Discuţie Utilizator:Adrianpopovici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Adrianpopovici, bine ai venit la Wikipedia. Ne bucurăm că te-ai alăturat muncii pe Wikipedia, o enciclopedie liberă, multilinguală, creată prin colaborarea oricui. Te invităm să citeşti pagina de ajutor pentru a obţine mai multă informaţie despre felul în care funcţionează Wikipedia. Dacă ai orice întrebare, nedumerire sau nesiguranţă întreabă la Cafenea, chiar dacă nu are nici o tangenţă cu Wikipedia. Sau ne poţi trimite un e-mail la wikiro-l@wikipedia.org. Pentru a începe explorarea prin Wikipedia, îţi recomandăm să vizitezi Portalul Comunităţii. Aici vei găsi legături către tot ceea ce este Wikipedia. De asemenea îţi recomandăm să vezi pagina Articole de calitate, unde se află o listă de articolele considerate a fi bine documentate şi bine scrise. Ai mai putea trece şi prin pagina de Actualităţi, pentru a afla mai multe evenimente cotidiene, pe la Noutăţi Wiki, pentru a afla mai multe despre modul de dezvoltare al ro.wp.

Te rugăm de asemenea să te înscrii pe pagina Wikipedia:Wikipedist, unde se află o listă a Wikipediştilor vorbitori de limbă română din întreaga lume (România, Republica Moldova, Voivodina, Ucraina, Statele Unite, Israel, etc.) şi să participi la un Wikipedia:Autointerviu

În plus, te rugăm în vederea colaborărilor tale viitoare la Wikipedia să respecţi licenţa GNU pentru Documentaţie Liberă, aşa cum ai mai făcut şi până acum.

Vezi şi: General disclaimer ~ Ambasada Wikipedia ~ Greşeli frecvente în Wikipedia ~ Schimbări recente în proiect (în timp real)

Cuprins

[modifică] Comentariu

Este foarte interesant proiectul Enciclopediei libere Wikipedia,deci,ma alatur cu placere muncii dvs.in echipa,aducandu-mi contributia cu ceva articole de istorie.

E perfect, bine a(ţi) venit încă o dată, o singură cerinţă pentru această colaborare: să folosiţi diacritice! Mulţumesc! --Vlad|-> 27 septembrie 2005 09:56 (UTC)

[modifică] Didactic

Cred ca dupa modelul enciclopediei Wikipedia,imi voi organiza orele de tehnologie aplicata.Deci,fiecarui elev,ii voi da acces pe net la Wikipedia,ca ei sa lucreze, sa zic, la niste modificari experminentale,gen cutia cu nisip.Lucrul in grup la Wikipedia,le va starni interesul,apoi,fiind partea practica,voi nota si vom iesi profesor -elev in avantaj.

Cu o singură condiţie: să aibă toţi layout-ul de tastatură românească şi să folosească diacritice! Dacă daţi drumul la 20 de elevi şi fiecare scrie fără diacritice, rezultă 20 de articole de corectat! De asemenea, vă rog să le explicaţi că Wikipedia nu este un loc de joacă, unde se poate modifica orice şi oricum. Dacă sunt mai mulţi, clar nu pot folosi toţi groapa / cutia cu nisip. Pot experimenta cu paginile lor de utilizator. Mulţumesc pentru înţelegere! --Vlad|-> 27 septembrie 2005 17:00 (UTC)

[modifică] Noaptea Sfantului Bartolomeu-Portrete in epoca

Motto: ”Parisul merită o liturghie!”(Henric IV-lea , rege al Frantei 1589-1610)”

PARTEA I - SE ADUNĂ NORII

Traditia oralã aminteste de o întâmplare stranie, petrecutã la Curtea Frantei, o datã cu sosirea tinerei Catherine de Medici (1519-1589), spre a se cãsãtori cu regele Henric al II-lea (1547-1559). Acesta, iesindu-i întru întâmpinarea cuvenitã i-ar fi zis: „Doamnã, mã tem cã mirositi a mort…” [1]. Un blestem al soartei sau o profetie fatidicã? [2] Realitatea istoricã sustine faptul cã domnia reginei Catherina a însemnat o paginã nefastã pentru istoria Frantei, deschizând o epocã de intrigi politice, asasinate de curte si, nu în ultimul rând, un sir lung de rãzboaie civile religioase ce au însângerat Franta, culminând cu episodul Noptii Sfântului Bartolomeu, de care ne vom ocupa în cele ce urmeazã. Aceastã perioadã, cuprinsã între 1560-1589, ne-a fost revelatã prin intermediul romancierilor veacului al XIX-lea, ale cãror opere literare au început sã fie savurate la noi începând de prin 1832, datã de la care în cultura si civilizatia francezã se fac resimtite puternic în Principatele Române [3].

