Cultura României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat.
Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră!
Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina".
Poarta sărutului
Cultura României
Arte

Literatură
Muzică
Arte vizuale

Tradiţii

Bucătărie
Folclor
Mitologie
Spiritualitate

Artişti

Actori
Compozitori
Pictori
Poeţi
Scriitori

Monumente

Castele
Muzee
Religioase
Patrimoniul UNESCO


Cultura, cuvânt provenit din francezul culture, latinescul cultura, conform DEX-ului, se traduce prin totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva, acel cineva putând să se identifice cu o individualitate sau un popor/naţiune.

[modifică] Tradiţii din cultura populară românească

Ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc în timp în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit, prin viu grai, din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obicei, uzanţă; datină. Informaţie, reală sau legendară, privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă pe cale orală.

[modifică] Simbolismul, proeminent în cele mai multe sărbători

Folcloriştii numesc aceste ceremonii "rituri de trecere" denumite astfel de Arnold Van Gennep, în Riturile de trecere scriere publicată în 1909/1998 - pentru că ele marchează trecerea de la o stare socială sau biologică la alta. Cum asemenea situaţii tranzitorii creează întotdeauna incertitutidine, rolul lor este de atenua pe cât posibil energiile negative, tensiunile care rezultă din asemenea schimbări de statut.

Cea mai bună sursă de informaţii o reprezintă cărţile lui Simion Florea Marian, un preot greco-catolic ce a trăit la sfârşitul secolului al IX-lea - începutul secolului XX, întitulate Naşterea la români, Nunta la români, Moartea la români.

Riturile de trecere comportă trei subsecvenţe identificate de acelaşi Arnold Van Gennep, şi anume rituri de separaţie, ce preced naşterea, nunta şi înmormântarea, de prag, anume evenimentul ca atare şi de integrare în noul statut sau intervalul ce urmează consumării evenimentului, aşa cum ar fi la naştere intervalul de 40 de zile până la mergerea la biserică a lăuzei, etc.

[modifică] Tradiţiile naşterii la români

[modifică] Ursitoarele

Ursitoare ţinând copilul in braţe
Extinde
Ursitoare ţinând copilul in braţe

Credinţa în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost şi mai este încă răspândită şi înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moştenită de la romani.

Sunt 3 aşa numite zâne care vin în nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a copilului nou-născut şi-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute şi auzite cum ursesc de către moaşele, care -- în aceste zile -- privegheau nou-născuţii, pe mamele acestora şi chiar de părinţii copilului. Din păcate, pentru că moaşele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.

Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiţia, ca moaşa care ajută la naşterea copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ şi un caier de lână. După 3 zile şi 3 nopţi dacă ursitoarele au venit, moaşa şi părinţii copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.

În Banat, Moldova şi Ţara Românească, la 3 zile după naşterea copilului, se întinde o masă mare cu mâncăruri alese: pâine, o găină, vin şi 3 bănuţi, aşa numita "cină a ursitoarelor", existând credinţa că ele trebuie să fie bine ospătate şi plătite pentru a fi mulţumite şi a ursi o soartă bună copilului. În Bucovina, moaşa -- cum se îngână ziua cu noaptea -- pune în camera copilului o lumină, pentru a arde toată noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulţumite când găsesc această lumină şi îi ursesc copilului o soartă mai bună.

[modifică] Botezul

Tradiţia moaşei legată de botezul copilului mai este foarte puternică la români.

În tradiţia românilor din Transilvania, Banat şi Oltenia, rolul moaşei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică şi spune "duc un păgân şi voi aduce un creştin", iar la întoarcere spune "am dus un păgân şi am adus un creştin". Naşii, când iau copilul de la moaşă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti.

În Oltenia, tradiţia merge mai departe, pentru că moaşa copilului merge apoi în ziua de Sf. Vasile' la casa copilului cu un colac şi un ban de argint, cadouri pentru copil şi părinţi, şi cu colacul pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.

[modifică] Prima baie

În apa de la prima baie tradiţia spune ca trebuie să se pună:


  • Busuioc - ca să fie atrăgător copilul mai ales dacă este fată
  • Grâu - să fie cinstit
  • Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate
  • Mentă şi romaniţă - să crească uşor şi să fie sănătos
  • Măciulii de mac - ca să doarmă bine
  • Seminţe de cânepă - ca să crească repede
  • Pene - ca să fie uşor ca pana
  • Apă sfinţită - ca să fie copilul curat ca aceasta
  • Lapte dulce
  • Ouă - ca să fie sănătos şi plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din a 2-a zi
  • Bani - ca în viaţa copilul să aibă parte de avere.

