Evanghelia după Matei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Evanghelia după Matei

[modifică] Introducere


Prima Evanghelie canonică are, chiar în cele mai vechi manuscrise, atribuirea: „după Matei”.
Ea a fost Evanghelia cea mai ’apreciată’ şi cea mai folosită în Biserica antică pentru abundenţa învăţăturiloe cuprinse în ea, structurate în ample discursuri.


[modifică] Autorul Evangheliei

Persoana istorică – Matei (în greacă Maththáios sau Mattháios, de la aramaicul Mattai, care la rândul său provine de la ebraicul Mattatyah, =”darul lui JHWH”) este numit în lista celor doisprezece Apostoli în Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,15; Fap 1,13.
Numai Evanghelia după Matei îl califică ca perceptor (vameş; păcătos public; zbir) (10,3), adică colector de taxe în favoarea romanilor, şi prezintă chemarea lui la apostolat chiar în timpul exercitării oficiului său: de la „taraba lui de vameş” (9,9).
Celelalte evanghelii sinoptice îl numesc pe acest păcătos public Levi, (cf. Lc 5,27-28) fiul lui Alfeu (cf. Mc 2,13-14).
Tradiţia antică îi atribuie prima Evanghelie canonică. Alte tradiţii – necontrolate – îl prezintă, după anul 42 evanghelizator în diferite regiuni ale Persiei, Siriei, Macedoniei.
Moartea lui – despre care nu avem date sigure – s-ar fi petrecut în Etiopia, ca martir.
Este sărbătorit în biserică la data de 21 septembrie.

Scriitor/ul – cea mai veche informaţie o avem de la Papia, episcop de Ierapolis (jumătatea sec. al II-lea). Conform acestei mărturii Matei ar fi scris Evanghelia în limba ebraică sau aramaică. Această mărturie îşi găseşte ecoul în scriitori bisericeşti ca Irineu, Tertulian, Origen şi Ieronim, care îl şi identifică pe Matei cu perceptorul Levi. Cercetătorii de astăzi consideră improbabilă, istoric, atribuirea dată de Papia unei prime forme în ebraică. Într-adevăr, Evanghelia pe care o posedăm a fost scrisă direct în greacă şi nu este, nu poate fi, o traducere dein ebraică sau din aramaică: mărturie stă prezenţa unei terminologii lingvistice, cu forme stilistice şi cu jocuri de cuvinte posibile numai în limba greacă.
Autorul, foarte probabil, un iudeo-creştin din cea de-a doua generaţie, care cunoaşte foarte bine limba greacă şi pare la fel de bine familiarizat cu gândirea rabinică; în plus, este legat de o tradiţie care a asimilat cuvintele lui Isus într-un orizont de concepte, de categorii şi de problematicii caracteristice culturii iudaice din diaspora. În acelaşi timp, este marcat de un orizont universalist care-l depărtează de iudaism.

[modifică] Locul şi data compoziţiei textului

Locul compoziţiei Evangheliei este, în consens unanim, identificat ca fiind Antiohia Siriei, oraş unde se vorbea greaca şi erau câteva sinagogi.
Mai trebuie precizat că această Evanghelie este citată pentru prima oarăde sf. Ignaţiu din Antiohia şi că, în sec. al II-lea, era foarte folosită de comunităţile creştine care, într-un fel sau altul, aveau legături cu Siria.
Data compoziţiei este acceptată, cvasi unanim, ca fiind în jurul anilor 70 e.c., din moment ce Matei/ autorul are date precisecu privire la distrugerea Ierusalimului (cf. Mt 22,7; 23,37-38).
Unii autori moderni, luând în consideraţie faptul că Matei a rupt orice legături cu iudaismul, datează textul după căderea Ierusalimului, mai precis după anul 85, deoarece în acel an iudaismul oficial i-a „excomunicat” pe creştini.


[modifică] Structura narativă şi teologică

începutul şi sfârşitul Evangheliei este marcat de o afirmaţie, care reprezintă firul tematic al întregii naraţiuni:
- vestea naşterii lui Emanuel, „care înseamnă «Dumnezeu-cu-noi»” (Mt 1,22-23);
- promisiunea Celui-Înviat: „Eu sunt-cu-voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).
Relatarea evanghelică, aşadar, este centrată pe „«Dumnezeu-cu-noi»” în Isus, ca dar al alianţei făcut lui Israel (care-l refuză) şi, în consecinţă, oferit comunităţii ucenicilor care-l primesc şi-i observă cuvântul, îi pun în practică învăţătura.
Structura şi articularea Evangheliei cuprinde 5 mari discursuri (care, de altfel, caracterizează această Evanghelie):

Prima secţiune – 1,1-4,22; este un prolog solemn al întregii istorii: adună relatările „copilăriei” (capp. 1-2) şi pregătesc ministerul lui Isus. Isus este prezentat încă din genealogie (1,1-17) ca «fiul lui David, fiul lui Abraham», acela care împlineşte promisiunea venirii Mesiei din neamul lui David şi, conform Alianţei lui Dumnezeu cu Abraham, deschisă tuturor popoarelor. El este „fiul lui Dumnezeu” (3,17), fidel în ispitiri (4,1-11).
După acest prolog, urmează cele cinci discursuri mari ale lui Isus.