Personajele si faptele create de pana renumitilor scriitori francezi precum: Victor Hugo, Alexandre Dumas (tatãl), au înflãcãrat de timpuriu imaginatia cititorilor si fãrã îndoialã cã ele vor încânta generatii întregi, inspirându-se dintr-un timp de mult apus, greu de sondat dacã nu ar fi fost acesti titani ai literaturii universale care sã ne ridice întrebãri. Lãsând operele lor sã fie aprofundate cum se cuvine de cãtre literati, menirea istoricului de specialitate este sã prezinte adevãratele fapte, fãrã exagerãri, cât mai obiectiv.


O criticã atentã de text a documentelor vremii, emise fie de Curtea francezã, cea mai puternicã monarhie crestinã a Apusului de atunci, fie de alte curti europene ale timpului, ne formeazã o imagine de ansamblu a regatului Frantei si a situatiei premergãtoare evenimentelor ce au dus la declansarea cumplitului mãcel din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), fapte pe care cel mai viabil document, Marea Cronicã (La Grande Chronique) ni le înfãtiseazã într-o succesiune cronologicã si care au fost sursã de inspiratie pentru romanticii veacului al XIX-lea [4].

Succesele militare franceze, care au pus capãt definitiv acelui conflict lung ca duratã, cunoscut sub denumirea genericã de Rãzboiul celor 100 de ani (1337-1453)5, rãzboi ce a opus Franta si Anglia, a dus la consolidarea monarhiei franceze pe plan intern si extern si la fenomenul de centralizare a statului, cu precãdere dupã succesiunea la tron a unor regi foarte capabili, mai putin predispusi la violentã, cât mai ales priceputi într-ale diplomatiei, precum: Ludovic al XI-lea (1461-1483), Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea (1498-1515) si inegalabilul Francisc I (1515-1547), un mare protector al artelor frumoase aduse în Franta o datã cu rãzboaiele italiene (1483-1559). Regiuni prospere ale Frantei, altãdatã invadate de englezi, au revenit de drept monarhiei franceze. Orasul Calais, port la Marea Mânecii, poarta de intrare pentru armatele Angliei, a fost cucerit de francezi sub domnia lui Henric al II-lea. Influente renascentiste italiene se fac resimtite în Franta o datã cu ocuparea tronului de cãtre regele Francisc I si au atins apogeul printr-o reprezentantã directã a familiei de Medici, Catherine, în acelasi timp o catolicã ferventã. Este epoca primelor contacte diplomatice directe între state, de tip nou, prin intermediul ambasadorilor ca persoane speciale acredi-tate în acest scop, întru care se fac diverse schimburi, vehiculându-se idei. Sunt restaurate castele si domenii devastate sau distruse în perioada rãzboiului de 100 de ani, apar din senin altele noi, ca o adevãratã salbã de-a lungul fluviului Loire.

Nobilimea se schimbã, lepãdându-si vechile pasiuni feudale rãzboinice, pentru altele care sã le absoarbã preocupãrile pe timp de pace, ca de pildã cinegetica. Vânãtoarea devine echivalentul unui sport din zilele noastre, la fel de nobil ca echitatia. Este atât de apreciatã încât fiul Catherinei de Medici, regele de tristã amintire, Carol al IX-lea (1562-1574), o ridicã la rangul de mare artã, dedicându-i un tratat de vânãtoare, actual si astãzi pentru amatorii de asemenea distractii si foarte consultat de contemporani [6]. Însã cum un bine este urmat întotdeauna de un rãu, mai mare sau mai mic, deasupra opulentei curti si monarhii franceze se adunau norii negrii ai Reformei Protestante, care avea sã zguduie puternic Biserica în Apus la finele veacului al XVI-lea si sã arunce mãrul discordiei în Europa. Vecinãtatea Frantei, cu pitorescul tinut alpin al helvetilor, locuitori bine fãcuti ca fizic, adeseori racolati de regalitatea francezã pentru apãrarea persoanei monarhului, a contribuit mult la rãspândirea ereziilor lui Jean Calvin pe pãmânt francez încã din vremea domniei lui Francisc I. În Elvetia, erezia calvinistã a cãpãtat o extindere considerabilã, depãsind granitele sale.

