Comitatul de Tripoli

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comitatul de Tripoli este ultimul şi cel mai mic, ca întindere teritorială, stat creeat în urma primei cruciade. A apărut ca necesitate de a se stabili o legătură relativ sigură şi uşor de controlat între Principatul de Antiohia şi Comitatul Edessei, pe de o parte, şi Regatul de Ierusalim, pe de alta.

Cuprins

[modifică] Amplasare geo-politică

Comitatul Latin de Tripoli, ca suprafaţă şi amplasare geo-politică, reprezintă o fâşie de 25 km pe coasta Mării Mediterane în nordul Libanului de astăzi. Limitele comitatului, în momentul său de maximă expansiune, sunt: la nord se întindea până după fortul Margat în munţii Djebel-er-Ras având graniţa cu Principatul de Antiohia; în sud până la Nahr el Kelb (Pasul Câinelui), fortăreaţă naturală între Regatul de Ierusalim şi comitat. La est până la valea râului Oronte (graniţa la mijlocul secolului al XII-lea) dincolo aflându-se califatele selgiucide. La est marea.

Comitatul de Tripoli avea în dependeţă vasalică 8 seniorii:

  • Senioria de Gibelet
  • Senioria de Néphin
  • Senioria de Calmont
  • Senioria de Boutron
  • Senioria de Gibelacar
  • Senioria de Buissera
  • Senioria de Moinestre
  • Senioria de Puy du Connestable

[modifică] Istoric

Raymond de Saint Gilles, unul din membrii marcanţi ai primei cruciade, hotăreşte că nu se poate mulţumi doar cu iertarea tuturor păcatelor şi cele două fortăreţe primite (Tortose şi portul Laodiceea) şi începe a-şi croi propriul său fief vizând întregul Emirat de Tripoli, stat vasal Fatimizilor, ţintă propusă încă din 1096 când mărşăluia spre Ierusalim.

În august 1101 face prima încercare de a cuceri teritoriu. Lângă oraşul Merzifun trupele sale, însetate şi epuizate de lungul marş, sunt masacrate de Kilij Arslan. Raymond nu abandonează ideea şi în aprilie anul următor ajunge în apropiere de Tripoli unde dă o luptă, soldată cu o stralucită victorie, împotriva trupelor unite ale lui Banu Ammars, emirul de Tripoli şi emirilor de Homs şi Damasc. Victoria, pe moment, nu îi poate oferi mai mult decât un tribut însemnat şi o reputaţie imensă căci cu cei 300 de cavaleri cu care venise nu puteau asedia oraşul Tripoli.

Anul următor mai face o tentativă eşuată de a cuceri Tripoli ajutat de un squadron genovez însă capturează portul Gibelet, oferindu-l drept recompensă unui căpitan genovez. Tot în 1103 revine asupra capitalei construind o fortăreaţă în imediata apropiere a zidurilor pentru a putea ţine sub control inamicul. Qal'at Saint-Gilles, odată construit, inaugurează un asediu ce a durat 6 ani.

Moartea lui Raymond de Saint Gilles în 1105, fără urmaşi legitimi, îl aduce în prim plan pe vărul lui, Guillaume de Cerdagne, numit Jourdain, după botezul primit în apele Iordanului. Guillaume continua asediul singur până în 1108 când în Palestina soseşte, însoţit de un escadron genovez, Bertrand de Saint Gilles, fiul bastard al lui Raymond, recunoscut ca succesor de baronii din Toulouse în urma stingerii dinastiei conducătoare. Totul merge bine până la căderea oraşului pe 10 iulie 1109, când problema succesiunii la conducerea comitatului se acutizează fiind necesar arbitrajul suzeranului, regele Ierusalimului, Baudouin I care hotăreşte partajarea echiatabilă a teritoriului între cei doi pretendenţi. Această divizare nu durează decât un an, căci în 1110 Guillaume Jourdain moare, Bertrand râmânând singur stăpânitor al comitatului, conform înţelegerii.