Moaşa, după ce - conform tradiţiei - scoate banii, se duce şi pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a creşte copilul frumos şi sănătos ca pomul respectiv. Apoi moaşa se aşează pe covata întoarsă şi femeile o înconjoară de 3 ori, dansând şi chiuind. După toate acestea, moaşa trebuie să sară peste covată, cântând şi provocându-le pe nepoatele care-şi doresc un copil astfel:


"Hai, săriţi peste covată,
S-aveţi şi voi câte-o fată
Dar săriţi mai 'năltişor,
S-aveţi şi câte-un fecior"


La sfârşit ea duce copilul şi-l dă naşilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei care o cinsteşte cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlneşte încă odată când moaşa are datoria de a organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului.

[modifică] Scăldătoarea nepoatei

Este făcută de către moaşă în apă caldă, în care se pun diferite plante: mărar, mentă, gălbenele. După ce aceasta a ieşit din baie şi s-a îmbrăcat, ea este stropită de către moaşă cu apă sfinţită. După aceea, nepoata toarnă moaşei apă să se spele cu săpun şi să se şteargă cu prosopul pe care i l-a dat după naştere, sau îi toarnă acesteia apă sfinţită pe mâini. Acest gest semnifică spălarea mâinilor moaşei de păcatele femeii care a născut.

[modifică] Masa moaşei

În a 3-a zi de Bobotează (în ziua de 8 ianuarie) moaşa invită nevestele şi nepoatele ei, precum şi pe preoteasa satului şi dă o masă. Ele aduc câte un plocon moaşei, care constă dintr-un coş care conţine: un colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine şi o sticlă de vin.

În mijlocul mesei pregătite de moaşă, stă un colac, făcut chiar de ea, în care stă o lumânare neaprinsă. Pe masă, se mai pun, într-o farfurie, frunze de muşcată pe fiecare stând lipită cu miere câte o bucăţică de hârtie, care înseamnă că moaşa să fie plăcută nepoatelor şi nevestelor ca mierea de la flori albinelor.

Se închină câte un pahar de rachiu şi se serveşte o dulceaţă. Aprinzând lumânarea, moaşa spune Tatăl Nostru şi tămâiază toate persoanele invitate la masă. Apoi se serveşte masa. După ce nepoatele şi nevestele au terminat de mâncat friptura, se adună bacşişul moaşei, de către una din nepoate.

Într-o farfurie ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare, piper şi ardei, şi întinzând farfuria în mijlocul mesei strigă: "Să fie moaşa la primejdie iute ca ardeiul". La sfârşit moaşa mulţumeşte pentru bacşişul primit, muşcă din piciorul de gâscă, bea vinul şi închină în cinstea tuturor celor prezenţi.

[modifică] Sexul copilului

Există o tradiţie legată de precizarea sexului copilului de către moaşă: aceasta pune pe un fir de păr o verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnişoară la cununie şi care a fost slujită la biserică. Întinde nepoata pe pat şi ţine firul nemişcat deasupra burţii femeii. La un moment dat firul începe să se balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este fată.

Bibliografie: Naşterea la români - Studiu Etnografic, de Simion Flore Marian, membru al Academiei Române

[modifică] Nunta

Este bine cunoscut că omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine.

Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc moştenit de la Adam (biblie) cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.

În sfârşit la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci. Dar pentru că acest articol se adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunţii care este un subiect foarte important.

Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium” şi înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se ca uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc şi în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică - (Efeseni 5 , 22-23).

[modifică] Obiceiuri de nuntă

Nuntă: mireasa şi mirele.
Extinde
Nuntă: mireasa şi mirele.

La noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.

Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.

Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârşită înaintea nunţii.

Se poate şi aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.

Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat, dar poate duce şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite împreună.

Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Şi naşii trebuie să fie ortodocşi, căsătoriţi, cu o viaţă de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.

Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Cât priveşte săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să îşi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, şi nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunţii, cei doi tineri sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi împăraţii. Aceasta este şi sensul încoronării lor.

Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar, mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.

Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, când mireasa părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.

Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.

Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu semnificaţie teologică şi morală.

Întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice. Astfel, este întâlnită în părţile Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a treia şi le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vinş este una din practicile întâlnite la unii din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi.

În unele localităţi este aşa de îndătinat, ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greşite, se denaturează şi se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, şi de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa că s-au cununat la aceeaşi biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica nu dezbină ci uneşte.

Cu cele sfinte nu se glumeşte niciodată. Prin aceasta se trezeşte şi interesul mirilor, conştientizându-i de importanţa acestui mare act care sfinţitor pe care îl trăiesc.

[modifică] Timpul nunţii

Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii" apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.

Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.

Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă.

Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.

În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la "Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina" în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru a-şi găsi potenţiali parteneri.

[modifică] Înmormântarea

Inmormântare religioasă ortodoxă română
Extinde
Inmormântare religioasă ortodoxă română

Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Aceştia puneau în faţa casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniştii romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.

Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi. Acesta este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.

La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaşi timp şi nuntă.

Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, ăi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.

Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă. Cel care din neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.

Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.

De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop. La cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.

Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie şi epitafuri vesele şi universul destul de negru al morţii este Cimitirul Vesel din comuna maramureşeană Săpânţa.

[modifică] Sărbători importante la romani

[modifică] Sfântul Andrei

Icoana reprezentându-l pe Sfântul Andrei.
Extinde
Icoana reprezentându-l pe Sfântul Andrei.

Românii îşi sărbătoresc patronul spiritual, pe Sfântul Andrei, la 30 noiembrie. Întâmplarea a făcut ca ziua naţională, 1 Decembrie, momentul unirii provinciilor româneşti să se celebreze a doua zi. Iată cum, cele două componente, spiritualul şi istoria, se alătură pentru a fi comemorate în momentul în care postul Crăciunului este în toi, natura şi individul pregătindu-se deopotrivă pentru naşterea Mântuitorului.

Iarna este sobră, plină de privaţiuni şi primejdioasă dar sărbătorile acestui anotimp, cele mai spectaculoase din tradiţia românilor, prefigurează parcă clipele în care totul va reveni la viaţă.

Noaptea din ajunul Sf. Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreştine, care să asigure protecţie oamenilor, animalelor şi gospodăriilor. Ţăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea şi puterea sa.

Ajunul Sf. Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut şi nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obţine informaţii cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite interferenţa planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenţa oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede ca în această noapte "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor".

Împotriva acestor primejdii, ţăranul român foloseşte ca principal element apotropaic (de apărare), usturoiul. În egală măsură, casa, grajdul, coteţele, uşile şi ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale.

În general, acest usturoi cu rol de apărare, provine din cel menit cu un an înainte, în acelaşi moment al anului. Сea mai importantă acţiune ce se desfăşoară în această noapte este "păzitul usturoiului". Împreună, fete şi flăcăi, veghează şi petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calităţile necesare.

Forţa magică cu care el va fi investit în ajunul de Sf. Andrei îi va ajuta pe toţi să depăşească momentele de cumpănă de peste an: va servi drept remediu terapeutic, va aduce peţitori - purtat la brâu, va păzi sălaşurile de duhurile rele.

Deşi învăluite de muzică şi dans, fetele vor veghea cu străşnicie usturoiul, ce nu trebuie furat pe ascuns de flăcăi. Păzit astfel, usturoiul va putea mai apoi să asigure protecţia fiinţei umane, reuşind uneori să-i schimbe chiar soarta. Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor şi câmpurilor, se aduc crenguţe de vişin în casă, care vor înflori până la Crăciun, sau se seamănă boabe de grâu în diverse recipiente.

[modifică] Sfântul Nicolae

Perete vopsit cu chipul Sfântului Nicolae.
Extinde
Perete vopsit cu chipul Sfântului Nicolae.

Decembrie vine apoi cu sărbătoarea, atât de aşteptată de copii, a Sfântului Nicolae. Câţi dintre noi nu au aşteptat cu înfrigurare dimineaţa de 6 decembrie pentru a se uita dacă Moşu' a lăsat ceva în ghetele pregătite de cu seară? Acest obicei al darurilor aduse de Moş Nicolae, s-a împământenit mai mult la oraş.