Încã de timpuriu, pe vremea sederii sale în Franta si apoi prin discipolii sãi, atunci când a fost exilat la Geneva în 1541, Jean Calvin atrage spre învãtãturile sale, strânse în monumentala operã Institutia crestinã (1536), multi aderenti din rândurile intelectualitãtii si nobilimii franceze, cãrora le-a dat un semn distinctiv de ceilalti, numindu-i hughenoti sau purtãtori de cocardã. O perioadã, când ideile sale nu erau considerate prea primejdioase, a gãsit refugiu la curtea lui Francisc I. Acest mare rege era implicat în rãzboaiele italice si datoritã lui s-a stabilit frontiera de est a Frantei cu mici retusuri pânã azi [7]. În telurile sale politice a avut sprijinul multor nobili reformati; nu acelasi lucru se va întâmpla si cu urmasii sãi, mai ales prin sosirea Catherinei de Medici, cruda italiancã florentinã [8], care va trece peste cadavre, ucigându-si chiar apropiatii pentru a-si atinge scopul final: reinstaurarea catolicismului.

Dar care au fost treptele pe care le-a urcat Catherine si unde s-a împiedicat, prãbusindu-se în abis si având un sfârsit asemãnãtor reginei Isabel din Vechiul Testament? Iatã câteva întrebãri frapante care au stârnit curiozitatea istoricilor epocii acesteia. O privire atentã asupra criticii de text a celui mai credibil document contemporan evenimentelor premergãtoare Noptii Sfântului Bartolomeu, Marea Cronicã, eliminând totodatã exagerãrile romanticilor veacului al XIX-lea, ne vor ajuta sã elucidãm aspectele controversate ale acestei domnii.

Cetatea Florentei, orasul florilor, de unde i se trage numele, a reprezentat pentru Italia evului mediu, fãrâmitatã politic, focarul luptei de emancipare de sub jugul strãin, o „insulã” care cu timpul va deveni inexpugnabilã, conducându-se dupã tipare proprii. Catherine de Medici s-a nãscut în acest oras, cunoscându-i ambitiile si înarmându-se cu tot ce i-a oferit mediul puternicii familii de Medici. Sângele aprig florentin si tendinta spre absolutism n-au pãrãsit-o nici în ultima clipã. Italia, în ansamblu, a fost una dintre putinele tãri ale Apusului, nelovite de veninul Reformei si unde catolicismul era încã nealterat. Când a sosit în Franta, a gãsit o situatie religioasã confuzã, care ameninta sã dezbine unitatea monarhiei franceze. De aici si pânã la a-si impune respectul supusilor n-a fost decât un singur pas: Divide et impera. Între 1561-1588, regatul va fi condus din umbrã de marea reginã Catherine, iar cei doi fii ai sãi: Carol al IX-lea (1562-1574) si Henric al III-lea (1574-1589) au fost doar instrumentele puterii si ambitiei sale.

Primul, a cãrui superstitie era împinsã pânã în pragul nebuniei, alimentatã abil de mama sa, suferea de apoplexie, era o fire autistã si lunaticã, greu de înteles de cãtre contemporanii sãi. Râsul sãu demonic si crizele de nebunie speculate de Catherine, îl fãceau sã scadã în ochii supusilor. Cel de-al doilea, cunoscut si ca ducele d`Anjou, era o fire afemeiatã, prea putin preocupat de politicã. O vreme a fost si rege al Poloniei, dar dragostea l-a lovit brusc, pãrãsindu-si tronul pentru a cãdea la picioarele femeii iubite, Jeanne de Cléves. Nu micã i-a fost deceptia când a revenit în Franta si nu a mai gãsit-o în viatã, o datã cu moartea fratelui sãu Carol fiind fortat de împrejurãri sã ocupe tronul rãmas vacant. [9] În spatele familiei regale franceze, o serie de comploturi manipulate abil atât de hughenoti, cât si de catolici, ultimii fiind sprijiniti de „serviciile secrete ale Catherinei de Medici”, vizau direct monarhia aflatã într-un oarecare declin al structurilor sale feudale.

