Afacerea Watergate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Afacerea Watergate
Afacerea Watergate (sau pur şi simplu Watergate) este denumirea generică atribuită unui scandal politic al anilor 1970 din Statele Unite Ale Americii ce a condus la o criză constituţională fără precedent, culminând cu demisia preşedintelui de atunci, Richard Nixon. Numele de Watergate a fost împrumutat de la hotelul omonim, scena unei spargeri ale cărei investigaţii declanşează scandalul.
[modifică] Spargerea
Pe data de 17 iunie 1972, Frank Wills, paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate situat in Washington D.C., observă o bucată de bandă adezivă aplicată pe închizătoarea unei uşi aflate între casa scărilor şi parcarea subterană. Deoarece banda împiedica închiderea uşii, Wills o îndepărtează, bănuind neglijenţa unei femei de serviciu. Reîntorcându-se puţin mai târziu, observă din nou banda adezivă aplicată în acelaşi loc. Alarmat, cheamă poliţia metropolitană.
Ajunsă la faţa locului, poliţia găseşte şi arestează cinci persoane aflate în birourile Comitetului Naţional al Partidului Democrat, aflat in opoziţie la acea vreme: Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord, Jr. şi Frank Sturgis. Investigaţiile au arătat faptul că cei cinci erau la a doua spargere în sediul Democraţilor, prima petrecându-se cu două săptămâni înainte. Motivul revenirii lor era repararea unor dispozitive de ascultare implantate în timpul primei incursiuni şi, după unele sugestii, fotografierea unor documente secrete.
Nevoia de a intra pentru a doua oară în birourile Partidului Democrat a fost doar o evidenţiere a lungului şir de greşeli făcute de către spărgatori iar una dintre aceste greşeli se va dovedi fatală pentru administraţia prezindenţială. Într-unul din carnetele de însemnări ale lui Bernard Baker se află menţionat numele unei persoane din anturajul preşedintelui Nixon: E. Howard Hunt, un fost angajat al Casei Albe, atunci angajat ca şi şef al securităţii al Comitetului Pentru re-alegera Preşedintelui (Committee to Re-elect the President - CREEP). La vremea respectivă însă, Ron Ziegler, purtătorul de cuvânt al preşidenţiei, califică spargerea ca fiind o “tâlhărie de mâna a treia”, refuzând să-i acorde prea multă atenţie în intervenţiile sale...
[modifică] Ancheta iniţială
La audierea sa, James McCord s-a prezentat ca fiind angajat al CIA. În cercetările sale, procurorul districtual al Washington-ului descoperă ca McCord se afla pe statele de plată ale CREEP. La audieri participă din partea ziarului Washington Post reporterul Bob Woodward care începe o anchetă asupra cazului împreună cu Carl Bernstein, anchetă ce durează mai multe luni şi este prezentată pe larg în presă. Marea majoritate a faptelor relatate de cei doi reporteri erau binecunoscute celor implicaţi oficial în investigaţii (FBI sau o serie de investigatori guvernamentali, aceştia fiind de altfel şi sursele lor de informaţii) însă efortul lor a menţinut fixat interesul publicului american asupra cazului. Misterul ce înconjoară Afacerea Watergate a fost sporit până de curând şi de prezentarea voalată a principalei surse de informaţii a lui Woodward, cu numele de cod Deep Throat. Adevărata identitate a informatorului a fost aflată abia după mai bine de trei decenii de la consumarea scandalului. Acesta este Mark Felt, numărul doi al FBI la acea vreme. În anul 2002, Felt a spus doar familiei faptul că el a fost Deep Throat. La sfârşitul lunii mai a anului 2005, Felt a dezvăluit misterul revistei Vanity Fair. Iniţial, Washington Post a refuzat să confirme identitatea acestuia invocând promisiunea de a păstra secretul până la moartea sursei sale de informaţii, dar a revenit în câteva zile admiţând că reporterii săi au fost ajutaţi foarte mult de catre Felt în timpul scandalului care a dus la demisia preşedintelui Nixon.
