Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.22 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 104 49026 152508 147721 2026-10-05T08:32:36Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152508 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 184| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>doamnei Deleanu și peste tinereța mamei ei, Fița trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boer de pe vremuri o poreclise „soacra bucuriei" și multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Și'n casa lui Conu Costache, Fița trăise încă și după moartea lui. Cu tinerețele fecioarei bătrâne se îngropase în trecut o taină șoptită odinioară, apoi amuțită. O dragoste… Oare?… Un tânăr îndrăgostit de Fița Elencu… Cu putință?… Înșelarea cu o țigancă trupeșă dela Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fița Elencu scăpase… văduvă — și o roabă bătută cu harapnice până când trupul luase culoarea sângerie a buzelor păcătoase, culoare ademenitoare de muște verzui ca ochii Fiței. Țăranii bătrâni vorbeau că iazu-i blestemat. O singură slăbiciune avuse Fița Elencu – de nimeni știută – Olguța. Ochii negri ai fetiței de cinci ani nu se plecau în fața ochilor verzi. Cruțați de bătrâneță, ochii verzi urmăreau deseori prin casă, pletele brune și fruntea scurt și dârz tăiată, ca pe o inscripție netălmăcită încă. Curând însă, o întâmplare nemaipomenită în lunga viață a Fiței, o luminase. Singurii dinți de care bătrăneța o despuiase pe Fița Elencu, erau cei obârșiți din gingii. Fița purta dantură. La prânz și la masă, în fața tuturor comesenilor, feciorul aducea într'un pocal albastru, plin de apă, dinții albi și țapeni ca un rânjet de strigoi.<noinclude><references/></noinclude> 143p5a12ayk3cablsg4h3ccektlyic7 104 49027 152509 147722 2026-10-05T08:35:58Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152509 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 185 }}}}</noinclude>— „Naturalia non turpia”. Nimeni nu crâcnea. Pofta de mâncare pierea, ca toate celelalte. Într'o bună zi, Fița Elencu începu un post care ținu mai bine de două luni — și care-i grăbi sfârșitul — fiindcă dinții luaseră drumul iazului. Feciorul venise la masă cu pocalul gol, așa de palid la față că parcă-și aducea inima în pocalul fără de dinți. – Eu i-am zvârlit în iaz, vorbise răspicat Olguța, într'o tăcere de oraș îngropat subt lavă. – Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odae. Și mata, fetițo, să poftești la mine după ce-i stă la masă. Olguța nu-și pierduse pofta de mâncare: dimpotrivă, cu plecarea dinților, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiței trântind ușa, ostentativ. — Am venit. Fița o privise din cale-afară de lung — cu toată puterea ochilor și a minții — făcând-o pe Olguța să crească mare în viitor, cum germinează o sămânță în mâna unui Fakir. Și pentru întâia oară în viața lor, buzele fără dinți sărutaseră c’un fel de acră duioșie, obrajii aprinși ai Olguței. Din clipa aceia, Fița Elencu nădăjduise că neamul ei de „papă-lapte” mai căpătase o Fiță Elencu. O lăsase moștenitoare. Drept răsplată, după bine-cuvântata ei moarte, Olguța botezase cu numele celei răposate, o ciudată broască.<noinclude><references/></noinclude> oolwivv0667fw9h0zbaxcit68hqcyey 104 49028 152510 147723 2026-10-05T08:39:13Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152510 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 186| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Din tată'n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat și că Fița Elencu… După moartea Fiței — spuneau țăranii — se ivise în iazul cu pricina o broască neobișnuit de mare și de îndrăzneață. Râioasă firește, domnea peste celelalte, cum domnise Fița cu ochi verzi peste toți. Moș Gheorghe scăpase o vorbă — ca s'o ferească pe Olguța de iazul necurat — vorbă necugetată! Olguța începuse vânătoarea Fiței iazului în care zâmbea dantura celeilalte Fițe. Praștia nu izbutise; nici meșteșugul vânătorilor de aiurea. Acum, satul întreg știa că Fița Elencu s’a prefăcut în broască fermecată. Și la adăpostul legendei, broaștele nesupărate de nimeni se înmulțeau în voe ocărând cu glasuri din ce în ce sporite, priveliștile Domnului, cu broasca cea mare între ele ca un nesecat și diabolic potir cu venin… {{***}} …Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună, sclipea zimțat în bătaia piezișă a soarelui, mirosind a mâl și a răcoare putredă. …Împăratul redeveni Dănuț fiindcă Dănuț știa legenda și nu-i venea să'nfrunte singur, iazul ocolit de toți. Ridică pușca, ochi lung cerul până când îl ajunseră ceilalți și porni cu ei alături lepădându-se de pușcă: nu-i bine să te pui rău cu Fița Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui Moșu' Puiu nu-i pasă.