Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.22 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 0 27416 152506 130707 2026-10-04T10:28:42Z Mishuletz 445 152506 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Luntrașul | autor = Sándor Petőfi | traducător = Ștefan Octavian Iosif | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} {{ppoem| {{Mai mare|{{c|'''I'''}}}} Soarele de multă vreme s-a ascuns în asfințit, Obosiți de munca zilei, toți luntrașii-au adormit. Dorm luntrașii în colibă și e liniște adîncă, Numai Ștefan Sila singur n-a închis nici ochii încă. — Ștefan Sila, o-ntrebare vreau să-ți pun, răspunde-mi drept: Obosit ești tu, și totuși pentru ce rămîi deștept? — La această întrebare eu răspund numai atît: Dragostea mi-alungă somnul și îmi ține de urît… Luminoasă era noaptea. Ștefan Sila desfăcea De la țărm luntrea lui mică, după ce sărea in ea, Apuca în mînă vîsla și, plutind ușor pe ape, Cît clipești, intra-n ostrovul care nu-i păru aproape. Căci acolo, în mijlocul Dunării, insula mică, Veselă ca o grădină înflorită, se ridică, Însă floarea cea mai mîndră în al insulei hotar Este tînăra copilă a bătrînului pescar. În coliba lui săracă, tolănit pe șuba-i mare, Doarme tatăl ei; moșneagul sforăie destul de tare; Iară tînăra copilă a pescarului bătrin, Stînd pe țărm, cu drag așteaptă pe al inimii stăpîn. Cînd ajunse mîndrul tinăr, de-i sări iubita-n drum, Bucuria întîlnirii n-a fost proastă nicidecum. Mai întîi se sărutară… dar mai bine tac din gură: Lumea e clevetitoare și pornită către ură. Cel mai strașnic vin nu face cit sărutul mindrei fete! Un sărut al ei e-n stare, ca prin farmec, să te-mbete, Pare-mi-se și lui Sila mintea i se tulburase, De-i venea să spuie-ntr-una vorbe-așa de curioase: — Lidi, Lidi, dragă Lidi, tu-mi ești singurul tezaur! Porumbița mea cea albă, peștișorul meu de aur, Floarea mea de nestemate, steaua mea strălucitoare Pînă-n zori de zi alungă-mi grijile cu-o sărutare! Blînd albastra ta privire genele o adumbresc, Și precum, fără de veste, nourii se risipesc, Deschizînd frumoasă zare de albastru luminos, Ca și steaua în albastru arde ochiul tău frumos! De s-ar împleti-n cunună florile din lumea toată, Dragostea să mi-o cuprindă n-ar ajunge niciodată, Căci e mai nemărginită decît lumea asta-ntreagă, Și a ta e toată, dragă! Da, e mai nemărginită decît lumea asta mare, Însă dragostea ta, dragă, tot așa să fie oare? Nu cumva s-ajungi vreodată la al dragostei hotar, Căci atunci… amar de mine și de amindoi amari Doarme-un uriaș acolo, pus de dragoste drept paznic, Este patima mea oarbă uriașul cel năprasnic: Cum ajungem noi acolo, se deșteaptă, și apoi Ne sfîșie p-amîndoi!… Multă vreme-și povestiră cîte-n lună și în soare… Din tufiș suna in preajmă cîntec de privighetoare, Unii spun că n-a fost cîntec de privighetoare poate, Ci era doar numai imnul inimilor fermecate. În sfîrșit, se despărțiră. Își luară bun rămas După ce se-mbrățișară… Fata se întoarse-acas’, Promițînd c-o să-l aștepte noaptea viitoare iarăși. Tînărul se-ntoarse vesel în colibă, la tovarăși. În ținutu-ntreg domnește acum liniște deplină, Luna palidă, frumoasă, spre apusu-i se înclină, Ruda carului din ceruri e-ndreptată spre apus, Licărește-n miezul-nopții cloșca și cu puii, sus. E tîrziu de tot, și hanul barcagiilor e-nchis, Zăuitat de vînt zăvoiul doarme adîncit în vis, Nu s-aude doar un zgomot: cînd și cînd un molcom val, Șopotind, atinge barca ce se leagănă la mal. {{Mai mare|{{c|'''II'''}}}} Este tîrg de săptămînă; spre oraș in sus pornește Azi pescarul, și în barcă duce la vînzare pește. — Vrei să vii cu mine, dragă? o întreabă el pe fată. Fata grabnic îi răspunde: — Dacă vrei tu, dragă tată… Astfel la oraș plecară