Înregistrarea unei convorbiri între Nixon si Secretarul General al Casei Albe, Bob Haldeman arată preocuparea acestora pentru cazul Watergate, cei doi analizând posibilitatea obstrucţionării anchetei FBI de către CIA. (Înregistrarea convorbirilor lui preşedintelui cu diverse personalităţi era o practică curentă , dar secretă din timpul administraţiei Nixon). Urmare a discuţiei, Nixon cere CIA intervenţia în ancheta FBI, citând motive legate de securitatea naţională. De fapt, spargerea de la Watergate şi numeroase alte „mici trucuri” erau acţiuni înfăptuite în numele CREEP, sub comanda lui Hunt şi Gordon Liddy. Aceştia lucraseră în trecut pentru Casa Albă, în Unitatea de Investigaţii Speciale, cunoscută ca şi “Instalatorii”. Unitatea avea misiuni dintre cele mai pestriţe, cum ar fi operaţiuni împotriva Partidului Democrat sau ale liderilor mişcării pacifiste sau investigarea scurgerilor de informaţii clasificate către publicul american. Printre operaţiunile cele mai mediatizate a fost descinderea în biroul unui fost angajat al Pentagonului, psihologul Daniel Ellsberg, acuzat de spionaj, furt şi conspiraţie împotriva statului prin facilitarea accesului ziarului New York Times la o serie de documente secrete ale Pentagonului. Hunt şi Liddy pătrund în biroul acestuia însă, negăsind nimic devastează întreaga locaţie pentru a-şi acoperi urmele. Legătura celor doi şi a spargerii cu Casa Albă s-a făcut mult mai târziu, însă la acea vreme, descoperirea implicării lor a dus la prăbuşirea procesului lui Ellsberg prin invocarea conduitei incorecte a guvernului în tratarea cazului.
Controversele legate de implicarea în acest scandal al anumitor personalităţi de la Casa Albă persistă şi în zilele noastre. John Mitchell, Procurorul General al SUA, în calitate de conducător al CREEP, împreună cu managerul de campanie Jeb Stuart Magruder şi Fred LaRue aprobă planurile de spionaj ale lui Hunt şi Liddy, inclusiv spargerea de la Watergate dar sunt neclare dispoziţiile primite de acesta de la nivelele ierarhice superioare. Magruder, de exemplu, declară că îl aude pe Nixon ordonându-i lui Mitchell să supervizeze spargerea, a cărei scop intenţionat era obţinerea de informaţii despre Larry O’Brien, directorul de campanie al Democraţilor.
Pe data de 8 Ianuarie 1973, cei 5 spărgători prinşi în flagrant apar în faţa tribunalului sub acuzaţiile de conspiraţie, pătrundere prin efracţie şi instalarea de dispozitive de ascultare. Acuzaţii, cu excepţia lui McCord si Liddy pledează vinovat la toate capetele de acuzare dar, plătiţi de către CREEP, refuză sa dea orice fel de detalii asupra acţiunilor lor. Acest lucru îl înfurie pe judecătorul John Sirica care propune pedepse de 30 de ani fiecăruia, lasând însă să se înţeleagă faptul ca va reduce sentinţele în momentul în care acuzaţii vor coopera cu instanţa. McCord este singurul care este de acord cu aceasta propunere şi ca urmare, implică CREEP în caz, admiţând sperjurul. Totodată, el dezvăluie faptul ca organizaţia pentru care lucrează le-a cumpărat tăcerea celor 5, desenând strategia de urmat de-a lungul procesului.
[modifică] Investigaţia Senatului
Legătura spargerii de la Watergate cu Comitetul pentru Re-alegerea Preşedintelui a contribuit la creşterea amplorii pe care acest caz a o ia şi, implicit, la creşterea mizei sale politice. În loc ca totul să se termine odata cu condamnarea celor implicaţi, ancheta ajunge în Senatul American. Cu trecerea timpului, tot mai mulţi angajaţi ai Casei Albe sunt chemaţi în faţa comisiei senatoriale, conduse de senatorul Sam Ervin.
Pe data de 30 Aprilie, Nixon este forţat să ceară demisia a doi dintre cei mai importanţi colaboratori, Haldeman şi Elrichman; amândoi vor fi judecaţi şi trimişi după gratii. Totodata, îl concediază şi pe consilierul său John Dean, care depusese mărturie în faţa senatului cu puţin timp în urmă şi care va deveni un martor cheie împotriva lui Nixon însuşi.
În aceeaşi zi, Nixon numeşte un nou Procuror General în persoana lui Elliot Richardson, delegându-i acestuia autoritatea de a desemna un consilier independent de Departamentul de Justiţie a cărui activitate să se concentreze pe investigarea afacerii Watergate. Pe data de 18 Mai, la o zi după începerea audierilor televizate din comisia Senatorială, Richardson îl numeşte pe Archibald Cox în această poziţie.
Audierile, televizate de-a lungul întregii veri, captivează întreaga opinie publică americană, oferind deseori momente dramatice în timpul audierilor unor personalităţi de prim plan ale Casei Albe (în frunte cu John Dean) şi îi aduc lui Nixon lovituri politice devastatoare. Pe data de 13 Iulie, comisia află în timpul audierii lui Alexander Butterfield mecanismele de ascultare şi înregistrare implementate la Casa Albă, declanşate automat în timpul oricărei discuţii din Biroul Oval. Aceste înregistrări puteau să arate clar care dintre cei doi, Dean sau Nixon, spunea adevărul despre cele mai importante întâlniri iar comisia le cere ca şi probe curând după aceea.