Influenţa genoveză în comitat este puternică, prin concesiile acordate de primii conţi (un cartier în Tripoli, fortăreaţa Puy du Connestable şi confirmarea stâpânirii familiei Embriaco peste portul Gibelet) iar necesitatea de a apropia o forţă militară duce la cedarea celebrei fortăreţei Krak des Chevaliers ordinului Ioaniţilor în 1142.

Pe 29 iulie 1170 are loc un cutremur de pământ devastator ce distruge multe fortăreţe, printre care: Krak des Chevaliers, Gibelet şi Saint Gilles. Domnia lui Raymond al III-lea de Tripoli, personaj marcant al perioadei, reprezintă perioada de maximă înflorire a comitatului. Raymond al III-lea devine regent al Regatului de Ierusalim, a doi regi, însă este şi conducătorul baronilor care nu doreau expansiunea Templierilor în zonă. Duşman declarat al lui Guy de Lusignan, al doilea soţ al reginei Sybille, doritor al coroanei regale care nu s-a dat în lături nici de la rebeliune armată pentru a-şi urma scopul. Numai moartea regelui Baudouin al V-lea în vârstă de numai 6 ani face ca Raymond să pice în disgraţie iar partida lui Lusignan să triumfe. Însă nu era timp de răzbunări căci marea ofensivă a lui Saladin ameninţa însăşi existenţa statului. Raymond încearcă obţinerea unei păci între creştini şi musulmani însă evenimentele au dus la confruntarea de la Hattin, moment de cotitură pentru statele cruciate din Orient. În urma acestei confruntări teritoriul comitatului este drastic micşorat, Raymond murind de pleurezie la scurt timp după eveniment nu lăsă nici un urmaş.

Ruda ce-a mai apropiată este principele de Antiohia, Bohémond al IV-lea de Poitiers, care ia comitatul urmând a-l transforma în fief al cadeţilor familiei. Schimbarea familiei domnitoare reprezintă şi o schimbare a politicii. Noii conţi nu mai continuă sprijinirea Genovei, ba chiar, într-un conflict al acesteia cu Veneţia pentru sferele de influenţă în Orient, Bohémond al III-lea interzice amestecul vasalilor săi genovezi în conflict. Henri Embriaco, senior de Gibelet, în virtutea originii sale genoveze, încalcă ordinul şi trimite trupe. Reacţia suzeranului său a fost extrem de dură, iar numai intervenţia promptă a conaţionalilor săi îi salvează senioria de la anexare. Ca răspuns, Bertrand Embriaco, vărul lui Henri asediază Tripoli. La instigarea lui Bohémond, Bertrand Embriaco este decapitat de ţărani la întoarcerea spre domeniile sale. Această succesiune de fapte a condus la un sângeros război feudal între cele două familii.

Moartea lui Bohémond al III-lea generează un nou val de violenţe. În 1277 Bohémond al IV-lea, pe fondul neînţelegerilor cu sora sa, Lucie (Lucienne) pentru succesiunea tatălui său, reia luptele cu adversalul său Guy al II-lea Embriaco, senior de Gibelet care o sprijinea. Guy caută o alianţă cu Templierii, Bohémond răspunde distrugând clădirile acestora din Tripoli. Templierii ard fortăreaţa Boutron şi asediază Tripoli. Când templierii se întorc, contele Bohémond trimite trupe pentru a asedia Gibelet. Guy Embriaco, însoţit de câţiva cavaleri, aşteaptă trupele contelui în apropiere de oraş unde se dă o sângeroasă luptă al cărui singur rezultat rămâne numai pierderile de vieţi omeneşti.