tatăl, fata, împreună… Hei, de n-ar fi fost chiar vineri! Ziua asta n-a fost bună. Se ducea întîia oară la oraș frumoasa fată, D-aia nu-i plăcu lui Lidi ziua asta niciodată. Însă vălmășagul, larma negrăită din cetate O făcură ca să uite și de grije, și de toate, Chipeși domnișori veniră, ca-ndeobște, prin piață, Și-ncepură să glumească cu fetița cea isteață. Zise-un domnișor cu fața palidă și zîmbitoare, Stînd alăturea de dînsa: — Unde te-ai născut tu, floare? — Nu-i departe, zise Lidi, locul unde m-am născut În ostrovul mic, devale, dacă-ți este cunoscut. Zise-atuncea domnișorul: — Minunat! Ce bine-mi pare, Că și eu sunt tot din partea locului. Dar o-ntrebare Spune-mi mie, mîndră fată, ai ibovnic? Dacă ai, Uită-l; dacă n-ai, atuncea dar pe mine nu mă vrai? — Dacă am sau nu ibovnic, Lidi i-a răspuns degrabă, N-am să dau eu socoteală, despre asta, cui mă-ntreabă. Însă dacă vrea să afle domnișorul și oricine: Sînt țigănci cari dau cu bobii și ghicesc din cărți mai bine. Deci se duse domnișorul. Îi plăcuse mult fetica, Însă la răspunsu-i neted nu a mai răspuns nimica… Totuși, inima de fată fără de prihană nu-i: Lidi mai privi o dată, pe furiș, în urma lui. După vreme-ndelungată Lidi sta pe țărm, odată; Flori sălbatice în preajmă-i o făceau și mai frumoasă, Mina ei mică și albă harnic împletea o plasă. Soarele-notînd în aur scăpata către apus Și vopsea tufișurile cu un colorit nespus: Cînd cu roșu, cînd cu galben; și pe Dunăre-ntindea Aurita lui perdea. Lidi apărea-n lumină ca o zină din poveste… Cînd un zgomot se aude în tufiș, fără de veste…. Cine este? Cine vine?… E un chipeș vînător. — Bună seara, puiculiță; ce lucrezi cu-atîta zor? — Cine are ochi să vadă, vede! dacă nu, ce-mi pasă?! Păi nu vede domnișorul că stau și-mpletesc la plasă?! Astfel fu răspunsul fetii, fără-ncunjur și hain, Și păși de ea aproape vînătorul cel străin. Zise vînătorul mîndru: — Ce mai bobocel de fată! Trandafir fără de ghimpe s-a mai pomenit vreodată? Văd eu că ești tot cea veche, nu te-ai mai schimbat de-atunci; Vorba, ochii tăi, șireato, fac în suflet răni adînci. Dar tu mă cunoști pe mine? Nu cumva ți-aduci aminte Că ne-am întîlnit odată și-am vorbit, mai înainte? La un tîrg de săptămînă ne-am văzut și am vorbit… Adu-ți numai bine-aminte, îngerașul meu iubit… Și răspunse-atuncea Lidi: — Poate, nici eu nu zic ba, Că m-a întîlnit vreodată domnișorul undeva. Dar nici fața dumisale nu îmi pare-așa podoabă Ca s-o vezi o dată numai și să n-o mai uiți degrabă! Astfel, n-apuca să-i pună vînătorul o-ntrebare, Căci, la toata vorba, fata nu îi rămînea datoare. Totuși, vînătorul tînăr nu simțea de fel mînie Către fata asta mică, și haină, și hazlie. Dar nici nu luase seama, tîlcuind la vorbe-alese, Că încet, pe nesimțite, neagra noapte se-ntinsese. — Știi tu, dragă, zise-atuncea vînătorul prefăcut, Că de vreme ce e noapte, drumul nu mi-e cunoscut? Singur și străin, vezi bine, e îngrozitor, copilă… Însă tu ești fată bună, și o să te înduri de milă. Vrei să-mi fii tu călăuză pină la zăvoi afară, Ori chiar pîn’ la mine-n casă? nu-i așa departe doară… Lidi se gîndi o clipă și își zise-apoi în sine: „…Domnul ăsta, orice-aș zice, a grăit frumos cu mine; Blînd, cu inima deschisă și atît de cuviincios, Cum să fiu cu el mojică dacă s-a purtat frumos? Pentru lumea asta-ntreagă nu pot să mă port mojică!