Discuţie:Biserica Ortodoxă Română/origini, istoric, organizare (versiune veche)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Biserica Ortodoxa (origini, istoric, organizare)

Poporul roman - popor romanic, asa cum o dovedeste si limba, in toate elementele ei - este singurul din Europa de Est ce apartine popoarelor latine. Formarea sa este rezultatul simbiozei populatiei autohtone traco-geto-dace cu cea romana si a asimilarii treptate a altor neamuri stabilite veremelnic pe intinsa vatra pe care el s-a plamadit. Aici, crestinismul a inceput sa patrunda inca din timpul apostolic. In Dobrogea - fosta Scytia Minor - Cuvantul Evangheliei a fost propovaduit, in cea de a doua jumatate a secolului I d.H., de catre Sfantul Apostol Andrei. Dupa cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (106 d.H.), numarul credinciosilor din nordul Dunarii a inceput sa creasca, fie prin venirea aici a unor adepti ai noii credinte, plecati din mijlocul populatiilor romanizate de la sud de Dunare, fie prin cei sositi in aceste locuri odata cu colonistii, armata, minerii si negustorii, trimisi in noua sa provincie de Imperiul Roman. In marea lor majoritate, acestia proveneau din provincii deja "misionate de apostolii Domnului". Dupa retragerea, in anul 271 d.H., a administratiei si armatei romane din nordul Dunarii, crestinii, nemaitemandu-se de autoritatea pagana a Romei, care-i urmarea si pedepsea pentru credinta lor, s-au inmultit si au inceput sa se organizeze bisericeste. Marele numar al martirilor daco-romani de la Dunarea de Jos din timpul persecutiei imparatului Diocletian (284-305), care a platit cu viata marturisirea credintei in Hristos, probeaza raspandirea crestinismului, in acel timp, prin aceste parti. Totodata, intareste convingerea ca, in aceasta zona, crestinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce in timpul perioadei romane existau episcopi si preoti. Crestinismul a luat avant deosebit la stramosii nostri, atat din sudul, cat si din nordul Dunarii, in timpul Pacii Constantine, care a urmat edictului de toleranta religioasa de la Milan, din anul 313 d.H. Ca urmare, la Dunarea de Jos se intalnesc functionand numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat si Episcopia Tomisului, infiintata - foarte probabil - in ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonica atat in dreapta, cat si in stanga Dunarii. Ridicata, in veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefala si apoi de mitropolie, aceasta a avut independenta canonica, in secolul urmator, 14 scaune episcopale. In secolul al VI-lea, imparatul Justinian (527-565) a readus stapanirea bizantina in stanga Dunarii, reunind acest teritoriu, si bisericeste, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonica a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o infiintase in anul 535. Ajutata de astfel de imprejurari, crestinatatea nord-dunareana a facut progrese insemnate. Bazilici si alte numeroase vestigii paleocrestine descoperite pana acum pe aproape intreg cuprinsul tarii noastre confirma acest lucru. Terminologia crestina din limba romana, mai cu seama aceea care exprima notiunile fundamentale de credinta, constituie, la randul sau, un indiciu ca stramosilor nostri li s-a vestit Cuvantul Evangheliei si in limba latina, pe care, ca populatie romanizata, o intelegeau. In concluzie, atunci cand poporul roman a aparut in istorie ca popor de sine statator si de ginta latina, el era deja crestin, fiind astfel unul dintre putinele neamuri care, fara a avea o data fixa a increstinarii lor, s-a nascut crestin si asa a ramas pana astazi, fiind singurul popor latin de credinta ortodoxa si , totodata, cel mai vechi neam crestin din aceasta parte a Europei. Mai mult, ca propovaduitor al Cuvantului Evangheliei, el a pregatit pe bulgari si slavi pentru increstinare. La randul sau, silit de imprejurari istorice, a trebuit, ulterior, sa primeasca limba slava in cultul Bisericii sale, folosind-o pana prin secolul al XVII-lea. In secolul al XIV-lea, dupa formarea statelor feudale romanesti de la sud si est de Carpati - Tara Romaneasca si Moldova - ca o proba a deplinei lor independente politice, s-a pasit si la organizarea lor bisericeasca. In anul 1359 a luat fiinta in Tara Romaneasca o mitropolie cu sediul la Curtea de Arges, iar in anul 1401, in Moldova, a fost confirmata de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava. In anul 1370, in Tara Romaneasca se infiinteaza o noua mitropolie la Severin, iar la inceputul secolului al XVI-lea cate o episcopie la Ramnicu Valcea si Buzau. La est de Carpati, in secolul al XV-lea s-au infiintat episcopiile de la Roman si Radauti, iar in secolul al XVI-lea episcopia de la Husi si in 1864 episcopia Dunarii de Jos. Si in Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe: mai intai la Dabaca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Balgrad (Alba Iulia), Ienopolea, Caransebes, Arad, Oradea si Sighetul Marmatiei. Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei, desfiintata in anul 1701, a fost reactivata, ca episcopie noua, in anul 1761. In anul 1864, a fost ridicata la rangul de mitropolie, asa cum este si astazi. Mitropolitii Tarii Romanesti si ai Moldovei, impreuna cu Bisericile lor, au stat intotdeauna in legatura canonica cu Patriarhia ecumenica din Constantinopol si s-au bucurat de o deosebita cinste din partea lumii ortodoxe. In anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, care, consacrandu-i acesteia deplina egalitate in drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o mentinea totodata in interdependenta cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic si liturgic. Tomosul patriarhal, semnat si de ceilalti membri ai Sfantului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, dupa cele din 1850 (emis pentru Biserica Greciei) si din 1873 (emis pentru Biserica Sarba). Ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe plan religios a desavarsirii unitatii statale de la 1 Decembrie 1918, precum si o ilustrare fireasca a rolului jucat de Biserica in istoria poporului roman. Este unanim recunoscut ca in momentele cardinale ale istoriei romanilor Biserica Ortodoxa a fost un factor primordial in pastrarea si afirmarea identitatii nationale. Primele carti in limba romana au fost tiparite in cadrul asezamintelor bisericesti; primele scoli romanesti au fost cele organizate in cadrul asezamintelor bisericesti. Primul Patriarh, Miron Cristea, inscaunat la 1 noiembrie 1925, a fost urmat de patriarhii Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977) si Justin Moisescu (1977-1986). La 16 noiembrie 1986 urca in scaunul patriarhal Mitropolitul de atunci al Moldovei, Prea Fericitul Teoctist, hirotonit arhiereu din anul 1950. Recensamantul populatiei din anul 1992 a evidentiat existenta a circa 19,8 milioane de credinciosi ortodocsi (86,8%) din populatia tarii, ceea ce situeaza Biserica Ortodoxa Romana, din punct de vedere numeric, pe locul doi intre bisericile ortodoxe, dupa Biserica Rusa care are circa 50 milioane de credinciosi. Biserica Ortodoxa Romana isi desfasoara activitatea pe baza statutului de organizare si functionare aprobat de Sfantul Sinod in anul 1948 si recunoscut de Prezidiul Marii Adunari Nationale prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949. De asemenea, sunt in vigoare 10 regulamente bisericesti pentru reglementarea diferitelor sectoare de activitate (organele deliberative si executive ale unitatilor bisericesti, monahismul, numirea si transferarea clerului, invatamantul teologic, cimitirele confesionale etc.). Statutul de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane si regulamentele de aplicare au suferit, de-a lungul vremii, importante modificari si adaugiri. Modificarile operate de conducerea B.O.R. dupa decembrie 1989 nu au mai fost supuse aprobarii organelor de stat. Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Patriarhie, cu titulatura Patriarhia Romana. Cea mai inalta autoritate a Bisericii Ortodoxe Romane pentru toate problemele dogmatice si canonice, precum si pentru cele bisericesti de orice natura date in competenta sa, este Sfantul Sinod. Acesta se compune din patriarh si arhiereii in functiune (mitropoliti, arhiepiscopi, episcopi, episcopi vicari si arhierei vicari). Intre sesiunile Sfantului Sinod, problemele ivite sunt solutionate de Sinodul Permanent, alcatuit din Patriarh si mitropolitii in functiune. Ca organ reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Romane, pentru toate problemele administrative si economice si pentru cele care nu sunt de competenta Sfantului Sinod, functioneaza Adunarea Nationala Bisericeasca, compusa din cate trei reprezentanti ai fiecarei eparhii (un cleric si doi mireni), desemnati de adunarile eparhiale respective pe termen de patru ani. Organul suprem administrativ, atat al Sfantului Sinod, cat si al Adunarii Nationale Bisericesti este Consiliul National Bisericesc. Acesta este alcatuit din trei clerici si sase mireni, alesi de Adunarea Nationala Bisericeasca pe termen de patru ani si din consilierii administrativi patriarhali ca membri permanenti. In cadrul fiecarei eparhii (episcopie sau arhiepiscopie) functioneaza Adunarea eparhiala, ca organ deliberativ pentru toate problemele ei bisericesti, administrative, culturale si economice. Adunarea eparhiala se compune din reprezentantii clerului si credinciosilor, in proportie de o treime, respectiv doua treimi. Organul executiv al Adunarii eparhiale este Consiliul eparhial din care fac