Situatia politicã externã îngreuna si mai mult pozitia internã a dinastiei. Douã mari puteri rivale, atât pe bãtrânul continent, cât si în teritoriile de peste mãri, dobândite în urma marilor descoperiri geografice [10], puteau profita de pe urma divizãrii confesionale a regatului Frantei. Nobilimea francezã nu era unitã. Marea Cronicã ne relevã câteva aspecte dramatice: membrii unei familii oarecare de mari seniori se urau între ei de moarte pentru cã îmbrãtisau fiecare în parte alte idei religioase. Este epoca în care „les grands seigneurs” încã se considerau egalii regelui pe domeniile si fiefurile lor, dobândite de la strãbuni.

Acestei situatii, regina-mamã, Catherine de Medici, avea sã-i punã capãt într-un mod straniu: un mãcel pregãtit minutios si în mare tainã, care a culminat cu Noaptea Sfântului Bartolomeu. Pacea sau mai bine spus armistitiul de compromis dintre hughenoti si catolici, încheiat în localitatea Cháteau Cambesis în 1561, pãrea sã aducã o liniste aparentã în tarã. Într-o monarhie de tip universal, în care, dupã plastica expresie a înaintasului sãu, Carol Quintul, „soarele nu apunea niciodatã” (referindu-se la teritoriile de peste mãri detinute de habsburgi, în calitate de regi ai Spaniei), Filip al II-lea, un catolic înflãcãrat, urmãrea sã combatã definitiv erezia protestantã în Tãrile de Jos, care, începând cu 1581, vor deveni prima republicã de tip modern din Europa. În acest scop l-a trimis în zonã pe emisarul sãu, ducele de Alba, un om fãrã milã, mult pretuit într-ascuns de Catherine. Era timpul sã punã în practicã planurile sale diabolice. Desi divizat din punct de vedere religios, regatul Frantei se prezenta ca o mare putere europeanã, mai ales dupã ce-si revenise din socul Rãzboiului celor 100 de ani, astfel cã, teoretic, teritoriul francez nu era amenintat de primejdiile unor invazii din exterior.

Totusi, regina Catherine de Medici a avut grijã sã avertizeze nobilimea reformatã si cea catolicã de „iminenta” pericolului reprezentat de Spania si Imperiul Habsburgic, drept pentru care, începând de pe la 1570 a pregãtit o cursã hughenotilor ce avea ca tel final „Marea Împãcare”, visatã de toti francezii, inclusiv de naivul rege Carol al IX-lea, a cãrui boalã se agrava încet, dar sigur. Marea Cronicã precizeazã cã ilustrul chirurg al epocii si medic al curtii, el însusi hughenot, dar mai pe ascuns, Ambroise Pari, descoperitorul cauterizãrii venoase, si-a dat seama de otrãvirea progresivã a regelui cu arsenicul imprimat pe filele cãrtilor sale, din ordinul expres al reginei-mame11. Marea împãcare avea sã se realizeze cu prilejul unui eveniment festiv, fastuos în epocã prin amploarea sa, cãsãtoria printului de Bparn, nimeni altul decât viitorul Henric al IV-lea, cel mai popular rege al Frantei, cu Marguerite de Navarre sau Margot, sora regelui Carol al IX-lea [12].

(Va urma)

prof. Adrian Popovici, Seminarul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” Suceava

NOTE: [1]. Anumite fapte pe care le vom dezbate în cuprinsul acestui articol au fost vehiculate prin traditia popularã, specificã nu numai francezilor, ci si românilor. Traditiile orale transmise prin viu grai si ulterior consemnate în scris, sunt studiate de cãtre o disciplinã aparte, etnografia (etnos = popor). Multe dintre aceste traditii populare franceze au constituit o bogatã sursã de inspiratie pentru romancierii veacului al XIX-lea.

[2]. O personalitate aparte, controversatã în epocã, si nu numai, a fost medicul, filosoful si „profetul” Michel de Nostradamus (1503-1566), autorul renumitelor Centurii, interpretabile astãzi, fãrã a se tine seama de realitãtile epocii în care le-a compus, si anume pentru anturajul Curtii franceze. A prevãzut printre altele tragica moarte a regelui Henric al II-lea si prãbusirea monarhiei franceze dupã revolutia de la 1789.