…” Zise Lidi hotărîtă, adică era să zică. Și pe urmă zise tare, cu un glas tremurător, Ațintind cu ochii limpezi pe frumosul vînător: — Eu călăuzesc pe domnul, să poftească dar cu mine, Însă chiar pînă acasă, nu, căci nici nu se cuvine; Pin’ la marginea pădurii pot să te călăuzesc… Căci pe seama unei fete cîte nu se iscodesc? Și plecară. Se întoarse singură la țărm copila… Acolo, de multă vreme, o așteaptă Ștefan Sila. — Te aștept de multă vreme, unde-ai fost, drăguța mea? Lidi nu știu degrabă să răspundă cum vroia. {{Mai mare|{{c|'''III'''}}}} Nu-i plăcu lui Ștefan Sila nicidecum răspunsul dat, Lidi în această seară se purtă foarte ciudat, Tresărea la orice vorbă și părea îngîndurată… Și o neagră bănuială îl cuprinse-atunci îndată. Hei, și bănuiala este un copil care se naște Din nimic, fără de veste, la-nceput nu se cunoaște, Însă e flămînd, e lacom, n-are sațiu niciodată, Si cînd e hrănit, se schimbă în dihanie turbată. Ce făcu deci Ștefan Sila? Chiar în seara următoare S-a ascuns la pîndă-n taină… Stînd acolo-n așteptare, Singur nu știa ce-nsamnă teama asta, nerăbdarea… Aștepta numai să vadă ce aduce întîmplarea. Nu trecu prea multă vreme, iacă vine vînătorul… Ea se împotrivea la vorbă, el o ia cu binișorul, Lidi-l asculta sfioasă, toată roșie ca mărul, Și simți odată Sila cum i se zburlește părul. De-ar fi fost atîta numai! Vorbe dulci, spuse în glumă, Dar acuma vînătorul către fată se îndrumă, O cuprinde, o sărută… se înmlădie copila… Mii de iaduri răzvrătite fierb in sufletul lui Sila. Sare-n sus și dă năvală către domnul aiurit: — Ucigaș, hoț, gîde, diavol, ticălos, nelegiuit! Astfel îți bați joc tu, cîne, de o dragoste? Așteaptă! Și smulgînd din brîu cuțitul, către dînsul îl îndreaptă. O, de-ar fi ajuns cuțitul, drept la inimă țintise! Dar din pușcă scut făcîndu-și, vînătorul se ferise… Iute-apoi cu patul puștii, cît ai zice un cuvînt, Îl izbește-n cap pe Sila și-l lungește la pămînt. Cînd și-a revenit in fire, se ridică binișor, Caută in dreapta,-n stînga… nu e nici un vînător, Nu-i nici Lidi.. parcă-ntrase în pămînt… și stă mirat, Nu-și aduce bine-aminte… i se pare c-a visat. Dar că n-a fost vis acesta se încredință-n curînd, Cînd simți pe fruntea-i rece sîngele cald picurînd În nebuna lui durere începu atunci a plînge, Și spălară lacrimile fața lui scăldată în sînge… {{Mai mare|{{c|'''IV'''}}}} Zilnic vînătorul mîndru prin ostrov își face drum, Și pe Lidi fără grijă o îmbrățișeaz-acum. Nu mai are nici un dușman de acuma de temut: Ștefan Sila, ca prin farmec, dispăruse din ținut. În durerea lui cea mare, Ștefan Sila pribegise; Unde rătăcește oare, alungat de negre vise? Turburarea-i sufletească fu puternic uragan Și îl azvîrli departe pe luntrașul meu sărman… Pribegi fără odihnă, făr’ să cate-n urma lui, Pîn‘ce se trezi odată în adîncul codrului. Se opri atunci acolo, și în codru secular Se trînti la rădăcina unui uriaș stejar. Acolo a stat, dar numai trupul lui avu odihnă, Sufletul, rănit de moarte, nu putea să aibă tihnă, Trupul lui era ca iazul, sufletu-i într-însul pește — Iazul stă, peștele-n apă neoprit se zvîrcolește. „Am să fiu tîlhar de codri, să ațin la oameni calea, În spînzurători, pe urmă, poate o să-mi mîntui jalea. Cînd voi atîrna acolo într-o bună dimineață, O să-mi fie ceasul ăsta cel mai fericit din viață!“ Și se pironi in largul drumului în așteptare, Aștepta să-i cadă-n palmă vreun boier cu stare mare, Un boier care să poarte bani atîți în portofel Cît curaj și vitejie-n inimă avea și el. Nici nu trebui s-aștepte pînă să i se urască, Patru armăsari în goană aduceau într-o calească Pe un boier. Mîndră calească, și ce telegari voinicii Surugiu, fecior pe capră, în vestminte cu panglici. — Stați pe loc! cu mîna-ntinsă Ștefan Sila le răcnește. Să mai facă o mișcare cine moartea și-o dorește! Însă nu-i veni în minte dor de moarte nimănui, Și cu toții înghețară tresărind la vorba lui. Se apropie de dînșii, îi luă la cercetare, Strînse frumușel toți banii ce-i găsi prin buzunare; Ca un hoț care se simte, ca un vrednic, bun tilhar, Nu le mai lăsă în pungă nici să bea un vin