Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.47.0-wmf.24 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul Event Event talk 0 51243 152685 152608 2026-10-15T14:57:25Z Francesco 19367 punct-simplu 152685 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Haru | autor = Lafcadio Hearn | traducător = Grigore Goilav | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în ''Revista Ideei'' 04 (094/1910-04, pp. 49-50.<br>Titlul original: ''Haru''}} Haru fusese crescută mai mult acasă, după moda cea veche care a dat naștere unuia din tipurile cele mai gingașe de femei ce s-a văzut vreodată pe lume. Această creștere casnică, cultivă simplitatea inimii și mai mult, harurile firești în purtare, ascultarea, supunerea și o dragoste pentru datorie, care n-a fost nicăieri atât de dezvoltată ca în Japonia. Produsul acestei creșteri, moral era un ce prea gingaș și prea frumos, pentru o societate alta decât cea japoneză veche, însă era departe de a fi pregătirea cea mai potrivită pentru viața cu mult mai aspră a societății noi, în mijlocul căreia, cu toate astea, încă mai dăinuiește. 0 fată bine crescută, era pregătită pentru o stare în care, din principiu, ea era la cheremul soțului ei. Haru fusese deprinsă să nu arate niciodată gelozie, supărare, mânie, chiar în împrejurări care ar fi împins-o la astea: se aștepta de la ea, să biruiască greșelile stăpânului printr-o nemărginită blândețe: pe scurt, se cerea de la ea să fie o ființă aproape supraomenească, să întrupeze, cel puțin prin înfățișare, idealul unei lipse totale de iubire de sine. S-ar fi putut și asta, față de-un soț de aceeași treaptă cu dânsa, blajin în purtările sale, în stare de a-i prevedea simțirile și de a nu i le jigni niciodată. Haru se cobora dintr-o familie cu mult mai bună decât a soțului ei -- și era pentru el până într-atât de prea bună, încât, cu adevărat, el n-o putea înțelege. Fuseseră prea de tineri căsătoriți: la început săraci, cu timpul ajunseră oameni cu stare, deoarece soțul lui Haru era îndemânatec, priceput în afaceri... Câteodată ei i se părea că el o iubise mai mult, pe când erau cu mai puțină dare de mână: și, în asemenea treburi, o femeie rar se înșeală. Haru își făcea mereu în casă toată îmbrăcămintea și el îi lăuda lucrul de mână. Ea purta grijă și de cele ce-i trebuiau lui: îl ajuta la îmbrăcat și la dezbrăcat, făcea totul să-i fie îndemână, să-i placă în drăgălașa lor casă. Îi ura bună-ziua, fermecător, când dimineața pornea după afacerile sale și la întoarcere, seara, îl întâmpina tot așa: pe prietenii lui îi primea în chipul cel mal ales: cârmuia treburile gospodăriei cu o chibzuință fără de greș și rar de cerea vreo favoare, care ar fi costat bani. De fapt avea și rar nevoie să ceară asemenea favoruri, deoarece el nu era niciodată zgârcit cu ea și-i plăcea să o vadă îmbrăcată frumos, arătând ca un fluture argintiu, înveșmântat în cutele aripelor sale: îi plăcea s-o ducă la teatru și la alte locuri de petrecere. Ea îl însoțea la grădinile de plăceri vestite prin înflorirea cireșilor, primăvara, prin strălucirea licuricilor, în nopțile de vară prin înroșirea pomilor de arțar, în toamnă. Câte o dată petreceau împreună câte o zi întreagă la Maiko, pe țărmul mării unde pinii par a se legăna ca niște dănțuitoare. Sau, vreo după amiază, la Kiyomidzu, în străvechea casă de vară, unde toatele par un vis de acum cinci sute de ani, unde sunt umbre de codri adânci și mari, și cântece de ape ce saltă, reci și umezi, din peșteri, unde răsună veșnic plânsetul unor fluiere nevăzute, suflate alene, în chipul antic, o