3.1. Primul discurs: 4,23-9,35.
Isus, Mesia învaţă şi vindecă. Împlineşte Legea şi iluminează cu autoritate voinţa lui Dumnezeu în Predica de pe Munte (capp. 5-7); vindecă poporul de toate suferinţele şi infirmităţile care-l apasă cu o serie de zece minuni:
- 8,1-4 – vindecarea unui lepros;
- 8,5-13 – vindecarea slujitorului centurionului roman;
- 8,14-17 – vindecarea soacrei lui Petru;
- 8,23-27 – potolirea furtunii;
- 8,28-34 – eliberarea îndrăciţilor din Gadara;
- 9,1-8 – vindecarea unui paralitic;
- 9,18-19.23-26 – învierea fiicei şefului de sinagogă;
- 9,20-22 – vindecarea femeii de vărsarea de sânge;
- 9,27-30 – vindecarea a doi orbi;
- 9,32-33 – vindecarea unui mut îndrăcit.

3.2. Al doilea discurs: 9,36-12,50.
După ce-i instruieşte cu discursul misionar (10,5-42), Isus îi trimite pe cei doisprezece ucenici ai săi la Israel ca ei să-i continuie lucrarea (10,1-4; 11,1).
Capitolele 11 şi 12 pun în evidenţă reacţia atât de diferită a ascultătorilor înaintea învăţăturii lui Isus şi a ucenicilor săi.

3.3. Al treilea discurs: 13,1-17,27.
Opoziţia faţă de noul Rabbi, Isus din Nazaret, creşte în astfel de momente El se dedică formării apostolilor săi cu discursul în parabole (cap. 13) şi-şi restrânge tot mai mult ministerul doar la ei (de ex. 14,22-33; 16,16-19; 17,24-27).
3.4. Al patrulea discurs: 18,1-22,45.

După discursul asupra smereniei, împotriva scandalului şi asupra iertării (cap. 18) şi după instruirea ucenicilor din capp. 19-20, Isus – ajuns la Ierusalim – intră în polemică cu autorităţile (21,23-27; 22,15-46).

3.5. Al cincilea discurs: 23,1-28,20.
Ca reproş împotriva conducătorilor iudeilor cap.23), Isus rosteşte marele discurs escatologic adresat ucenicilor (capp. 24 şi 25) ca să persevereze, să fie pregătiţi pentru întoarcerea Domnului şi să „aducă roade” de dreptate creştinească.
Relatarea Pătimirii (capp. 26-28) şi relatările pascale le Învierii (cap. 28) culminează în întâlnirea Celui Înviat cu cei 11 apostoli, ocazie cu care Isus proclamă solemn înaintea lor puterea sa „în cer şi pe pământ” şi îi trimite să înveţe toate neamurile, promiţându-le că va fi cu ei „până la sfârşitul lumii” (28,16-20).
Aşadar, de-a lungul întregii istorii narate Isus, Mesia, vede crescând neînţelegerea şi refuzul poporului său, dar şi – în aceeaşi măsură – primirea de către comunitatea ucenicilor, pe care El îi formează ca mai apoi, după Paşti, să-i trimită să vestească Evanghelia la toate neamurile: o datorie pe care şi comunitatea lui Matei simte că trebuie să şi-o facă proprie.


[modifică] Comunitatea lui Matei


Pentru o mai profundă înţelegere a fizionomiei şi a scopului Evangheliei după Matei este fundamentală înţelegerea ambientului în care lucrează autorul şi pentru care scrie.
Autorul şi comunitatea sa par să fie în luptă pe două fronturi: unul intern şi altul extern.
4.1. Pe de o parte Matei se îndreaptă spre frontul intern, format – foarte probabil – din carismatici (7,21), care au o intensă viaţă religioasă (7,22), dar care nu iau aminte, ba refuză chiar, interpretarea Legii dată de Isus şi de aceea săvârşesc „nelegiuirea” (7,23).
Împotriva acestora Matei face să valoreze continuitatea autorităţii Legii, care n-„a fost desfiinţată, dar desăvârşită” de Isus (cf. 5,17-20).
4.2. Mai exista acolo încă un front, extern, format de iudaismul care, după distrugerea Templului (70 e.c.), încerca să se regrupeze în jurul Legii şi interpretărilor acesteia făcute de rabinii farizei. Cu acest iudaism este evident că Matei a rupt orice legătură şi este în polemică făţişă. Aceasta se poate lesne înţelege din invectivele împotriva „cărturarilor şi farizeilor” (cf. 23,1-36) şi din îndepărtarea pe care o exprimă faţă de „sinagogile lor” (cf. 4,23; 9,35; 10,17 ş.a.).
conflictul între comunitatea lui Matei şi iudaism este jucat în jurul autenticităţii interpretării Legii, care exprimă voinţa lui Dumnezeu. Pentru iudaism interpretarea autentică este aceea dată de tradiţie şi de sentinţele rabinilor. Pentru Matei, adevăratul şi definitivul interpret al Legii, este Isus, astfel cuvântul său (7,24-27) şi observarea tuturor poruncilor sale (28,19-20) au devenit fundamentale pentru comunitatea ucenicilor.