Este posibil să fie un împrumut din ţările catolice, unde Moş Crăciun este cel care pune daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiţi. Moş Crăciun aşa cum este el cunoscut azi, cu renii şi veşmântul roşu şi barbă albă a fost inventat la începutul secolului XX de o companie de publicitate americană care făcea reclamă pentru celebra Coca cola. Adevăratul Moş Crăciun, cel din tradiţia Bisericii este însă Sfântul Nicolae.

Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moş Nicolae să aducă şi câte o vărguţă (pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxă Sfântul Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest fel în educaţia copiilor. Povestea lui Moş Crăciun începe cu un bătrân numit Sfântul Nicolae, episcopul din Myra.

Se spune că el posedă puteri magice şi a murit în 340 a.H. şi a fost îngropat în Myra. Târziu, în secolul XI, soldaţii religioşi din Italia au luat rămăşiţele sfântului cu ei înapoi în Italia. Ei au construit o biserică în memoria lui, în Ari, un oraş port din sudul Italiei. Curând, pelerinii creştini din toată lumea au venit să viziteze Biserica Sfântului Nicolae.

Ei au preluat legenda lui Moş Nicolae în locurile lor natale. Legenda s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa în secolul al XII-lea ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Germania, Franţa şi Olanda celebrează ziua de 6 decembrie ca o sărbătoare religioasă şi oferă cadouri copiilor şi săracilor, şi ajută fetele sărace să se mărite oferindu-le o zestre.

Când colonistele olandeze au călătorit în America, au adus cu ele un episcop care purta un costum roşu şi mergea călare pe un cal alb. Imaginea americană a episcopului va evolua treptat până la cea a unui bătrân spiriduş vesel. A fost descris ca un bătrân olandez vesel şi bucălat din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving.

Anul 1823 a continuat poveştile cu Moş Nicolae cu publicarea poemului "O vizita a lui Moş Nicolae" al lui Clement Moore. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. In unele culturi, Sfântul Nicolae călătoreşte împreună cu un însoţitor care îl ajută. În Olanda, episcopul navighează pe un vapor sosind pe 6 decembrie.

Are la el o carte mare care îi spune cum s-au purtat copiii olandezi în timpul anului. Cei cuminţi sunt răsplătiţi cu daruri iar cei obraznici sunt luaţi de asistentul său, Black Peter. În Germania, Sfântul Nicolae călătoreşte tot cu un însoţitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht, Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac în spate şi o nuia în mână.

Copiii obraznici sunt pedepsiţi cu câteva lovituri de nuia. În Italia, La Befana este zâna bună care se îmbracă în negru şi aduce daruri copiilor la 6 ianuarie. În multe ţări latine: Spania, Puerto Rico, Mexic şi America de Sud, copiii îi aşteaptă pe cei trei regi să le aducă daruri de Crăciun.

[modifică] Crăciunul

Colindatori, tineri.
Extinde
Colindatori, tineri.

Cântarea colindelor este o parte foarte importantă din festivităţiile Crăciunului românesc. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale oraşelor şi satelor, ţinând în mână o stea făcută din carton şi hârtie, cu scene biblice pictate pe ea.

Tradiţia din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând colinde şi recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol şi decorată cu clopoţei şi panglici colorate. O imagine a Sfintei Familii este lipită în centru stelei şi întreaga creaţie este ataşată de o coadă de mătură sau de un băţ puternic.

[modifică] Colindatul

Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală masură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Intâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Echinocţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.

Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualitaţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. In ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

In Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case.

[modifică] Împodobirea bradului

Naşterea lui Iisus Hristos ce coincide cu Crăciunul.
Extinde
Naşterea lui Iisus Hristos ce coincide cu Crăciunul.

Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna înpodobit astfel.

Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi înpărţite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alţii îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în sec. al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Craciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. In 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întraga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia.

La sfârşitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la războiul de independenţă, tradiţia pomului de Craciun ajunge şi în Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au inceput să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Ţările Române în 1866 unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul german de Crăciun O Tannenbaum devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

[modifică] Paşti

Pastele catolic, in Spania.
Extinde
Pastele catolic, in Spania.

Împreună cu aspectele religioase, în România, sărbătoarea Paştilor simbolizează renaşterea şi înnoirea vieţii de zi cu zi. Curăţarea casei, înnoirea hainelor şi o baie rituală înainte de mersul la biserică sunt toate mărci ale noului început. Toată lumea, bogată sau săracă, se îmbracă în hainele sale cele mai bune (multă lume poarte costumele naţionale) şi merge la slujba de la miezul nopţii.