mângâiere de sunete, a pace și tristețe, îmbinate întocmai cum se îngână lumina aurie, în albastrul ceriului, deasupra soarelui asfințind. Afară de aceste mici plimbări și petreceri, Haru ieșea foarte rar. Rudele ei, ca și acele ale soțului ei, se aflau departe, prin alte ținuturi: așa că nu avea multe vizite de făcut. Lui Haru îi și plăcea să steie acasă, orânduind flori prin odăile de dormit, pentru zei, împodobind odăile sau nutrind la râmnicul din grădină blânzii peștișori aurii, care-și scoteau capetele din apă, când o simțeau sosind. Nici un copil nu adusese bucurie în viața-i, griji noi. În ciuda împletiturii, după chipul femeilor măritate, a părului capului ei, ea arăta ca o copilă tinerică de tot și mai era și simplă ca un copil, cu toată priceperea ce o avea în daraveri mici, pricepere pe care soțul o prețuia atât, încât adesea se îndupleca a-i cere sfatul și în lucruri mai mari. Poate că atunci, pentru el, inima ei judeca mai bine decât micul ei căpșor. Și cu toate că părerea ei era mai mult intuitivă, ea nu dădea greș niciodată. Vreme de cinci ani ea fu destul de fericită cu ei, în care vreme și el se arătă față de dânsa respectuos, ca orice tânăr negustor japonez față de o femeie de o fire mai delicată decât a lui... Apoi purtările lui se făcură deodată față de dânsa mai reci și asta atât de pe neașteptate încât dânsa era încredințată că pricina nu era aceea, de care, cu drept cuvânt, putea să-i fie teamă unei femei, care n-avea copii. Neputând însă să bănuiască adevărata pricină, căută a se face pe sine însăși a crede, că poate însăși ea fusese, cumva mai lăsătoare în împlinirea datoriilor ei: își cercetă cugetul, nevinovat, în toate privirile, și cu multă, multă stăruință căută să-i fie pe plac. Dar el rămânea nemișcat. Nu spunea vorbe neplăcute, cu toate că dânsa simțea, în dosul tăcerii lui, pornirea înfrântă de a le rosti. Japonezul dintr-o clasă mai bună nu-i tocmai lesne în stare a se face neplăcut femeii sale, prin vorbele grele. Asemenea lucru e privit ca ceva vulgar și brutal. Un bărbat bine crescut în dispoziții normale, va răspunde, chiar imputărilor soției sale, prin vorbe blânde. Politețea obișnuită, după datina japoneză, cere această purtare de la orice om vrednic: mai mult ea e singura cale, care duce la bun sfârșit: pentru că o femeie binecrescută și simțitoare nu va putea fi supusă multă vreme unui tratament rău: una mai inimoasă, pentru ceva spus ei într-o clipă de patimă, chiar se va sinucide, sinucidere care necinstește pe toată viața pe un bărbat. Sunt însă și unele cruzimi mai domoale, dar și mai rele decât vorbele grele, mai puțin vătămătoare pentru bărbat: nebăgarea de seamă și nepăsarea, de pildă, până să deie naștere geloziei. Femeia japoneză într-adevăr e deprinsă să nu arate gelozie nicicând. Dar această pasiune este mai veche de cât orice deprindere, tot atât de veche ca și dragostea, și care va trăi, pare-se cât și dragostea. În dosul măștii sale celei lipsite de patimă, femeia japoneză simte ca și sora ei apuseană, întocmai ca și această soră, care se roagă fierbinte, chiar când se desfată în seara vreunei adunări de frumusețe, de mode, ca să sosească ceasul care o va lăsa slobodă, să-și ușureze inima, în singurătate, de chinul ei. Și ar fi avut de ce să fie geloasă Haru. Dar prea era curat un suflet de copil, pentru ca să poată ghici de-o dată pricina. Și slugile ei țineau prea mult la ea, pentru ca s-o mai amărească spunându-i-o. Soțul ei avusese obiceiul de a-și petrece serile, în tovărășia ei, fie acasă, fie în afară. Dar acum, seară după seară, ei ieșea