Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.18 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 104 48960 152064 147622 2026-09-06T11:59:56Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152064 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 149 }}}}</noinclude>– Monica e fetița noastră… așa cum e Dănuț băiatul tău, tată de carton ce ești! – Atunci mai am o nepoată? – Te poți mândri! – M’am curățit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoți… Da’ frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? – Monica, șopti Monica intimidată, apucând mâna Olguței. – Îi dai voe lui moșu’ Puiu să te sărute? – Sigur, ca și pe mine, aprobă Olguța. – Măi omule, ai mâncat? – Aș! – Haidem în sofragerie. Puteai să te anunți: te-am fi așteptat. – Imposibil! Dați-mi apă. – Hai la masă. – Apă de spălat, cucoană! – Așa-i! Îți uitasem tabieturile! Un ceas îți ajunge să te speli? – Cuconiță, unde-l culcăm pe domnul Neamț? — se interesă Anica. – Domnul Neamț-domnul Neamț! — începu să cânte Olguța. — Moș’ Puiu, eu îți torn apă de spălat, stărui Dănuț, aducând geamandanul. – Daa! N’ai nici-o grijă! Iți ''dă voe'' Anica! – răspunse Olguța. – N’am vorbit cu tine. – Tu ești servitor: duci geamandanul, torni apă, perii hainele… Eu îți vorbesc. Tu taci și-asculți.<noinclude><references/></noinclude> mlehho4sptz5wm63xtnyxw7wtq3j1i5 104 48961 152066 147623 2026-09-06T12:03:57Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152066 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 150 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Dănuț, congestionat, șchiopăta purtând geamandanul greu. — Vrei să te-ajut, Dănuț? — ceru voe Monica, ajungăndu-l în antret. — Ce te-amesteci! Du-te cu Olguța. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cât de temerară-i era propunerea! Dănuț numai, avea dreptul să ducă geamandanul greu, să toarne apă de spălat pe buretele mare și zburlit ca un cap de Hotentot blond, și colonie în pumnii lui moșu’ Puiu. Tot el îi peria hainele, așezând pantalonii pe dungă. Asta eră o demnitate bărbătească, nu slujbă de slugă cum spunea Olguța: „din invidie” gândea Dănuț, ofensat totuși. — Te-ai supărat, Dănuț? Dănuț se întorcea cu mânele goale pătruns de o gravă mândrie, ca după un fapt de arme. Trecu înainte, fără să răspundă Monicăi, urmat de supunerea ei întristată. — Sărut mâna, cuconașule. Bine-ai venit… Niște sărmăluțe de piept de gâscă! – susură galeș bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuț și a Monicăi, roșie la față. — Să trăești, babo! Mi-ai eșit cu plin! Unu, doi, trei, începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-l și pe Kulek. Babo, ai la mine un bacșiș: ai făcut abatajul cel mare! ''Nouă'', Iorgule, strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. S’a spart ghina! — Cuconașule, v’am pregătit de spălat. — Ai-ia-ia! Profiro, m'ai nenorocit! S'a făcut bac… Măi Iorgule, ce neam de ghinioniști suntem!<noinclude><references/></noinclude> ozx9bnlm3eyvbs8jiumx4wlh8bz4vcb 104 48962 152067 147624 2026-09-06T12:06:36Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152067 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 151 }}}}</noinclude>— Cui i-o spui! – Eși afară, Profira. Adică du-te 'n casă. – Olguța, așa se vorbește?! — se încruntă doamna Deleanu. – Mamă dragă, am dres abatajul lui Herr Direktor. – Să trăești, Olguța. Dar tot bac a rămas, că baba face cât doi! – Cât patru, Herr Direktor! – Toate le face baba, conveni serviabil bucătăreasa. – Haidem odată la masă! – La spălat, cucoană! – Spală-te odată, omule! — Hai, Dănuț. – Să nu uiți să verși căldarea! – insinuă Olguța la urechea lui Dănut… De harbuz n’ai grijă… că am avut eu. Proaspăt tuns, cu ''numărul zero'', capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Doamna Deleanu pretindea că nu părea, ci chiar era, din pricina abuzului de colonie. — Vezi, Dănuț, și tu ai să ajungi moșneag ca și moșu’ Puiu. Cu osebirea că Dănuț întrebuința numai colonia doamnei Deleanu, – torențial. — Calomnie! — protestă Herr Direktor. — Dovadă. — Actul de naștere, pe care nu-l ascund; mo-<noinclude><references/></noinclude> 5w6yrkpev3706d4tvtazgb9x2l1nfwu 104 48963 152070 147625 2026-09-06T12:25:58Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152070 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 152 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>noclul pe care-l arăt ostentativ; și succesele… care se știu! — Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. Atunci să te vedem! — Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor, dela trei centimetri în sus, începeau pletele: poetice, deci nefaste; necivilizate, deci neigienice, inestetice și incomode pe deasupra. Nici sub formă de musteți nu îngăduia părul: „această pacoste pentru bărbați, chiar, sau mai ales, când îl poartă femeile". — Herr Direktor, când ti-i mărita ai să-ți tunzi nevasta? — îl întrebă Olguța. — Olguța, de câte ori nu ți-am spus că numai femeile se mărită! - intervenea doamna Deleanu. — De ce, mamă? Vreau eu să mă ''însor''. Cine nu-mi dă voe? — Eu. — Da’eu nu vreau să mă însor. Eu nu-s femee… Spune, Herr Direktor, ai să-ți tunzi nevasta? — Nu. — De ce? — Fiindcă n'am să mă mărit, — cum spui tu. - Nici n'ai să te 'nsori, — cum spune mama? — Nici… Umberufen! - adăogă el, bătând cu degetul în lemn toaca superstițioșilor. — Nici eu, aderâ Dănuț. — Atunci tunde-te, încheia logic și violent Olguța. Dănuț amuțea. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar.<noinclude><references/></noinclude> tmift978ue53p2u3l2snpgagsmf0gns 104 48964 152071 147626 2026-09-06T12:29:19Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152071 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 153 }}}}</noinclude>— Cine-i? - Eu, sărut mâna, se recomandă Profira pe nevăzute în afara ușii odăii de bae. Îîntreabă conița daca v’ați botezat… Simțind c’o pufnește râsul, Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. - … că de nu, să chemăm părintele din sat: așa a spus conița. — Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă; să-mi trimită un ''caré de popi''. Așa să spui. Rând pe rând, Dănuț turnase de băut buretelui, din cana cea mare; suflecase la loc o mânecă nesupusă; întinsese prosopul… Acum venise rândul coloniei. Dănuț desfăcu șurubul dopului metalic. — Cine-i? – Careul de popi sau ''carul de popi'', cum spune Profira. Pot să intru, Herr Direktor? – Nu se poate, răspunse dârz Dănuț, cu sticla de colonie în mână. — Nu te-am întrebat pe tine, Buftea! — tună Olguța. – Intră, Olguța. Dănuț, tot în război sunteți? Dănuț se bosumflă. Dintr’o aruncătură de ochi Olguța văzu tot, – și uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie. – Herr Direktor, hai să-ți arăt eu cum faci tu când pui colonie. – Ia să văd. – Toarnă, porunci ea umilitului paharnic. – Toarnă-ți singură. – Ba tu să-mi torni. Așa ți-a poruncit Herr Direktor.<noinclude><references/></noinclude> 2bgadcwmq2dr5d0fk91hi916a8q7v5b 104 48965 152075 147627 2026-09-06T17:36:25Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152075 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 154 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— Toarnă-i, Dănuț. — Auzi!… Toarnă bine: asta nu-i joacă! „Eu m'ași face că torn și l-ași lovi cu vârful… sau l-ași stropi în ochi din greșală", medita Olguța răzbunări în locul lui Dănuț, care turnă cu mânie, dar conștiincios. — Herr Direktor, mai întâiu, tu stropești covorul… Desfăcăndu-și palmele boltite și le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraș. — …După aceia, te masezi pe cap, dela sprincene în sus și gemi: lîî-îîî!… Tot mai ai migrene, Herr Direktor? – Diavol împelițat, tu ai să mi le dai! – După aceia, dragă Herr Direktor, fiindcă ai isprăvit colonia, ceri să-ți mai dea. Dănuț se uită pe geam, făcând scut cu trupul sticlei din mână. — Toarnă n’auzi? — Toarnă-i, Dănuț; am intrat la stăpân! — Așa. Acum îți dai pe față, oftezi, și-ți freci pleoapele…: nu te frigi? Fff-haa! – aspiră ea întretăiat oftând apoi ca după o arsură. Dănuț zâmbi: „S’o usture! Așa-i trebue! Lasă!…" Printre zăbrelele degetelor viclene, ochii Olguței îl pândeau. – Degeaba te bucuri, Buftea. M'am prefăcut. — Și ce mai fac, Olguța? – Crezi că nu știu! Dă-mi sticla, Buftea. Dănuț rămase cu mâna goală. – Acuma, Herr Direktor, vine rândul batistei. Eu n’am. Să zicem că rochița mea e batistă.<noinclude><references/></noinclude> mjo1fcta9rtjbpv3wpkrmnpqlltxii7 104 48966 152081 147628 2026-09-07T07:18:41Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152081 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 155 }}}}</noinclude>– Să zicem… da’ ce-are să zică Alice? – Mama zice că tu ești de vină. Colonia gâlgăia, murând rochița Olguței. – Grigore, să-ți faci singur mâncare! - răsună glasul doamnei Deleanu. – Intră. Am isprăvit. – Ce faci acolo, Olguța? – Mamă dragă, aveam o pată pe rochiță și Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. – Tu-mi strici copiii, Grigore! – Vezi, Herr Direktor! – Mai bine spune-mi ce-mi dai de mâncare. — Colonie… Asta meriți. – Atunci sunt sigur că masa-i bună! – Te poftesc să mănânci la București ca la mine! — Bucureștiul are multe bunătăți! — Acele!… – Care-s ''acele'', Herr Direktor? – Are să-ți spue Dănuț… peste vre-o câțiva ani. – Grigore! – Ba știu eu și n’am să-i spun lui Buftea. – Olguța! – Dacă știu, mamă dragă! La București faci un chef. – Cine ți-a mai spus și asta? – Tu, mamă. — Eu?! — Sigur. N’ai spus tu că papa face un chef la București?<noinclude><references/></noinclude> h55zgav2f1r63e5ugsyy6n6e5tj1q7t 104 48967 152082 147629 2026-09-07T07:21:53Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152082 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 156 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— …Am glumit! — Atunci și eu am glumit, mamă dragă! – Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul ușii, cu un aer de paj timid. – Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! — Lasă c’am să-i arăt eu! — mormăi Dânuț, uitat de toți, atingând cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă. Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase și mâncările alese. Le privea cu aceiași impertinența curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise șovăiau parcă între vorbe și fapte. Se așezară cu toții în jurul mesei, păstrându-și locurile obișnuite. În fața tacâmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguța poetică și adormită ca o poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu lingurița și împodobit cu două ridichi violent roșii; și smântâna cu ten de madonă… — Se aprobă! - Măi omule, nu mai aproba! Ia și mănâncă. Acuși e vremea mesei! — Și voi să mă priviți?… Pardon! — Te cred! Ce vrei să facem? Să-ți întoarcem spatele? — Să mâncați și voi… Altfel să-mi plătiți intrare!