măcar. — Hai, porniți! strigă pe urmă Ștefan Sila mîndru. Hei! Stați pe loc! strigă el iarăși și s-apropie de ei. Vizitiul chiar plesnise biciul, gata de plecare… — Nu-s născut eu hoț de codru, ca să prăd la drumul mare! Ia-ți, boierule, toți banii! numără-i, că nu te-nșel. Tremurînd stetea boierul și privea mirat la el. Nu știa ce să mai creadă și nimic nu-nțelegea, Își zicea: „Poate tîlharul numai să glumească vrea?” Dară Sila-i dete banii, nu știa el să glumească, Fluierînd apoi întoarse spatele către calească Și porni ducînd cu sine, fără gînduri, fără țintă, Sufletu-i cuprins de ciudă, inima-i de jale frîntă. Cîtă vreme rătăcit-a și-a bătut cale pustie, Unde-a fost, în care parte? Sila singur el nu știe, Cînd o dată se trezește, prin al întîmplării joc, Chiar la Dunăre acasă, și, mirat, se oprește-n loc. Vede hanul și coliba și se uită-n preajmă-i dus, Toate parcă-s neschimbate în lumina din apus, Insula — de ceea parte — se răsfață în tăcere… Și oftează Ștefan Sila în adînca lui durere: „Lidi, Lidi, dragă Lidi, cum de-ai fost înșelătoare? Ci, sărmană fată, poate plîngi acum și rău îți pare, Poate ți-ai bocit iubitul, care nu poate uita, Căci a suferit atîta numai din pricina ta! Dacă ai călcat credința ce-mi jurași cu lacrămi sfinte, Uit eu cele întîmplate de acuma înainte. Fii tu numai cumsecade, și pe tine te cinstește, Căci ușor poate să ierte inima care iubește.” Astfel zise el și sprinten puse mîna pe lopată, — După ce sări în barcă, — vrînd să plece-acu îndată. Spre ostrov, să-și vadă mîndra și să-i spună bietei fete Toate cîte își spusese singur el, pe îndelete. Dar abia vîsli o dată, se întoarse înapoi: — Hei, luntrașule, ascultă, poți să ne aștepți pe noi? Că și noi dorim să trecem peste apă chiar acum, O să ai o bună plată dacă faci același drum. Cît p-aci să cadă Sila, apucat de amețeală, Se uită la dînșii bine, îi păru că se înșală. Dar deși erau departe amîndoi și înserase, El recunoscu pe Lidi și p-acela ce strigase. Oțerit, cu fața întoarsă, așteptă deci Ștefan Sila Pîn’ ce coborîră-n luntre vînătorul și copila. Hei, dar cînd se pomeniră cu luntrașul față-n față, Galbeni amîndoi ca ceara; inima — un sloi de gheață! Ștefan Sila sta la cîrmă și vîslea cu bărbăție. Ei tăceau, cuprinși de spaimă… Cine ar putea descrie Chinul ce-i muncea acuma p-amindoi? Stăteau ca muți, Nu știau cum să înceapă vorba și priveau pierduți. Molcom sta și Ștefan Sila, dar vîslea neîncetat, Insula creștea din ceață, apa plescăia-necat, Însă cînd văzu că barca nu mai e de țărm departe, Repede-și veni în fire și-o cîrmi în altă parte. — Unde? întrebă atuncea domnișorul speriat. Înapoi? — O, nu, răspunse Ștefan Sila așezat. Numai pînă la mijlocul Dunării; departe nu-i. Am cu voi o socoteală: acolo am să v-o spui! Și abia rosti acestea, începu iar să vîslească; Luntrea luneca greoaie, valul începea să crească. Cînd sosi aici, departe aruncă lopata-n apă, Și-așezîndu-se-ntr-o parte, zise rar, ca să-l priceapă: — Știți voi, dragii mei, un lucru?… Nu mi-e dragă viața mie, Și e numai vina voastră că mi-e inima pustie, Aș pleca pe ceea lume ca să nu mai viu ‘napoi… Mi-e urît să plec eu singur… o să mă-nsoțiți și voi! Zice și pe loc răstoarnă barca dintr-o smîncitură. Apa năvăli setoasă, cîteșitrei în rîu căzură, El cuprinse-atunci în brațe pe iubita-nșelătoare, S-o mai strîngă înc-o dată lîngă piept, măcar cînd moare. Însă cînd băgă de seamă că începe să înoate Domnișorul, că înoată bine și-o să scape poate, Îl ajunse-not și-l prinse strîns in brațe, ca de fiară, Și luptară împreună pînă ce se cufundară. }} [[Categorie:Traduceri din limba maghiară]] cybp5r9n8916hxu6upp41uf1og3yl1t 14 41478 152502 129883 2026-10-04T09:06:47Z Mishuletz 445 152502 wikitext text/x-wiki [[Categorie:Literatură după țară]] ob49pso9p1qtpdpf1zyu0ksw2ifacpp 0 41580 152503 149470 2026-10-04T10:01:36Z Mishuletz 445 152503 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Cântec | autor = Sándor Petőfi | traducător = Theodor M. Stoenescu | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în ''Revista Literară'' nr. 4 / 1886, pag. 297.