singur. La început, dăduse ca motiv oarecare afaceri: în urmă nu mai punea înainte nici un motiv, și nici măcar nu-i spunea când avea de gând să se întoarcă acasă. Apoi începu a o și trata cu o asprime mocnită. Se schimbase, «pare că zăcea un diavol în inima lui», după cum ziceau fetele ei de casă. Ce e adevărat, este că ei căzuse rău într-o capcană care-i fusese întinsă. Șoapta unei geisha îi încătușase voința: zâmbetul ei îi orbise vederea. Această dănțuitoare era cu mult mai puțin frumoasă decât nevasta lui, dar era prea dibace în meșteșugul de-a țese mreji: mrejile înșelăciunii simțurilor, care încurcă pe cei de fire slabi, îndesându-se fără-ncetare în jurul lor, până la ceasul celei din urmă rușini și ruine. Haru nu știu, nu bănui nimic rău, până ce purtarea ciudată a soțului ei se făcu obicei. Și chiar și atunci prinse a bănui numai fiindcă văzu că banul lui trecea în mâini necunoscute. Ei nu-i spunea niciodată unde-și petrecea serile, iar ea se sfia să-l întrebe, ca nu cum va să o creadă geloasă. Și în loc să rostească ce simțea, prin cuvinte, ea se purta cu o blândețe atât de mare, încât un bărbat mai deștept ar fi ghicit totul, ce se petrecea în sufletul ei. Dar, în afară de afacerile sale, ei era mărginit la minte. Așa că își petrecea mereu serile în afară, și pe cât îi slăbea conștiința, pe atât i se lungeau lipsele de acasă. Haru fusese învățată, că o femeie bună, trebuie să steie pururea trează și să aștepte întoarcerea soțului, noaptea. Făcând așa ea suferea și de nervozitate, și de o stare de friguri, ca urmare a nedormirii și singurătății în care stătea, după ce slugile, pe care din bunătatea-i de inimă le lăsa să se culce la ceasul obișnuit, o lăsau singură cu gândurile ei. O singură dată, soțul ei, întorcându-se acasă, târziu de tot, îi zise: «Îmi pare rău că D-ta stai trează atât de târziu pentru mine: să n-o mai faci altădată». Atunci, de teamă ca nu cumva ei să fi simțit cu tot dinadinsul vreo neplăcere din partea-i, zâmbi cu blândețe și zise: „Nu-mi era somn și nu mai simt oboseală: vă rog cu cinste, nu vă gândiți la mine. Și el chiar și încetă să se mai gândească la ea, bucuros că o putuse prinde cu vorba. A doua noapte făcu tot așa și a treia noapte la fel. După această a sa lipsă în noaptea a treia, el dădu greș până și la prânzul de dimineață, și Haru pricepu că sosise vremea, când datoria-i de soție o silea să vorbească. Așteptă toată înaintea amiezii, cu frică pentru dânsul și cu frică și pentru ea, dându-și în sfârșit seamă de-aceea jignire, prin care inima unei femei este cel mai adânc rănită. Fetele ei credincioase de casă, îi spusese câte ceva: prisosul îl ghici. Fără să-și deie seamă era bolnavă de tot. Ea se credea numai foarte supărată, supărare egoistă, pentru chinul ce-l îndura, chin crud, sfâșietor. Se făcuse și amiază și ea stătea mereu, gândindu-se cum i-ar spune, într-un chip mai puțin egoist, ceea ce acum era de datoria-i a-i spune, cele dintâi cuvinte de imputare, care au ieșit vreodată din buzele ei. De o dată inima îi sări din loc, apucată de o zvâcnitură, care făcu ca totul să i se șteargă din minte și să se învârtească amețitor înaintea ochilor ei, pentru că auzi zgomotul roatelor lui Kuruma, a căruței trasă de om. Iar glasul unei servitoare strigă: „Cinstită întoarcere”... Dânsa se strădui, întru întâmpinarea-i, către intrare: tot trupu-i fraged era o singură zguduitură de friguri, de chin, și de teamă să nu-și deie suferința pe față. Bărbatul se opri, mirat, că în loc să îi deie „bun venit”, cu obișnuitul ei zâmbet, ea strânse, cu mica-i mână tremurândă, cutele