Antimis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Antimis desfăcut.
Extinde
Antimis desfăcut.

Antimis, de la grecescul αντιμένσιον, "pe masă", este un obiect liturgic al ritului bizantin.

[modifică] Istoric

După apariţia catacombelor la Roma, şi mai ales după sfârşitul persecuţiilor, sfântul Damaschin I, papa Romei, a zidit o biserică peste catacombele sfântului Calixt. De aici începând, creştinii au început a folosi ca masă pentru euharistie mormintele martirilor.


În Apus s-a făcut obiceiul ca episcopul să sfinţească o piatră cu moaşte, iar piatra să fie pe mama altarului. În caz că se dorea ca liturghia să fi fost celebrată în afara lăcaşului de cult, preotul lua şi piatra cu moaşte cu el, lucru puţin incomod.


Astfel s-a ajuns ca la Constantinopol piatra cu moaşte să fie înlocuită de o pânză cu moaşte, ceea ce e antimisul de astăzi.

Mai demult peste antimis se aşternea ilitonul sau corporalul, pentru a evita profanarea firimiturilor ce ar cădea de pe disc. Cu timpul s-a ajuns ca ilitonul să stea sub antimis, din două motive: culoarea mai închisă a antimisului permite observarea firimiturilor şi recuperarea lor, câtă vreme ilitonul e alb, iar firimiturile pe iliton s-ar vedea greu; motivul întipărit pe antimis iese la iveală, pe când ilitonul l-ar ascunde.

[modifică] Structură

Punerea Domnului în mormânt, închipuită pe antimis.
Extinde
Punerea Domnului în mormânt, închipuită pe antimis.

Pe antimisele de astăzi e întipărită scena punerii în mormânt; de aceea când potirul şi discul sunt puse pe masa euharistică, preotul rosteşte troparele punerii lui Iisus Christos în mormânt.


Antimisul se făcea pe vremuri din pânză de in, pe care se întipărea imaginea cu vopsea neagră; astăzi se coase de obicei antimisul dintr-o pânză de poliester pe care imaginea este tipărită în culori, din fabricaţie. Pe verso se află un buzunăraş, în care episcopul bagă moaşte. Acest buzunăraş se află de obicei sub cedula "INRI" de la crucea întipărită. Antimisul e sfinţit şi semnat de episcop. Semnătura se pune dedesubtul imaginii cu mormântul.


Atribuirea antimisului variază de la un loc la altul, de la o epocă la alta. În unele părţi episcopul dă un antimis fiecărui preot în parte. În alte locuri, episcopul dă antimisul fiecărui lăcaş de cult în parte. În general, când episcopul decedează, antimisele se colectează, iar moaştele se vor băga în antimise noi, semnate de episcopul nou. De aceea antimisul este un semn de părtăşie între comunităţile creştine (parohii sau mănăstiri, etc) şi episcopul lor.

[modifică] Uz liturgic

Antimisul stă în permanenţă pe masa euharistică, împăturit în faţa chivotului, iar pe el se află evangheliarul. La sfârşitul liturghiei cuvântului, preotul trasează semnul crucii încă o dată peste antimis, pune evangheliarul contra chivotului (în Ardeal şi la ruteni pune evangheliarul în partea dreaptă a mesei altarului), apoi desface antimisul, urmând ca la începutul liturghiei altarului, antimisul să fie deschis.

După cuminecarea credincioşilor se recuperează firimiturile căzute pe antimis, apoi se împătură, se trasează din nou o cruce cu evangheliarul, iar evangheliarul se reaşează pe antimis. În unele părţi, atunci când evangheliarul lipseşte (în timpul procesiunii sau citirii), se pune o cruce peste antimis.

În alte limbi