Filosofie analitică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Termenul de Filosofie analitică cu componenta sa principală, Filosofia limbajului, se referă la suma curentelor filosofice din secolul al XX-lea, care au pornit de la ipoteza unei logici noi creată de Gottlob Frege şi Bertrand Russel, având ca obiect principal limbajul natural şi artificial, precum şi relaţiile acestuia cu realităţile non-verbale, care ar putea avea consecinţe filosofice generale, contribuind la analiza conceptelor şi la clarificarea ideilor. Aceste tendinţe vin în opoziţie evidentă cu curentele derivate din filosofia idealistă germană, în special cu Hegelianismul şi dialectica. Filosofia analitică s-a răspândit după cel de-Al doilea război mondial mai ales în Anglia şi în Statele Unite ale Americii sub diferite nume ca Analiză lingvistică, Empirism logic, Pozitivism logic, Neorealism, care desenează particularităţile diverselor şcoli.
Filosofia analitică reprezintă o dezvoltare a neopozitivismului şi îşi propune ca sarcină centrală cercetarea expresiilor naturale şi a vorbirii comune, în perspectiva folosirii conceptelor filosofice pe baza unei metodologii ştiinţifice, refuzând orice formă de speculaţie metafizică. Diversele curente se deosebesc în ceea ce priveşte alegerea procedeelor analitice. Astfel unele direcţii ale filosofiei limbajului îşi propun cercetarea anumitor cuvinte şi propoziţiuni, în vederea obţinerii unei definiţii clare a terminologiei filosofice. Altele, dimpotrivă, sunt în căutarea unor criterii care să permită deosebirea dintre o exprimare cu semnificaţie clară şi una lipsită de sens. În fine, un ultim grup îşi concentrează atenţia asupra elaborării formale a unui limbaj simbolic pe baze matematice, care să permită în mod efectiv tratarea problemelor filosofice.
Cuprins |
[modifică] Precursorii şi primii reprezentanţi moderni ai filosofiei analitice
Folosirea unei metode analitice a limbajului poate fi întâlnită încă din filosofia antichităţii. Multe din dialogurile socratice ale lui Platon au drept conţinut clarificarea unor concepte sau noţiuni. Astfel, în dialogul Cratilos, vorbirea este definită drept "unealtă instructivă" pentru transmiterea înţelegerii, reprezentare care poate fi întâlnită până în aşa zisul Organon al lui Karl Bühler.
Sub influenţa empiriştilor englezi John Locke, George Berkeley, David Hume şi John Stuart Mill, precum şi a lucrărilor filosofului şi matematicianului german Gottlob Frege, gânditorii englezi George Edward Moore şi Bertrand Russel au pus bazele metodei analitice în curentele lingvistice contemporane. Fondatori ai neorealismului, ei consideră că analiza exactă a limbajului reprezintă dezideratul principal al oricărei atitudini în filosofie şi resping cu fermitate modelul idealist al realităţii în tradiţia lui Hegel. În mod deosebit este criticată teza metafizicianului englez Francis Herbert Bradley, după care realitatea nu ar fi un produs al percepţiei senzoriale, ci o reprezentare spirituală, în consecinţă neabordabilă cu mijloace de investigare ştiinţifică şi inaptă de orice posibilitate de previziune.
[modifică] De la Moore şi Russel la Wittgenstein şi la pozitivismul logic
Moore susţine că principala sarcină a filosofiei ar fi analiza şi clarificarea semnificaţiei noţiunilor, discutând critic afirmaţiile altor filosofi. Consideră că speculaţiile idealiste pot duce la afirmaţii absurde (Refutation of Idealism, 1903) şi se bazează pe adevărul conţinut în "bunul simţ comun" (A Defence of Common sense, 1924).
Russel, impresionat de precizia ştiinţelor matematice, încearcă să elaboreze un limbaj specializat corespunzător legităţii logice, care să reflecte cu exactitate obiectivitatea. Teza de bază consta în posibilitatea diviziunii unei fraze în părţi elementare (propositional particles), analog celor mai mici particole constitutive ale universului, atomii (logical atomisme). Această analiză a structurii limbajului permite deosebirea formei gramaticale de cea logică a unei afirmaţii, eliminând astfel sursa multor confuzii în exprimarea filosofică.