rochiei de mătase la sân și, privind în fața lui cu niște ochi, care pare că căutau vreun petec de suflet, încercă să vorbească, dar nu putu scoate decât un singur cuvânt: „Anata”? Tu ? Și, în aceea-și clipă, mâna i se descleștă, ochii i se închiseră într-un zâmbet ciudat și, mai înainte de a putea el întinde brațele s-o sprijine, ea căzu la pământ. El căută s-o ridice. Dar se frânsese ceva în gingașa ei viață, murise. Au urmat, firește, înmărmurire și lacrimi, zadarnice strigări pe nume și o mulțime de alergătură după doctori. Dar ea zăcea albă, tăcută, frumoasă și tot chinul și supărarea de pe față îi pierise: zâmbea ca-n ziua nunții sale. Doi medici sosiră, de la spitalul comunal, chirurgi militari japonezi. Ei îl strânseră de aproape cu întrebările lor, întrebări prin care deschiseră adânc însul soțului, până în măduva lui. Apoi îi spuseră adevărul, rece și ascuțit ca tăișul oțelului,... și-l lăsară cu moarta-i. Lumea s-a mirat, că nu s-a făcut călugăr, ca dovadă vădită că i s-a deșteptat conștiința. El stătea, toată ziua, între baloturile de mătase de Kyoto și chipurile cioplite de la Osaka, tăcut și gânditor. Calfele lui îl aveau ca un stăpân bun. Nu vorbea nici o dată răstit. Muncea până noaptea târziu. Își schimbă locuința. Străinii ședeau acuma în drăgălașa casă, în care hălăduise Haru. Proprietarul ei nu-i mai călcă niciodată pragul. Poate de teamă ca nu cumva să zărească acolo o umbră mlădioasă, mereu rânduind florile sau plecându-se cu harul unui crin deasupra râmnicului cu peștii de aur. Dar, ori și unde s-ar fi aflat, câte-o dată, în ceasurile tăcute, el trebuia să zărească aceeași vedenie, fără de glas, lângă căpătâiu-i, cosând, părând, cu blândețe, a-i netezi, pentru a-i face și mai frumoase, veștmintele, pe care el odinioară le îmbrăca numai ca s-o înșele. În alte dăți, în clipele cele mai zgomotoase ale vieții lui de afaceri, zgomotul marei sale dugheni pare că pierea și-un mic și jalnic glas, pe care zeii nu voiau să-l facă să tacă, rostea în singurătatea inimei lui, ca o întrebare, un singur cuvânt: „Anata”... [[Categorie:Traduceri din limba engleză]] [[en:Haru]] qz865y9kim7v5iidij1m3fvjfn3f3j0 3 51271 152683 2026-10-15T13:11:34Z New user message 6487 [[Template:Welcome|Mesaj de bun-venit]] 152683 wikitext text/x-wiki {{Template:Welcome|name=SaizBeatrice20}} -- [[Utilizator:New user message|New user message]] ([[Discuție Utilizator:New user message|discuție]]) 15 octombrie 2026 16:11 (EEST) 7qkppb2m9dn6okz11xx2ehusqp43tb0 0 51272 152684 2026-10-15T14:54:11Z Francesco 19367 cantareata1 152684 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = O cântăreață de stradă | autor = Lafcadio Hearn | traducător = Grigore Goilav | secțiune = | anterior = | următor = | note = Publicată în ''Revista Ideei'' 1910, nr. 93, 3, p. 38—40.<br>Titlul original: ''Kokoro: A Street Singer''}} O femeie cu un ''samizen'', un fel de cobză și, întovărășită de un băiețel ca de vreo șapte ani, veni la casa mea ca să cânte. Avea portul țărăncilor, capul încins cu un tulpan albastru. Era în vârstă și urâțenia ei firească îi mai era sporită de-o crudă zăcere de vărsat. Copilul purta o legătură cu cântece tipărite. Vecinii începură a se aduna În ograda din fața casei, mai cu seamă mame și dădace cu copil în spinare. De asemenea mai veniră femei bătrâne, bărbați, ''inkgo'' de prin împrejurime, precum și ''jiurikisha'', purtători de cărucioare trase de oameni, din colțul străzii, unde le era locul de așteptare. Și curând se umplu tot locul din lăuntrul porților mele. Femeia se lăsă jos, în pragul ușii, își