Nixon refuză însă eliberarea casetelor, citând privilegiul executiv, ordonându-i lui Cox, prin intermediul procurorului Richardson să reunţe la citaţie. Refuzul lui Cox conduce la “Masacrul de Sâmbătă Seara” de pe 20 Octombrie 1973 când Nixon cere demisia lui Richardson şi caută cu disperare pe cineva în Departamentul de Justiţie dispus să-l concedieze pe Cox. Căutarea îl aduce în prim plan pe Robert Bork, care-l concediază pe Cox la cererea lui Nixon. Acuzaţiile de afaceri murdare la adresa lui Nixon îl determină pe acesta să declare, încolţit de întrebările ziariştilor într-o conferinţă de presă la Walt Disney World pe 17 Noiembrie 1973 că “Nu sunt un excroc”, frază ce rămâne în folclorul american.
Nixon cedează parţial presiunilor Comisiei asupra eliberării înregistrărilor convorbirilor, eliberând stenogramele lor editate care confirmă în mare depoziţiile lui Dean şi care crează din nou momente penibile pentru Casa Albă în momentul descoperirii lipsei a a 18 minute şi jumătate de înregistrări. Ţapul ispăşitor pentru această lipsă este găsit în persoana secretarei lui Nixon, Rose Mary Woods care declară ca a şters accidental conţinutul convorbirilor apăsând pedala greşită a mecanismului de înregistrare în timp ce a răspuns la un telefon. Această depoziţie este demontată de către comisie care, analizând pozele biroului secretarei observă că, pentru ca piciorul acesteia să apese pedala de ştergere în timpul în care prelua convorbirea telefonică, trebuia ca dânsa să aibă o condiţie fizică la nivelul unei gimnaste campioane. Mai mult, ar fi trebuit ca poziţia aceasta să fie menţinută timp de 18 minute şi jumătate. Analizele de laborator asupra casetei făcute mai târziu evdenţiază intenţia în ştergerea conţinutului, găsindu-se nici mai mult nici mai puţin de 9 supra-scrieri ale conţinutului casetei.
Chestiunea accesului la casete ajunge până la Curtea Supremă iar pe data de 24 Iulie 1974 aceasta decide în unanimitate că învocarea privilegiului executiv de către Nixon asupra casetelor este nul şi neavenit şi-i ordonă acestuia predarea casetelor procurorului Leon Haworski. Pe data de 30 Iulie, Nixon respectă decizia Curţii si predă casetele cerute.
[modifică] Cascada arestărilor
28 Ianuarie 1974 – Herbert Porter, asistent al lui Nixon recunoaşte că a minţit FBI-ul în timpul anchetelor prelimiare a Afacerii Watergate. 25 Februarie 1974 – Herbert Kalmbach, avocatul personal al lui Nixon, pledează vinovat acuzaţiilor de activităţi ilegale în timpul campaniei electorale. Alte acuzaţii au fost retrase în schimbul cooperării acestuia.
1 Martie 1974 – „Cei 7 de la Watergate”, fosti consilieri ai preşedintelui: Haldeman, Ehrlichman, Mitchell, Colson, Gordon C. Strachan, Robert Mardian şi Kenneth Parkinson sunt acuzaţi de conspiraţie pentru obstrucţia anchetei FBI. Numele lui Nixon este adăugat în secret la aceasta listă, ca şi complice la conspiraţie. Dean, Magruder şi alte personaje îşi acceptaseră deja vinovăţia. Colson, în cartea sa “Renaşterea” aminteşte un raport primit de la un membru al Casei Albe care implica clar şi direct CIA în întregul scandal şi arăta încercarea de scoatere a sa ca şi ţap ispăşitor.
3 Aprilie 1974 – Ed Reinecke, vice-guvernatorul Republican al statului California, este condamnat în trei capete de acuzare de sperjur în faţa Comisiei Senatoriale.
5 Aprilie 1974 – Dwight Chapin, fostul ofiţer de protocol al lui Nixon este condamnat pentru sperjur.
Poziţia lui Nixon se deteriorează cu fiecare zi iar Camera Reprezentanţilor începe investiările asupra posibilei acuzări oficiale a preşedintelui. Pe 27 Iulie 1974, Comitetul Judiciar al Camerei Reprezentanţilor îl acuză pe Nixon de obstrucţie a justiţiei. Pe 29 Iulie, a doua acuzaţie este formulată ca şi abuz de putere iar pe 30 Iulie, a treia acuzaţie este adusă sub forma de sfidare a congresului.
