Constant Tonegaru

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Acest articol face parte din
seria Literatură
Istoria literaturii

Antichitate - Evul Mediu
s. XVI - s. XVII
s. XVIII - s. XIX
s. XX - s. XXI

Specii literare

BD - Basm - Literatură pentru copii
Nuvelă - Teatru
Poezie - Roman

Genuri literare

Genul epic - Genul liric
Genul dramatic
Biografie - Fantastic
Roman negru
Roman poliţist
Science-fiction

Vezi şi

Curente literare
Premii literare

Literatură română

Scriitori - Cărţi

Literatură străină

americană - arabă
engleză - în esperanto
franceză - finlandeză
germană - greacă
maghiară - indiană
irlandeză - italiană
japoneză - latină
poloneză - rusă
spaniolă - suedeză

Meta

Proiectul literatură
Portal Literatură
Toate articolele din serie

editează

Constant Tonegaru (*26 februarie 1919, Galaţi - †3 februarie 1952, Bucureşti) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare româneşti.

După ce îşi întrerupe studiile liceale, pe care nu le mai termină vreodată, practică profesii dintre cele mai diverse, precum aceea de funcţionar la Ministerul Culturii sau vânzător de fructe la Constanţa. Duce permanent o viaţă boemă. În anii 1946 şi 1947 audiază cursurile de literatură ale lui George Călinescu la Facultatea de Litere din Bucureşti. Debutează în 1942 în revista Expresul din Brăila. Ulterior colaborează cu poezii la revistele Preocupări literare, Kalende, Universul literar. Singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii, Plantaţii - distins în 1945 cu premiul Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă acordat scriitorilor tineri - face dovada apartenenţei poetului la mişcarea de avangardă, dar aduce în peisajul liric al epocii nostalgia minulesciană a ţinuturilor exotice, colorată de autoironie şi de presentimentul morţii: "Sunt condotierul Tonegaru fără spadă / mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion / să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă".

A făcut parte începând din 1946 din gruparea literară din jurul criticilor literari Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, împreună cu Pavel Chihaia, Dinu Pillat, preotul catolic Marie-Alype Barral, Teohar Mihadaş, Iordan Chimet, Gheorghe Fratostiţeanu şi alţii. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de "conspiraţie împotriva siguranţei statului". Deţinut şi torturat în beciurile Securităţii, este eliberat în 1951 cu o fractură nevindecată a unei gambe, căpătată în urma bătăilor suferite în timpul detenţei. Moare prematur şi tragic la 3 februarie 1952, în Bucureşti.