acordă ''samizen''-ul ei, cântă câteva acorduri de început și deodată ca un farmec se coborî peste toți: toți se uitau, zâmbind și plini de mirare, unul la altul. Pentru că din aceste buze șonțite și slute se strecura ca un izvor o minune de glas, tânăr, adânc și negrăit de mișcător în duioșia-i pătrunzătoare. „Femeie ori zână a codrilor”, făcu unul din cel de față. Numai femeie, dar o artistă mare, mare de tot. Chipul cum își mânuia instrumentul ar fi făcut s-o jinduiască și cea mai dibace dintre ''geishe'', dar niciodată asemenea glas și nici asemenea cântec nu s-a auzit de la o ''geisha''. Cânta cum numai o țărancă poate cânta, cu niște ritmuri vocale pe care le prinsese poate de la cicadele și privighetorile din pădure, cu jumătăți și sferturi, și jumătăți de sferturi de tonuri, care, în limba muzicală a Apusului, n-au fost puse niciodată pe note. Și pe când cânta, cel ce ascultau începură să plângă înăbușit. Nu puteam alege cuvintele, dar simțeam mâhnirea, și duioșia, și răbdarea vieții japonezului, care prin glasul ei trecea în inima mea, căutând cu jale în ea un ce, care nu se afla nicicum în ea. 0 gingășie nemaipomenită pare că plutea și tremura în jurul nostru, și simțul amintirii de locuri și vremuri uitate, se amesteca lin cu alte simțuri mai tainice, simțuri ce nu țineau de locuri și vremuri din amintirile vieții acesteia. Atunci îmi dădui seama că era oarbă. * * * După ce isprăvi de cântat, luarăm femeia în casă cu noi, și-o cercetarăm. Odinioară dânsa fusese în bine și încă de fată ea învăță ''samizen''. Băiețelul era copilul ei. Bărbatul îi era olog. Cu toate că ochii îi fuseseră stricați de vărsat, ea era zdravănă și în stare de a colinda prin depărtări mari. Când i se obosea copilul, ea îl lua în spate. Ea era vrednică să-și susțină micuțul și bărbatul cel pironit la pat, pentru că de câte ori cânta, lumea în lacrimi îi da parale, merinde... Asta era istoria ei. I-am dat câteva parale și un prânz -- și ea plecă, călăuzită de băiețașul ei. * * * Cumpărasem o foaie cu o baladă, alcătuită asupra unui „''shinsh''u”, acea îndoită sinucidere atât de obișnuită la îndrăgostiții japonezi în nenorocire, un ''shinshu'' întâmplat de demult: „''Jalnica poezie despre Tamayone și Takejiro, alcătuită de Takenaka Jone, de la numărul patrusprezece din despărțirea a patra din Nippou bashi, din districtul de miazăzi din Osaka''”. Părea a fi o litografie și avea și două mici iconițe. Una înfățișa o fată și un flăcău, jelind împreună. Cealaltă, un fel de vignetă, arăta într-un vas o „''shikimi''”, acea plantă Sfințită, folosită în ceremonia budistă, a jertfelor aduse celor morți, apoi un pult de scris, o candelă care da să se stingă, o scrisoare deschisă și un vas în care ardea tămâie. Textul cursiv, foarte, ciudat, semăna cu o stenografie scrisă vertical și nu se putea tălmăci, decât în rânduri ca acestea: <poem> -- ''În despărțirea întâia a lui Nichi-Homachi, în mult vestitul Osaka, -— Oh, jale a acestui Shinshu.'' -- ''Tamayone, de nouăsprezece ani, —- a o vedea, pentru tânărul lucrător, era a o iubi.'' -- ''Pentru vreme a două vieți ei schimbară juruința de-a se iubi, -— oh, jale de a iubi o cântăreață.'' -- ''Pe brațul lor ei și-au tatuat un zmeu de ploaie și semnul „bambu", -— și nu se gândeau la grijile vieții...'' -- ''Dar el nu poate plăti cincizeci și cinci de yen pentru a o răscumpăra, -— Oh, ce chin pe inima lui Takejiro,'' -- ''Amândoi jurară atunci să moară împreună, pentru că în viața asta ei nu puteau nicicând soț și soție să-și fie...'' -- ''Încredințată că tovarășele ei vor aduce tămâie și flori, —- Oh, ce milă, să-i vezi trecând ca roua.'' -- ''Tamayone ia paharul de vin, numai cu apă plin, pe care cei ce mor, unul altuia se juruiesc...'' -- ''Oh, luptă a morții de bună-voie a celor ce se iubesc.