu sabia-i ratează a lui capete păgâne. Dar acuma-mi stă pe gânduri – ce să facă el – foc nu e, Frații să se scoale numai și capul o să-i răpuie. S-a luat și el și merge supărat înspre pădure Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure, Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea șuie. În adâncă depărtare el văzu zare de foc, El coboară și pornește ca s-ajungă-n acel loc. Întâlnește-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară: – Bună noapte! – ‘Țam, ‘mitale! – Cum te cheamă? – De-cu-sară! – He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i așa, Ce cați tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-așa? Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom Și se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om. – Bună noapte! – ‘Țam ‘mitale! – Cine ești? – Sunt Miez-de-noapte! – Elelei! Ce cați în codri, pepeni verzi și stele coapte? De-un copac și p-esta-l leagă și, cum merge pe cărare, Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare. – Bună noapte! – ‘Țam’mitale! – Cum te strigă? – Zori-de-zi! – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia oprește-oleacă-aci! Hai, și stând de vorb-o țâră, să mâncăm păsat cu lapte, Vin încoa că bate luna – hai la umbră – tot îi noapte. – Omule, ce-mi cați pricină… sunt grăbit… – Ce-atîta grabă?! Ciorilor! ia nu mai spune, știu că nu ai nicio treabă! Îl legă și pe acesta, ca până va găsi foc, Ziuă să nu se mai facă și vremea să stea pe loc. El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan… Pe-o părechi de pirosteie clocotește un cazan, Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinși pe burtă, Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă Și-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci. „Hei – își zise năzdrăvanul – dete badea de colaci!” Și deși în fața vetrei dorm șezând zmeoaice mame, El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame, Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea, Și luând o bucățică din o vacă ce fierbea, Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche. Ăsta țipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche. Toți treziți pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-i țasălă pădurea, cetluindu-l cole bine. Sfătuiesc ca să-l omoare. – Da’, mă rog, dumilor-voastre Cine și-ar mai pune mintea cu așa obrazuri proaste Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsați, că-s om sărac, De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac. Zise unul cătră dânsul: – Dacă tu ne-i puté face Fata-mpăratului Roșu s-o luăm, poți merge-n pace. – Ce n-o luați domnia-voastră, că sunteți mai tari, mai mulți? – Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculți, Suntem duhuri necurate și-mpăratul cela Roș Are-n vatră în cenușă un cățel și un cucoș; Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-ndrugă, Unul bate, altul cântă… ș-o tulim urât la fugă. Să s-apropie nu poate decât omul pământean. – De-i așa, poi las’ pe mine… zice Strolea cel viclean, Îl dezleagă și-l urmează… El văzu atunci legat Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat, Se smuci lăsând în urmă a lui mâni și-n codru piere. Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă1, Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută, Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută; Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure, Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure, Intră-n domele de nouri argintii multicoloane, De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăștiet Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet. Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă, Repezită mult în aer din prăpastia adâncă, A-mpăratului cel Roșu stă măreața cetățuie, Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie. Și prin arcurile-nguste făclii roșii de rășină Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a salelor lungi bolți, Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi și a ei colți. Pe cărări săpate-n stâncă zmeii și Călin se suie, Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie Și pândind trec uriașii de pe-o stâncă pe-altă stâncă; Într-o sură depărtare murmură valea adâncă, Numai pe păreții netezi ai stâncimii îndelunge Ei arunc umbre gheboase, uriașe, negre, lunge, Ce în șiruri tupilate după ei se mișcă, pare. Noaptea-ntinde măreția-i, lunca doarme, lunca moare, Și călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere. Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere, Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid: – Hai, veniți, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid, Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică Și pe sus vă trec în curte… Abia-apucă să li-o zică Și ei unul câte unul s-apropie, și de-a rândul El la fiecare-i taie capul de chică țiindu-l Ș-a lor trupuri moarte-aruncă rășchiete în ogradă Și în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă? Împăratul de zid strașnic și de poartă ce avea, Ferestrele stau deschise și ușile se crăpa. Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie, Intră-n casele frumoase din înalta cetățuie, Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie, Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie. Pe păreți icoane mândre zugrăvite-n umbră par Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Pe un pat de flori frumoase, proaspete și ude încă, Doarme fata cea vestită și-n visarea ei adâncă. Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri, Înecată de lumină și miros de trandafiri, Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald, Și în care luna bate de sclipește viorie Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie2. Și prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori, Ea cu umeri de zăpadă și cu părul lucitor Și mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură A ferestrei este rece și simțirea nu o fură, Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă. S-apropie-ncet voinicul și cu mâna va s-o rumpă, Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic… Și se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic. Lângă zmeii morți când trece, limbile le taie el, Le adună sângerânde și le pune-n testemel, Trece zidul și pornește iar la drum pân’ce ajunge La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce. Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă, Ia din nou în hârb tăciune ș-un cărbune pune-n pipă, Ia cazanul într-un deget și în altul el ia turtă Și se-ntoarce iar la frații, fluierând cu minte scurtă Toate cântecele rele ce-n viața-i le cântară… Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară, Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde. Abia-ajunge-unde dorm frații, abia focul îl aprinde, Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri Și ca repezit în aer soarele se-nalță-n cer; Frații lui atât dormiră, cât intrase în pământ De un stânjin și-i împluse frunza adunată-n vânt. Se treziră. — I! Căline, lungă fu și noaptea asta, Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta, Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează Și, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază, Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă, Pân-ajung în faptul nopții la pădurea de aramă. – Măi fărtați, Călin li zise, nu-ți puté trece pin crânguri Și pin codri iști de-aramă, rămâneți aicea singuri, Vă clădiți ici o colibă, vă săpați groapă de vatră, Singurel voi merge numai pe cărările de piatră. Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă Și el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă Și la orce pas el face codrul simțitor răsună Și pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună, Căci o strună-i orce creangă și o limbă-i orce frunză. Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză, Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt, Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet. Și deodată-n codrul mândru el aude de departe Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deșarte Și urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi Și cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi: Greieruș ce cânți în lună Când pădurea sună, Cum nu știi ce am în mine, Greiere străine? Că te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plânge, Ca o pasere măiastră La noi în fereastră. Vai de picioarele mele, Pe-unde îmblă ele? Vai de ochișorii mei, Pe-unde îmblă ei? Inima-n mine-i bolnavă, Floare de dumbravă, Și vai lacrimile mele, Cum le vărs cu jele! Du-te, greier, du-te, greier, Pîn’ la munte-n creier Și privește-nduioșată Zarea depărtată, Lumea-ntreagă o colindă, Mergi la noi în grindă, Spune-i mamei: „Ce-am făcut De m-a mai născut, Căci ar fi făcut mai bine Să mă ia de mâne, Prefăcută că mă scapă Să m-arunce-n apă, Căci de cer ar fi iertată Și de lumea toată.” Naintează și o vede lângă apa arămie, Culegând flori amorțite de pe maluri cenușie Și punându-le în poala grea de florile de piatră. Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră, Colții munților ce rupți-s, uriașe stânci de cremeni. Ce păreții și-i ridică îndărătnici, suri asemeni, Vântul care trece-n șuier, noaptea sură și bolnavă, Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice. – Mulțămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice! Ce cați tu? Ce vânt te-aduce? Nu știi că om pământean Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?… – Știu, fetiță-mpărătiță, dar nici frică n-am, nici teamă, Că el zmeu e și puternic, dar și eu – Călin mă cheamă. Cum vorbește, iată zmeul vine iute ca un vânt, Cu o falcă-n cer el vine și cu una pe pământ. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțumesc, Călin Nebune! – Am venit să-ți iau nevasta. – De-i puté, de ce nu? Bune Sunt de zis ce-ți vine-n minte, dar mai greu e să le faci, Zmeul codrilor de-aramă nu te-așteaptă cu colaci. Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia Și de vin patru antaluri abia trag la o măsea. – Nici că-mi pasă! Și la luptă în dumbravă ei se scoală, Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmășeală, Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate, Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate. Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pân’ la vârf de brazi îl urcă, Ca pe-un lemn el îl trântește, prin copaci trupul i-ncurcă, Și-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge, I se îmflă mușchii vineți de oțel pe când îl strânge Și lovit, pierzând simțirea, zmeul ca o muscă moare, Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare. – Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum, Trece codri de aramă, de departe vede-albind Și aude glasul mândru al pădurilor de-argint. Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,3 Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfășoară, În pădurea argintoasă iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet, Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă, Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă, Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece Frunze sun ca clopoțeii, trezind ceasul doisprezece, Și pin albul întuneric al pădurei de argint Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând Și sărind în bulgări fluizi pe pietrișul din răstoace, În cuibar rotit de ape peste cari luna zace. El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi și de noduri, Doină de simțire ruptă ca jelania-n prohoduri, Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare, Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare: Așa-mi vine când și când, Să mă iau pe drum plângând, Lumea ce-a fi să mă vadă Nici să poată să nu-mi creadă; În zădar mă mai jelesc; Vara vine, codri cresc, În zădar m-aș bucura, Iarna iar i-a scutura, Și, de-mi vine, de nu-mi vine, Tot arde inima-n mine. Nici n-am cui să mă jelesc, Să spun pe cine doresc. Mult mă mir, Doamne, de mine Cum nu m-ai luat la tine, Mult mă mir ce-oi fi gândit, Ce-am făcut de n-am murit! În văzduhul plin de-a nopții moale luminoasă ploaie El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare, Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare. Naltă e, subțire este, ochii mari adânci ridică, Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică Și cu poalele ei albe șterge stelele-i senine, Lacrimi lungi ce curg pe fața-i ca și fire diamantine. „Nu uita cum că seninul cerului este în aștri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie – Dar de cad rănite toate, ceru-i negru și pustiu, Nu-i nălțime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu. Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint, Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind, Și din când în când vărsate frumos lacrime te prind Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând. Pin diamanții tăi se scurge sânge fin de trandafiri Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri – Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce ușor se poate stinge pin plânsorile pustie. Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară Și eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară? Tu-ți arzi ochii și frumusețea – infinitul lor se stinge – Și nu știi ce răpești lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!” Astfel el se socotește. I-a căzut atât de dragă, Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, voinice, Dar ce vânt te bate-ncoace și ce rău te-aduce-aice? Zise ea zâmbind – de multă vreme zâmbi-ntâia dată, Căci și ei îi cade drag el, deși n-ar vré s-o arate – Știe ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste, Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este? Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune: – Fugi! că dac-a veni zmeul, viața ta o va răpune! – Vie numai! zise dânsul… ș-om vedea atunci cum plouă – Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două. Și deodată peste codri de argint vine în zbor Zmeul falnic, care mișcă cu aripa vârful lor, Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simți, Frunzărimea cea mișcată de aripele-i cu zimți. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțămesc, Călin Nebun! – Am venit să-ți iau nevasta. – Ba să vezi ce-oi sta să-ți spun: Opt cuptoare mânc de pâne și opt boi și opt antale Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale. Și vrei să te bați cu mine? – Nici că-mi pasă! – Aide, dară! Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare, Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup, Când vânjoși și-ndoaie dânșii a lor brațe ș-a lor trup, Dar Călin în sus l-ardică și-l trântește la pământ, De sun oasele ca hârburi și zbor aripele-n vânt. Îl omoară. Apoi zice: – Rămîi, fata mea, cu bine! Merg să scap pe sora mare și să auzim de bine. Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur. Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roș, Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoși. Iarba lin călătorește, o petală stătătoare Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopții dulce soare, Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare, Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roș și mare; Numai fluturi mici albaștri și mari roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine Ș-împlu aerul cel dulce de cristal și de răcoare, A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezește, Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl crește, Și-nainte-i parcă vede satul lui și i se pare C-auzea doinind o fată chiar la ei în șezătoare: Maică, maică draga mea, Ajungă-te jalea mea, Să te-ajung-un dor ș-un drag, Să șezi toată ziua-n prag Cu firuț băgat în ac Și tu să nu-mi poți împunge Pân’ nu-i suspina și plânge, Pân’ nu ți-a veni în gând Unde-am fost și unde sunt. Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari, Pintre trestii auroase ce se legăn solitari, Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric’ Fața-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric. Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată, Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, Căline, Mult îți merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine Și prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice, Căci de vine zmăul numai rău ți-a merge, măi voinice! – Toți se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă. – Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne, Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine. – C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta, Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap și de acesta. Vine zmeul, vine iute, mișcând codrii cei de aur, Cu cap mare ca cuptorul și cu aripi de balaur. – Hei, Căline, rău de tine! strigă el și se aruncă Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă. Se luptară rău și zmeul cât de cât să nu se deie. – Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau și dă-i să beie. După ce mai odihniră, zise zmeul: – Măi Căline, Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim așa, vezi bine, Da’ m-oi face-o pară roșă și te-i face-o pară verde Ș-om lupta pân’ din noi unul se va stinge și s-a pierde. Pară roșă este zmeul, pară verde e Călin Și în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin. Se-nfășoară, se desfășur, mestecând a lor văpaie, Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie, Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie, Când încremenește parcă într-o brum-adînc-verzie, Când în dungi înflăcărate, bolți, cărări în jur se casc Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc, Fâlfâiesc ca două candeli, obosiți se-nvârt, se-ncaier Și aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer, Scoțând limbe ascuțite ca să-nghimpe pe cealaltă; Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă, Balta tremură adâncă, somnoros și lin sclipește, Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un pește Către flamele-ostenite… Peste ei deodată zboară Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară. Zice zmeul: – Moaie, cioară, aripa-ți în apă, stinge Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge. – Împărate pre nălțate, moaie-ți aripa în apă, Zice-atunci Călin, și stinge flacăra roșă – mă scapă. Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă, Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă Și lăsând din bot să-i cadă două picături de apă, Potolește para roșă, ce tresare, fuge, crapă, Și cu botul o ciupește, curge sânge ca fier roș, Încât lacul cel albastru e-ncrușit ca vinul roș. Zmeul a murit… Se face om Călin și se îndreaptă Cu trei fete-mpărătese unde frații îl așteaptă. Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfășoară, Ce-a lui stele mari și albe peste ele le presară. Și la margine de codru ei aprind o focărie Într-o groapă cu cenușă… de juca trandafirie Colibioara cea de trestii cu ușița-i rezimată, Împletită din răchită, cu curmei de tei legată. La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroși, Parcă-i zugrăvește focul cu răsfrângerile-i roși. De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea Și așa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă, Bătătura cea din țoale, pe cărări fire de iarbă, Și ca merele de roșii stau fetițele-n văpaie, Două-s oacheșe ca sară, mijlocia e bălaie, Iar Călin, lungit pe burtă și cu mânile pe coate, Cam cu chef le povestește întâmplările lui toate Și la capăt se chitește: – Măi fărtați, socot așa: Fata mare și cea mică le luați de v-or place, Dară pe cea mijlocie – mi-o căzut dragă de foc Și nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc. Pe încet se stinge focul și s-acopere cu spuză… El de mânică o trage… și unind buza pe buză Ei șoptesc… ș-ar spune multe și nu știu de und’ să-nceapă Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă; El o simte-n a lui brațe tânără, rotundă, tare Și ea tremură ca varga de oțel de-a lui strânsoare. Își ascunde fața roșă de iubire și sfială, Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală… Și adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite. Frații lui când văd cât doarme, ei se pun pe șopotite Și mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie, Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie. L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot. Ei făcură cum gândiră și-l lăsară-așa schilod. La pornit pe fete scoală… Iar Călin de multă trudă Nu simți nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă; Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus, Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, și le-ar fi pus Iar la loc… în zori de ziuă, el a doua zi trezit, Vede cum îl schilodise, – ce să facă amărât? Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci Prin tufanii din pădure și pin colții cei de stânci, Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai Cât ca să te uiți la dânsul – de frumos – nu te-ndurai Și aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas, Care inima i-o rupe de-așa dor ș-așa năcas. Și cum în palat el intră, pe voinicul vede pare Care mânile-și rupsese într-a zmeilor prinsoare. – Bună vreme, măi voinice! – Mulțămim frumos, Căline, Ce-ai pățit tu de picioare, ce rău dete peste tine? Și Călin începe-a-i spune cât pățise pân-acuma. – Hai, ne-om prinde frați de cruce. – Hai, ne-om prinde, spune-mi numa, A cui ești și cum te cheamă? – Eu fecioru-s de-mpărat, Codrii de-aur fur-ai noștri pin’ ce zmeii i-au luat. De când i-ai ucis, Căline, iar ai noștri sunt. Cu chin Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin. Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne, Ici pin noaptea dumbravană și pin văi am duce-o bine. Pin pădurile-uriașe, pin grădini și pin palat Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat. Unu-n mâni, altu-n picioare, uriași fiind, de boi Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi. Și trecând așa-n pădure, ei aud foșnind în frunze, – Trece-o umbră fugitoare ce țușnea să se ascunză. Călin mâna și-o întinde și pe sus când mi-o ridică, Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică. – Fă-mi picioare, babă hâtră, și lui mâni, or te omori – De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor: Vâră-te în el cu totul și-i ieși întreg. – Ei stăi, De-i așa = Călin, mehenghiul – bagă-mi-te tu întăi. – Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâți-vă dumneavoastră. Călin rupe-o creangă verde și o bagă-n ap-albastră Și uscat-o scoate iară. – I! cum ți-oi da pumni, tu babă, Ai vrut să ne-usuci, șirato, spune dreptul mai degrabă. – Să vedeți, voinici, la vale, printre trestia înaltă. Apa vie tot sclipește, se rotește colo-n baltă. Ei ajung la apa-n farmec, și băgând o creang-uscată. El o scoate numa-n muguri și cu frunze încărcată. Se băgar-atunci în baltă și-amândoi ieșiră-ntregi Și pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci Și cu apă moartă… Dânsa se-nchircește, se-năsprește Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort plutește. Și acum se sfătuiră veseli ei și bucuroși Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roș. Se gătiră omenește, cu ițari și cu cojoc, Cu chimirul plin de galbeni, încinși bine la mijloc Și pe drumuri părăsite ei se iau și se pornesc Și, trecând pintr-o pădure din ținutu-mpărătesc, Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune În basmaua pistruită ca o mână de alune. Iată că, ajunși la poartă, auzir-un vuiet mare, Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare. Când în poartă – văd o babă de-ale noastre. – Bună sară. – Mulțămim, voinici din lume. – Ce s-aude-aici afară? – Ia,-mpăratul… își mărita fata… – Cine-o ia, mătușă? – De, țiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu gușă! Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei. Zise-atunci Călin pe gânduri: – Ia auzi, mătușă hăi, Eu ți-oi da bănet de silă, galbeni zimți chiar un căuș Dacă, cum vei ști, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uși Și la masă dinaintea împăratului vei pune Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune. Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă, Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă, Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte, Împăratul pune mâna și alunele zglobie Peste fața cea de masă durăind se împrăștie. Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă – Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă. – Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit Făr’ să știu nici cum, nici unde. – Cine dară l-a găsit? Cine a adus alunele-astea? Logofeții spun că baba. O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă. Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune: – Împărate prenălțate, eu vi l-am pus în alune. Zice-atuncea împăratul: – Cum, voinice, și cu cale A ajuns inelul fetei în mânile dumitale? – Împărate, prenălțate, iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul nici mai știe, fața lui îi numai scrum: – Împărate luminate, cum poți ca să-mi strici hatârul? Eu am omorât toți zmeii. – Cum, țigane? – Cu satârul; Mă înec dacă l-ați crede… dar la fețe tot îmi schimbă. – Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă. Îi cătară și, ce-i dreptul, nici la unul nu era Și Călin atunci le scoate și le-arată în basma, Împăratul poruncește ca s-aduc-un armăsar Și de coada lui să lege pe țiganul bucătar Și de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci. Cade-o nucă – o bucățică, astfel îl făcu hăbuci. – Ș-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere – Ba nu Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu. Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat, Și de mult ți-era s-o ceară, deși nu s-a cutezat. Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând, Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând. Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă. La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă. Deci făcur-o nuntă mare ș-a ținut trei luni de rând. Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ți poate trece-n gând. Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească. – Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească. Nici nu știu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce, Geaba tânăra mireasă îl mai țin cu vorbă dulce, Dor i-i, Doamne, și nici știe cum l-apucă-un dor avan, Că de când n-o mai văzuse se scursese șapte ani. Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse, El văzu palate mândre în livezi mărețe puse. Și pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă, După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă. Și părea că are șase ani și-ncă ceva mai bine. – Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic streine! – Nu-mi știi spune cine șade-n aste rânduri de palat? – Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat Din a zmeilor prinsoare… – Ș-au luat care pe care? Mijlociul pe cea mică și cel mare pe cea mare. – Da’ ce-i cu cea mijlocie? – La găini au pus-o ei Și să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei. Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu, Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu știu, zău! Când aude… numai dânsul își știa inima lui, Că, să iertați dumneavoastră, de… era băietul lui. – Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol. Înserează… Stele împlu tot seninul lin și gol… Cu băiatu-n bordei intră și pe capătu-unei laiți Lumina mucos și negru într-un hârb un roș opaiț, Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e într-o grindă, celălalt e după ușă, Pin gunoi se primbla iute legănată o rățușcă Și pe-un țol orăcăiește un cucoș închis în cușcă Hârâie-n colț colbăită noduros râșnița veche, În cotlon toarce motanul, pieptănându-și o ureche Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac, Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat și mintă Împlu casa de-o mireasmă pipărată și prea sfântă. O beșică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie, Pintre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie, Cofa-i albă cu flori negre și a brad miroase apa, De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă. Pe cuptorul uns cu humă Călinaș cel mititel Zugrăvise c-un cărbune un clapon și un purcel, Cu codița ca un sfredel și cu fuse-n loc de labă Cum i se ședea mai bine purcelușului de treabă. Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă, În mocnitul întuneric fața ei lîngă fereastră… Și tot sufletul dintr-însul pare-atunci că și-l înhoalbă Și-l adună-n ochi de trece peste fața ei cea albă. El s-așază lângă dânsa, fața ei o netezește, O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgostește, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă Și adânc la el se uită, i se pare că visează, Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar striga și nu cutează, El din patu-i o ridică și pe pieptul lui o pune, Toată viața-i se adună-n al ei sân rotund și june. Ea se uită și se uită… mută… un cuvânt nu spune, Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune, Ș-apoi îi sucește părul’n-a ei degete subțire Și-și ascunde fața roșă pe-al lui piept duios de mire. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale Și bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă Și pe sânu-i o desmeardă și din gură-i se adapă. Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă; Frații lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă: – Iartă, frate, căci greșeala, zău, de mult ne-apasă pieptul! – Ba nu, fraților, li zise, să vedem ce e cu dreptul, Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus, Și tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus, Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu și ce-a să zică. Astfel, cum ți-ai face cruce, ei se pun alături… pică Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme. Și Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime, Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate, Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate Și făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare. Multă lume se dusese ca să vad-așa serbare. Fui și eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară, Mi-au bătut căciula-n creștet și m-a dat pe uș-afară. Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur, Cu picioarele de ceară și cu șeaua numai aur, De fuior îi era coada, capul lui era curechi, Avea ochii de neghină și gândaci avea-n urechi, Ș-am pornit pe-un deal de cremeni… picioarele se topeau, Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau. Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină Și mergând pe ea de-a vale v-am spus și eu o minciună. Și încălecând pe-o șea, v-am spus-o toată așa.