Adunarea poporului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Adunarea poporului reprezenta organul suprem în statele democratice din antichitate (cetăţile greceşti). Era formată din toţi cetăţenii majori, indiferent de starea lor materială. De obicei, locul de convocare era în agora.

Obiectul dezbaterii era universal: probleme legislative, politice, alegerea magistraţilor etc. În Roma antică (sec. V î.Hr.) adunarea poporului era singurul organ cu putere legislativă şi împuternicit să declare război şi să încheie pace.

Când consulul hotăra convocarea adunării, trâmbiţaşii se urcau pe zidurile cetăţii şi anunţau ziua în care poporul urma să se întrunească pentru a lua hotărâri. Cetăţenii înarmaţi se adunau în afara oraşului, pe Câmpul lui Marte. Asemenea grecilor, adunarea poporului începea cu o ceremonie religioasă, printr-un sacrificiu şi rostirea de rugăciuni. Magistratul deschidea adunarea şi arăta scopul acesteia, iar apoi dădea cuvântul cetăţenilor. Tot consulul (magistratul) propunea pe cei care urmau să fie aleşi dregători. La un ordin dat de el, cetăţenii se organizau pe centurii. Un slujbaş, desemnat în prealabil, trecea pe la fiecare centurie şi culegea verbal votul acesteia. Majoritatea opţiunilor centuriilor determina hotărârea adunării. Îndată ce se obţinea majoritatea, se oprea votul. Votul trebuia terminat înaintea apusului Soarelui. Rezultatul votului putea deveni nul, dacă în timpul votării se producea vreun fenomen defavorabil (de exemplu, un tunet, un atac de epilepsie, un animal scăpat dintre rândurile cetăţenilor etc.) Magistratul era nevoit atunci să convoace o nouă adunare.