parte chiriarhul locului, vicarul eparhial si consilierii administrativi ca membri permanenti si noua membri (trei clerici si sase mireni), alesi pe patru ani de catre Adunarea eparhiala. Parohia, unitatea de baza a bisericii are ca organ deliberativ Adunarea parohiala, alcatuita din toti barbatii majori din parohie. Organul executiv este Consiliul parohial ales de Adunarea parohiala pe o durata de patru ani. Tot Adunarea parohiala alege Comitetul parohial, compus mai ales din femei, care are atributii filantropice. Parohiile din eparhie sunt organizate in protopopiate (protoierii) care sunt unitati administrative ce cuprind cateva zeci de parohii. Acestea sunt conduse de un protopop ce urmareste pe teren buna desfasurare a activitatii pastorale si administrative a preotilor si a parohiilor. Manastirea este un asezamant in care traieste o comunitate religioasa de calugari sau de calugarite care si-au consacrat viata rugaciunii, saraciei, infranarii si ascultarii. Conducatorul manastirii este chiriarhul locului, reprezentat de staret, care este ajutat de soborul manastiresc, consiliul duhovnicesc si consiliul economic. Din punct de vedere administrativ, Patriarhia Romana cuprinde cinci Mitropolii in tara, la care se adauga Mitropolia Basarabiei (reactivata in decembrie 1992) si Mitropolia Romana a Germaniei si Europei Centrale. La 31 decembrie 1998 functionau: 10 arhiepiscopii si 13 episcopii, 143 de protopopiate, 10.069 parohii si 3.334 filii, 347 manastiri, 124 schituri si 5 metocuri. In acestea slujeau, la 31 decembrie 1998, 10.068 preoti si 161 diaconi, ajutati de 3.382 cantareti bisericesti. In asezamintele monahale vietuiau 2.482 calugari si 4.246 calugarite. In 1998, Biserica Ortodoxa Romana dispunea de 13.627 lacasuri de cult (23 catedrale, 9.878 biserici parohiale, 2.794 biserici filiale, 353 biserici de cimitir, 353 biserici manastiresti, 123 paraclise manastiresti, 46 de capele de manastiri si 129 capele patriarhiale) si de 5.220 case parohiale. Circa 2.400 de lacasuri de cult sunt monumente istorice si de arhitectura. In anul 1998 au fost construite 145 de biserici, alte 731 fiind in constructie. In cuprinsul patriarhiei Romane functioneaza 19 scoli de cantareti bisericesti, cu o durata de 3 ani, in care invata circa 1.700 de elevi, 9 scoli postliceale teologice-sanitare, 39 de seminarii teologice liceale (dintre care sase monahale), in care invata circa 6.000 elevi. Pentru invatamantul universitar, in 14 centre universitare (Alba Iulia, Arad, Baia Mare, Bucuresti, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Oradea, Pitesti, Sibiu, Targoviste si Timisoara) functioneaza si cate o facultate de teologie, cu una sau mai multe specializari: Teologie pastorala (10 centre), Teologie-filologie (14), Teologie-asistenta sociala (8), Teologie-patrimoniu cultural (3) si Teologie-arheologie crestina (1). In total, in aceste facultati invata circa 6.700 studenti. La facultatile din Bucuresti, Iasi, Sibiu si Cluj sunt organizate cursuri de studii aprofundate (master), cu o durata de un an, precum si cursuri de doctorat. Dupa 1989, un avant deosebit a luat-o activitatea editoriala si publicistica. In anul 1998 apareau 43 de reviste si publicatii, cinci centrale, 38 eparhiale si parohiale). Tot in anul trecut au fost publicate 50 de titluri de carte teologica, religioasa, de istorie si spiritualitate. Buletinul Oficial al Patriarhiei Romane este "Biseria Ortodoxa Romana" si apare de 115 ani. Cea mai veche publicatie religioasa este bilunarul "Telegraful Roman", editat de Arhiepiscopia Sibiu, care apare de 146 de ani. Reviste de studii si cercetari teologice importante sunt: "Studii teologice", "Ortodoxia", "Glasul Bisericii", "Revista teologica", "Mitropolia Olteniei", "Teologie si viata", "Altarul Banatului" s.a. In cadrul Patriarhiei Romane functioneaza un Institut Biblic si de Misiune Ortodoxa care coordoneaza activitatea editoriala si activitatea atelierelor centrale eparhiale. In afara de tipografia Institutului Biblic, mai functioneaza tipografii bisericesti la Manastirea Neamt, Sibiu, Timisoara, Iasi, Cluj, Ramnicu Valcea, Oradea, Alba Iulia, Beius, Manastirea Sihastria. In aceste tipografii au fost tiparite, in zeci de mii de exemplare, lucrari fundamentale, in primul rand Sfanta Scriptura, apoi Noul Testament, Psaltirea, Mica Biblie, carti de invatatura crestina, catehism, vietile sfintilor, carti de rugaciune, lucrari teologice, traduceri din Sfintii Parinti, manuale scolare si tratate universitare. In cadrul Bisericii Ortodoxe Romane sunt organizate 95 de colectii muzeale de arta si centre pentru conservarea cartii de patrimoniu si a obiectelor vechi bisericesti: 11 la centre eparhiale, 44 la manastiri, 26 la parohii si 14 la protopopiate si alte locuri. In cuprinsul Bisericii Ortodoxe Romane exista valoroase bibilioteci, dintre care mentionam: Biblioteca Sfantului Sinod, Biblioteca Mitropoliei Sinodului si bibliotecile de la Manastirile Neamt si Cernica. Dupa 1989, Biserica Ortodoxa Romana si-a reluat activitatea de asistenta religioasa in armata, penitenciare, spitale si in asezamintele filantropice (orfelinate, azile de batrani s.a). la 31 decembrie 1998 existau 87 lacase de cult in spitale - deservite de 125 preoti, 30 in penitenciare-cu 37 preoti, 38 in armata-deservite de 42 preoti, 13 in cadrul unor unitati scolare-deservite de 46 preoti si 7 in azile si orfelinate - deservite de 3 preoti. Pentru sprijinirea celor nevoiasi, a orfanilor, varstnicilor neajutorati si a persoanelor cu handicap, Biserica Ortodoxa Romana a infiintat o serie de asezaminte, cum ar fi: caminele de batrani de la Suceava, Manastirea Recea, parohia Tocile (judetul Brasov), satul Campeni, comuna Amaru, (judetul Buzau), asezamintele pentru orfani de la Valea Plopului (judetul Prahova), Sfanta Maria (Bucuresti), parohia Stavropoleos (Bucuresti), Iasi, Sfantul Sava (judetul Buzau), Manastirea Ramet (judetul Alba). De asemenea, Biserica a organizat cabinete medicale la Bucuresti (parohia Sfantul Ilie), Iasi, Timisoara, Braila, Manastirea Recea, Sibiu. Dupa Revolutia din decembrie 1989 au fost reinfiintate sau infiintate asociatii sau fundatii care sa sprijine lucrarea misionara si caritativa a Bisericii. Au fost reactivatei: Oastea Domnului (infiintata de preotul Iosif Trifa, in anul 1926, la Sibiu), Fratia Ortodoxa, Societatea Nationala a Femeilor Ortodoxe Romane. Au fost create si alte organizatii ca: Liga Tineretului Ortodox, Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Romani, Sfantul Stelian (Bucuresti), Sfantul Sava (Buzau), Civica (Timisoara), Sfantul Mare Mucenic Mina (Constanta), Precista Mare (Roman), Sfantul Nicolae (Bacau si Sibiu), Sfantul Grigore Palama (Bucuresti), Episcopul Grigorie Leu (Bucuresti), Fundatia Episcopul Melichisedec (Roman), Asociatia crestin-culturala Miron Cristea ( Sf. Gheorghe, judetul Covasna) s.a. Biserica Ortodoxa Romana intretine relatii cu aproape toate bisericile crestine din lume, in primul rand cu Bisericile ortodoxe surori. Au avut loc vizite reciproce si contacte in cadrul organizatiilor bisericesti internationale, cu Bisericile Vechi Orientale, Biserica Romano-Catolica, Biserica Anglicana, Bisericile protestante din tarile europene si din America. Biserica Ortodoxa Romana este membra in Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor si in Conferinta Bisericilor Europene. Participa, de asemenea, la activitatea organizatiilor internationale crestine ale tineretului, femeilor s.a. In afara hotarelor tarii se afla cateva milioane de romani ortodocsi, organizati in unitati bisericesti, care, datorita conditiilor vitrege ale istoriei postbelice, se afla in parte sub jurisdictie canonica straina. Cea mai mare parte se afla in Mitropolia Basarabiei si in partea de nord a Bucovinei. Biserica Ortodoxa Romana nu a recunoscut niciodata ruperea acestor parti din trupul sau si trecerea lor sub alta jurisdictie. In anul 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane a reactivat Mitropolia Basarabiei autonoma si pe stil vechi, cu sediul la Chisinau (Republica Moldova). Mitropolit a fost ales Petru Padurar, fost episcop de Balti. In anul 1993 a fost infiintata Mitropolia Ortodoxa Romana a Germaniei si Europei Centrale si de Nord, cu sediul la Berlin. Mitropolit a fost ales Serafim Joanta. In afara acestora, peste hotare mai sunt si urmatoarele eparhii: Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala, cu sediul al Paris (din 1998 arhiepiscop este Iosif Pop), Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa in America si Canada, cu sediul la Detroit (arhiepiscop Victorin Ursachi), Episcopia Ortodoxa Romana de la Gyula (Ungaria, episcop Sofronie Drencec) si Episcopia Ortodoxa Romana de la Varset (Iugoslavia). In unele tari sunt parohii romanesti sau asezaminte care se afla sub jurisdictia directa a Patriarhiei. Astfel, in Israel, se afla Asezaminte ortodoxe romane de la Ierusalim si Iordan, in Australia si Noua Zeelanda sunt cinci parohii si trei filii, iar in Bulgaria o parohie la Sofia. In afara jurisdictiei Patriarhiei Romane exista Episcopia Ortodoxa Romana din America si Canada, cu sediul la Grey Tower, condusa de Nathaniel Pop, Episcopia Ortodoxa Romana din Europa, cu sediul la Paris si Episcopia ortodoxa a romanilor liberi, cu sediul la Freiburg (Germania). Mitropoliile din tara ale Bisericii Ortodoxe Romane sunt: Mitropolia Munteniei si a Dobrogei, Mitropolia Moldovei si Bucovinei, Mitropolia Ardealului, Crisanei si a Maramuresului, Mitropolia Olteniei si Mitropolia Banatului.