<noinclude><references/></noinclude> mwgatcs89753o1oi6v6p95p03g0rhc5 104 48971 152083 147639 2026-09-07T07:24:49Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152083 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 157 }}}}</noinclude>— Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguța îndatoritoare. — Hm? – consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. — Amin. Azi e bairam! — Prohiro, adă un cantalop… Vezi, Herr Direktor, eu nu te las! — Așa ești tu, Olguța: îți place să te sacrifici! — glumi doamna Deleanu. – Mamă, spune tu drept dacă și ție nu-ți place cantalupul dela ghiață? – Imi place: cum nu! — Atunci ne sacrificăm împreună! — Olguța! – Dragă Alice, toate bune și frumoase în casa ta, începând cu tine! Cum se face numai că la voi… — …nu-s scrumelnițe? — îi luă vorba din gură Olguța, luându-i și monoclul ca să-l imite mai bine. La masa lui Herr Diretor, scrumelnița făcea parte dintre farfurii, și țigara dintre mâncări. — Olguța, scoate monoclul: asta-ți mai lipsește!… Fumat! fumat și iar fumat! Mâncare se mai chiamă asta Grigore? — Omoară microbii și ajută digestia! – Lasă scrumelnița, Dănuț! — Dă-mi-o, Dănuț. — Nu i-o da! Olguța smunci scrumelnița din mâna buimăcită de două magnete potrivnice, și o insinuă pe masă. — Mamă, uite ce face Olguța! — Așa îți trebue dacă nu asculți!… Și tu, Olguța, de ce nu faci cum spune mama?<noinclude><references/></noinclude> d00fuesniq2vfpsbv40wocuplndiy5o 104 48972 152084 147640 2026-09-07T07:27:52Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152084 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 158 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— Mi-ai spus ''mie'' ceva, mamă dragă? — Am spus. Ajunge. - Mamă, tu nu ești decât mama mea, pe când Herr Direktor… — Ce-i, mă rog? — El e musafir… și tu ești gazda. — Obraznică mai ești! Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid și zbârcit ca un cap de mucenic al scopiților. – Cine-i amator de cantalup să ridice un deget. Olguța împunse cantalupul cu două degete. — Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jițiu. Dacă erai tu în locul cantalupului — Olguța se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n’o audă Dănuț, — trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îți scoteam ochii. Așa se parează. Să știi dela mine! Monica ridică un deget încovoiat, reținându-și o modestă felie. — Nu așa. Uită-te la mine. Cu muchea palmei, Olguța despică aerul, scurt, tăios. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi cu buzele strânse și nările dilatate, privi plafonul dând din mână. — Vous m’en direz des nouvelles!… Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei știu s’aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor așa-i și cantalupul avocatului… Mă duc s’aduc „Curaçao“-ul. Grigore, tu vrei cognac?<noinclude><references/></noinclude> h9t9eols2e93v1ia6siwzeu0ucl6jkq 104 48973 152085 147641 2026-09-07T07:31:31Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152085 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 159 }}}}</noinclude>— Contra! Sunt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi face-ți coliva. Dănuț ridicase degetul subt fața de masă. Ce? Erau la școală? Sigur că mânca și el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simția în stare să mănânce el singur tot cantalupul. Din cantalupul tăiat în două, ca dintr’o besactea orientală, curgeau șiraguri blonde și roșcate. - Hm-hm-hm! se pregăti Olguța zăngănind cuțitul de farfurie. Cu o legănare de evantaliu, mâna Monicăi alungă mirosul sarmalelor… Buzele lui Dănuț se crăpară umede, topind în gură și în plămâni adierea care te face să închizi ochii și să-ți lărgești nările și pieptul, ca întâia sărutare a fecioarelor aprige. – Dănuț, tu nu mănânci cantalup? „Sigur că da, sigur că da” vociferau gândurile îmbătate de făgăduinți mereu împrospătate. – Nu, merci. De ce? Tăcu mândru și amar… De ce?… Fiindcă așa vroia… De ce?… De multe ori buzele lui Dănuț erau dușmanele lui Dănuț… De ce?… Lasă… – Porția lui o mănânc eu, hotărî Olguța, dând din picioare. Dănuț înghiți în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor – lua-le-ar dracu’! — cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguța cu dinții și cuțitul. – Dănuț, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai și-mi ține tovărășie. Sarmalele-s mâncare serioasă.<noinclude><references/></noinclude> gx90b1e8bbicpapi0ox49r043mqcjik 104 48974 152086 147642 2026-09-07T07:41:57Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152086 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 160 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— Da moșu’ Puiu. Chiar mi-i poftă. — Vai de mine, Dănuț! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat dela masă! — Lasă-l să mănânce cât vrea. La vrâsta lui… — Bine-bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu… Și să mănânci frumos, te rog! Măcar atâta! — Buftea-Buftea! Buzele Olguței insultau pe șoptite, și topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsă șipote de miere glacială. Dănuț întoarse capul, strivi o lacrimă între pleoape, și cu un gest de sinucigaș împlântă furculița în sarmale. Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arșiței de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiților. {{***}} În odaia turcească, pe cinci divane rânduite ’n șir dealungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de lânuri înflorite ’n Orientul unde lenea și cadânele-s frumoase ca și basmele celor o mie și una de nopți. La fiecare căpătâiu, vegheau măsuțe arăbești, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici-una nu lipsia tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompă lungă pentru fumul lung. Pe jos, covor mai plin decât ale divanurilor,<noinclude><references/></noinclude> i8cautwhsel4huvp9x1a2qttz0i2p8h 104 48975 152087 147643 2026-09-07T07:46:00Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152087 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 161 }}}}</noinclude>pe care orice zgomot amuțea desculț – ca și țigăncile de-odinioară, care aduceau boerilor un zâmbet roșu în dinții albi, și dulceața de trandafir între pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliților; icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur și argint; și două portrete în rame ovale: tinerețea cu haine și bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. Și mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap dela Wertheim, ''ultimul model''. S’ar fi încruntat poate strămoșii văzând prihana, și la încruntarea lor, hangerele și iataganele din cui ar fi dat iureș… Dar cufărul dela Berlin era încărcat cu daruri. De aceia, în liniștea exotică a odăii turcești, portretele străbunilor ședeau la locul lor așteptând să se deschidă ușa și să năvălească strănepoții, – să se deschidă cufărul nemțesc și să răsune veselia copiilor de-acum în fața zâmbetului tinerilor de atunci. …De mult, Herr Direktor abia sosit din Germania – cu monoclu, ras pe deantregul, tuns cu numărul zero și împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schlager — venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale și părintelui ei, răposatul conu Costache Dumșa. — Măi Neamțule, unde să te culc pe tine? — îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari și Cotnar.<noinclude>{{Mai_mic|Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. 1}} <references/></noinclude> scg2rbmr5s43oaq3y7pgzf5zb3yg1qq 104 48976 152088 147644 2026-09-07T07:49:04Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152088 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| 162 | IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>— În odaia turcească, răspunsese Herrr Direktor, nesocotind — poate din pricina monoclului, poate din pricina Cotnarului — posomorala coborîtă pe fața venerabilului bătrân. — Și ce ai să faci cu cinci paturi, măi păgănule? Pentru un cap de ''steclă'' și spân, ajunge unul singur. — Coane Costache, să-ți spun care-i cântecul: când m’oi culcă eu singur într’o odae cu cinci paturi… și turcească pe deasupra, am să visez că-s sultan la mine în harem. Ș’are să fie bine! Și când m’oiu deșteptă dimineața cu grija celor cinci belele din vis, ș’oi vedea cinci paturi goale, are să fie și mai bine. Și cât oiu stă la Medeleni, am să te binecuvântez, Coane Costache, când m’oi culcă și când m'oi deștepta, ca pe Dumnezeu. - Măi!… Știi că nu-i prost Neamțu’! Să mai aducă o ''steclă'' de Cotnar. Ia să-i mai ziceți un cântec moldovenesc. Brava, Neamțule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. De atunci, odaia turcească în care nimeni nu intra, rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui Conu Costache erau pravilă în casa bătrânească. {{***}} Rezemându-și creștetul capului de divan. Olguța făcu o tumbă și încă una, gata să nu le mai isprăvească. — Olguța, ce ’nseamnă asta?<noinclude><references/></noinclude> k781wntot6a50ko3m7xouj3hj7g9wwt 104 48977 152089 147645 2026-09-07T08:37:12Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152089 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 163 }}}}</noinclude>— Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pe divan rostogolindu-se. — Dă-te jos. Olguța începu să fumeze din narghilea. — Olguța, astâmpără-te. — Să-ți ajut, Herr Direktor? – Imposibil! Mâna de femee în lada mea!? Tocmai desfăcuse lada. În genunchi în fața ei, trăgea saltarele pe rând. În lăzile lui Herr Direktor, domnea o ordine amănunțită și strategică. Herr Direktor cu ochii închiși, și-ar fi putut îmbrăca fracul, culegând, una câte una, toate cele trebuitoare dela locul lor, și de îndată s’ar fi putut dezbrăcă, îmbrăcând pijamaua, smokingul sau un sacou. Și doamna Deleanu era meșteră la alcătuirea lăzilor. De unde, rivalitate. – Cu așa ladă nu-i greu să fii ordonat! – Cu așa ordine, orice ladă-i la ’nălțime. — Sfântă modestie! — Sfântă dreptate! Lui Dănuț îi bătea inima repede, înnecându-l. Își freca mereu mânile, ca jucătorii de bacara când au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguța și de toate cele. Suferea, copleșit de presimțirea cadourilor… și ceilalți nu mai tăceau odată: țț-țț-țț… În preajma cadourilor, bucuria se prefăcea în chin și nu mai era bucurie. Tot așa pățea când erau prea multe bunătăți la masă. De pildă: icre negre, ghiudem, salam, masline marinate… și cataif cu frișca la sfârșit. Lăcomia<noinclude><references/></noinclude> gevktsyfgtemangptnr0j6aszb5dwd8 104 49070 152073 149494 2026-09-06T17:16:06Z Mishuletz 445 /* Proofread */ 152073 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Mishuletz" />{{antetPagină|220|{{asc|IONEL TEODOREANU}}|}}</noinclude>pasul s’au lovit de viața care, cum știi, nu-și pierde vremea cu solicitudini și amabilități ma­terne… — Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, — da’ eu nu-l răsfăț pe Dănuț. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decât cu Olguța! — Alice, genul acesta de severități nu contează. Indărătul ''mamei severe'' e tot ''mama''. Copilul știe sau simte aceasta. Ajunge atâta: răsfățul e gata. „Severitatea care vine dela un străin e to­nică… Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, suntem în măsură să-l ferim pe Dănuț. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebue s’o întâlnească de mic, fiindcă numai aceia îi dă mușchi și individualitate combativă. „Să admit, ipotetic, că severitatea educației de până acuma e fără cusur… Să întoarcem pagina. Să-l privim pe Dănuț în liceu, — în liceu la Iași, bineînțeles. Ia închipue-ți, că într’o zi Dănuț vine acasă cu capul spart, fiindcă s’a bătut sau s’a jucat cu alți băeți… Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plânge, îl vei compătimi… Si Dănuț va simți nevoia să aibă câte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz… Ori, în viață și ’n războiu surorile de caritate nu-s obligatorii, și chiar dacă ar fi, sunt rare… „Sau altceva. O notă proastă, depildă. Dănuț te va convinge — cu lacrimi, la nevoe — că-i<noinclude><references/></noinclude> q2klz45gv4heoclde0unmt82c4mavvu 104 49071 152074 149502 2026-09-06T17:25:08Z Mishuletz 445 /* Proofread */ 152074 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Mishuletz" />{{antetPagină||{{asc|LA MEDELENI}}|221}}</noinclude>persecutat. Tu-l vei crede fiindcă ești sensibila lui mamă, și fiindcă, pedealtă parte, belferii care sunt oameni din viață — cu tot ce implică aceasta — nu sunt la fel cu mamele și nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini… Consecința: în loc să născocească el singur mij­locul de-a birui reaua voință, neatenția sau seve­ritatea dascălului, — va obține o intervenție la director, prin părinți… Ei! asta topește bărbăția… „Și ascultați-mă, condițiile de viață devin tot mai grele. Răscoala țărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, alte turburări, — mai curând sau mai târziu. Civilizația a început să pătrundă în țara noastră, luând aspecte comice de operetă, — dar va isprăvi prin a pătrunde adânc, efectiv, și atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărâma așezămintele barbare și poetice, și marile energii ale muncii vor copleși tirania trândăviei stăpânilor de eri. Vom avea, însfârșit, mai mulți medici și mai puțini popi, mai multe spitale și școli, — și vor năvăli în viața socială oameni care vor ''târi'' civilizația cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. „Ș’atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui Conu Costache Dumșa nu va mai însemna nimic, decât poate în rarele saloane cu mobile mâncate de molii și boeri scăpătați. Atunci nu te va mai întreba nimeni: „Cine-a fost tată-tău?” Pașaportul ereditar pentru saloanele aristocratice și pentru viața socială de azi, — va fi un arhaism perimat… Ferice însă de cel care puternic prin el, va știe<noinclude><references/></noinclude> fro3pjonh3aethkw8ahvydgl2i6irff 104 49072 152078 149495 2026-09-06T19:45:46Z Mishuletz 445 /* Proofread */ 152078 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Mishuletz" />{{antetPagină|222|{{asc|IONEL TEODOREANU}}|}}</noinclude>să-și arunce numele cu iz de cronici nespălaților pe care i-a biruit cu pumnii lui, — ca o im­pertinență. Așa da! Acela va fi stăpânul celor­lalți, ca și strămoșii lui, dar ''altfel''… — Grigore, tu uiți că Dănuț va fi bogat… — Nu uit deloc… Averea moștenită, e soco­tită ca o fericire căzută din cer, de poeți, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenție o las religiei cu popi grași! Dar tot atât de mare primejdie ca și calicia, e averea de-a gata, pentru sufletul copiilor. „Dragă Alice, bietu’ tatu-meu, era un om care se ridicase numai prin puterile lui... N’ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a’ndoaselea! Vreau să-ți spun atât: tata a avut experiența vieții. Ei bine, știi ce ne spunea, el când eram mai mari? „Măi baeți, sănătoși sunteți; cap aveți; iacă-tă averea pe care v’o las. Dacă-ți ști să fiți ''oameni'', îți lăsa nepoților mei mai mult decât vă las eu vouă, — dar cât v’am lăsat v’ajunge”. Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă — când e și moște­nită pe deasupra — e bună pentru bacara, pentru șampanie… și mai târziu pentru doctori. „Dănuț va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa când iși va mânui singur averea, să fie atât de întreg, atât de călit, încât să aibă mândria că el singur ar fi fost în stare s’o adune așa cum au făcut și părinții săi, — și s’o prețuiască mai degrabă ca o dovadă și ca o amintire<noinclude><references/></noinclude> lf7gnwacn4z0ox53x6p4t6bxd5ulj3j 104 49073 152079 149503 2026-09-06T19:51:29Z Mishuletz 445 /* Proofread */ 152079 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Mishuletz" />{{antetPagină||{{asc|LA MEDELENI}}|223}}</noinclude>a vredniciei înaintașilor săi, — nu să-și măsoare nemernicia și slăbiciunea în fața ei. „Și pentru asta trebue să-l facem ''om'', înainte de a fi om bogat. - Să-l trimit în Germania? — vorbi rar, cu temere și sfială doamna Deleanu. - Nici nu m’am gândit la așa ceva! Doamna Deleanu respiră, înseninându-se. Herr Direktor își stăpâni un zâmbet cu o încruntare. Lăsând țigările își pregăti o havană. Herr Di­rektor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari și alte muzici, — și după discuțiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbândă. O aprinse. Dragii mei, în această privință credința mea e alta decât aceia a parveniților, ciocoilor și chiar a multor boeri autentici care-și trimit odraslele prin străinătăți, deîndată ce le-au înțărcat, ca să învețe ''limbi străine''. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba națională. „Copilăria fiecărui om, în concepția mea, trebue să fie etnică. Fiecare om trebue să știe să înjure în limba lui — fără dicționar, — trebue să poată râde, plânge, și iubi la fel. Când n’ai amintiri din copilărie, în limba ta națională, ci într'o limbă învățată cu dascăli, vei fi o corcitură lamenta­bilă, — cum avem atâtea. ''Ori'', studiile în străi­nătate nu urmăresc, și nu trebue să urmărească ''înstrăinarea'', ci altoiul fertil al unei civilizații su­perioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa când mai e permeabil.