[3]. Dupã anul 1821, în timpul ocupatiei tariste din Moldova si Tara Româneascã, saloanele boierimii liberale din cele douã principate, aservite puterii protectoare (Rusia Taristã), sunt frecventate de cãtre ofiteri nobiliari rusi, rafinati, cultivati, înclinati cãtre cultura francezã a epocii. Este ceea ce am denumi în mod firesc astãzi, curentul filo-francez. Astfel, prin intermediul elitelor tariste, în principatele est-carpatice s-au putut vehicula cãrtile romancierilor francezi. Moda s-a mentinut si dupã Unirea de la 1859 pânã târziu, în preajma primului rãzboi mondial.

[4]. Marea Cronicã reprezintã totalitatea documentelor oficiale emise de Curtea francezã de la Filip al IV-lea si pânã în preajma Revolutiei franceze, scrise de diferiti autori anonimi, care înfãtiseazã fapte si evenimente contemporane, cu exagerãrile tipice epocii. Documentul este scris în limba francezã si constituie unul dintre actele cele mai fidele despre realitãti trecute.

[5]. Binecunoscuta rivalitate anglo-francezã, mentinutã mult timp, pânã în preajma Marelui Rãzboi (1914-1918), dateazã din vremea cuceririi normande a insulelor britanice, la anul 1066 de cãtre ducele Wilhelm al Normandiei (1066-1087), în urma celebrei bãtãlii de la Hastings. Urmeazã etapa regalitãtii franceze în Anglia, prin reprezentatii dinastiei Plantagenet (1154-1399). Originile Rãzboiului celor 100 de ani, analizate retrospectiv, sunt de naturã economicã, grefate pe un substrat de intrigi politice si rivalitãti dinastice între douã case regale, consanguinizate prin cãsãtorii mixte, adeseori între veri primari. Bogata provincie Flandra, astãzi teritoriu belgian, o importantã resursã economicã pentru comertul de postav si lânã, a fost râvnitã deopotrivã de Anglia si Franta în decursul conflictului. Confruntarea anglo-francezã a constituit subiectul unor importante tratate de istorie militarã si studii de specialitate, precum cartea scriitoarei britanice Barbara Tuchman, O oglindã îndepãrtatã urgisitul veac XIV, Editura Politicã, Bucuresti, 1988.

[6]. Pasiunile lui cinegetice erau binecunoscute si la modã în epoca de care ne ocupãm în paginile acestui articol. Fire contemplativã si meditativã, bolnãvicioasã si deloc supusã tiparelor sfârsitului de veac XVI, Carol al IX-lea a lãsat urmasilor sãi un tratat de vânãtoare autentic, în care pasionatii artei cinegetice pot gãsi multe îndrumãri de folos si câteva compozitii muzicale proprii, cântate la corn, adeseori fredonate de tineretul provincial pânã târziu, sub domnia reprezentantilor Casei de Bourbon.

[7]. Tendintele de hegemonie ale statelor germane din est, înglobate politic în mostenirea centralã a Romei antice si Sfântul Imperiu Romano-German (955-1821) amenintau frontiera de est a Frantei. Ultimii regi ai Casei de Valois au încercat sã stabileascã definitiv frontiera de est a Frantei, în linii mari asa cum o cunoastem astãzi, cu mici rectificãri din pricina celor douã conflagratii mondiale ale secolului al XX-lea. Rivalitatea continentalã franco-germanã a avut un apogeu chiar în epoca de care ne ocupãm, prin doi reprezentanti celebri: regele Frantei, Francisc I (1517-1547) si împãratul Carol Quintul (1516-1556), conducãtor renumit, în a cãrui împãrãtie, dupã spusele sale „Soarele nu apune niciodatã.” (rege al Siciliei 1516-1556, principe al Tãrilor de Jos si rege al Spaniei, implicit vicerege al teritoriilor coloniale de peste mãri, va abdica în favoarea fiul sãu Filip al II-lea în anul 1555, dupã Pacea de la Augsburg). Francisc I a rãmas în istorie ca întemeietor a douã institutii mari: Collége de France si Imprimeria Nationalã a Frantei, ambele existente pânã în prezent si prin introducerea în vremea domniei sale a primelor indicatoare rutiere de vamã.

[8]. Prin intermediul rãzboaielor italice, cultura si civilizatia peninsularã pãtrund adânc în mentalul colectiv francez. Rãzmeritele florentine, politica si machiavelismul Casei de Medici erau respectate si temute în epocã. Castelul de la Soissons, una dintre resedintele favorite ale Catherinei de Medici devine cartierul general al reginei-mamã.