[modifică] MITROPOLIA MUNTENIEI SI A DOBROGEI

A fost infiintata in anul 1359 sub titulatura de Mitropolia Ungrovlahiei, cu resedinta la Curtea de Arges. Primul mitropolit a fost Iachint. De-a lungul vremii, sediul mitropoliei s-a mutat de la Curtea de Arges la Targoviste (1517), iar apoi la Bucuresti (1668), unde se afla si in zilele noastre. Actuala denumire a fost adoptata dupa anul 1990. Are sediul in Bucuresti, mitropolitul este totodata si patriarh. In componenta sa sunt urmatoarele eparhii: Arhiepiscopia Bucurestilor, are in compunere trei protopopiate in Bucuresti, unul in judetul Ilfov, doua in judetul Giurgiu si patru in judetul Prahova. In total sunt 735 parohii, in care slujesc circa 1.000 de preoti. Numarul lacasurilor este de cult este de circa 1.000, dintre care aproximativ 400 sunt monumente istorice. Arihiepiscopia Targovistei. A fost infiintata in anul 1991. Are in componenta patru potopopiate (Gaesti, Titu, Pucioasa si Targoviste), toate in judetul Dambovita. Pentru cele 267 de parohii sunt circa 300 de preoti care slujesc in cele circa 325 de lacasuri de cult, dintre care 38 sunt monumente istorice. Arhiepiscopia Tomisului. Infiintata ca episcopie in anul 1923, a fost desfiintata in timpul comunismului, fiind reinfiintata ca arhiepiscopie in anul 1990. In componenta ei intra cinci protopopiate: Constanta, Medgidia si Harsova (judetul Constanta) si Tulcea si Babadag (judetul Tulcea). In total, acestea au 243 parohii si 284 lacasuri de cult, in care slujesc circa 250 preoti. Episcopia Argesului. La Curtea de Arges a fiintat, la inceputurile ei, Mitropolia Ungrovlahiei, apoi, aici a ramas doar sediul unei episcopii, desfiintata in timpul comunismului si refacuta in anul 1990. Este alcatuita din cinci protopopiate: (Curtea de Arges, Campulung Muscel, Pitesti, Topoloveni si Costesti) toate in judetul Arges. In cele 429 parohii slujesc circa 450 preoti. Resedinta este la Curtea de Arges. Episcopia Buzaului. Dateaza din anul 1500. Este alcatuita din cinci protopopiate: Buzau, Ramnicu Sarat si Patarlagele, in judetul Buzau, si Focsani si Panciu in Judetul Vrancea. Cele 520 parohii au circa 700 biserici, in care slujesc circa 500 preoti. Episcopia Dunarii de Jos. A fost infiintata in anul 1864. Resedinta este la Galati. Are in componenta cinci protopopiate: Galati, Tecuci si Tg. Bujor, in judetul Galati, si Braila si Faurei in judetul Braila. Pentru cele 386 parohii sunt 360 biserici (din care 14 sunt monumente istorice) si circa 330 preoti. Episcopia Sloboziei si Calarasilor. A fost infiintata in anul 1993. Are in componenta sase protopopiate: Ialomita, Fetesti, Slobozia si Urziceni, in judetul Ialomita, si Oltentia si Lehliu in judetul Calarasi. Pentru cele 306 parohii sunt circa 300 preoti care slujesc in 312 biserici, dintre care 11 sunt monumente istorice. Episocpia Alexandriei si Teleormanului. A fost infiintata in anul 1996. Are in compunere patru protopopiate: Alexandria, Videle, Rosiorii de Vede si Turnu Magurele, toate in judetul Teleorman. Pentru cele 253 parohii sunt 242 biserici (35 monumente istorice), in care slujesc circa 280 preoti.