În august este audiată o casetă a cărei existenţă fusese ţinută secretă, înregistrată pe 23 Iunie 1972, cu câteva zile după sparegerea de la Watergate. Discuţia este între Nixon şi Haldeman, care formulează un plan pentru a împiedica ancheta oficială prin invocarea unor false motive de securitate naţională. Această casetă i-a făcut şi pe ultimii suporteri al lui Nixon să-l părăsească iar cei zece membri ai congresului care au votat împotriva acuzării preşedintelui îşi revizuiesc poziţia.
În Senat, Susţinerea pentru Nixon era la fel de precară. După ce senatorii Republicani îl informează pe Nixon că există suficiente voturi pentru acuzarea lui, Nixon se decide asupra demisiei sale. Pe data de 8 August 1974 anunţă într-o adresă televizată demisia sa, efectivă de la 9 August 1974, ora 12. Demisia sa conduce la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare. În concluzie, Nixon nu este niciodată judecat sau condamnat. Urmat în Biroul Oval de către Gerald Ford, acesta îl graţiază pe data de 8 Septembrie, graţiere care îi conferă lui Nixon şi imunitatea în faţa oricăror posibile fărădelegi comise în mandatelor sale. Nixon continuă să îşi susţină nevinovăţia până la moartea dar mulţi au continuat să-l considere vinovat şi după deminisa sa: acceptarea graţierii este, în termeni legali americani, admiterea vinovăţiei.
Din grupul „Celor 7 de la Watergate”, Colson acceptă vinovăţia în cazul Ellsberg în schimbul renunţării la capetele de acuzare în privinţa CREEP, la fel ca şi in cazul Strachan. Ceilalţi cinci, acuzaţi in Martie 1975 au ajuns la tribual în octombrie 1974 şi pe 1 Ianuarie 1975, toţi în afară de Parkinson au fost condamnaţi. În 1976, Curtea de Apel a SUA ordonează un nou proces pentru Mardian în urma căruia toate acuzaţiile sunt retrase. Handeman, Ehlichman şi Mitchell epuizează recursurile în 1977 după care toţi acceptă de bună voie încarcerarea.
[modifică] Urmările afacerii Watergate
Urmările afacerii Watergate nu s-au încheiat cu demisia preşedintelui Nixon şi cu încarcerarea consilierilor săi. Indirect, Watergate a dus la promulgarea unor legi ce au schimbat din temelii regulile finanţării campaniilor electorale americane. De asemenea, afacerea are un rol determinant în promulgarea unor amendamente importante la “Freedom of Information Act” din 1986, împreună cu legi ce cer transparenţa financiară în cazul personalităţilor din administraţie.
[modifică] Impactul asupra Mass media
Watergate deschide o nouă eră în mass-media, în care aceasta devine mult mai agresivă în relatarea activităţilor politicienilor. De exemplu, Wilbur Mills, un membru proeminent al Congresului, a fost implicat într-un accident cauzat de consum de alcool la câteva luni după demisia lui Nixon. Incidentul, similar altora ignorate de presă de-a lungul anilor, a fost expus pe larg în ziare ducând la demisia lui Mills.
Woodward şi Bernstein sădesc în mulţi ziarişti dorinţa de a deveni celebri asemenea lor iar drumul lor spre glorie îmbracă forme cinice, aceştia căutând asiduu în declaraţiile fiscale ale politicienilor noi şi noi urme de scandal, politicienii find nevoiţi de a furniza tot mai multe informaţii financiare presei.
[modifică] Reforme ale Baroului
Avocatura, în ansamblul ei, are mult de suferit în ochii publicului american în urma implicării masive a avocaţilor în afacerea Watergate, ajungându-se la cereri insistente din partea societăţii civile pentru limitarea independenţei avocaţilor prin trecerea acestora sub jurisdicţia autorităţilor federale. Pentru a nu da curs unei asemenea cerinţe, Baroul American lansează două mari reforme care urmăresc responsabilizarea avocaţilor la un nivel nemaîntâlnit până atunci: prima reformă vizează Codul de Responsabilitate promulgat în 1969 – declarat un eşec – înlocuit de Codul de Conduită din 1983 şi adoptat în întregul său sau parţial de 44 de state; a doua reformă are ca ţintă introducerea cursurilor de Răspundere Profesională în facultaţile agreate de către Barou.
[modifică] Referinţe
Notă: Articolul este tradus şi adaptat după versiunea în limba engleză