[9]. Ultimul reprezentant al Casei de Valois, Ducele d`Anjou, viitorul rege al Frantei, Henric al III-lea (1574-1589), era fiul favorit al reginei mamã regina, Catherine de Medici. A ocupat si tronul Poloniei (1572-1574), fiind asasinat de cãlugãrul Jaques Clément în anul 1589, în castelul de la Meudon. Pe patul mortii l-a desemnat ca succesor legitim pe Henric de Béarn, reprezentantul Casei de Bourbon, originar din pitorescul tinut al Navarrei.

[10]. Spania si Anglia se aflau la apogeul suprematiei mãrilor si oceanelor lumii. Rivalitatea lor se va extinde si în teritoriile noi descoperite, viitoare posesiuni coloniale.

[11]. Datoritã calitãtilor sale taumaturgice miraculoase în epocã, unul dintre precursorii medicinei moderne, chirurgul Ambroise Paré, a devenit protejatul Curtii, dându-i-se o oarecare imunitate de curtean, diplomaticã, am zice azi. Erau cunoscute celebrele otrãvuri florentine care ucideau fãrã sã lase urme. Nefiind experti criminalisti, multã vreme s-au pãstrat tainele lor în table de materii si tratate secrete, consultate de alchimisti. Medicul savant Paré, prin metodele sale empirice, a spart tãcerea multor crime odioase în epocã.

[12]. „Margot” este în francezã si un joc de cuvinte, în traducere mot-á-mot „cotofana”. Viata tumultuoasã a reginei Margot, preferinta ei pentru tinerii cavaleri aventurieri, au dus la cel mai prolific scandal public al timpului. La 30 aprilie 1574 erau executati în public, în vestita piatã Gréve, doi tineri „conspiratori”, care se pare cã nu erau strãini de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu: Hannibal Coconas si Boniface de la Möle, favoritii regentei Marguerite de France.

Text aldin Recent,in colaborare cu catedra de limbi germanice am deschis portalul Nordpress la adresa http://nordpress.wordpress.com Asteptam colaboratori.

[modifică] Masterat istorie

Pentru colegii de la masterat si nu numai am deschis forumul privat http://masterat.wordpress.com

[modifică] Crestinismul si Marile Descoperiri

Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia universalis] legăturii “Navigare necesse est!”

“Dedicam acest articol acelor oameni care si-au sacrificat vietile pe nesfarsitele intinderi de ape, indraznetului popor portughez, a carui limba l-a nascut pe Camoens si a sa Lusiada, navigatorilor si marinarilor datorita carora ne bucuram de privelistile planetei albastre. Lor tuturor, glorie eterna!”

DE MULTE ORI intrebuintam o terminologie fara a vedea ca in fapt, cu cat o folosim mai des si mai neadecvat, aplicata unui context istoric bine delimitat, aceasta devine subiectiva, cu alte cuvinte o adevarata capcana. Ce definim anume prin „Marile Descoperiri”? Verbul „a descoperi” si pluralul acestuia se poate aplica si altor realitati decat celor geografice in mod uzual. Vorbim in tehnica, spre exemplu, despre descoperirea unui procedeu de prelucrare, in arheologie despre descoperirea ruinelor unei cetati, in astronomie despre descoperirea unei comete, etc. Sub aspect geografic, verbul capata o alta conotatie, mai degraba de redescoperire a unor teritorii populate deja din vechime, dar ignorate din nestiinta in vremurile premergatoare expeditiilor europene peste mari.

Epoca Marilor Descoperiri se situeaza la sfarsitul Evului Mediu, dupa unii analisti marcand inceputul Epocii Moderne, la hotarul dintre Renastere si Reforma. In mod cert, descoperirea de noi teritorii peste mari, care sa satisfaca exigentele comerciale ale monarhilor Europei apusene, nu era un proiect nou. Ideea data inca din vremea Cruciadelor si ea a fost perpetuata ulterior, cand inchiderea rutelor maritime de Est prin Mediterana nu a mai permis negotul cu statele si teritoriile orientale, marile furnizoare de matasuri din China sau mirodenii din Indii. Aceasta bariera s-a coborat dupa debarcarea turcilor otomani in Europa si cucerirea ramasitelor Imperiului bizantin. Mediterana nu mai apartinea negustorilor venetieni si genovezi, ale caror afaceri au inregistrat un regres si in cele din urma au disparut in “marele bazar turcesc”. Blocarea rutelor comerciale rasaritene prin inchiderea Mediteranei pentru puterile crestine - atrase de mirajul Orientului inca din timpurile Cruciadelor - va determina o preocupare constanta pentru gasirea unei alte rute, mai sigure, catre Indii. Ori, siguranta relativa a marii era preferabil nesigurantei cailor continentale. Am putea spune ca motto-ul epocii, dictonul: “Navigare necesse est!” devine in cele din urma o realitate care va trezi mintile luminate din somnul Evului Intunecat.