[modifică] MITROPOLIA MOLDOVEI SI BUCOVINEI

A fost recunoscuta de Patriarhia Eumenica in anul 1401, cand sediul era la Suceava, primul mitropolit fiind Iosif. Ulterior, pe la mijlocul sec. XVII, resedinta a fost mutata la Iasi, unde se afla si astazi. Arhiepiscopia Iasilor. Este formata din 13 protopopiate: Iasi I, Iasi II, Pascani si Harlau, in judetul Iasi, Botosani, Dorohoi, Darabani, Trusesti si Saveni, in judetul Botosani, Roznov, Piatra Neamt, Targu Neamt si Ceahlau in judetul Neamt. In cele 814 parohii slujesc circa 650 preoti. In eparhie sunt 103 biserici monument istoric. Arhiepicopia Sucevei si Radautilor. Este alcatuita din patru protopopiate: Suceava, Campulung Moldovenesc, Radauti si Falticeni, toate in judetul Suceava. Acestea au 385 parohii si 433 biserici (56 monumuente istorice), in care slujesc circa 400 preoti. Episcopia Romanului. Dateaza din sec. XV. Are in componenta cinci protopopiate: Roman (judetul Neamt), Bacau I si Bacau II, Moinesti si Onesti (judetul Bacau), cu 388 parohii, in care slujesc circa 400 preoti. Episcopia Husilor. A fost intemeiata in anul 1598, apoi, dupa ce in timpul comunismului fusese desfiintata, a fost reinfiintata in anul 1996. Cuprinde cinci protopopiate: Husi, Barlad, Vaslui, Negresti si Falciu (toate in judetul Vaslui), cu 289 parohii, in care slujesc circa 300 preoti.

[modifică] MITROPOLIA ARDEALULUI, CRISANEI SI MARAMURESULUI

Mitropolia romanilor transilvaneni dateaza din a doua jumatate a sec. XVI. Primul mitropolit a fost Efitimie. La sfarsitul sec. XVII, Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia isi inceteaza activitatea odata cu trecerea mitopolitului Atanasie Anghel, urmat de întregul sinod al Ardealului, de cler si de credinciosi, la Biserica Catolica. Mitropolia Ortodoxa din Ardeal va fi reinfiintata abia in anul 1864, cu resedinta la Sibiu, primul mitropolit fiind Andrei Saguna. Arhiepiscopia Sibiului. A fost infiintata, ca episcopie, in anul 1761. Este alcatuita din opt protopopiate: Sibiu, Medias, Agnita, Saliste si Avrig, in judetul Sibiu, Brasov, Fagaras si Rupea, in judetul Brasov. In cele 468 parohii sunt 510 lacasuri de cult, in care slujesc circa 500 preoti. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului. A fost infiintata dupa 1 Decembrie 1918, in anul 1921. Este alcatuita din sapte protopopiate: Cluj, Dej, Turda, Huedin si Gherla (judetul Cluj) si Bistrita si Nasaud (judetul Bistrita-Nasaud). Acestea au 621 parohii si 637 biserici (166 sunt monumente istorice), in care slujesc circa 525 preoti. Arhiepiscopia Alba Iulia. A fost reinfiintata in anul 1975, iar in anul 1998 ridicata la rangul de arhiepiscopie. Are in componenta 10 protopopiate: Alba Iulia, Aiud, Blaj, Campeni si Sebes, in judetul Alba si Targul Mures, Ludus, Reghin, Sighisoara si Tarnaveni in judetul Mures. Arhiepiscopia are 603 parohii si 653 biserici (127 sunt monumente istorice) in care slujesc cca. 650 preoti. Episcopia Oradea. A fost reinfiintata in anul 1920, dupa ce timp de 200 ani (1692-1920) nu mai functionase. Nu se cunoaste data intemeierii. Cuprinde sapte protopopiate: Oradea, Beius, Marghita si Tinca (in judetul Bihor) si Zalau, Jibou si Simleul Silvaniei (in judetul Salaj). Episcopia are 614 parohii si 690 biserici, din care 139 sunt monumente istorice in care slujesc cca. 500 preoti. Episcopia Maramuresului si Satmarului. Infiintata in anul 1937, cu sediul la Sighet, desfiintata in timpul regimului comunist si reinfiintata in anul 1990, cu sediul in Baia Mare. Cuprinde sapte protopopiate: Baia Mare, Lapus, Sighet, Chioar si Viseu (in judetul Maramures) si Satu Mare si Carei (in judetul Satu Mare). Episcopia cuprinde 367 parohii. Episcopia Covasnei si Harghitei. A fost infiintata in anul 1994, cu sediul la Miercurea Ciuc. Cuprinde doua protopopiate: Miercurea Ciuc (judetul Harghita) si Sfantu Gheorghe (judetul Covasna), care au 115 parohii in care slujesc cca. 75 de preoti. Din cele 107 biserici existente, 47 sunt monumente istorice.

[modifică] MITROPOLIA OLTENIEI

A fost infiintata in anul 1370, primul sediu fiind la Severin, dar a avut o existenta scurta, fiind transformata in episcopie cu sediul la Ramnicu Valcea. A fost reinfiintata ca mitropolie in anul 1939, cu sediul la Craiova, desfiintata in anul 1945 si reinfiintata in anul 1949. Cuprinde doua eparhii: Arhiepiscopia Craiovei. Are sapte protopopiate: Bailesti, Craiova I si Craiova II (in judetul Dolj), Targu Jiu si Carbunesti (in judetul Gorj) si Drobeta-Turnu Severin si Strehaia (in judetul Mehedinti). Arhiepiscopia are 787 parohii, in care slujesc cca. 700 preoti. Episcopia Ramnicului. Are sediul la Ramnicu Valcea si este formata din sase protopopiate: Ramnicu Valcea, Dragasani si Horezu (in judetul Valcea), Slatina, Caracal si Corabia (in judetul Olt). Episcopia are 541 parohii, in care slujesc cca. 550 preoti.