-- Oh, păcat de viețile lor aruncate.'' </poem> În scurt, nu era ceva deosebit în istoria lor și nici ceva deosebit în versurile acestea. Toată minunăția înfățișării sta în glasul femeii. Și multă vreme încă, după ce cântăreața plecă, glasul ei parcă mai zăbovea, deșteptând în mine o simțire de duioșie și de mâhnire, atât de ciudată, încât nu putui să nu caut a-mi răstălmăci mie însumi taina acestor vrăjite sunete. Și ce cugetai, iată că scriu aicea: * * * Orice cântec, orice melodie, orice muzică nu este decât evoluția rostirii primitive, firești a simțurilor, acea cuvântare nemeșteșugită, de jale, bucurie sau patimă, ale cărei vorbe sunt sunetele. Tot așa, după cum se deosebesc celelalte limbi între ele, și limba aceasta are deosebiri de combinații de tonuri. Iată pentru ce melodii care pe noi ne zguduie adânc, nu spun nimic auzului japonez -- și melodii care nu ne ating de loc, află un răsunet puternic în emoțiile unui neam, a cărui viață sufletească se deosebește de-a noastră, după cum se deosebește bunăoară albastrul de galben... Și totuși, care era pricina simțirii atât de adânci, deșteptată în mine, un străin, de acest cântec oriental, pe care nici când nu l-aș fi putut măcar învăța, cântec banal al unei oarbe din popor? Negreșit că-n glasul cântăreței se găseau niște entități, în stare de-a evoca un ce, care era mai mare decât suma experiențelor unui singur neam, un ce larg și întins ca viața întregii omeniri și vechi ca cunoștința binelui și a răului. * * * Într-o seară de vară, sunt acum vreo douăzeci și cinci de ani, într-un parc din Londra, auzii o fată zicând, unui trecător: „Noapte bună”. Nimic altceva decât aceste două cuvinte: „noapte bună”, Cine era ea, nu știu, nici îi mai văzusem vreodată fața, și nici îi mai auzisem glasul cândva. Cu toate astea încă și astăzi, după trecerea a o sută de anotimpuri, amintirea acestui „noapte bună" îmi înfioară inima cu o îndoită și neînțeleasă simțire de plăcere și chin, chin și plăcere, fără îndoială, nu ale mele, nici din propria-mi ființare, ci din preexistență sau din existența anterioară, din sorii acuma stinși. Pentru că ceea ce face farmecul unul glas auzit astfel o singură dată, nu poate fi ceva din viața aceasta, ci este din viețile nenumărate, uitate. Fără doară, n-au fost niciodată două glasuri care să aibă întocmai același timbru. Dar în rostirea dragostei este o gingășie de timbru, obștească la miriadele de milioane de glasuri alie omenirii întregi. Amintirea moștenită face înțeles glasul dezmierdării până și pruncului, până și noului născut chiar. Moștenită de asemenea, fără doar, e și cunoștința glasurilor de compătimire, de milă, de jale. Iată de ce cântecul unei oarbe dintr-un oraș al Extremului Orient poate să reînvie, chiar și în inima unul apusean, niște emoții ale căror rădăcini sunt mai adânci decât ființarea insului, niște emoții de patimi mute, nedeslușite, ale unor dureri uitate, impulsuri întunecate de dragoste ale unor generații de care nu ne mai aducem aminte. Pentru că morții nu mor cu desăvârșire niciodată: ei dorm în cămările cele mai întunecoase ale inimilor obosite, ale creierilor în activitate, pentru a fi deșteptați în niște clipe tainice, rare, numai prin răsunetul unul glas care le evocă trecutul. [[Categorie:Traduceri din limba engleză]] [[en:'Kokoro: A Street Singer]] f3c12ps5xsgetoe05s2epq5c4eofrqq