După un an de armistiţiu Guy Embriaco îşi atacă din nou seniorul. Este încheiat un nou armistiţiu încălcat iarăşi de seniorul de Gibelet în ianuarie 1282, când, împreună cu rudele şi câţiva oameni fideli lui, face o tentativă de lua Tripoli pornind din cartierul templierilor. O neînţelegere între Guy şi comandatul templierilor face ca să eşueze tentativa, iar cavalerii se refugiază într-un turn unde sunt asediaţi de soldaţii contelui Bohémond. După câteva ore de negocieri cerute de Ioaniţi, se ajunge la o înţelegere între cele două părţi prin care templierii şi oamenii lui Guy se predau în schimbul garantării vieţii lor. Contele nu îşi ţine cuvântul şi îi orbeşte pe oamenii lui Guy. Guy , fratele şi vărul său sunt arestaţi şi duşi în fortăreaţa Nephin unde sunt îngropaţi până la gât şi lăsaţi să moară de foame. Oribilul gest creează rumoare între vasalii lui Bohémond care se solidarizează cu seniorul asasinat. Aceştia se strâng în oraşul Tyr de unde pornesc împotriva contelui pentru a cere socoteală. Bohémond cucereşte Gibelet însă este obligat de vasalii săi să-l restituie familiei Embriaco.

Tot acest conflict se petrece pe fondul reluării ofensivei mamelucilor pentru recucerirea teritoriilor creştine. Pe 18 mai 1268, după numai două zile de asediu, garnizoana de 8000 de soldaţi predau Antiohia lui Bairbas I iar până in 1287 (când este cucerit ultimul oraş din principat, Laodiceea) anexarea este completă. Evident că după Antiohia urma comitatul de Tripoli.

Pe 29 octombrie 1287, Bohémond al IV-lea moare fără urmaşi. Sora sa Lucie de Poitiers revine în Orient pentru a lua fieful fratelui său însă comercianţii genovezi refuză a-i preda administraţia generând un nou conflict.

Noul senior de Gibelet, Bartolomeo Embriaco, cere ajutorul sultanului Kalaun în conflictul dintre el şi Lucie, sprijinită de soţul ei, Narjot de Toucy. Ajutorul nu a întârziat să apară iar în 1289, o uriaşă armată musulmană asediază Tripoli, pe 29 aprilie oraşul fiind cucerit punând astfel capăt existenţei acestui stat.

[modifică] Conţii de Tripoli

1102-1105 Raymond I de Saint Gilles
1105-1110 Guillaume Jourdain
1109-1112 Bertrand de Saint Gilles
1112-1137 Pons de Tripoli
1137-1142 Raymond al II-lea de Tripoli
1142-1187 Raymond al III-lea de Tripoli
1187-1189 Raymond al IV-lea de Poitiers
1189-1233 Bohémond I de Poitiers
1233-1252 Bohémond al II-lea de Poitiers
1252-1275 Bohémond al III-lea de Poitiers
1275-1287 Bohémond al IV-lea de Poitiers
1275-1289 Lucie de Poitiers împreună cu soţul ei:
1275-1289 Narjot al II-lea de Toucy, senior de La Terza

[modifică] Conţii titulari de Tripoli

Lucie de Poitiers păstrează titulatura de contesă de Tripoli alături de soţul ei Narjot de Toucy († 1293) până la moartea ei survenită în 1299, apoi titlul este moştenit de Phillippe de Toucy care îl dă urmaşilor lui până la stingerea familiei, ajungând în posesia familiei de Antiohia-Lusignan, ramură descendentă din Bohémond IV cel Chior de Poitiers, principe de Antiohia şi conte de Tripoli (ca Bohémond I).

1329-1359 Pierre I de Antiohia-Lusignan
1359-1369 Pierre al II-lea de Antiohia-Lusignan
1372-1395 Jaques de Antiohia-Lusignan
1395-1414 Jean de Antiohia-Lusignan
1414-1452 Pierre al III-lea de Antiohia-Lusignan

[modifică] Bibliografie

Marcel D. Popa, Horia C. Matei „Mică enciclopedie de istorie universală“, Bucureşti, 1988.

[modifică] Vezi şi:

În alte limbi