Dregătorie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dregătoriile au fost înfiinţate treptat, odată cu organizarea statului nou înfiinţat. Chiar dacă izvoarele atestă aceste dregătorii treptat şi târziu, cele mai multe dintre ele datează din perioada de început a statului. Dregătorii puteau îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuţiile principale ale funcţiei lor. În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii: dregătorii publice, în care posesorul avea atribuţii publice (administrative şi judecătoreşti) şi dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând slujbe la curtea domnească.
Cuprins |
[modifică] Dregătorii publice
[modifică] Banul
Principalul dregător în Ţara Românească, conducea administraţia din Oltenia, judecător cu dreptul de a pronunţa sentinţa capitală în acest teritoriu supus jurisdicţiei sale.
[modifică] Vornicul
Iniţial a fost conducătorul curţii domneşti; treptat a cumulat cele mai importante atribuţii judecătoreşti în Ţara Românească şi Moldova. În Moldova au existat doi vornici, în perioada împărţirii ţării între urmaşii lui Alexandru cel Bun şi permanent din secolul al XVI-lea.
[modifică] Logofătul
Era conducătorul cancelariei domneşti; supraveghea redactarea actelor domenşti, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat a devenit primul dregător în sfatul domnesc.
[modifică] Vistierul
Se ocupa de administraţia fiscală a ţării, de evidenţa veniturlor şi cheltuielilor, a contribuabililor şi a scutiţilor.
[modifică] Spătarul
Avea un rol mai important în Ţara Românească în domeniul militar; conducea corpul de oaste călare, purta spada domnului la ceremonii.
[modifică] Pârcălabii
Aveau atribuţii administrative şi judecătoreşti în teritoriul circumscris jurisdicţiei lor, adică a ţinutului din jurul cetăţilor.
[modifică] Armaşul
Apare în documente în timpul lui Ştefan cel Mare şi al lui Vlad Ţepeş; avea sarcina îndeplinirii pedepselor decise de domn şi de sfat.
[modifică] Portarul
În Ţara Românească se ocupa de hotărnicirea moşiilor, de primirea soliilor la curte. În Moldova soliile erau primite de uşar. Portarul de Suceava, care avea şi atribuţii militare, a fost chiar membru al Sfatului domnesc o perioadă în timpul lui Ştefan cel Mare.
[modifică] Hatmanul
Apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în Moldova. Principala atribuţie era cea militară, pe care a preluat-o de la portari şi pârcălabi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, hatmanul aocupat locul al patrulea în sfatul domnesc. Treptat a cumulat şi atribuţii fiscale.
[modifică] Dregătorii de curte
[modifică] Postelnicul
Era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnului chiar şi nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce soliile şi cei veniţi în audienţă la domnitor. Era ultimul membru al sfatului domnesc. Numărul postelnicilor a crescut în secolul al XVI-lea.
[modifică] Medelnicerul
Îi turna apă domnului pentru a-şi spăla mâinile. În secolul al XVI-lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc.
[modifică] Paharnicul
Se ocupa de aprovizionare şi de ospeţele domneşti, în special cu vin. Gusta vinul înainte de a fi servit de domn, pentru a verifica dacă nu era otrăvit. Apare târziu în Sfatul domnesc.
[modifică] Stolnicul
Răspundea de masa voievodului şi de servirea acestuia la ospeţe, de aprovizionarea cu alimente.
[modifică] Clucerul
Răspundea de magaziile şi depozitele domneşti. În Moldova exista şi jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne.
[modifică] Pitarul
Pregătea pâinea pentru domn şi pentru slujitorii sau ostaşii cu raţie zilnică de pâine. În secolul al XVII-lea a devenit mebru al sfatului.
[modifică] Slugerul
Se ocupa cu aprovizionarea şi distribuirea raţiilor de carne.
[modifică] Comisul
Avea grija grajdurilor şi a cailor domneşti.
[modifică] Şetrarul
A apărut în secolul al XVI-lea şi se ocupa de corturile armatei în timp de război; rolul său sporeşte în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare în sfat.
[modifică] Aga
A apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - era comandantul pedestraşilor, fiind subordonat spătarului în Ţara Românească şi hatmanului în Moldova.
La mijlocul secolului al XV-lea dregătorii au început să ocupe un rol mai important în Sfatul domnesc. La finele aceluiaşi secol Sfatul domnesc a ajuns să fie format numai din dregători şi foşti dregători. Dregătorii nu aveau leafă, fiiind răsplătiţi cu danii şi scutiri de către domn, cu plata serviciilor prestate locuitorilor (judecăţi, hotărnicii, strîngerea dărilor), cu daruri.