<noinclude><references/></noinclude> ov4o0j7edjq0qd37zwr54vm4wd4ftqo 104 49030 152511 147725 2026-10-05T08:42:40Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152511 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 187 }}}}</noinclude>Răsună dinspre trestii orcăitul broaștelor, ca mii de saci cu nuci scuturați. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănțui mai pătimaș, întretăiat de bocete, de văicăreli și tânguiri – ca psalmodia unei sinagoge. Pe mal ședeau broaște cu gura blazată și ochi astronomici privind cerul fără stele… Hămăitul lui Ali le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor și-a mâlului. — S’așteptăm, Herr Direktor. Ai s’o vezi acuși. — Tu o cunoști, Olguța? — Sigur. Nu pot s’o sufăr! Așa-i de obraznică! — Lasă, Olguța, că-i vin eu de hac. Monoclul lui Herr Direktor o aștepta pe Fița Elencu. Și pușca încărcată. Și praștia Olguței pe deasupra. De aproape broaștele erau soliste. Lătratul lor aquatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, — ci din câte un trup bubos și moale ca de bătrâneță viermănoasă. — Olguța, poate că ese’n altă parte. — Nu, Herr Direktor, îți spun eu. Acela-i tronul ei. Mâna Olguței izbucni dușmănos, arătând cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Incomat de lintiță, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă, și’ncremenit. Pânda începuse. Herr Direktor aprinse o țigară.<noinclude><references/></noinclude> t4iwtqawduqbjsjapdb0ejnem1k5s5r 104 49031 152512 147726 2026-10-05T08:46:31Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152512 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 188| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Olguța își încercă praștia întinzând-o prelung cu un gest grațios. Monica asculta țânțarii al căror țiuit apropiat era ca freamătul tânguitor a mii de vioare, în cer parcă. Un broscoi încalecă o broască și împreunați se azvârliră hâzi în apa nupțială, urmați de un inel de-argint înfiorat. Alte broaște țâșniră din apă; cu salturi de gumă trecură prin mâl, rămânând în genunchi, nemișcate, cuprinse de un brusc extaz. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbați de înnecat și s’afundau la loc. Dănuț nu se simțea la îndemână. Prin apă îl pândeau mii de ochi… Și apa e adâncă!… Și apa e ciudată ca o neînsuflețită mână de mort, care deodată poate să te apuce și să te tragă „dincolo”… Încet, încet, deandaratelea – ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate – soarele roșu, mare și rotund se ’ndrepta de iaz, privindu-l. Când vorbele amuțesc, gândurile încep să vorbească singure, iute, ciudat… Dănuț ar fi fost mulțumit să-l „atace” Olguța. Dar Olguța pândea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o ușă îndărătul căreia o mână apăsă clampa. — Sst. Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă țigara și trase trăgaciul. — Acuma să știți că ese, șopti Olguța, cu fruntea brăzdată. Monica își astupă urechile. În jurul sălciei, subt apă, zvâcneau noroadele mucegăite.<noinclude><references/></noinclude> 8zu4uy49n6lid94p2nyf6pwvi9cgm0m 104 49033 152513 147728 2026-10-05T08:49:38Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152513 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 189 }}}}</noinclude>– Uite-o! Nu frage. Mai stai. Răposata Fița Elencu răsărise din apă… sau din salcie. Și toate broaștele, împrejmuind cu ochi și bube, salcia, începură a prohodi în cor. Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, știrbă și gușată, Fița Elencu nu se clinti din fața puștei. Glonțul porni, — piatra porni. Și glonț și piatră în zădar. Prohodul broaștelor, din ce în ce mai urlător, gonea parcă și glonț și piatră. Cu mișcarea elegantă a vânătorilor – asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor – Herr Direktor sprijini pușca de umăr și trase din nou. Piatra după glonț. Galeș și sinistru, Fița Elencu îi privea. Și deodată, înghițită, Fița Elencu rămase numai în ochii vânătorilor. Salcia goală. Broaștele se risipiră. – Ce zici, Herr Direktor? – Știu eu!