Impresionat de lucrările lui Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein vine la Cambridge pentru a studia cu cel pe care îl consideră mentorul său. Deja în prima sa lucrare, Tractatus Logico-Philosophicus (1921), Wittgenstein insista asupra faptului că orice concepţie filosofică ar trebui să întreprindă în primul rând o critică a limbajului, care să servească clarificării ideilor exprimate. În această primă perioadă, Wittgenstein consideră că o afirmaţie poate transmite o informaţie adevărată şi - prin aceasta - poate avea o semnificaţie ştiinţifică, numai în cazul când este capabilă să reflecte realitatea. În consecinţă, toate aserţiunile metafizice, teologice sau morale sunt, pentru Wittgenstein, lipsite de sens.
Sub influenţa lui Russell, Wittgenstein şi a tezelor fizicianului austriac Ernst Mach asupra empiriocriticismului, la Viena ia fiinţă o mişcare ce reuneşte filosofi şi matematicieni, denumită pozitivism logic, având ca principali reprezentanţi pe Moritz Schlick şi Rudolf Carnap. Pentru "Cercul vienez", filosofia ar trebui să aibă ca scop precizarea sensului noţiunilor, şi nu descoperirea de fapte noi, care reprezintă sarcina disciplinelor ştiinţifice. Afirmaţiile considerate logice ar putea fi clasificate prin urmare în două categorii: cele adevărate din punct de vedere analitic (un exemplu devenit celebru: doi plus doi egal patru) şi cele verificabile empiric. Alfred Jules Ayer a răspândit aceste teze în spaţiul de limbă engeză în lucrarea sa Language, Truth and Logic ("Limbaj, adevăr şi logică"), în care modelele empirice vin în contact cu cele fenomenologice. Pozitivismul logic a fost criticat de Karl Popper. El consideră că teoria semnificaţiei împiedică înţelegerea vorbirii. Wittgenstein însuşi, în lucrările de mai târziu, reunite în Philosophical Researchs (apărută postum în 1953), renunţă la unele din tezele sale anterioare şi tematizează necesitatea unei combateri decisive a confuziei rezultate din înţelegerea eronată a limbajului. Semnificaţia unei aserţiuni (revelaţia semantică) rezultă doar dintr-un context pragmatic în vorbirea de fiecare zi.
[modifică] Tendinţe noi şi critici ale filosofiei analitice
În perioada ulterioară, contribuţii interesante au adus filosofii englezi Gilbert Ryle, John Langshaw Austin şi Pieter Frederick Strawson, precum şi americanul Willard Van Orman Quine. Ryle s-a ocupat în special cu aspectul gramatical al afirmaţiilor şi cu "limbajul mintal", care poate sugera prezenţa unor lucruri inexistente şi falsa opinie a unei unităţi spirituale, asemănătoare unităţii corporale. Austin şi Strawson au analizat relaţiile dintre limbajul formal logic şi cel obişnuit, precum şi semnificaţia comportamentului comunicativ. În fine, Quine reprezintă punctul de vedere ontologic, după care sistemele lingvistice sunt asimilate modurilor pragmatice de transmitere a existenţei lucrurilor.
Criticii filosofiei analitice consideră că filosofia în totalitatea ei nu se poate limita doar la "analiza conceptelor" şi că negarea distincţiei între analiză şi sinteză întreprinsă de Quine ruinează claritatea şi rigoarea gândirii filosofice. Filosofia analitică ar restrânge astfel spectrul investigaţiei filosofice la analiza epistemologică şi ontologică şi astfel, o bună parte a gândirii ar fi negată. Unii autori moderni, de ex. Pascal Engel, încearcă să concilieze cele două tradiţii într-o manieră sintetică cu tendinţă dublă, reunind stilul literar desăvârşit cu claritatea şi precizia afirmaţiilor ştiinţifice.
[modifică] Bibliografie
- Peter Hylton: Russell, Idealism, and the Emergence of Analytic Philosophy, Oxford 1990
- Pascal Engel: Précis de philosophie analitique, Paris 2000
- Edward Kanterian: Analytische Philosophie, Frankfurt/New York 2004
- Paul Franceschi: Introduction à la philosophie analitique, Paris 2005