[modifică] MITROPOLIA BANATULUI

A fost infiintata in anul 1974, cu sediul la Timisoara. Cuprinde eparhiile: Arhiepiscopia Timisoarei. A fost infiintata in anul 1939. Are in componenta patru protopopiate: Timisoara, Deta, Faget si Lugoj, toate in judetul Timis. Arhiepiscopia numara 265 parohii si 230 lacasuri de cult (din care 36 sunt monumente istorice) in care slujesc cca. 300 preoti. Episcopia Aradului. A fost infiintata in anul 1706. Cuprinde noua protopopiate: Arad, Lipova, Ineu si Sebis, (in judetul Arad), Brad, Deva, Hateg, Orastie si Petrosani (in judetul Hunedoara). Eparhia are 442 parohii si 695 biserici in care slujesc cca. 500 preoti. Episcopia Caransebesului. Nu se cunoaste data infiintarii acestei episcopii, despre care avem stiri sigure la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui de al XVI-lea. In 1750, prin mutarea la Varset (azi in Iugoslavia) a episcopului Ioan Georgevici, Caransebesul nu mai apare ca sediu episcopal de sine statator. In anul 1865 episcopia este reinfiintata printr-o diploma a imparatului Francisc Iosif. Desfiintata in timpul regimului comunist, a fost reinfiintata in anul 1994. Este formata din patru protopopiate din judetul Caras-Severin: Caransebes, Resita, Oravita si Baile Herculane. Episcopia are 200 de parohii si 220 biserici (din care 28 sunt monumente istorice), in care slujesc 200 preoti.

[modifică] Crestinism ( definitie, izvoare, invatatura )

Crestinismul este religia revelata, intemeiata de Iisus Hristos sau Mintuitorul Hristos (Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Aceasta religie s-a raspindit, incetul cu incetul, la toate popoarele lumii, prin misonar, dar nu cuprinde pe toti oamenii din lume. Totusi este religia care numara cei mai multi credinciosi, daca se face comparatie cu oricare alta religie contemporana. Cuvintul crestinism este derivat din numele - Christus - Unsul, adica Cel uns sa fie Mintuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul intrupat pentru mintuirea lumii. Numele de crestin s-a dat mai intii credinciosilor din Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, desi cei dintii ucenici ai lui Isus Hristos au facut parte din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era si firesc, misiunea crestina a inceput din centrul vietii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, si a ajuns curind in marile metropole ale lumii antice mediterneene si pontice. Invatatura crestina s-a raspindit mai intii in mediile urbane, iar mai tarziu a patruns si in mediile rurale. In acestea din urma, credintele religioase idolatre au persistat indelung, iar raspindirea noii rleigii s-a facut adeseori prin martiriu: propagatorii noii credinte erau ucisi, uneori dupa chinuri prelungite, de catre adepti ai vechilor credinte idololatre. Si in prezent, in unele tinuturi ale pamantuli crestinismul se raspandeste de catre misionari care, uneori, risca sa plateasca chiar cu viata curajul lor de a vesti bastinasilor Evanghelia. Izvoare Despre crestinism se poate afla mai in amanunt din Scrierile sacre ale sale: Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament sau Biblia si cartile ce compun Sfanta Traditie si Traditia Bisericii (traditie dogmatica, liturgica si canonica). a. Sfanta Scriptura cuprinde, in Vechiul Testament, urmatoarele carti: Facerea, Iesirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul (care formeaza Pentateuhul sau Cartile lui Moise), Iosua Navi, Judecatorii, Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Paralipomena, (1 Cronici), 2 Paralipomena (2 Cronici), 1 Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Estera, Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Ecclesiastul, Cintarea Cintarilor, Isaia, Ieremia, Plingerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Ioana, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Urmeaza o serie de carti socotite drept <<bune de citit>>: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra (a patra este socotita apocrifa), Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), Istoria Suzanei, Istoria omoririi balaurului si a sfarimarii lui Bel, Cartea intii a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia a Macabeilor, Rugaciunea regelui Manase. In Noul Testament se cuprind cartile: Sfanta Evanghelie dupa Matei, Sfanta Evanghelie dupa Marcu, Sfanta Evanghelie dupa Luca, Sfanta Evanghelie dupa Ioan, Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Pauline (catre: Romani, Corinteni I si II, Tit, Filimon si Evrei); Epistolele sobornicesti (a Sf. Apostoli Iacob, Petru I si II, a Sf. Ioan I, II si III; a Sf. Iuda) si Apocalipsa sau Revelatia (Descoperirea facuta Sf. Ioan Teologul si Evanghelistul). b. Sfanta Traditie propriu-zisa este formata din continutul invataturii de credinta insusit de Sfintii Apostoli direct de la Mintuitorul Iisus Hristos in decursul predicii Sale si consumnat in scris in Sfintele Evanghelii si in celelalte scrieri ale Noului Testament, scrieri care nu au putut cuprinde tot: Ioan 21, 25. c. Traditia Bisericii. Cuprinde tot ceea ce s-a scris si s-a retinut, sub inspiratie dumnezeiasca, dupa moartea Apostolilor, si a ucenicilor lor (in mare parte), astfel incat noua credinta, credinta adevarata, sa straluceasca puternic in bezna idolatriei si sa intoarca pe oameni la credinta in adevaratul Dumnezeu. Amintim aici scrierile Parintilor apostolici, ale Sfintilor Parinti si scriitori bisericesti, ale ascetilor si, mai ales, ale martirilor, ale teologilor si marilor inspirati de Dumnezeu (imnologi, liturgisti si canonisti). Evident, esenta crestinismului nu poate fi cunoscuta decit din Evanghelii, deoarece acolo sint citate ipsa verba Domini (insesi cuvintele Domnului).