<br>Titlul original: ''Igyunk!''}} {{ppoem| Acela care n-are o iubită, să bea! Și va crede că toate femeile-l iubesc. Acela care e lipsit de avere, să bea! Și toate averile pământești vor fi ale lui. Acela care e trist și nemângâiat, să bea! Și durerea va fugi de el ca de un ciumat. Eu n-am iubită, n-am bani, am numai durere : Pot dar să beau de trei ori cât ceilalți. (Pesta, septembrie 1844) }} [[Categorie:Traduceri din limba maghiară]] [[hu:Igyunk!]] ok1qw66fn94d3y6laptd89ilbe0c7v1 0 41729 152504 149469 2026-10-04T10:13:40Z Mishuletz 445 152504 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Am stat lângă mormânt... | autor = Sándor Petőfi | traducător = | secțiune = Ștefan Octavian Iosif | anterior = | următor = | note = Ștefan Octavian Iosif, ''Opere'' vol. 2, Editura Minerva, București, 1971, p. 166.<br>Titlul original: ''Álltam sírhalma mellett...''.}} {{ppoem| Am stat lângă mormântul ei… Asemenea unei statui, Cu brațele încrucișate, Cu ochii în pământ stătui… Stă corăbierul trist pe țărmuri Se uită peste marea lată Ce-l lasă cerșetor, pe drumuri, Căci i-a-necat comoara toată… (Pesta, ianuarie 1845) }} [[hu:Álltam_sírhalma_mellett...]] [[Categorie:Traduceri din limba maghiară]] l0epetd5u4560vzffzbnepjzxova615 152505 152504 2026-10-04T10:14:16Z Mishuletz 445 152505 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Am stat lângă mormânt... | autor = Sándor Petőfi | traducător = Ștefan Octavian Iosif | secțiune = | anterior = | următor = | note = Ștefan Octavian Iosif, ''Opere'' vol. 2, Editura Minerva, București, 1971, p. 166.<br>Titlul original: ''Álltam sírhalma mellett...''.}} {{ppoem| Am stat lângă mormântul ei… Asemenea unei statui, Cu brațele încrucișate, Cu ochii în pământ stătui… Stă corăbierul trist pe țărmuri Se uită peste marea lată Ce-l lasă cerșetor, pe drumuri, Căci i-a-necat comoara toată… (Pesta, ianuarie 1845) }} [[hu:Álltam_sírhalma_mellett...]] [[Categorie:Traduceri din limba maghiară]] 0hy49ivwv1k2wql4ja79wlhuq55jgk9 0 41863 152501 131262 2026-10-04T08:46:27Z Mishuletz 445 152501 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Mă întrebi: te iubesc eu oare?... | autor = Sándor Petőfi | traducător = Adalbert Pituc | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în revista [[Revista Ungaria|Ungaria]] nr. 5-6 / decembrie 1893, p. 128.<br>Titlul original: ''Kérdezd: szeretlek-e?''}} {{ppoem| Mă-ntrebi: te iubesc eu oare: și apoi îți răspund îndată, Că eu te iubesc pro tine cu amoare înfocată; Numai nu mă-întreba drago, cât de adânc eu te iubesc? Căci acest simțământ dulce nu pot să-l rostesc. Știm cu toții că afund este valul cel de ocean, De și nu-i amăsurat de nimeni de pă-a lui liman. De vrei pot eu jurământuri să-ți spun negre, ’nfiorate, — Mâinile-ntinzându-mi-le către cerurile ’nalte: — Cum că a mea inimioară până-n lume voi custa Singur numai pentru tine ne-ncetat va palpita — Și că a mea fidelitate e un veșnic felinar, Ce lumină răspândi-va și sub glie cu dor chiar. Ori rostirea-și și blăstămuri grozave ’nspăimântătoare, Ce ca fulgeri să m-ajungă făr cruțare, cu teroare, Cari să ardă ca-n ghehena sufletul meu zbuciumat, Făr’ de nici o îndurare în tot timpul necurmat: Dacă dragă copiliță eu pe tine te-aș lăsa, Ori numai dacă în lume de tine m-aș zăuita. Blăstăm, jurământ eu nicicând n-oi rosti. Vai de acela ce voarba și-o ține numai că așa