Lumânări sunt aprinse pentru fiecare persoană în timpul acesteia, iar oamenii pleacă cu lumânările încă aprinse, pentru a aduce lumina în casele şi apartamentele lor. Se spune şi că lumânările aprinse opresc fulgerul şi tunetul de la rănirea oamenilor pe drumul spre casă.

Odată ajunşi acasă, românii continuă sărbătoarea tradiţională, cu o masă care include specialităţi ca pască, cozonac, drob (măruntaie de miel tocate, amestecate cu verdeţuri şi condimentate), friptură de miel, brânzeturi sau pandişpan (pain d'Espagne). Măiestria încondeierii ouălor de Paşti este o tradiţie din cele mai vechi timpuri ale românilor.

Credinţa că ouăle reprezintă sursa vieţii, a dus la legarea ouălor de anumite ritualuri de înviere a naturii şi în cele din urmă la legarea Paştelui de acestea. Românii pictau ouăle în mod tradiţional cu roşu şi le decorau ornamental. În timp, alte culori au început să fie folosite, transformând vopsirea ouălor într-o formă de artă şi un talent pentru experţi. Astăzi, ouă adevărate sau din lemn sunt pictate cu desene complexe, sau decorate cu diverse podoabe şi puse la vânzare pe durata întregului an.

[modifică] Anul Nou

Sărbătorirea Anului Nou a fost permisă şi în timpul regimului comunist, pentru că aceasta nu avea o conotaţie religioasă. Se crede că nici o persoană nu ar trebui să petreacă această noapte de una singură, atât timp cât este noaptea în care noul an, reprezentat de copil, se naşte, iar vechiul an, reprezentat de bătrânul obosit, e înlocuit.

Pe 31 decembrie, sătenii merg cu plugul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou, dorindu-le un "prosper nou an" (La mulţi ani!). Pe 1 ianuarie, copiii aruncă seminţe de grâu peste pragul vecinilor, urându-le prosperitate şi "semănare bună".

[modifică] Obiceiurile de Anul nou

Artificii de Anul Nou.
Extinde
Artificii de Anul Nou.

Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru "urat", sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii", "Mascaţii" etc.

Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascaţii". Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul, remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

În diferite zone ale ţării, costumaţia şi interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esenţă acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe frumoase, de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu "Pluguşorul", fiecărei gospodării. Ca o incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să nu-l cunoască.

Tot ajunul anului nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunţată din vreme de "colceri" sau "chemători" se adună toţi cei interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal - inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este "Vergelatorul".

El urmează să "proorocească viitorul", să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantaţie. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.

După ce toate răspunsurile au fost date, cu toţii, trişti sau plini de speranţă, se adună în jurul căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe.

Când se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii recurgând la meteorologia populară, obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. In fiecare din ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Aşa vor şti, pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite, dacă vor avea secetă sau ploaie şi în ce lună anume.

Prima săptămână din ianuarie este marcată de doua alte importante sărbători creştineşti: Botezul Domnului sau Boboteaza pe 6 ianuarie, şi Sfântul Ion pe 7 ianuarie. Toţi românii se duc la biserică de Bobotează, pentru a lua apă sfinţită, atât de necesara pentru tămăduire şi purificare. În satele şi oraşele asezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa îngheţată.

Cel ce va reuşi, va avea parte numai de bine. În aceste zile, atât de reci ale iernii, adunaţi pe lângă focuri, neavând altă treabă decât de a hrăni animalele, ţăranii români îşi trag sufletul alături de cei dragi, petrecând cu toţi Ionii şi Ioanele şi pregătindu-se pentru truda care va veni curând, odată cu topirea zăpezii.

[modifică] Artă tradiţională românească

Cultura tradiţională a avut în timp o influenţă puternică asupra artei profesioniste a României. Vieţile şi obiceiurile românilor de la ţară au fost mult timp subiectul favorit al scriitorilor români. Operele multor compozitori au fost parţial inspirate din muzica populară românească.

Compozitorul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi şi scriitorul Eugen Ionescu sunt probabil printre cei mai cunoscuţi artişti de origine română. Capodoperele lui Enescu, numite Rapsodiile Române, sunt şi ele bazate pe muzica populară românească. Câteva din sculpturile lui Brâncuşi conţin elemente ale artei populare româneşti.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe


În alte limbi