</poem> [[Categorie:Mihai Eminescu]] iv2h9tf6qduwo9epc0rbp1m801rttdt 151668 151664 2026-08-31T10:27:37Z Mishuletz 445 151668 wikitext text/x-wiki {{similar|Călin-Nebunul (basm)}} {{titlu | titlu = Călin Nebunul | autor = Mihai Eminescu | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} <poem>Fost-a împărat odată și trei fete el avea, Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba. Una decât alta este mai frumoasă de poveste, Dar din ele-acum două mai era cum mai era, Nu că doar ai puté spune cum că-a fost așa ș-așa, Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseța astor fete de-mpărat. Dar deși nu-ți poți da vorba despre ele cu cuvântul, Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul, Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare, E o floare de pe mare, cine-i cată-n față moare. Mulți feciori de împărați, de războinici lăudați Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie Să-mpodoabe c-o icoană viața lor cea năzdrăvană, Da-mpăratul nici gândește să li deie–așa comoară, Ale casei lui mai mândre și mai trainice odoară. Da-ntr-o sară-n drum de țară cine dealul mi-l coboară? Trei feciori voinici de frunte ca trei șoimi voinici de munte, Vin în zale îmbrăcați, pe cai negri-ncălicați, Spițelați, ușori ca vântul, de-o frumseță-ntunecoasă, Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine-ar fi să-i ceară tot bielșugul de pe țară! Și ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar puté, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dară fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dus Și în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus: Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt – da ce-i un vânt? Vine-o ploaie de șivoaie și furtună pe pământ, Și în nori hrăniți de fulger, și prin râuri de scântei Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste și cine s-ar ispiti Toată-mpărăția mândră între ei va împărți… Nu-și mai pieptăna nici capul de atâta supărare Și lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare, Care cade jos în noduri, ca și câlții ce nu-i perii, Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii. Nu mai iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă. Ca un pomătuf de jalnic și tăcut ca o cociorbă, Ș-a uitat de mult luleaua și clocește tot pe gânduri, Doară plosca-l mai ochește de pe-a policioarei scânduri. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de seamă, un fruntaș… fusese vornic; Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost, Oameni harnici și ca lumea, da’ cel mic era un prost. Câtu-i ziua șade-n vatră și se joacă în cenușă, Prost ca gardul de răchită, șui ca clanța de la ușă. De vorbește, cine-ascultă? Știe că nu-i de vo samă, Toți îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă. Cei doi frați se ispitiră și au zis: – Haidem și noi, Dulce măr e-mpărăția, de ne-a-ntoarce înapoi Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească, Tot voinic din astă lume, de viță pământească! Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: – Hai și eu! – Hai! că tot n-are ce face, ș-așa îmbla teleleu, Ne-a ținé de-urât uitucul ș-a păzi la noapte focul. Deci făcur-un arc puternic și vorbiră ca-n tot locul Unde va cădé săgeata, ei să steie de popas. Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz. Mers-au ca vo două zile, ș-au găsit. Cel mijlociu Aruncă și tot pe-atâta, ba ș-oleacă mai târziu. Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând, Zi și noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ. Ș-ajungând au scos amnarul, au scos cremene și iască, Ca s-ațâțe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească. Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază Și pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase, Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale, Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale. Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas. Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas. Vine-un zmeu în solzi de criță cu trei capete, și lui: – Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Hai la luptă… Se luptară și-l lovi voinicul rău, Făcu trei căpiți de carne din trei capete de zmeu, Și când cei doi se treziră: – Uite, voi cât ați dormit, Ce mai lupt-avui grozavă și ce treab-am isprăvit! A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu Și tot pe la miezul nopții prin văzduh aude-un chiu Și pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase Patru capete cumplite pe două umere groase. – Hai la luptă, măi voinice, cum făcuși de te văzui, Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui? Dar voinicul îl omoară și, ca vai de mama lui, Patru clăi de carne face el din capetele lui. Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă, Izbândirea strălucită dintr-o lupt-așa grozavă. Și când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară Să păzească bine focul de a nopții crunte fiară. Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată, Auzi un vuiet mare și-nainte i se-arată Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan, Cu ochi roșii de jeratec și cu sufletul avan. – Haide-ha, Călin Nebune! Cum veniși nu te-i întoarce, Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a țese, nici s-a toarce! Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie, Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie. El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge Și în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge Și în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă, Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă, Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ține Și cu sabia-i ratează a lui capete păgâne. Dar acuma-mi stă pe gânduri – ce să facă el – foc nu e, Frații să se scoale numai și capul o să-i răpuie. S-a luat și el și merge supărat înspre pădure Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure, Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea șuie. În adâncă depărtare el văzu zare de foc, El coboară și pornește ca s-ajungă-n acel loc. Întâlnește-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară: – Bună noapte! – ‘Țam, ‘mitale! – Cum te cheamă? – De-cu-sară! – He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i așa, Ce cați tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-așa? Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom Și se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om. – Bună noapte! – ‘Țam ‘mitale! – Cine ești? – Sunt Miez-de-noapte! – Elelei! Ce cați în codri, pepeni verzi și stele coapte? De-un copac și p-esta-l leagă și, cum merge pe cărare, Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare. – Bună noapte! – ‘Țam’mitale! – Cum te strigă? – Zori-de-zi! – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia oprește-oleacă-aci! Hai, și stând de vorb-o țâră, să mâncăm păsat cu lapte, Vin încoa că bate luna – hai la umbră – tot îi noapte. – Omule, ce-mi cați pricină… sunt grăbit… – Ce-atîta grabă?! Ciorilor! ia nu mai spune, știu că nu ai nicio treabă! Îl legă și pe acesta, ca până va găsi foc, Ziuă să nu se mai facă și vremea să stea pe loc. El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan… Pe-o părechi de pirosteie clocotește un cazan, Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinși pe burtă, Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă Și-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci. „Hei – își zise năzdrăvanul – dete badea de colaci!” Și deși în fața vetrei dorm șezând zmeoaice mame, El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame, Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea, Și luând o bucățică din o vacă ce fierbea, Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche. Ăsta țipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche. Toți treziți pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-i țasălă pădurea, cetluindu-l cole bine. Sfătuiesc ca să-l omoare. – Da’, mă rog, dumilor-voastre Cine și-ar mai pune mintea cu așa obrazuri proaste Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsați, că-s om sărac, De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac. Zise unul cătră dânsul: – Dacă tu ne-i puté face Fata-mpăratului Roșu s-o luăm, poți merge-n pace. – Ce n-o luați domnia-voastră, că sunteți mai tari, mai mulți? – Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculți, Suntem duhuri necurate și-mpăratul cela Roș Are-n vatră în cenușă un cățel și un cucoș; Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-ndrugă, Unul bate, altul cântă… ș-o tulim urât la fugă. Să s-apropie nu poate decât omul pământean. – De-i așa, poi las’ pe mine… zice Strolea cel viclean, Îl dezleagă și-l urmează… El văzu atunci legat Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat, Se smuci lăsând în urmă a lui mâni și-n codru piere. Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă1, Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută, Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută; Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure, Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure, Intră-n domele de nouri argintii multicoloane, De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăștiet Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet. Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă, Repezită mult în aer din prăpastia adâncă, A-mpăratului cel Roșu stă măreața cetățuie, Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie. Și prin arcurile-nguste făclii roșii de rășină Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a salelor lungi bolți, Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi și a ei colți. Pe cărări săpate-n stâncă zmeii și Călin se suie, Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie Și pândind trec uriașii de pe-o stâncă pe-altă stâncă; Într-o sură depărtare murmură valea adâncă, Numai pe păreții netezi ai stâncimii îndelunge Ei arunc umbre gheboase, uriașe, negre, lunge, Ce în șiruri tupilate după ei se mișcă, pare. Noaptea-ntinde măreția-i, lunca doarme, lunca moare, Și călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere. Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere, Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid: – Hai, veniți, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid, Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică Și pe sus vă trec în curte… Abia-apucă să li-o zică Și ei unul câte unul s-apropie, și de-a rândul El la fiecare-i taie capul de chică țiindu-l Ș-a lor trupuri moarte-aruncă rășchiete în ogradă Și în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă? Împăratul de zid strașnic și de poartă ce avea, Ferestrele stau deschise și ușile se crăpa. Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie, Intră-n casele frumoase din înalta cetățuie, Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie, Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie. Pe păreți icoane mândre zugrăvite-n umbră par Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Pe un pat de flori frumoase, proaspete și ude încă, Doarme fata cea vestită și-n visarea ei adâncă. Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri, Înecată de lumină și miros de trandafiri, Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald, Și în care luna bate de sclipește viorie Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie2. Și prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori, Ea cu umeri de zăpadă și cu părul lucitor Și mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură A ferestrei este rece și simțirea nu o fură, Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă. S-apropie-ncet voinicul și cu mâna va s-o rumpă, Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic… Și se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic. Lângă zmeii morți când trece, limbile le taie el, Le adună sângerânde și le pune-n testemel, Trece zidul și pornește iar la drum pân’ce ajunge La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce. Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă, Ia din nou în hârb tăciune ș-un cărbune pune-n pipă, Ia cazanul într-un deget și în altul el ia turtă Și se-ntoarce iar la frații, fluierând cu minte scurtă Toate cântecele rele ce-n viața-i le cântară… Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară, Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde. Abia-ajunge-unde dorm frații, abia focul îl aprinde, Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri Și ca repezit în aer soarele se-nalță-n cer; Frații lui atât dormiră, cât intrase în pământ De un stânjin și-i împluse frunza adunată-n vânt. Se treziră. — I! Căline, lungă fu și noaptea asta, Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta, Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează Și, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază, Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă, Pân-ajung în faptul nopții la pădurea de aramă. – Măi fărtați, Călin li zise, nu-ți puté trece pin crânguri Și pin codri iști de-aramă, rămâneți aicea singuri, Vă clădiți ici o colibă, vă săpați groapă de vatră, Singurel voi merge numai pe cărările de piatră. Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă Și el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă Și la orce pas el face codrul simțitor răsună Și pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună, Căci o strună-i orce creangă și o limbă-i orce frunză. Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză, Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt, Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet. Și deodată-n codrul mândru el aude de departe Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deșarte Și urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi Și cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi: Greieruș ce cânți în lună Când pădurea sună, Cum nu știi ce am în mine, Greiere străine? Că te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plânge, Ca o pasere măiastră La noi în fereastră. Vai de picioarele mele, Pe-unde îmblă ele? Vai de ochișorii mei, Pe-unde îmblă ei? Inima-n mine-i bolnavă, Floare de dumbravă, Și vai lacrimile mele, Cum le vărs cu jele! Du-te, greier, du-te, greier, Pîn’ la munte-n creier Și privește-nduioșată Zarea depărtată, Lumea-ntreagă o colindă, Mergi la noi în grindă, Spune-i mamei: „Ce-am făcut De m-a mai născut, Căci ar fi făcut mai bine Să mă ia de mâne, Prefăcută că mă scapă Să m-arunce-n apă, Căci de cer ar fi iertată Și de lumea toată.” Naintează și o vede lângă apa arămie, Culegând flori amorțite de pe maluri cenușie Și punându-le în poala grea de florile de piatră. Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră, Colții munților ce rupți-s, uriașe stânci de cremeni. Ce păreții și-i ridică îndărătnici, suri asemeni, Vântul care trece-n șuier, noaptea sură și bolnavă, Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice. – Mulțămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice! Ce cați tu? Ce vânt te-aduce? Nu știi că om pământean Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?… – Știu, fetiță-mpărătiță, dar nici frică n-am, nici teamă, Că el zmeu e și puternic, dar și eu – Călin mă cheamă. Cum vorbește, iată zmeul vine iute ca un vânt, Cu o falcă-n cer el vine și cu una pe pământ. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțumesc, Călin Nebune! – Am venit să-ți iau nevasta. – De-i puté, de ce nu? Bune Sunt de zis ce-ți vine-n minte, dar mai greu e să le faci, Zmeul codrilor de-aramă nu te-așteaptă cu colaci. Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia Și de vin patru antaluri abia trag la o măsea. – Nici că-mi pasă! Și la luptă în dumbravă ei se scoală, Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmășeală, Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate, Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate. Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pân’ la vârf de brazi îl urcă, Ca pe-un lemn el îl trântește, prin copaci trupul i-ncurcă, Și-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge, I se îmflă mușchii vineți de oțel pe când îl strânge Și lovit, pierzând simțirea, zmeul ca o muscă moare, Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare. – Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum, Trece codri de aramă, de departe vede-albind Și aude glasul mândru al pădurilor de-argint. Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,3 Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfășoară, În pădurea argintoasă iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet, Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă, Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă, Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece Frunze sun ca clopoțeii, trezind ceasul doisprezece, Și pin albul întuneric al pădurei de argint Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând Și sărind în bulgări fluizi pe pietrișul din răstoace, În cuibar rotit de ape peste cari luna zace. El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi și de noduri, Doină de simțire ruptă ca jelania-n prohoduri, Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare, Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare: Așa-mi vine când și când, Să mă iau pe drum plângând, Lumea ce-a fi să mă vadă Nici să poată să nu-mi creadă; În zădar mă mai jelesc; Vara vine, codri cresc, În zădar m-aș bucura, Iarna iar i-a scutura, Și, de-mi vine, de nu-mi vine, Tot arde inima-n mine. Nici n-am cui să mă jelesc, Să spun pe cine doresc. Mult mă mir, Doamne, de mine Cum nu m-ai luat la tine, Mult mă mir ce-oi fi gândit, Ce-am făcut de n-am murit! În văzduhul plin de-a nopții moale luminoasă ploaie El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare, Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare. Naltă e, subțire este, ochii mari adânci ridică, Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică Și cu poalele ei albe șterge stelele-i senine, Lacrimi lungi ce curg pe fața-i ca și fire diamantine. „Nu uita cum că seninul cerului este în aștri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie – Dar de cad rănite toate, ceru-i negru și pustiu, Nu-i nălțime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu. Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint, Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind, Și din când în când vărsate frumos lacrime te prind Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând. Pin diamanții tăi se scurge sânge fin de trandafiri Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri – Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce ușor se poate stinge pin plânsorile pustie. Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară Și eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară? Tu-ți arzi ochii și frumusețea – infinitul lor se stinge – Și nu știi ce răpești lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!” Astfel el se socotește. I-a căzut atât de dragă, Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, voinice, Dar ce vânt te bate-ncoace și ce rău te-aduce-aice? Zise ea zâmbind – de multă vreme zâmbi-ntâia dată, Căci și ei îi cade drag el, deși n-ar vré s-o arate – Știe ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste, Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este? Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune: – Fugi! că dac-a veni zmeul, viața ta o va răpune! – Vie numai! zise dânsul… ș-om vedea atunci cum plouă – Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două. Și deodată peste codri de argint vine în zbor Zmeul falnic, care mișcă cu aripa vârful lor, Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simți, Frunzărimea cea mișcată de aripele-i cu zimți. – Bună vreme, zmeu de câne! – Mulțămesc, Călin Nebun! – Am venit să-ți iau nevasta. – Ba să vezi ce-oi sta să-ți spun: Opt cuptoare mânc de pâne și opt boi și opt antale Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale. Și vrei să te bați cu mine? – Nici că-mi pasă! – Aide, dară! Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare, Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup, Când vânjoși și-ndoaie dânșii a lor brațe ș-a lor trup, Dar Călin în sus l-ardică și-l trântește la pământ, De sun oasele ca hârburi și zbor aripele-n vânt. Îl omoară. Apoi zice: – Rămîi, fata mea, cu bine! Merg să scap pe sora mare și să auzim de bine. Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur. Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roș, Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoși. Iarba lin călătorește, o petală stătătoare Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopții dulce soare, Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare, Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roș și mare; Numai fluturi mici albaștri și mari roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine Ș-împlu aerul cel dulce de cristal și de răcoare, A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezește, Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl crește, Și-nainte-i parcă vede satul lui și i se pare C-auzea doinind o fată chiar la ei în șezătoare: Maică, maică draga mea, Ajungă-te jalea mea, Să te-ajung-un dor ș-un drag, Să șezi toată ziua-n prag Cu firuț băgat în ac Și tu să nu-mi poți împunge Pân’ nu-i suspina și plânge, Pân’ nu ți-a veni în gând Unde-am fost și unde sunt. Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari, Pintre trestii auroase ce se legăn solitari, Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric’ Fața-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric. Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată, Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată. – Bună vreme, fată mândră de-mpărat! – Mulțam, Căline, Mult îți merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine Și prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice, Căci de vine zmăul numai rău ți-a merge, măi voinice! – Toți se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă. – Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne, Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine. – C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta, Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap și de acesta. Vine zmeul, vine iute, mișcând codrii cei de aur, Cu cap mare ca cuptorul și cu aripi de balaur. – Hei, Căline, rău de tine! strigă el și se aruncă Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă. Se luptară rău și zmeul cât de cât să nu se deie. – Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau și dă-i să beie. După ce mai odihniră, zise zmeul: – Măi Căline, Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim așa, vezi bine, Da’ m-oi face-o pară roșă și te-i face-o pară verde Ș-om lupta pân’ din noi unul se va stinge și s-a pierde. Pară roșă este zmeul, pară verde e Călin Și în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin. Se-nfășoară, se desfășur, mestecând a lor văpaie, Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie, Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie, Când încremenește parcă într-o brum-adînc-verzie, Când în dungi înflăcărate, bolți, cărări în jur se casc Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc, Fâlfâiesc ca două candeli, obosiți se-nvârt, se-ncaier Și aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer, Scoțând limbe ascuțite ca să-nghimpe pe cealaltă; Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă, Balta tremură adâncă, somnoros și lin sclipește, Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un pește Către flamele-ostenite… Peste ei deodată zboară Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară. Zice zmeul: – Moaie, cioară, aripa-ți în apă, stinge Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge. – Împărate pre nălțate, moaie-ți aripa în apă, Zice-atunci Călin, și stinge flacăra roșă – mă scapă. Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă, Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă Și lăsând din bot să-i cadă două picături de apă, Potolește para roșă, ce tresare, fuge, crapă, Și cu botul o ciupește, curge sânge ca fier roș, Încât lacul cel albastru e-ncrușit ca vinul roș. Zmeul a murit… Se face om Călin și se îndreaptă Cu trei fete-mpărătese unde frații îl așteaptă. Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfășoară, Ce-a lui stele mari și albe peste ele le presară. Și la margine de codru ei aprind o focărie Într-o groapă cu cenușă… de juca trandafirie Colibioara cea de trestii cu ușița-i rezimată, Împletită din răchită, cu curmei de tei legată. La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroși, Parcă-i zugrăvește focul cu răsfrângerile-i roși. De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea Și așa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă, Bătătura cea din țoale, pe cărări fire de iarbă, Și ca merele de roșii stau fetițele-n văpaie, Două-s oacheșe ca sară, mijlocia e bălaie, Iar Călin, lungit pe burtă și cu mânile pe coate, Cam cu chef le povestește întâmplările lui toate Și la capăt se chitește: – Măi fărtați, socot așa: Fata mare și cea mică le luați de v-or place, Dară pe cea mijlocie – mi-o căzut dragă de foc Și nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc. Pe încet se stinge focul și s-acopere cu spuză… El de mânică o trage… și unind buza pe buză Ei șoptesc… ș-ar spune multe și nu știu de und’ să-nceapă Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă; El o simte-n a lui brațe tânără, rotundă, tare Și ea tremură ca varga de oțel de-a lui strânsoare. Își ascunde fața roșă de iubire și sfială, Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală… Și adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite. Frații lui când văd cât doarme, ei se pun pe șopotite Și mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie, Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie. L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot. Ei făcură cum gândiră și-l lăsară-așa schilod. La pornit pe fete scoală… Iar Călin de multă trudă Nu simți nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă; Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus, Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, și le-ar fi pus Iar la loc… în zori de ziuă, el a doua zi trezit, Vede cum îl schilodise, – ce să facă amărât? Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci Prin tufanii din pădure și pin colții cei de stânci, Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai Cât ca să te uiți la dânsul – de frumos – nu te-ndurai Și aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas, Care inima i-o rupe de-așa dor ș-așa năcas. Și cum în palat el intră, pe voinicul vede pare Care mânile-și rupsese într-a zmeilor prinsoare. – Bună vreme, măi voinice! – Mulțămim frumos, Căline, Ce-ai pățit tu de picioare, ce rău dete peste tine? Și Călin începe-a-i spune cât pățise pân-acuma. – Hai, ne-om prinde frați de cruce. – Hai, ne-om prinde, spune-mi numa, A cui ești și cum te cheamă? – Eu fecioru-s de-mpărat, Codrii de-aur fur-ai noștri pin’ ce zmeii i-au luat. De când i-ai ucis, Căline, iar ai noștri sunt. Cu chin Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin. Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne, Ici pin noaptea dumbravană și pin văi am duce-o bine. Pin pădurile-uriașe, pin grădini și pin palat Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat. Unu-n mâni, altu-n picioare, uriași fiind, de boi Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi. Și trecând așa-n pădure, ei aud foșnind în frunze, – Trece-o umbră fugitoare ce țușnea să se ascunză. Călin mâna și-o întinde și pe sus când mi-o ridică, Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică. – Fă-mi picioare, babă hâtră, și lui mâni, or te omori – De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor: Vâră-te în el cu totul și-i ieși întreg. – Ei stăi, De-i așa = Călin, mehenghiul – bagă-mi-te tu întăi. – Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâți-vă dumneavoastră. Călin rupe-o creangă verde și o bagă-n ap-albastră Și uscat-o scoate iară. – I! cum ți-oi da pumni, tu babă, Ai vrut să ne-usuci, șirato, spune dreptul mai degrabă. – Să vedeți, voinici, la vale, printre trestia înaltă. Apa vie tot sclipește, se rotește colo-n baltă. Ei ajung la apa-n farmec, și băgând o creang-uscată. El o scoate numa-n muguri și cu frunze încărcată. Se băgar-atunci în baltă și-amândoi ieșiră-ntregi Și pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci Și cu apă moartă… Dânsa se-nchircește, se-năsprește Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort plutește. Și acum se sfătuiră veseli ei și bucuroși Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roș. Se gătiră omenește, cu ițari și cu cojoc, Cu chimirul plin de galbeni, încinși bine la mijloc Și pe drumuri părăsite ei se iau și se pornesc Și, trecând pintr-o pădure din ținutu-mpărătesc, Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune În basmaua pistruită ca o mână de alune. Iată că, ajunși la poartă, auzir-un vuiet mare, Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare. Când în poartă – văd o babă de-ale noastre. – Bună sară. – Mulțămim, voinici din lume. – Ce s-aude-aici afară? – Ia,-mpăratul… își mărita fata… – Cine-o ia, mătușă? – De, țiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu gușă! Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei. Zise-atunci Călin pe gânduri: – Ia auzi, mătușă hăi, Eu ți-oi da bănet de silă, galbeni zimți chiar un căuș Dacă, cum vei ști, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uși Și la masă dinaintea împăratului vei pune Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune. Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă, Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă, Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte, Împăratul pune mâna și alunele zglobie Peste fața cea de masă durăind se împrăștie. Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă – Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă. – Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit Făr’ să știu nici cum, nici unde. – Cine dară l-a găsit? Cine a adus alunele-astea? Logofeții spun că baba. O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă. Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune: – Împărate prenălțate, eu vi l-am pus în alune. Zice-atuncea împăratul: – Cum, voinice, și cu cale A ajuns inelul fetei în mânile dumitale? – Împărate, prenălțate, iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul nici mai știe, fața lui îi numai scrum: – Împărate luminate, cum poți ca să-mi strici hatârul? Eu am omorât toți zmeii. – Cum, țigane? – Cu satârul; Mă înec dacă l-ați crede… dar la fețe tot îmi schimbă. – Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă. Îi cătară și, ce-i dreptul, nici la unul nu era Și Călin atunci le scoate și le-arată în basma, Împăratul poruncește ca s-aduc-un armăsar Și de coada lui să lege pe țiganul bucătar Și de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci. Cade-o nucă – o bucățică, astfel îl făcu hăbuci. – Ș-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere – Ba nu Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu. Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat, Și de mult ți-era s-o ceară, deși nu s-a cutezat. Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând, Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând. Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă. La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă. Deci făcur-o nuntă mare ș-a ținut trei luni de rând. Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ți poate trece-n gând. Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească. – Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească. Nici nu știu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce, Geaba tânăra mireasă îl mai țin cu vorbă dulce, Dor i-i, Doamne, și nici știe cum l-apucă-un dor avan, Că de când n-o mai văzuse se scursese șapte ani. Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse, El văzu palate mândre în livezi mărețe puse. Și pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă, După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă. Și părea că are șase ani și-ncă ceva mai bine. – Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic streine! – Nu-mi știi spune cine șade-n aste rânduri de palat? – Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat Din a zmeilor prinsoare… – Ș-au luat care pe care? Mijlociul pe cea mică și cel mare pe cea mare. – Da’ ce-i cu cea mijlocie? – La găini au pus-o ei Și să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei. Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu, Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu știu, zău! Când aude… numai dânsul își știa inima lui, Că, să iertați dumneavoastră, de… era băietul lui. – Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol. Înserează… Stele împlu tot seninul lin și gol… Cu băiatu-n bordei intră și pe capătu-unei laiți Lumina mucos și negru într-un hârb un roș opaiț, Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e într-o grindă, celălalt e după ușă, Pin gunoi se primbla iute legănată o rățușcă Și pe-un țol orăcăiește un cucoș închis în cușcă Hârâie-n colț colbăită noduros râșnița veche, În cotlon toarce motanul, pieptănându-și o ureche Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac, Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat și mintă Împlu casa de-o mireasmă pipărată și prea sfântă. O beșică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie, Pintre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie, Cofa-i albă cu flori negre și a brad miroase apa, De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă. Pe cuptorul uns cu humă Călinaș cel mititel Zugrăvise c-un cărbune un clapon și un purcel, Cu codița ca un sfredel și cu fuse-n loc de labă Cum i se ședea mai bine purcelușului de treabă. Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă, În mocnitul întuneric fața ei lîngă fereastră… Și tot sufletul dintr-însul pare-atunci că și-l înhoalbă Și-l adună-n ochi de trece peste fața ei cea albă. El s-așază lângă dânsa, fața ei o netezește, O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgostește, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă Și adânc la el se uită, i se pare că visează, Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar striga și nu cutează, El din patu-i o ridică și pe pieptul lui o pune, Toată viața-i se adună-n al ei sân rotund și june. Ea se uită și se uită… mută… un cuvânt nu spune, Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune, Ș-apoi îi sucește părul’n-a ei degete subțire Și-și ascunde fața roșă pe-al lui piept duios de mire. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale Și bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă Și pe sânu-i o desmeardă și din gură-i se adapă. Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă; Frații lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă: – Iartă, frate, căci greșeala, zău, de mult ne-apasă pieptul! – Ba nu, fraților, li zise, să vedem ce e cu dreptul, Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus, Și tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus, Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu și ce-a să zică. Astfel, cum ți-ai face cruce, ei se pun alături… pică Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme. Și Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime, Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate, Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate Și făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare. Multă lume se dusese ca să vad-așa serbare. Fui și eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară, Mi-au bătut căciula-n creștet și m-a dat pe uș-afară. Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur, Cu picioarele de ceară și cu șeaua numai aur, De fuior îi era coada, capul lui era curechi, Avea ochii de neghină și gândaci avea-n urechi, Ș-am pornit pe-un deal de cremeni… picioarele se topeau, Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau. Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină Și mergând pe ea de-a vale v-am spus și eu o minciună. Și încălecând pe-o șea, v-am spus-o toată așa.</poem> [[Categorie:Mihai Eminescu]] iy7nn97bus944v0r65aadxxj671oear 0 14597 151667 141557 2026-08-31T10:26:41Z Mishuletz 445 151667 wikitext text/x-wiki {{similar|Călin Nebunul (poem)}} {{titlu | titlu = Călin Nebunul | autor = Mihai Eminescu | secțiune = | anterior = | următor = | note = [[Mihai Eminescu]] - ''Literatură populară'', Ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, București, 1965, p.338—348. }} Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieșit afară și unul dintr-înșii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare și nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“. Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească. A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit [gătat] și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete. — Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă! — Hai! Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi. — Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut. Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet. — Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui? Aista era cu patru capete. — Hai la luptă! — Hai! Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete. — Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă! — Hai! Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum. — Bună noapte! — Mulțumesc d-tale! — Da’ cine ești d-ta? — Eu-s De-cu-sară. Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Miezu-nopții. Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Zori-de-ziuă. Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat, și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul. Ș-au vrut să-l omoare și el a zis: — Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac! Da’ ei au zis așa: — Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa. Da’ el a zis: — Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?... — Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean. Da’ Călin Nebunul, viclean: — Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta. Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor: — Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum. Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis: — Hai, du-te! Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice: — Du-te, bre, ’n pace! Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis: — I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta! Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa: — Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur. Așa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide. — Da cât mănâncă zmeul tău? Fata zice: — Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice: — Ia să văd eu, le-oi putea mânca? Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune! — Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea. — Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu. Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei: — Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ș-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut. Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice: — Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide! — Da cât mănâncă zmeul? — Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin. — Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca? Și mănâncă tot. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câine de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune. — Hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Că eu ți-am mâncat mâncarea! — Mi-o fi mai ușor la luptă. Și se iau, se luptă și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ș-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles. — Unde-ți este bărbatul tău? — La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară! — Cât mănâncă el? — Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin. — Ia să văd eu, oi mânca? Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa: — Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! — Am venit să-ți iau pe fată. — Ba pe fată nu-i lua-o. — Hai la luptă! — Numai să mănânc ceva. — Eu demâncatul ți l-am mâncat! — Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă! — Hai! Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul: — Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde. Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul: — Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde. Da’ Călin Nebunul zice: — Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie. Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui. Ș-a zis așa: — Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă. Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele). În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan. S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei. — Bună vreme, voinice! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit? Și el începe a-i spune toate câte-a pățit. — Hai să fim frați de cruce! — Hai! — Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul. — Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa: — Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul, și tu prinde cu mâinile. Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa: — Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice: — Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini. Da’ Călin Nebunul, mehenghiu: — Vâră-te tu întâi. — Ei... ba vârâți-vă d-voastră! Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce. — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă. Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini. Și ia ș-o omoară pe zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa: — De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu, la fata-mpăratului Roșu. Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră. — Bună seara, mătușă! — Mulțumesc d-tale, voinice! — Da’ ce-i aici, ce s-aude? — Se mărită fata-mpăratului. — Da’ cine o ia? — Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei. Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei: — Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice. — Ți-oi face, voinice. El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa: — Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila. Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc. Fata a zis: — Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit. Împăratul a-nceput a striga: — Cine-a adus basmaua cu alunele? Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă. Zice-mpăratul: — Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta? — Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul: — Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii... Da’ Călin zice: — Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor? A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan. Acu-mpăratul a zis: — De-acu, voinice, mi-i fi ginere. — Da’ Călin a zis: — Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela. Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era. — De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea. Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile. — Bună vreme, băiețele! — Mulțumim d-tale, bade! — Cine șade-n curțile ieste? — Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii. — Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat? — Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică. — Da’ cea mijlocie? — Aia au pus-o de păzește găinăria. — Da’ tu a cui ești? — Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela... Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui. — Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol. Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre. Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui: — Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala. Da’ Călin a zis așa: — Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat. Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme. Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată. {{subsol}} [[Categorie:Mihai Eminescu]] [[Categorie:Basme culte]] 36uzql1rot3eipjiltf3vqy4q3v8q8t 104 48922 151658 147570 2026-08-30T14:01:29Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151658 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 111 }}}}</noinclude>— Nu mi-i frică, Dănuț… „mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguța", urmă în gând, și pe obrajii tot mai roși Monica. — Nu ți-i frică? — o sfida el. — Nu… De ce să-mi fie frică? — Atunci de ce nu sări la bătae? - Eu nu mă bat, Dănuț! - Eu nu mă bat, Dănuț! — Fiindcă ai mânca bătae? Monica oftă… Păcat de rochița cea neagră!… De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?… Păcat! Da! Păcat! — Taci? – N'ai dreptate, Dănuț! – dădu din cap Monica. – Bine că ai tu! – Dănuț, nu vorbi așa urât! – Du-te și mă spune! — Eu nu pârăsc. — Da' te uiți în oglindă! - replică victorios Dănuț, arătând cu degetul oglinda goală. — M'am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, și eu m'am uitat… — Hee! Știu eu ce spun!… Mai zi ceva! – ... — Spune de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare, - și inima-i bătu… — Fiindcă nu era nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuț să-l audă și Olguța,<noinclude><references/></noinclude> c4mp3ii6wehzwlilx8v6h3qxi85ufgs 104 48923 151659 147571 2026-08-30T14:04:58Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151659 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 112 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>vorbind așa de mult și de bine… Ce mare fericire!… Poate asculta la ușă Olguța. – Mai spune ceva. Cred și eu! Îmi întorci spatele! Așa-i ușor să vorbești! Monica plângea, cu ochii închiși, ascultând. Dănuț se îndreptă spre ușă… Nu mai avea ce face… Mai zăbovi puțin în prag, așteptând o provocare. Se despărțea de Monica așa cum te desparți de un succes fără aplauze: cu melancolie. „Dănuț e supărat pe mine!… Bine, dacă-i așa…" Mânia plânsului o înăspri. Își strânse batista cu severitate, pedepsindu-și rochița să fie pătată de lacrămi. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi pași… — Olguța stai liniștită. Olguța nici nu clinti, ca și cum rochița nouă, în acea clipă solemnă, s'ar fi putut scutura ca o tufă de măcieși suprem înfloriți. Cu fruntea încordată și cu ochii micșorați, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri, pentru oștile lor, în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de a și le trimete la Salon; indrăgostiții pentru întâiul plic, înainte de-ai încredința destinul, cutiei de scrisori; și femeile coapte în oglindă, înainte de-ași pune mantoul de bal… - Poți să-mi mulțumești! - Merci, mamă dragă! - răsuflă Olguța, mul-<noinclude><references/></noinclude> riu2ge11t1lqlqwie9a4q107oa3etei 104 48924 151660 147572 2026-08-30T14:12:03Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151660 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 113 }}}}</noinclude>țumind mai mult pentru vorbă decât pentru rochiță. Un cusur numai, și rochița ar fi trecut pe masa de operație! — Vin' să te sărut, Olguța. Olguța era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata. — Du-te să te vadă și tata. Asta pe deasupra. Se încrucișară în antret. Olguța privi compătimitoare pe Dănuț. – Credeai că eu nu știu? – Ce să știi? se cutremură Dănuț. — Cum, ce să știu? Că mergeți la pădure cu docarul. — Și ce? Merg! – izbucni Dănuț, antrenat de întâia victorie. — Du-te!… Eu am refuzat! – replică sarcastic, Olguța. — Ai refuzat? — nu-și crezu urechilor Dănuț. — Eu nu mă rog să mă ia — ca tine. – Eu refuz să merg, fiindcă așa vreau! „Bravo ție, Olguțo!” — o aclamară gândurile lui Dănuț. „Merg singur! Merg singur!…” - Sigur! dacă vrei tu așa! – vorbi el ceremonios. — Lasă-lasă! Crezi tu c'ai să mâi? Tata ține hățurile. Mi-a spus el mie! Pune-ți pofta 'n cui! — Aa! De asta ai refuzat!<noinclude>{{Mai_mic| <br /> Ionel Teodoreanu, La Medeleni. — Vol. I}} <references/></noinclude> jdy3fa9m34ozpylc281opqtjwhjoq0r 104 48925 151661 147573 2026-08-30T14:25:08Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 151661 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină|114 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mânam. Eu știu să mân. A spus și Moș Gheorghe. – Atunci de ce nu mergi? — Fiindcă nu vreau! — Nu vrei!? — zâmbi sceptic, Dănuț… Și pentru ce? — Asta-i treaba mea! – Nu zic!… Da’ eu vreau. — Ce vrei? - Să merg. — Tuu? Vrea tata, și asta-i altceva! — Și pe tine nu te ia: sâc! — Pe mine!?… Hai să-ți arăt eu! Și să nu mai spui sâc… Apucându-l de mână, îl zmunci spre ușa biuroului. — Ce-i, copii? Mergem? — Papa, spune tu dacă nu m'ai poftit la pădure și eu am refuzat? — Așa-i, Olguța. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre-bre! Da' frumoasă mai ești! — Vezi! Dănuț era în prag. — Acuma du-te cu docarul. Dănuț se văzu afară, în fața ușei izgonitor închise. - Lasă! Am să-ți arăt eu ție! Feți-Frumoșii din Turbinca lui Ivan își pregătiră paloșele ca să retușeze umilirea lui Dănuț. {{c|*}}<noinclude><references/></noinclude> ktjcsd3pnshsqrfyj9qbmmup8zr7mp2 151662 151661 2026-08-30T14:25:45Z Gdeaconu 22625 151662 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină|114 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mânam. Eu știu să mân. A spus și Moș Gheorghe. – Atunci de ce nu mergi? — Fiindcă nu vreau! — Nu vrei!? — zâmbi sceptic, Dănuț… Și pentru ce? — Asta-i treaba mea! – Nu zic!… Da’ eu vreau. — Ce vrei? – Să merg. — Tuu? Vrea tata, și asta-i altceva! — Și pe tine nu te ia: sâc! — Pe mine!?… Hai să-ți arăt eu! Și să nu mai spui sâc… Apucându-l de mână, îl zmunci spre ușa biuroului. — Ce-i, copii? Mergem? — Papa, spune tu dacă nu m'ai poftit la pădure și eu am refuzat? — Așa-i, Olguța. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre-bre! Da' frumoasă mai ești! — Vezi! Dănuț era în prag. — Acuma du-te cu docarul. Dănuț se văzu afară, în fața ușei izgonitor închise. – Lasă! Am să-ți arăt eu ție! Feți-Frumoșii din Turbinca lui Ivan își pregătiră paloșele ca să retușeze umilirea lui Dănuț. {{c|*}}<noinclude><references/></noinclude> mrg4ipwlgql6g124tgbfxi6ansjghj9 0 50866 151665 2026-08-31T10:01:49Z Mishuletz 445 Mishuletz a redenumit pagina [[Călin Nebunul]] în [[Călin Nebunul (poem)]]: pentru al distinge de [[Călin-Nebunul (basm)]] 151665 wikitext text/x-wiki #REDIRECTEAZA [[Călin Nebunul (poem)]] sy2l3xzbfii5qoxj6sdn7z0fnsz02i6 151666 151665 2026-08-31T10:19:38Z Mishuletz 445 Redirecționarea spre [[Călin Nebunul (poem)]] a fost ștearsă 151666 wikitext text/x-wiki {{Dezambiguizare}} * [[Călin Nebunul (poem)|Călin Nebunul]], poem original de [[Autor:Mihai Eminescu|Mihai Eminescu]] inspirat din folclor, prima dată publicat în 1902 de [[Autor:Ilarie Chendi|Ilarie Chendi]] * [[Călin-Nebunul (basm)|Călin Nebunul]], basm în proză cules de [[Autor:Mihai Eminescu|Mihai Eminescu]] tvj2a2eipo0frvqcjc1o75ttxk3gyex