îl duce sila. Făr’ blăstăm și jurăminte veci de veci numele tău Păstra-l voi cu dulce scumpo, profund în sufletul meu. Acolo încinsă de glorii adorată tu vei sta, Căci pe cerul vieții mele numai tu ești a mea stea. Oh, și-a mea fidelitate, aceasta credință mare, încă al teu merit e numai ți-o spun fără pregetare, Cum ah să iubească alta acela care de tine E dorit, copilă suavă și frumoasă de minune? Cel ce odată pe a raiului plaiuri dulci s-a înălțat, N-are voie să mai ’ntoarne pe-acest pământ vil, stricat. (Pesta, 14-30 iunie 1847) }} [[hu:Kérdezd:_szeretlek-e%3F]] [[Categorie:Traduceri din limba maghiară]] s38ef14kkut1yxbkpfdytugzojdkou9 104 47045 152496 143549 2026-10-04T07:55:29Z Mishuletz 445 /* Validated */ 152496 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" /></noinclude>{{c/s}} CAP. II. '''{{lsp|0.2em|ERA SERVAJULU|I}}''' {{c/e}} Am zis că robia a trecut în servaj, care a fost temelia societăței feudale. Să ne oprim acum la societatea aceasta și să vedem cum a trecut în forma superioară în care ne aflăm acuma, și pe care o numim era burgheză-capitalistă, întemeiată pe salariat. Ca să înțelegem pricinile cari au lucrat la trecerea feudalismului în faza burgheză, trebue să analizăm întocmirile sociale ale erei feudale, și mai ales pe cele economice, adică să vedem cum se produceau bogățiile atunci, se producea și cum se schimbau și se împărțeau. In societatea feudală producțiunea agricolă era partea cea mai însemnată, iar producătorii de căpetenie erau țăranii. Sătenii producând materiile prime, tot ei le lucrau și mai departe. O familie țărănească producea aproape toate cele ce-i trebuia: cerealele le prefăcea în făină; din lâna oilor, din cânepă și in, țăranca și fetele țăranului făceau haine, stofe; casa și-o făcea țăranul singur. Deci mai toate trebuințele și le îndestula țăranul prin munca sa și a familiei sale. Se înțelege că în asemenea împrejurări împărțirea muncei era foarte puțin desvoltată și se mărginea la împărțirea muncei între bărbat și femee<ref>Cu cât o societate e mai desvoltată economicește, cu atât împărțirea muncei e mai mare. La început meșterul lucrează singur un obiect, în fabricile mari un lucrător nu lucrează decât o părticică a aceluiași obiect. În acelaș timp cu cât împărțirea muncei devine mai mare, cu atât dependența reciprocă a producătorilor crește, solidaritatea vrând nevrând devine mai puternică.{{paragraf}} Am văzut că chiar interesul stăpânilor cerea să facă pe muncitori stăpâni, până la un punct, pe instrumentele de muncă.</ref>) (bărbatul lucra<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}}</noinclude> ikdhqg3x6qvys2q9k9izlzds6472vyf 104 47046 152497 143550 2026-10-04T08:01:46Z Mishuletz 445 /* Validated */ 152497 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{rh||16|}} {{sep|6em}}</noinclude>la câmp și femeia acasă); cu deosebirea la câteva meșteșuguri, ca fierăria, precum și la împărțirea foarte neînsemnată între munca agricultorilor dela țară și a meșteșugarilor dela orașe. Repetăm că agricultorii, cum am zis, își făceau singuri mai toate cele trebuitoare. Se înțelege că, făcând acasă la dânșii mai toate cele trebuitoare, n’aveau nevoe de schimb: consumau o parte din roadele muncei, însă partea aceasta ce le prisosea și o schimbau, era neînsemnată. Așa dar, caracteristica epocei feudale, pe cât e vorba de sate, este următoarea: producțiune pentru consumare și nu pentru schimb, împărțirea muncei, prin urmare, cooperațiunea, foarte puțin desvoltată. In societatea feudală, ca în toate societățile istorice nouă, erau clase și luptă de clase. Clasa domnitoare în vârsta de mijloc erau feudalii, '''cari au înlocuit pe proprietarii de robi'''. Din producțiunea țăranilor