[modifică] Invatatura

Dumnezeu este unul singur in fiinta, dar intreit in persoane; Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Dumnezeu-Tatal este principiul dumnezeirii, naste din veci pe Fiul si purcede din veci pe Duhul Sfint. Fiul Se mai numeste si Cuvintul sau Logosul Tatalui. Prin El s-au creat toate. El S-a intrupat de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria, pentru noi oamenii, a patimit, a fost rastignit, a murit si S-a ingropat, dar a inviat omorind moartea si eliberind din iad pe toti dreptii Vechiului Testament, de la Adam si Eva (primii oameni) si pina atunci. S-a inaltat la cer si sta de-a drepta Tatalui. Va veni iarasi (la sfirsitul veacurilor) sa judece viii si mortii. Va intemeia o imparatie vesnica, dumnezeiasca, intr-un pamant nou si un cer nou. Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, a trimis pe Duhul Sfint in lume pentru a-i continua lucrarea pina la a doua venire. Prin Duhul Sfint s-a intemeiat cea dintii mare comunitate crestina la Ierusalim, in jurul Apostolilor, Biserica. Biserica era condusa de Apostoli, prin Duhul Sfint. Ea a propovaduit si propovaduieste lumii adevarul dumnezeisc, noua religie si disparitia inchinarii la idoli. Lumea a fost creata din nimic, prin Cuvintul lui Dumnezeu. Mai intii au fost creati ingerii, in zece cete. Una dintre cete, impreuna cu mai marele ei, Lucifer, s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu vrind sa fie ca Dumnezeu. Trudindu-se, acestia au cazut din vrednicia pe care au avut-o si si-au inrait firea devenind diavoli. Lucifer, impreuna cu ingerii sai, lucreaza raul in lume. Ei vor fi pedepsiti si trimisi in focul iadului dupa judecata universala. Din toata lumea materiala numai omul nu a fost creat prin cuvint. Trupul sau a fost modelat din tarina de catre Dumnezeu si i s-a dat suflare de viata sau suflet. Intii a fost adus la existenta barbatul ( Adam ) si dupa aceea femeia, dintr-o coasta a lui, pe cind Adam dormea. Cea dintii pereche de oameni a primit porunca sa ramina in rai ( Eden) , sa stapineasca peste toate vietuitoarele pamantului, sa ingrijeasca raiul, sa manince din oricare pom in afara de pomul cunostintei binelui si raului. Diavolul, prefacut in sarpe, a indemnat mai intii pe Eva sa manince din pomul oprit. Eva a dat apoi si lui Adam sa manince. Astfel, cei dintii oameni au calcat porunca lui Dumnezeu. Ei au fost alungati din rai, unde avusesera toate de-a gata, si au fost lasati sa-si cistige existenta (pe pamantul saracacios si blestemat) prin sudoarea fruntii. Cei dintii oameni au primit insa fagaduinta unui Mintuitor. Aceasta fagaduinta, pastrata cu greu in sufletele oamenilor, a fost mereu reamintita lumii prin patriarhii si profetii Vechiului Testament, prin Ioan Botezatorul - ultimul profet al Vechiului Testament. Fagaduinta mintuirii s-a implinit cind la Roma domnea imparatul Augustus si cind Palestina se afla sub stapinire romana. Atunci S-a nascut Iisus Hristos (Mesia ), Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, Mintuitorul lumii. Fiecare om care crede in Iisus Hristos trebuie sa se boteze in numele Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfintul Duh, si sa nu mai pacatuiasca. Prin Botez i se sterge pacatul stramosesc si devine parte din Trupul lui Hristos - Biserica. In afara Bisericii nu exista mintuire pentru ca oricine se afla in afara Bisericii nu este in Iisus Hristos. El a recapitulat intreg neamul omenesc in Sine. Pentru cresterea lui Hristos, dupa Botez, Biserica pune la dispozitia credinciosilor inca sase Sfinte Taine: Mirungerea ( Pecetluirea sau insemnarea cu pecetea harului Duhului Sfint), Pocainta ( celor ce au gresit dupa Botez si au nevoie de iertare pentru a reintra in comuniune cu Hristos), Sfanta Impartasanie sau Cuminecatura ( impartasirea cu Hristos sub forma piinii si a vinului devenite Trupul si Singele lui Hristos prin puterea Sfintului Duh), Nunta (Cununia sau Casatoria), Preotia ( in trei trepte: arhiereu, preot si diacon, pentru cei pregatiti special in vederea slujirii preotesti) si Maslul ( pentru vindecarea trupului si a sufletului, prin rugaciunea preotilor Bisericii si prin ungere cu untdelemn sfintit). Pentru sfintirea naturii inconjuratoare se oficiaza diverse slujbe speciale sau lucrari sfintitoare, desemnate cu termenul general de ierurgii, provenit din cuvantul grecesc . Ibidem, pag. 324-325

[modifică] Observatii asupra crestinismului in general si in raport cu alte religii