{{nop}}<noinclude><references/></noinclude> 8ozffwdl0gssil9m1fh2w7elwi838of 104 50129 152076 150695 2026-09-06T17:39:54Z Mishuletz 445 152076 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="SZC 03" />{{antetPagină||{{asc|La Medeleni}}|285}}</noinclude>primitoare speteze, căptușite cu mătasă albastră — înadins adusă din Franța — cărunțiseră decând tăcerea moțăia în ele. Taburetele, ca niște broaște țestoase cu albastră carapace, înțepeniseră subt apăsarea vremii. Și toate cărțile, bucoavnele, gromolnicele și ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiței și colindate de ochii ei verzi, zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. Intr’un ungher, stranii instrumente de muzică — născociri ale unui strămoș meloman și șui — așteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului, — să le deslege melodiile amuțite. Vioare de lemn blond cu gâtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gât șerpuitor de lebede; viole cu pântecele bombat ca al voluptății; cobze, mandoline și ghitare, care de care mai sucite, mai întortochiate. Și toate înnecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari și mici, — desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos, se rezemau laolaltă pe umărul aceleiași uitări; și chipurile lor păreau icoane ale colbului și ale paianjenilor, nu ale unor fețe omenești. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregaiu uscat și a colb de arhivă. Așa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă… „…Mâncam ca un rege în fața Curții. Nu avea<noinclude><references/></noinclude> ttkhfh7j1f7oq2hh90lpbylsbdd36on 152077 152076 2026-09-06T17:41:32Z Mishuletz 445 152077 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="SZC 03" />{{antetPagină||{{asc|La Medeleni}}|285}}</noinclude>primitoare speteze, căptușite cu mătasă albastră — înadins adusă din Franța — cărunțiseră decând tăcerea moțăia în ele. Taburetele, ca niște broaște țestoase cu albastră carapace, înțepeniseră subt apăsarea vremii. Și toate cărțile, bucoavnele, gromolnicele și ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiței și colindate de ochii ei verzi, zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. Intr’un ungher, stranii instrumente de muzică — născociri ale unui strămoș meloman și șui — așteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului, — să le deslege melodiile amuțite. Vioare de lemn blond cu gâtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gât șerpuitor de lebede; viole cu pântecele bombat ca al voluptății; cobze, mandoline și ghitare, care de care mai sucite, mai întortochiate. Și toate înnecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari și mici, — desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos, se rezemau laolaltă pe umărul aceleiași uitări; și chipurile lor păreau icoane ale colbului și ale paianjenilor, nu ale unor fețe omenești. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregaiu uscat și a colb de arhivă. Așa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă… „…Mâncam ca un rege în fața Curții. Nu avea<noinclude><references/></noinclude> h323haxo8mdn5wsdswopovkr4vrtnic 104 51085 152065 2026-09-06T12:01:23Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 152065 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină|||65}}</noinclude>admit gradațiunea cantitativă. Intr’această clasă, intră numai legile. Relative sunt toate celelalte. Ideile abstracte relative se subîmpart în ''sfârșite'' și ''nesfârșite.'' Nesfârșite sunt acelea cari se combină în ideia nesfârșitului, despre a căreia formare voiu vorbì aici mai jos. Ideile nesfârșite, după cum se vede, nu se pot formà decât din ideile relative susceptibile de a varià în mai mult sau mai puțin. Când însă acestea din urmă sunt concepute ca ''nesfârșite,'' atunci ele se aseamănă mult cu ideile absolute; și chiar de aceea în filozofia ordinară ele se și numesc idei absolute; de exemplu: binele absolut, frumosul absolut, adevărul absolut, etc. Cu toate acestea este o mare deosebire între ideile ''absolute'' propriu zise, și între acele ''nesfârșite.'' Ideia absolută, adică legea este absolut indivizibilă: nu se poate concepe o parte dintr’însa, adică, o cantitate mai mare sau mai mică din ea. Când zic: ''corpurile cad,'' atunci nu pot să mai concep decât una din două: sau că corpurile cad, sau că ele nu cad. Gradațiune intermediară nu se mai încape. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu ideile nesfârșite. Acestea, cât sunt ele de nesfârșite, dar în esența lor rămân tot relative. Când zic: ''frumosul nesfârșit'' (sau ''absolut'' impropriamente zis), atunci pe deoparte, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în calitate toate frumusețile imaginabile lor iar pe de altă parte, concep că fiecare frumusețe sfârșită din lume este un grad sau o cantitate coprinsă în frumusețea nesfârșita. Va să zică și într’un caz și în altul e vorba de comparațiune, de gradațiune, de relativitate. ''Despre așa numitele forme ale cugetării.'' Filozofii au recunoscut de mult timp că este imposibil de a concepe un lucru accesibil simțirilor noastre, fără a fi unit cu ideile de spațiu și timp. Orice obiect exterior, se zice, trebuie să aibă o dimensiune și o durată. Deacolo unii au conchis că aceste idei necesare corespund unor realități obiective, iar alții — cea mai mare parte din filozofii timpurilor moderne, cu Kant în capul lor — au susținut, că aceste idei sunt pure forme obiective, în care noi, îmbrăcăm, ca să zic așà, lucrurile ce percepem. Aceasta, după cum vom vedeà, nu ne pare a fi adevărat. După cum observă