agricultori, o parte sub felurite forme trecea în stăpânire feudalilor. Țăranii servi se deosebeau de robi prin aceea că erau întrucâtva stăpâni asupra instrumentelor de muncă (înțelegem sub instrumente de muncă și pământul și prin aceea că politicește nu atârnau așa de tare de stăpân ca robii. Semănau însă cu robii prin aceea că și ei consumau numai o parte din roadele muncei lor, iar altă parte trecea în mâinile stăpânilor. Mica desvoltare a împărțirei muncei, producțiunea pentru consumare, lipsa de schimb și de căi de comunicație, despărțeau satele unul de altul și mai ales de orașe, despărțeau chiar familiile țărănești una de alta, făcându-le neatârnate, fiecare putând trăi de o parte prin munca sa. Această izolare a satelor și a muncitorilor unul de altul îi prostea. Nevăzând nici odată decât satul său, trăind din neam în neam tot la un fel, orizontul intelectual și moral al țăranului era cât se poate de îngust, concepțiunile intelectuale și morale ale țăranilor nu puteau fi decât foarte brute și pline de credinți neîntemeiate; țăranul nu putea decât să se teamă de înoiri sociale, nu putea fi decât conservator căci trăia toată viața în condițiile tâmpitoare ale satului din vârsta de mijloc. Relațiile patriarhale în familie erau foarte firești și relațiile iarăși patriarhale între stăpâni și servi se făceau cât se poate mai statornice. Izolat de ceilalți oameni, conservator, prostit, lipsit de conștiință, țăranul din vârsta de mijloc de bună seamă n’ar fi schimbat starea de lucruri domnitoare a-<noinclude><references/></noinclude> 2fzfdqf5vbarbnyhvqa79nwddxncm4x 104 47047 152498 143551 2026-10-04T08:07:08Z Mishuletz 445 /* Validated */ 152498 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{rh||17|}} {{sep|6em}}</noinclude>tunci. El trăia întocmai cum trăise tatăl său și bunicul său relațiile între dânsul și proprietar erau hotărîte, statornice, și dacă n’ar fi fost în societatea feudală alți factori sociali, alte clase, de sigur că feudalismul ar fi trăit până acum în Europa și aceasta ar fi un fel de Chină apuseană. Să trecem acuma dela sate la orașe. Să luăm orașele din timpurile feudale și anume după ce au ajuns la oarecare desvoltare. Industriile se grămădeau în orașe. Producțiunea se făcea de bresle (corpuri de meserii). Stabilimentele industriale erau foarte mici, erau proprietatea individuală a meșterilor și într’însele lucrau înșiși meșterii împreună cu câteva calfe. Pentru a da statornicie producțiunei, pentru a nu da loc la zguduiri în producțiune și schimb, pentru ca să nu se producă mai puțin ori mai mult decât trebuia, se întemeiase pentru fiecare meserie o breaslă, se hotărîse aspru ce și cât să producă dintr’însele, se hotărîse câți lucrători să ție fiecare maistru, etc.<ref>Rămășițe, ''survivances'', precum zic francezii, se găsesc și acum la câteva corporații de meserii din Anglia. Așa de pildă, Briklayer Asociation etc. Vezi [[:fr:Auteur:Paul de Rousiers|P. de Rouziers]]: Le Trade Unionisme. Paris, 1897.</ref>. Asprimea cu care mărgineau ce trebuie să facă fiecare breaslă, de multe ori era vrednică de râs. Acei ce țeseau pânza, n’aveau voie să și-o boiască; cei ce făceau cuțite n’aveau voie să facă mânere; cei ce făceau cuie, n’aveau dreptul să le bată la locul lor. Tot asemenea măsuri se luaseră și pentru trecerea dela o meserie la alta, pentru primirea lucrătorilor, pentru câștigarea numelui de maistru, etc. La țară producțiunea pentru consumare și la târguri piedici puse producției industriale împiedecau desvoltarea schimbului. Acest schimb de altminterea era împiedicat și de mulțime de monopoluri feudale, de mulțime de bariere și de vămi, cari cuprindeau țara ca într’o rețea și prin care marfa trecând