Cunostintele geografice ale europenilor erau foarte precare; arta navigatiei abia facea primii pasi. Multe teritorii europene, chiar, erau necunoscute. In mentalul colectiv, dominat inca de teama si superstitii, alimentate abil de curria papala, marea de dincolo de Coloanele lui Hercule (Stramtoarea Gibraltar) era dominata de monstri, iar la sud de Ecuator, “apa marii fierbea”.

Aceste “realitati geografice” deformate aveau cateva antecedente in antichitatea elenistica, apropiate de cunostintele geografice dobandite ulterior. Se demonstrase sfericitatea Pamantului si se presupunea existenta unui ocean planetar unic care, in acceptiunea antica, lega cele doua emisfere, cea vestica de cea estica. Discul terestru, credeau grecii, nu statea orizontal pe apa oceanului, ci, oarecum inclinat spre sud, datorita vegetatiei luxuriante existente aici (era vorba de Africa). Tot grecii - foarte buni matematicieni si autori ai unor teoreme utilizate si astazi in matematica, fizica si geografie - au masurat cu precizie circumferinta Pamantului. Eratostene, invatatul bibliotecar din Alexandria, a masurat arcul de meridian socotind ca ar avea 250.000 de stadii, adica aproximativ 39.690 km. Eroarea fata de datele actuale a fost doar de 310 km!

Cunostintele antice de geografie au fost preluate si difuzate prin scrierile arabe de la inceputurile Evului Mediu, desi arabii nu erau navigatori. Cu precadere ele au fost vehiculate in Europa prin filiera hispano-lusitana. Descoperirile geografice nu pot fi raportate la gradele comparative mic, mediu, mijlociu, tipare de care nu ne putem desparti. Mari descoperitori au fost grecii si fenicienii in Antichitate, mai tarziu au urmat vikingii - care in preajma primului mileniu al erei crestine abordeaza coastele Labradorului, ori pionierii descoperirilor europene de mai tarziu, printre care amintim pe Marco Polo.

Descoperirile geografice din Lumea Noua au avut un impact major asupra Europei, avand drept consecinta raspandirea elementelor asa zis “civilizatoare” ale omului alb. La inceputul Marelui Razboi de la 1914 se putea afirma ca Europa domina lumea. De aceea vom pastra titulatura de Marile Descoperiri, cu rezervele exprimate mai sus si din dorinta de a aduce un omagiu miilor de cutezatori care si-au riscat vietile pentru o cauza.

I. (Re)conquista de peste mari

Odata cu largirea orizontului geografic european, interesele expansioniste ale marilor puteri de pe batranul continent imbraca si o profunda mantie religioasa. Renaste treptat spiritul de cruciada si reconquista, cu precadere din partea Spaniei si Portugaliei, promotoarele Marilor Descoperiri. Aventurieri saraci, dornici in a-si imbunatati situatia materiala si sociala, se imbarca la bordul caravelelor pentru a pleca peste mari, spre acele lumi fabuloase si exotice. Biserica Apuseana va incepe sa se implice activ in expeditiile extraeuropene. In 1493, la un an de cand amiralul Columb debarca in Lumea Noua (presupusele Indii de Vest), Papa Alexandru al VI-lea diviza lumea cunoscuta cu o linie imaginara de la nord la sud, spre vest de Arhipelagul Azore (teritoriu apartinand Portugaliei) si declara ca orice teritoriu de la est de aceasta demarcatie (mai tarziu, dupa 1503 va fi inclusa si Brazilia) va putea fi revendicat de catre regatul lusitan, in timp ce toate teritoriile de la vest de linie, treceau sub controlul direct al Spaniei.