Spencer, vițiile filozofiei lui Kant cari au indus în eroare pe adepții săi sunt: 1) că ea de ordinar nu ia în considerație decât numai starea conștiinței oamenilor adulți, fără a ține seamă de evoluțiunea prin care trece copilul<noinclude><references/></noinclude> gkqew4hlxv79x6as4225i3dh7sx24ai 104 51086 152068 2026-09-06T12:10:25Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 152068 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină|66||}}</noinclude>până devine adult; și al 2-lea) că în expozițiunea ipotezei formelor cugetării, nu se citează exemple din toate ordinele de intuițiuni, ci numai din acelea cu care conștiința spațiului este mai direct legată în timpul experienței. „Dar să ne închipuim, zice Spencer, o ființă omenească absolut fără experiență, și, prin urmare, fără vre-o cunoștință nici chiar despre corpul său. Este admis de Kant că spațiul fiind numai o formă de intuițiune, nu poate existà înaintea intuițiunii — nu poate fi cunoscut în sine însuș, înnaintea experienței, dar că este descoperit în actul primirii experiențelor. Doctrina sa este că materia percepțiunii fiind dată de către ''non-ego,'' și forma de către ''ego,'' forma și materia intră deodată în conștiință. Cu toate acestea, în cazul presupus mai sus nu există încă nicio noțiune de spațiu. Să presupunem că cele dintâiu impresiuni primite sunt acelea ale sunetului. Nimeni nu va puteà zice că sunetul, ca afecțiune a conștiinței, are vreunul din atributele spațiului. Și chiar aceia cari s’au ocupat puțin de astfel de chestiuni vor admite că, cunoștința noastră despre sunet, ca venind din cutare sau cutare punct al spațiului, este o cunoștință câștigată prin experiență, este o cunoștință nu ''dată'' odată cu sunetul, ci dedusă din oarecare modificațiuni ale sunetului. Când, fiind amăgiți de un ventriloc, suntem conduși a trage concluziuni false, sau când, în privința locului unde bâzâie un țânțar noaptea, nu putem trage nici o concluziune, atunci câștigăm convingerea că în principiu sunetul este cunoscut numai ca pură senzațiune. Pe urmă să fie bine observat că senzațiunea sunetului este din felul acelora cari nu ne face să avem conștiință despre existența organizmului nostru ca fiind afectat într’un mod oarecare. Numai prin experiență aflăm că noi auzim cu urechile. Impresiunile auditoare sunt localizate într’un mod astfel de instinct, încât cu toate asociațiunile lor, mare parte din oamenii adulți vor puteà concepe că, în absența unei cunoștinți câștigate, ei nu ar fi în stare să știe prin care parte a corpului au simțit. Prin urmare, în starea presupusă de o inteligența născândă senzațiunile sunetului, neavând într’însele vre-o implicațiune de spațiu, și nedescoperind prin ele înșile partea afectată a organismului, nu pot fi nimic alta decât simple afecțiuni ale conștiinței, care pot să fie păstrate în memorie și comparate între dânsele, fără a amestecà prin ele vre-o noțiune de ex-<noinclude><references/></noinclude> gh0idvjvctetthid1l05jzrv7tnr8mj 104 51087 152069 2026-09-06T12:14:49Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 152069 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină|||67}}</noinclude>tensiune. După ce va fi contemplat cum se cade acest caz prezentat altfel într’un mod obiectiv, orice om dotat cu imaginațiune chiar ordinară, va puteà, cred, după ce va fi închis ochii și-și va fi așezat trupul astfel ca să primească cât se poate mai puține senzațiuni supărătoare, și după ce va fi alungat cât se poate mai departe orice aducere aminte despre lucrurile ce-l înconjoară, va puteà, zic, să conceapă o stare în care o serie de sunete cunoscute separat ca egale sau inegale, și o cugetare privitoare numai la relațiunile lor mutuale, ar puteà fi întregul conținut al conștiinței”<ref>Vezi ''Spencer’s Principles of Psychology,'' § 330.</ref>. Aceeace s’a zis despre simțul auzului se aplică în mare parte și la simțurile mirosului și gustului. Pe lângă aceste juste observațiuni ale lui Spencer, eu îmi voiu permite a mai adăogà încă două altele. Intâiu. Dacă spațiul și timpul ar fi adevărate forme ale intuițiunei, atunci aceste forme ar îmbrăcà ''toate'' imaginile și ideile formate în capul nostru, din cauza contactului ce se stabilește între lucrurile externe și între simțurile noastre. Insă, în fapt, nu este așà: căci sunt simțuri cari ne procură, și altele cari nu ne procură senzațiuni ce implică ideia spațiului; iar pe de altă parte sunt idei cari implică ideia timpului și cari sunt incompatibile cu aceea a spațiului. Să examinăm pe rând aceste anomalii. Lucrurile din lumea externă nu îmbracă forma spațiului decât numai când intră în creieri prin anume câteva simțiri. In adevăr, afară de ceeace s’a zis mai sus despre auzire, miros și gust, se poate observà că mai sunt încă două ordine de simțuri, după clasificațiunea admisă mai sus, care în genere n’au nimica aface cu spațiul. Astfel simțirile vieții organice (foamea, setea, etc.) și acelea ale emoțiunlior, ne fac să concepem stări determinate a unor obiecte materiale cari s’au pus în comunicațiune cu nervii noștri; și cu toate acestea nu coprind deloc ideia de spațiu. E adevărat că prin experiența căpătată în cursul vieții la simțirile vederii și pipăirii, aflu că stomacul, gâtul și însfârșit toate părțile corpului unde simțesc foamea, setea, etc., sunt corpuri cu dimensiuni ca toate corpurile. Dar e lesne de înțeles că un om care ar fi lipsit de simțirile vederii și pipăirii nu ar puteà asocià în mintea sa simțirile vieții organice cu un scop<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}}</noinclude> l5xu6frml6pywqagprr2im0tgvl6h5x 