trebuia să plătească atâta, că până ce ajungea la locul unde o duceau, se scumpea groaznic. Aici trebue să amintim tâlhăriile, jafurile feudalilor, care de multe ori luau toată marfa, nemulțumindu-se numai cu partea căpătată numai prin vămi; să nu uităm lipsa de drumuri ori reaua stare a celor ce erau. Din toate acestea urma că schimbul era aproape cu neputință. Iată în câteva cuvinte caracterele organizației economice a societăței feudale. Această orga-<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}}</noinclude> c07ryutlpsomnllcf66zwdcxfqmmj62 104 47048 152499 143552 2026-10-04T08:11:11Z Mishuletz 445 /* Validated */ 152499 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{rh||18|}} {{sep|6em}}</noinclude>nizație era, cum am văzut, foarte statornică; se luaseră pentru a o ținea pe loc, măsuri uneori chiar caraghioase, și cu toate acestea, organizația feudală a fost revoluționată și a făcut loc organizației sociale liberalo-burgheze. Care a fost factorul revoluționar, care era contrazicerea capitală ce a sfărâmat aci organizația socială? Pentru a înțelege pricinile de frunte, vom face o presupunere care îndată ne va lumina. Să zicem că în societatea feudală, cu organizația ei economică descrisă mai sus, s’ar fi făcut o născocire genială; de pildă un om de geniu ar fi făcut planul unui stabiliment mare (fabrica de azi) în care să lucreze câteva sute de oameni cu mașini născocite de acelaș om de geniu. Să presupunem că lucrătorii ar fi țesut stofe și că ar fi putut produce de o sută<ref>Multe ramuri de producțiune de azi au întrecut și mai mult atelierele din vârsta de mijloc.</ref> de ori mai mult decât lucrând după chipul obișnuit în societatea feudală, în atelierele din vremea aceea. Să cercetăm acuma dacă asemenea născocire, care ar fi trebuit să facă foarte fericiți pe membrii societăței, căci munca ar fi ajuns de o sută de ori mai ușoară, ar fi putut fi aplicată. Firește că nu. Și în adevăr, în atelierul născocit de omul genial presupus, ar fi trebuit să lucreze câteva sute de oameni, dar aceasta n’ar fi fost cu putință într’o societate cu organizație corporativă, în care se hotărîse asupra câți lucrători are dreptul să ție un maistru; atelierul nou ar fi produs câtimi foarte mari de mărfuri, pe când în societatea de atunci se hotărîse cât anume are cineva drept să producă. Asemenea, cum ar fi putut să lucreze acest atelier mare, când țesătorul nu avea drept să-și boiască el singur stofele? Intr’un cuvânt acest atelier mare era cu neputință într’o societate în care erau corporații și desființarea acestora ar fi fost numai decât trebuitoare atelierului cel mare ca să poată lucra. Atelierul nostru ar fi avut nevoie de lucrători mulți cât timp ar fi avut de lucru, însă cu condiție să-i poată da afară, când nu va mai avea nevoie de dânșii. Pentru aceasta trebuia însă să găsească lucrătorii în piață, ca orice marfă, și să fie slobozi de a se tocmi la lucru. In societatea de atunci însă cea mai mare parte din lu-<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}}</noinclude> opszmoijyhxac75it0hqe3qx41g2iv4 104 47094 152500 143605 2026-10-04T08:18:00Z Mishuletz 445 /* Validated */ 152500 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="Mishuletz" />{{rh||63|}} {{sep|6em}}</noinclude>Trăind în societatea de azi și nevroind a primi pe cea socialistă sub cuvânt că și acolo vor fi unele neajunsuri, criticii noștri seamănă cu un cerșetor care tremurând într’o cămașă zdrențăroasă, în ger, n’ar vroi să primească blana ce i-ar da-o un trecător milostiv, sub cuvânt că nu-i croită după modă, ori că postavul este urât la coloare sau pătat în câteva locuri.<noinclude>{{dhr}} {{sep|6em}}</noinclude> cirw0psph2qaol4swdhkfllw1jlebgs