Crestinismul actual cunoaste trei mari confesiuni: Ortodoxa, Romano-Catolica si Protestanta. Confesiunea Ortodoxa sau Biserica Ortodoxa cuprinde acele Biserici care au pastrat nestirbit tezaurul de credinta primit direct de la Mintuitorul prin Sfintii Apostoli. De aceea, in Biserica Ortodoxa conducerea este sinodala (sau colegiala). Confesiunea sau Biserica Romano-Catolica inglobeaza acea parte din crestinism care a evoluat in traditia apuseana de limba latina, avind centrul la Roma. Conducerea Bisericii este monarhica, piramidala, avind in virf pe episcopul Romei, intitulat Papa si socotit <<loctiitorul lui Hristos pe pamant>> ( Vicarius Christi). Clerul este celib. In Confensiunea Protestanta cunoastem mai multe Biserici, rupte din romano-catolicism prin reformele initiate de Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Henric al VIII-lea (Anglia), John Wesley (Anglia). Anglicanismul si Bisericile luterane scandinave au o ierarhie similara romano-catolicismului, dar cu dreptul de a se casatori. Din Protestantism au aparut o multime de denominatiuni, care mai de care mai independente si lipsite de ierarhia traditionala. In prezent exista o tendinta generala crestina spre refacerea unitatii, prin eforturi conjugale. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace, Federatia Mondiala Lutherana si Alianta Mondiala Reformata sint doar principalele organisme crestine vizind refacerea unitatii. Fata de celelalte religii, crestinismul constituie o noutate extraordinara in viata religioasa a umanitatii. Raportul dintre om si Dumnezeu se schimba prin insasi legatura creata intre Dumnezeu si om prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, intrupare reala, atestata istoric. De aici inainte Dumnezeu Se reveleaza ca partas la viata omului, in masura in care omul vrea ca Dumnezeu sa Se faca partas la viata Lui si intelege rostul comuniunii cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoana a Sfintei Treimi, asumindu-Si firea omeneasca prin intrupare, devine Hristosul (Unsul, Mesia cel asteptat) si reface, restaureaza fiintial (ontologic) firea oamenilor. Acest lucru nu este intrevazut in nici una dintre religiile lumii, in afara de crestinism. Omul devine co-partas la iubirea dumnezeiasca. El nu mai este robul idolilor care, prin hidosenia lor, inspirau groaza si acte cultice dintre cele mai singeroase. De asemenea, intreaga viata spirituala si cultica se transforma intr-un suvoi de iubire lucratoare, de pace si buna intelegere intre oameni, spre deosebire de impulsurile razboinice prezente in toate mitologiile vechi. Iarasi, relatiile dintre oameni, bazate in primul rind pe modul de a gindi despre Dumnezeu se schimba total in crestinism. Semenul nostru poarta in sine chipul lui Dumnezeu. Crestinismul inseamna restaurarea omului, asezarea omului in starea lui dintii, ba, mai mult, indumnezeirea lui prin har. Natura umana ramine creaturala, dar viata omului poate dainui in vesnicia fericita la care omul a fost chemat de catre Dumnezeu. Originea divina a religiei crestine. Una dintre caracteristicile esentiale si fundamentale ale crestinismului o constituie originea sa dumnezeiasca. Aceasta caracteristica sau trasatura este evidentiata expres in cuvintele de inceput ale Evangheliei dupa Ioan, unde se specifica si se marturiseste totodata co-eternitatea Fiului, a Cuvintului lui Dumnezeu cu Tatal. Acelasi Cuvint sau Logos din veci si Dumnezeu a venit in lume, S-a intrupat si i-a invatat pe ai Sai, strapungind si risipind intunericul necunostintei ca o Lumina. Acelasi Cuvint sau Logos intrupat pentru mintuirea noastra, a oamenilor, a venit din Cer pe pamant, coborindu-Se ca piine a vietii, ca Piinea Vie datatore de viata: <<Pentru ca M-am coborit din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine... Eu sint piinea cea vie care s-a pogorit din cer. Cine maninca din piinea aceasta viu va fi in veci. Iar piinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi>> (Ioan 6, 38, 51, 54). Dumnezeirea Mintuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisa in cele patru Evanghelii, precum si in toate celelalte scrieri din care este alcatuit Noul Testament. Mai intii, Evangheliile arata ca intruparea si Nasterea intre oameni a Fiului lui Dumnezeu a avut loc la plinirea vremii prezise de Duhul Sfint prin gura proorocilor Vechiului Testament. Faptul a fost precedat de incunostiintare prin inger, pentru a se intelege ca Fiul nascut fara de mama, din veci, din Tatal, ia trup si Se naste fara tata pamantesc din Fecioara Maria. De aceea, Intruparea Fiului, venirea Logosului in lume constituie un moment crucial in istoria mintuirii. Pe tot parcursul vietii Sale printre oameni ca Dumnezeu adevarat si om desavirsit, Domnul nostru Iisus Hristos a vestit credinciosilor intemeierea imparatiei lui Dumnezeu, imparatie spirituala in care pot intra efectiv, prin Botez, toti cei care vor sa se mintuiasca. Imparatia lui Dumnezeu este imparatia cerurilor, ea nu este din lumea aceasta, dar este pentru oamenii din lumea aceasta. Ea este imparatia care va sa vina si <<care nu va avea sfirsit>>, cum se afirma in Simbolul credintei. Intreaga Sa invatatura a fost pecetluita prin fapte reale, prin minuni la care au fost de fata Sf. Apostoli si oameni de tot felul si in diverse prilejuri. De aceea, Mintuitorul a usurat povara suferintelor fizice si morale ale unora dintre credinciosii care veneau la El: a vindecat bolnavi, orbi, schiopi, slabanogi, indraciti. De asemenea, El a inviat morti (tinarul din Nain, fiica lui Iair si pe Lazar) numai ca sa se preamareasca si sa se cunoasca puterea lui Dumnezeu. Mai mult, minunile savirsite de Mintuitorul si relatate in amanunt de cei patru evanghelisti s-au petrecut in fata oamenilor, nu intr-ascuns, tocmai pentru ca ele sa fie de netagaduit. Marea si vintul s-au linistit la cuvintul-porunca al Fiului lui Dumnezeu Intrupat, trupul Sau si-a dezvaluit stralucirea in transfigurare la Schimbarea la Fata, dar a si inviat din morti dupa Patima cea de buna voie. Iar toate acestea s-au facut tocmai pentru a dezvalui taina iubirii netarmurite fata de lume a lui Dumnezeu cel unul in Treime: Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Caci insusi Tatal va iubeste pe voi, fiindca voi M-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit. Iesit-am de la Tatal si am venit in lume: iarasi las lumea si ma duc la Tatal>> (Ioan 16, 27-28). Apostolii au retinut sensul dumnezeiesc al minunilor savirsite de Mintuitorul Hristos in lume si s-au convins ei insisi de dumnezeirea Lui si a religiei pe care o intemeia: <<Acum stim ca Tu stii toate si nu ai nevoie sa intrebi pe cineva. De acea credem ca ai iesit de la Dumnezeu>> (Ioan 16, 30). Scopul misiunii Fiului lui Dumnezeu intrupat pe pamant, in lumea de aici a fost si a ramas in continuare un scop dumnezeiesc. Astfel, intr-o lume in care curajul, vitejia omului, se masura prin capacitatea lui de a rapune intr-un fel sau altul pe aproapele si semenul sau, Iisus Hristos aduce dorul dupa viata vesnica, dupa cunoasterea lui Dumnezeu si a iubirii Sale fata de toti oamenii, fata de cei drepti si fata de cei cazuti in pacat. <<Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis>> (Ioan 17, 3). Acest adevar a fost prezis prin profeti: <<Ca sa se plineasca ce s-a spus prin proorocul care zice: Deschide-voi in pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la intemeierea lumii>> (Matei 13, 35). Dumnezeu S-a inomenit pentru ca omul sa se indumnezeiasca - asa cum spune un sfint parinte al Ortodoxiei crestine. De aceea se poate afirma direct ca in crestinism inaltarea omului spre Dumnezeu este posibila tocmai pentru ca Dumnezeu, prin intruparea Fiului, a venit in lume ca sa refaca legatura cea dintii dintre Sine si om, dar si pentru ca printr-o cale dumnezeiasca si omeneasca totodata sa faca din om o fiinta cu totul vrednica de <<harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea lui Dumnezeu-Tatal si de impartasirea Sfintului Duh>> pe calea continua a desavirsirii. Asa cum lesne se observa, crestinismul inseamna indumnezeirea omului prin Dumnezeu intrupat, prin Fiul lui Dumnezeu intrupat, pirga omenitatii indumnezeite, veriga unirii noastre prin har cu Dumnezeu in Hristos cel ce a fost rastignit, a murit si inviat. Certitudinea dumnezeirii Mintuitorului Hristos inseamna in acelasi timp certitudinea posibilitatii indumnezeirii celor ce s-au imbracat prin moarte si inviere cu Hristos la Botez, adica la intrarea lor in crestinism. Prin urmare, crestinismul nu este o simpla religie: el inseamna traire in Hristos, in Dumnezeu intrupat, biruitorul mortii si datatorul vietii vesnice.

[modifică] Biserica si Sfanta Scriptura ( marturie )