Aceste concesii teritoriale facute regatelor iberice de catre Roma aveau o puternica motivatie: consolidarea autoritatii apostolice a Sfantului Scaun in Peninsula si atragerea sprijinului neconditionat al „preacatolicilor regi” (asa erau numiti suveranii spanioli si portughezi in documentele vremii) in convertirea popoarelor de peste mari. Decizia papala din 4 mai 1493 va fi intarita un an mai tarziu, la 7 iunie 1494, prin Tratatul de la Tordesillas (Spania), evitandu-se astfel un razboi intre cele doua “state surori” (expresia Papei), aflate deja in concurenta.

II. Activitati misionare extraeuropene

Calugari dominicani, franciscani, augustinieni si, mai tarziu, iezuiti, ii vor insoti pe conchistadori in cucerirea de noi teritorii si in cautarea aurului, predicand crestinismul apusean de-a lungul globului. Corabiile portugheze calatoresc spre Africa (Congo, Angola, Mozambic), India, Brazilia, China si indepartata Japonie, pe cand cele spaniole pornesc spre Mexic, Peru, Indiile de Vest, Columbia, Panama si Chile. Convertirea populatiilor pagane de peste mari s-a produs adesea prin forta armelor, amerindienii, spre exemplu,acceptand in cele din urma noua credinta a oamenilor albi. Un bastinas mexican afirma pe la 1531 ca i s-a revelat Fecioara Maria. Crezand in aceasta aparitie miraculoasa, alimentata de clerici, conationalii sai au abandonat treptat vechile credinte, astfel ca mai mult de 8 mil. de locuitori dintre ei au devenit crestini.

Activitatile misionare extraeuropene s-au prelungit pana in preajma Reformei, cu precadere in Vest (America Latina) si un impact destul de scazut in Extremul Orient, in tari precum China si Japonia. In America, iezuitii au cautat sa-i protejeze pe amerindieni, pentru ca acestia sa permita comunitatilor crestine sa-si desfasoare nestingherite activitatile - comerciale, cu precadere. Iezuitul francez Alexandre a predicat in sud-estul Asiei intre 1623 si 1662 fiind supranumit “Apostolul Vietnamului”; pe la jumatatea sec. Al XVII-lea erau convertiti deja peste 30.000 vietnamezi. Din 1665, dominicanii si augustinienii activeaza in Filipine, unde localnicii accepta catolicismul. Cateva comunitati crestine s-au stabilit in coloniile portugheze din Goa (India) si Japonia (unde s-au implementat destul de bine). Misionari precum Francisc Xavier au reusit sa sparga barierele culturale dintre europeni si asiatici catre 1600, cand s-au convertit in jur de 30.000 japonezi; ulterior, autoritatile nipone, intuind interesele europenilor ascunse sub mantia credintei, i-au persecutat pe convertiti si i-au expulzat pe misionari.

Un caz aparte s-a petrecut in China: in 1704, slujbele au inceput sa fie oficiate in limba chineza, dar cand Papa a decis ca Messa sa fie oficiata in latina, imparatul s-a simtit ofensat si a expulzat pe misionari si crestini. Desi alterate de traditiile locale, in Extremul est asiatic se pastreaza inca unele sarbatori crestine autentice, cu precadere Craciunul.

III. Epilogul Reconquistei-Bartolomeo de Las Casas

Una dintre figurile cele mai reprezentative ale misionarismului european peste mari ramane fara indoiala spaniolul Bartolomeo de Las Casas (1484-1566), sosit in Lumea noua in 1502 ca atasat al Ordinului Dominican. A trait o perioada ca simplu colonist, dar, in 1514, si-a asumat riscul de a predica Evanghelia autohtonilor. Timp de 50 de ani a luptat si pentru drepturile indienilor; eforturile sale au fost incununate de succes, caci, in 1542, coroana spaniola a abolit sclavia.

[modifică] Critică productivă

Stimabile, tind să cred că participarea dumitale la acest proiect este una pur iluzorică. Te-am ruga să reviziteţi paginile despre Wikipedia pentru a înţelege ce şi cum facem ce facem, iar apoi simte-te liber pentru a contribui, dacă doreşti.

Îţi remaintesc că Wikipedia nu este o pagină pentru promovarea eseurilor şi părerilor personale.

Navigare plăcută.
--rebel 12 decembrie 2005 00:12 (EET)