104 51088 152072 2026-09-06T16:39:13Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 152072 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină|68||}}</noinclude>material. Tot astfel trebuie să se petreacă lucrurile și în mintea pruncilor cari abià încep experiența. Cât despre emoțiuni, ele ne procură niște senzațiuni încă și mai obscure; căci deși sunt manifestațiuni a unor modificări materiale, totuș ele nu ne reveleaza existența corpurilor modificate. Numai după o foarte lungă experiență, adică, după un lung studiu științific căpătăm ceva cunoștinți despre natura emoțiunilor și despre raportul în care stau ele cu modificațiunile materiale respective. Nu mi se va puteà zice că impresiunile primite prin cele din urma două ordine de simțiri nu provin din lumea exterioară; caci, corpul nostru întreg, cu tot organismul său animal, face parte din lumea externă, din aceeace Kant a numit ''non-ego.'' A susține contrariul ar fi a nu înțelege deloc distincțiunile între subiectul și obiectul cugetării. Se știe că noi nu putem să ne închipuim planta, omul, materia, fără spațiu; pe când, pe de altă parte, n’avem nevoie de el spre a concepe bunătatea, răutatea, coloarea, forța, etc. Aceasta este o anomalie din punctul de vedere al teoriei lui Kant. Sunt sigur că se vor găsì de aceia cari să-mi zică că nu este anomalie; căci în cazul dintâiu, e vorba de lucruri cari există în lumea exterioara și cari trebuie să îmbrace, formele necesare spre a ajunge la spiritul nostru; în timp ce, în al doilea caz, e vorba de idei abstracte, cari au luat naștere chiar în spiritul nostru. Prin urmare, nu ar trebui confundate unele cu altele. Voiu răspunde mai întâiu că acest raționament, dacă ar fi just, ar trebuì să se aplice și în ceeace privește ideia timpului. Pe urmă voiu face observațiunea că, ideile de plantă, om, materie, sunt tot atât de abstracte ca și cele de bunătate, coloare, forță. Atât cele dintâiu, cât și cele de al doilea corespund la elemente ce există în lucrurile din lumea exterioara; și de altă parte, nici cele dintâi, nici cele de al doilea, nu există realizate, încorporate și individualizate în natură. Insfârșit, este de observat că toate senzațiunile și ideile cari nu coprind ideia spațiului, implică cu toate acestea ideia timpului. Astfel, sunetul, foamea, setea, durerea, plăcerea, întristarea, bunătatea, coloarea, forța, etc., n’au dimensiuni, dar cu toate acestea ''durează'' mai mult sau mai puțin timp. După cum vom vedeà mai jos, ideia timpului se naște din experiența schimbării ce se vede în natură; deaceea ea se unește cu toate<noinclude><references/></noinclude> rrtzu5oqeyvnhu7xu90lbjo5wmkixw9 104 51089 152080 2026-09-06T20:29:59Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 152080 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină|||69}}</noinclude>imaginile și ideile acelea cari reprezintă lucruri sau calități schimbabile. Prin urmare, sunt idei și senzațiuni, cari se unesc numai cu timpul, fără a se unì cu spațiul. Cum se poate explicà faptul că unele lucruri îmbracă o haină pentru a intrà în mintea omului, și alte lucruri altă haină? Apoi, dacă hainele variază după lucruri, aceasta probează că ele fac parte din calitățile acestor din urmă, iar nu din formele minții. Căci variațiunea hainelor concordă cu natura variată a lucrurilor din lumea externă; în timp ce, cu unitatea conștiinței noastre nu ar puteà concordà decât o unitate de forme a cugetării aplicabile indistinct și într’acelaș grad la tot ce intră în mintea noastră: ceeace nu există. Al doilea. Dacă spațiul și timpul ar fi adevărate forme de intuițiune, atunci ele ar trebui să fie nu numai ''necesare,'' dar încă necesare în acelaș grad. Căci, când e vorba de forme ale cugetării, atunci ele trebuie să existe sau să nu existe: una din două. Nu se poate face gradațiuni cantitative în lucruri cari prin natura lor nu pot fi decât absolute. Insă în fapt lucrurile se petrec altfel cu închipuitele forme ale intuițiunii. Să luăm un exemplu: Presupunem că nu am absolut nici o experiență și că pentru prima oară în vieața mea, după ce am fost așezat cu fața în sus pe o mare înnălțime, deschid ochii și privesc într’o noapte senină cerul plin de stele. Din cauza pozițiunii în care stau eu nu văd decât cerul; cu toate acestea ideia spațiului s’a format imediat în creierii mei, din cauza neegalității absolute a bolței cerești, adică din cauză că pe cer se găsesc mai multe lucruri și puncte deosebite, încât acumularea întipăririlor lor de întâiul grad, face ca să se desemneze deosebit ''trăsătura dimensiunii''<ref name="p64">Orice senzațiune căpătată prin simțul vederii, este însoțită de ideia spațiului, fiindcă de fapt în tot cursul experienței noastre nu se întâmplă că vedem tablouri de acele care să fie atât de uniforme și egale încât să nu existe pe dânsele măcar două puncte deosebite pentru acumularea întipăririlor lor de întâiul grad, să nu dea loc la deslipirea trăsăturii spațiului. Dar să presupunem că în exemplul din text, deschizând ochii privesc un cer fără soare, fără nouri, fără stele, fără vr’un punct măcar care ar aveà o nuanță deosebită de restul cerului. In acest caz nu aș aveà decât senzațiunea luminei care colorează cerul; dar ideia dimensiunii lui mi-ar fi recunoscută. Pentru a-și da cineva mai bine seamă despre efectul tabloului închipuit de mine, n’are decât să închidă ochii și să întoarcă fața spre o lumină potrivit de intensă.</ref>. Dealtmintrelea pot să mă uit ceasuri întregi la cer,<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}}</noinclude> acrtjnvyukk8idijlebffphicwn9bzj