… E greu să tragi în apă; te orbește lumina… Urâtă broască. — Urâtă broască, oftă Olguța. – Urâtă, șopti Monica strânsă de un fior în spate. — Hai să plecăm, Moșu’ Puiu, se grăbi Dănuț. – Nu, dragă. L'am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanșa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu țin contabilitatea. S’a făcut? — Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! — Dănuț, începe tu… Nu te pripi, măi băete!<noinclude><references/></noinclude> os5dd5v1d91fo1265lk1aq8p1k44ymt 104 49034 152514 147729 2026-10-05T08:52:47Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152514 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 190| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Ochește liniștit… Acuma trage. Ai scăpat-o. E rândul Monicăi. — Eu nu știu, Moșu’ Puiu. – Inveți… N'ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îmbărbătă Herr Direktor văzând-o că-și astupă urechile în loc să apuce pușca. – Monica, mă supăr, interveni Olguța. Eu aștept. Dojana Olguței o hotărî. Luă pușca, stângace – așa cum fumează femeile care nu știu – și trase la noroc. O broască întorsă pe burtă deveni nufăr alb. — Un leu pentru Monica… Ia să te văd, Olguța. Broasca Olguței făcu un salt desnădăjduit și căzu pe apă, arătând cerului, cu lăbuța, inima rănită. Ali alerga dealungul malului, hămăind. Un pocnet îl alunga înainte, altul îl întorcea îndărăt, mai mânios, mai buimac. Părea că se luptă cu țânțarii: el prea mare, ei prea mici. — Pauză. Să facem bilanțul. Monica are doi lei; Dănuț cinci; Olguța opt… E rândul tău, Dănuț. – Ssst! Herr Direktor! Fița. Pe iazul vânăt de înserarea cerului se făcuse liniște. Numai păpurișul din fund suspina uscat. — Olguța, trage tu; eu nu mai văd, șopti Dănuț lepădăndu-se de pușcă. Olguța i-o luă din mână fără să-l asculte. Obrajii îi ardeau ca atunci când intrase în odaia Fiței Elencu pentru răfuială. De astădată, broaștele amuțiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie.<noinclude><references/></noinclude> 8ri2eetj1aeuymr0334d1w6d6jqhhkc 104 49035 152515 147730 2026-10-05T08:56:12Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152515 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 191 }}}}</noinclude>De unde răsuna?… De-acolo sau de-aiurea?… În tăcerea topită și’n umbra clipei vinete, suiau cirezele negre din fundul pământului, mânate de un hohot de râs hurducat, înăbușit și gros. – Ali, vin aici. Ține-l de gât. Dănuț ascultă porunca epică. Olguța se lăsă într'un genunchi, își sprijini cotul de genunchiul celălalt, și ochi, și ochi, până când țelul se încrusta în burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguței și din pușca împietrită, glonțul țâșni… și nimeri. Labele Fiței izbucniră în sus, tragice, ca brațele unui blestem. Imbrâncit de glonțul care-l găurise, trupul se prăvăli în apă… Răsăreau stelele pe cerul creștin. – Bravo, Olguța. Asta-i lovitură de maestru. Meriți o pușcă de vânătoare. – Olguța, îți dau ție pușca mea, sări Dănuț cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. – Merci, păstreaz’o. Eu am să am pușcă de vânătoare. — Olguța am câștigat pariul. Adică tu’l-ai câștigat. Un cataif cu frișcă dela mama, — și un flacon de parfum dela mine. – Herr Direktor, nu se putea să scape. Trebuia s’o ucid. — Dece, măi drace? — Așă… Fiindcă-mi era frică de ea, răspunse tare Olguța ca s’o audă și Olguțele din trecut. Acesta fu epitaful celor două Fițe. {{***}}<noinclude><references/></noinclude> iwf96pynd59bxo62xlrbybi9sxcrz5j 104 49036 152516 147731 2026-10-05T08:59:21Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152516 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 192| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Muzical, visul unei nopți de vară suna pe hotarul toamnei. Fluere și flaute, cimpoae, cobze și vioare, tălăngi, viole și violoncelul monocord al buhaiului de baltă cântau din trei zări întunecate — albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. În naltul luminiș, o stea tremura ca prinsă în pânze de păianjen. Dânuț cu pușca aplecată în jos, deschidea alaiul. Lătratul lui Ali crăinicea victorii. …Împăratul se întorcea singur dela luptă. Oștile îl așteptau mai încolo, ca o pădure gata să ’nflorească sau să piară subt secure… Bietul împărat! Numai el își primejduise viața pentru ostașii lui și pentru liniștea împărăției. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! Și ce întunecime! Unde-s ceilalți? — Moșu’ Puiu, unde ești?… Ali! Ali! Hei-hei… Inainte eră cimitirul dela marginea satului îndărăt iazul cu Fița Elencu. Dar Moșu’ Puiu era înaintea iazului. O luă la goană îndărăt, cu pușca. — Herr Direktor, dece nu-s eu băiat? – Așa a vrut Dumnezeu! – Ei, Dumnezeu! Herr Direktor schimbă un zâmbet ateu cu steluța de sus. — Sau cocostârcul. — Ei, cocostârcul! — Cine atunci? — întrebă și se ’ntrebă prudent Herr Direktor.<noinclude><references/></noinclude> 54btp7wvlojd196ckwtz4bvzih2g2bt 104 49037 152517 147732 2026-10-05T09:03:32Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152517 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 193}}}}</noinclude>– Mama, Herr Direktor. Îți spun eu. – Bine. Mama și tata au vrut, amplifică scrupulos Herr Direktor. — Nu. Mama singură. — Dece tocmai mama? — Ca să mă persecute. — Ei! – Ba da. Dece nu l-a făcut fată pe Buftea? – Lasă-l în pace, măi drace! Ce-ți mai trebue? Acuma ești băiat: ai pantaloni. Olguța oftă amar. — Nu-s băiat. – Dece, Olguța? Ce mai vrei? – Nu știu!… Da’ știu eu… — Și nu ești tu mândră să fii la fel ca mama? – Asta-i altceva. Herr Direktor. Mamei îi place. — Și ție? — Mie nu. – Iți plac băeții, Olguța? — Mie?? Nu pot să-i sufăr. – Atunci dece vrei să fii băiat? – Eu nu vreau să fiu fată. – Atunci ce vrei să fii? – …Vezi, Herr Direktor! Spun prostii… fiindcă-s fată. — Da’ tu, Monica? — o întrebă Herr Direktor, cântărindu-i cozile cu palma. — …Eu aș vrea să fiu ca tante Alice. – O iubești, Monica? — Da. — Și pe mine? Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I<noinclude>{{Mai_mic|{{AntetPagină|Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I| | 13}}}} <references/></noinclude> kyanv49p635n9g7xxp0ozyijzs2d2a1 152518 152517 2026-10-05T09:04:04Z Gdeaconu 22625 152518 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 193}}}}</noinclude>– Mama, Herr Direktor. Îți spun eu. – Bine. Mama și tata au vrut, amplifică scrupulos Herr Direktor. — Nu. Mama singură. — Dece tocmai mama? — Ca să mă persecute. — Ei! – Ba da. Dece nu l-a făcut fată pe Buftea? – Lasă-l în pace, măi drace! Ce-ți mai trebue? Acuma ești băiat: ai pantaloni. Olguța oftă amar. — Nu-s băiat. – Dece, Olguța? Ce mai vrei? – Nu știu!… Da’ știu eu… — Și nu ești tu mândră să fii la fel ca mama? – Asta-i altceva. Herr Direktor. Mamei îi place. — Și ție? — Mie nu. – Iți plac băeții, Olguța? — Mie?? Nu pot să-i sufăr. – Atunci dece vrei să fii băiat? – Eu nu vreau să fiu fată. – Atunci ce vrei să fii? – …Vezi, Herr Direktor! Spun prostii… fiindcă-s fată. — Da’ tu, Monica? — o întrebă Herr Direktor, cântărindu-i cozile cu palma. — …Eu aș vrea să fiu ca tante Alice. – O iubești, Monica? — Da. — Și pe mine?<noinclude>{{Mai_mic|{{AntetPagină|Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I| | 13}}}} <references/></noinclude> dlfd4r9ob7seoe85fljz7aqz9z3q2vb 104 49327 152519 148341 2026-10-05T09:08:35Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152519 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 274| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguțele, împovărându-le, ca cercei cu prea grele nestimate urechile micilor infante. Deacolo, Monica ținea tovărășie lui Dănuț, într’ascuns. Ostenise. De aceia ingenunchiase. Dănuț ședea pe banca de sub nuc, nemișcat. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea în plin, cărlionțându-l cu aramă. Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare și nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechiu gromolnic, cu scoarțele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Și capul unui pui de faun, aplecat, visa… O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzând din ochii lui Dănuț, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. {{***}} Sufletul lui Dănuț se îndepărtase atât de mult de trupul lui Dănuț, că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia știa să vorbească, și numai zâmbetul era poate al lui Dănuț dacă nu al soarelui de pe obraz. <poem> "Unu' Ilă Duduilă </poem><noinclude><references/></noinclude> jvqzx2pg9hofgdx4qryr8fpbyi9uwlv 152520 152519 2026-10-05T09:09:10Z Gdeaconu 22625 152520 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| 274| IONEL TEODOREANU | }}}}</noinclude>Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguțele, împovărându-le, ca cercei cu prea grele nestimate urechile micilor infante. Deacolo, Monica ținea tovărășie lui Dănuț, într’ascuns. Ostenise. De aceia ingenunchiase. Dănuț ședea pe banca de sub nuc, nemișcat. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea în plin, cărlionțându-l cu aramă. Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare și nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechiu gromolnic, cu scoarțele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Și capul unui pui de faun, aplecat, visa… O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzând din ochii lui Dănuț, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. {{***}} Sufletul lui Dănuț se îndepărtase atât de mult de trupul lui Dănuț, că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia știa să vorbească, și numai zâmbetul era poate al lui Dănuț dacă nu al soarelui de pe obraz. {{c|<poem> "Unu' Ilă Duduilă </poem>}}<noinclude><references/></noinclude> somo3ccq4zt02mvmr6zmuob63njd9j1 104 49328 152521 148344 2026-10-05T09:14:15Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152521 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai mic|{{AntetPagină| | LA MEDELENI | 275 }}}}</noinclude>{{c|<poem> Ești caș Toporaș Pe la moara Murgului Trece fata Turcului C’un cojoc De moțoc C’o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania”… </poem>}} Fără înțeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă știau să râdă decât să vorbească. Pe-atunci, Dănuț avea vre-o trei ani. Purta rochiță ca și Olguța și când îi era somn anunța: „Vau naniți". Și o bucovineancă, dadaca lui, poate în dorul satului de peste graniță, îl învățase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuț le recita din brațele doamnei Deleanu și după ce isprăvea, căpătă bomboane și sărutări. Când se culca, le recita în șoaptă, pentru el, până ce adormea. {{c|<poem> ''Unu' Ili Duduili"…'' </poem>}} – Nani, Dănuț! — răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Și Dănuț șoptea mai încet: {{c|<poem> ''Ești cas Topoas"…'' </poem>}}<noinclude><references/></noinclude> 3ntd3vtwwsliccew9vejmcx72xv98a2 104 49337 152522 148354 2026-10-05T09:21:58Z Gdeaconu 22625 /* Proofread */ 152522 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{antetPagină|276|IONEL TEODOREANU| }}}}</noinclude>— Sst! {{c|<poem> ''„Pe la moaa Murgului Tece fata Tucului"…'' </poem>}} — …? Țț-țț! Și Dănuț zâmbea fiindcă numai gândul lui mai auzea că fata Turcului avea: {{c|<poem> ''„Un cozor Di moțoc“…'' </poem>}} Și adormea zâmbind. …Cădeau frunzele nucului câte una și mai multe laolaltă pe masa de stejar. Și pomii astă primăvară erau înfloriți, și-acum nu mai aveau flori și cădeau frunze galbene din ei, foșnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zâmbetul somnului pe buzele lui Dănuț — pe când avea trei ani, — acum, fără de înțeles, și-atât de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut: {{c|<poem> „Unu’ llă Duduilă Ești cași Toporaș“… </poem>}} Se ridica ’n livadă — pe măsură ce se lungeau umbrele — răcoarea umedă. Monica își acoperise pieptul cu mânile: tremura. Și Dănuț era îmbrăcat subțire! Dacă răceà? Se ridică în picioare, frecându-și genunchii îndurerați. Începu să se îndepărteze deandăratelea,<noinclude><references/></noinclude> km68twnb0xvafpa9ni38smt4mn6crtn 152523 152522 2026-10-05T09:23:14Z Gdeaconu 22625 152523 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Gdeaconu" />{{Mai_mic|{{antetPagină|276|IONEL TEODOREANU| }}}}</noinclude>— Sst! {{c|<poem> ''„Pe la moaa Murgului ''Tece fata Tucului"…'' </poem>}} — …? Țț-țț! Și Dănuț zâmbea fiindcă numai gândul lui mai auzea că fata Turcului avea: {{c|<poem> ''„Un cozor ''Di moțoc“…'' </poem>}} Și adormea zâmbind. …Cădeau frunzele nucului câte una și mai multe laolaltă pe masa de stejar. Și pomii astă primăvară erau înfloriți, și-acum nu mai aveau flori și cădeau frunze galbene din ei, foșnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zâmbetul somnului pe buzele lui Dănuț — pe când avea trei ani, — acum, fără de înțeles, și-atât de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut: {{c|<poem> „Unu’ llă Duduilă Ești cași Toporaș“… </poem>}} Se ridica ’n livadă — pe măsură ce se lungeau umbrele — răcoarea umedă. Monica își acoperise pieptul cu mânile: tremura. Și Dănuț era îmbrăcat subțire! Dacă răceà? Se ridică în picioare, frecându-și genunchii îndurerați. Începu să se îndepărteze deandăratelea,<noinclude><references/></noinclude> spfggsqe69yyshu6jc41is4dviamtii