Sfanta Scriptura este, in teologia ortodoxa, primul izvor al descoperirii dumnezeiesti, al aratarii lui Dumnezeu "cu toata puterea Sa de ajutor si de dragoste". Ea a ramas o marturie permanenta despre indemnul la continua apropiere intre semeni, dat de Mantuitorul ucenicilor Sai. Venirea Lui in lume inseamna posibilitatea progresului moral, prin renuntarea la patimile egoiste, fiindca prin El am fost pusi in legatura cu viata lui tainica de jertfa. Viata Lui este tainica atat sub aspectul bogatiei ei, ce provine din indumnezeirea naturii umane asumate de ea, cat si sub cel al aducerii dragostei jertfelnice intre oameni.Sfintele Evanghelii proclama si accentueaza caracterul tainic al vietii de jertfa a Mantuitorului, ca izvor al vietii noastre de jertfa. Crestinii au toti tezaurul comun al cuvantului lui Dumnezeu, pastrat in Scriptura. Din el ne tragem invataturile mantuitoare si la El apelam pentru orientarea pe o cale crestina in lume. Iar prin Biserica, patrundem in intelesurile mereu noi si esentiale ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru ca Biserica traieste viata intemeietorului Sau, talmacita in Sfanta Scriptura. Biserica este "invatatoare si folositoare" pentru ca ne leaga de viata lui Hristos cel infatisat prin cuvantul Scripturii. Mantuitorul insusi a intemeiat Biserica pentru ca membrii ei sa ajunga urmatori ai Cuvantului, madulare ale trupului Sau tainic. Aici sta intelesul cuvintelor "nu va trece neamul acesta pana ce nu veti vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava". I. Sfanta Scriptura da marturie despre Biserica existenta inainte de ea Inceputul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine si de promisiunile care insoteau orice act al descoperirii dumnezeiesti. Dupa inaltarea Domnului, apostolii asteptau increzatori implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, transmisa lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Fagaduinta a fost ca, prin Duhul, ei il vor avea pe Hristos viu pana la sfarsitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a produce, in martorii vietii pamintesti si ai invierii Mintuitorului, o stare de asteptare a vietii vesnice, pe care o vor introduce si in Biserica, si o asteptare a intelegerii "tainei celei din veac"; "Dupa evenimentul invierii, inaltarii, pogoririi Sfintului Duh si dupa efectul urias al predicii despre Iisus si al lucrarii Sfintului Duh, aratat in intemeierea comunitatilor, Apostolii au vazut momentele vietii Lui intr-o alta lumina." 1 (Cf. Ioan XII, 16) Pogorirea Sfintului Duh in chipul limbilor de foc (Fapte II, 3) a fost si inceputul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovaduiau, luminati de indrazneala cunoasterii adevarului. Cuvintele "indrazniti, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arata efectele rascumparatoare ale operei lui Hristos, dar si misiunea pentru care sunt chemati Apostolii sa-si depuna tot zelul lor. Acest zel este incalzit de darul Sfantului Duh. Biserica se intemeiaza si se extinde prin coborarea Sfantului Duh. Ea se naste ca marturisitoare a faptelor, a vietii, invierii si inaltarii Mantuitorului si ca participanta la ele. Marturisind sacramental si doctrinal pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelatiei neo-testamentare si devine posesoare a descoperirii dumnezeiesti. Acesta este efectul esential al coborarii Sfantului Duh. Acum apostolii inteleg pe deplin predica lui Iisus si sensurile adanci ale iconomiei. Prin Biserica, Hristos ridica lumea decazuta prin vina lui Adam. Intemeierea Bisericii inseamna valorificarea revelatiei dumnezeiesti ca forta de inaltare a credinciosilor spre Dumnezeu. Biserica insasi urmareste ridicarea membrilor ei pe culmile indumnezeirii, caci ea devine propovaduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii, sarea pamantului" (Matei V, 13-14). Patrunsi de Sfantul Duh, Apostolii fac sa creasca zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel inviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelatiei dumnezeiesti aduce o lumina deosebita si asupra revelatiei care pune in evidenta puterea ei de reliefare a dispozitiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Samanta aruncata de Apostoli a dat nastere Bisericii pentru ca a gasit pamant roditor. Acest pamant a fost fertilizat de asteptarea intretinuta atat de fagaduinta desavarsirii viitoare, dar si de continutul cuprins in revelatie. O imagine mai completa a fagaduintei, o dobandeste revelatia lui Dumnezeu, prin constituirea poporului israel in Biserica a vechiului Testament. Aceasta Biserica a fost pregatitoare a Bisericii Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezinta o etapa a realizarii descoperirii dumnezeiesti, caci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Caci "legea prin Moise s-a dat, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseste ideea de biserica in intelesul crestin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipeaza Biserica in care se implineste revelatia lui Dumnezeu. Momentele realizarii revelatiei divine din Vechiul Testament au premers fixarii lor in scris, fiindca Dumnezeu a facut prin ele repetate alegeri dintre oameni pe care ii trimitea in numele lui pentru a pregati in acest chip masa din care sa se aleaga primitorii revelatiilor ulterioare 2 .Este explicabil de ce Revelatia vechitestamentara este astfel strans unita cu istoria unui popor a carui istorie prefigura implinirile viitoare din Biserica. Noul Testament reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerand Biserica mijlocul mantuirii si evidentiind universalitatea ei. Biserica crestina continua Biserica Vechiului Testament fiindca asteptarea din Vechiul Testament ramane si in Biserica crestina. Ceea ce face deosebirea intre poporul israel si Biserica este caracterul sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales functia marturisitoare a ei, in fata tuturor. S-ar parea ca predica profetilor largeste comunitatea poporului ales. Cateva consideratii asupra misiunilor profetice aduc lumina in aceasta privinta. Profetia este o harisma a Duhului, acordata unor persoane la momente cruciale din istoria poporului evreu, fara a adauga prin aceasta elemente esential-noi in Revelatia si alegerea lui Dumnezeu. Profetii tin sa precizeze aceasta cand spun ca Dumnezeu a vazut necazurile sau faradelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) si nu-i paraseste , trimitandu-i pe profeti, pentru a-i redresa . Profetii predica, in primul rand, impotriva abaterilor fiilor lui Israel de la calea Domnului. Ei prevad si pedepsele pentru neascultare, dar totodata, arata ca Dumnezeu este credincios fagaduintelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovaduirea la alte popoare. Predica lor nu largeste comunitatea lui Israel si n-o ridica din starea de asteptare, ci doar o readuce la conformarea cu prescriptiile anterioare ale Legii. Tendintele de raspandire a religiei mozaice nu se vor ivi decat in epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcata mai mult de elementul etnico-teocratic. Ea nu predica legea si proorocii la "popoarele ce erau intru intuneric" (Isaia IX, 2). De abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a vazut ca Dumnezeu "putea sa ridice fii ai lui Avraam si din pietre" (Matei III, 9), adica din neamurile care nu vedeau si nu marturiseau fagaduinta. De aici se explica neintelegerea iudeilor pentru extinderea universala a revelatiei neotestamentare in Biserica asa cum cere Iisus Hristos 3 , pentru largirea perspectivei Imparatiei cerurilor, in vadit contrast cu intelegerea rigida a Imparatiei. Intemeierea bisericii inseamna intruchiparea ideii de Imparatie a lui Dumnezeu. Incepe aratarea slavei divine, prin lucrarea deosebita a Duhului si prin unirea cu El, a celor ce dobandesc indrazneala din priceperea rostului si naturii operei Mantuitorului. Vazand pe Invatatorul prins, panica si frica ii cuprind pe Apostoli, fiindca nu s-au legat de El prin intelegerea deplina a iconomiei divine. Poate cuvantul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul acesta" (Matei XXVI, 12) reprezinta mai mult decat o timorare in fata precipitarii evenimentelor care duc la rastignirea Domnului. Invierea si Inaltarea, insa, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viata Lui, s-a pus inceputul mantuirii. De aceea primul efect al pogorarii Sfantului Duh a fost ca "parti si mezi si cei ce locuiau in Mesopotamia...si romani in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi" (Fapte II, 9-11) au inteles si au primit cuvantul propovaduirii apostolice. Prin Duhul Sfant Apostolii lucreaza spre inmultirea credintei in invierea neamului omenesc. Prima etapa a insusirii credintei este auzirea (Rom. X, 17), caci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica inseamna insusirea comuna a credintei, patrunderea tainica a revelatiei in suflete. Ea este martora permanenta (si prin aceasta mereu apostolica) a operei Mantuitorului. Ea este incredintata de valorificarea Revelatiei cuprinsa in Sfanta Scriptura. "Inmultindu-se cu ajutorul Duhului Sfant" (Fapte IX, 31), Biserica se afirma ca unitate in duh, viata si credinta, fiindca pretutindeni ea trebuie sa pastreze in sine pe acelasi Hristos si sa traiasca din aceeasi revarsare de har din El. Dupa inaltarea Domnului, se punea problema predicarii cuvantului la cei ce nu l-au auzit, precum si a mentinerii viitoarelor comunitati in unitatea de doctrina si de viata. Predicarea cuvantului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a predicatorului, printr-o precizare scrisa si rezumativa a Revelatiei. Asa s-au nascut Sfintele Evanghelii. Cat priveste epistolele, este evidenta destinatia lor bisericeasca. Problemele rezolvate in ele sunt ridicate de o intensa viata bisericeasca. Elementele urmatoare ne indreptatesc sa acceptam ca epistolele apostolilor accentueaza ideea de Biserica ca realitate spre care se orienteaza toata activitatea Apostolilor. Apostolii au cautat ca noua comunitate sa nu se resimta de starile vremii 4. Incepand cu Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeste despre biserici constituite, evidentiind si duhul de rugaciune fratesc ce le strabatea. Scriptura Noului Testament s-a dat dupa constituirea comunitatilor si pentru comunitati. Cand s-a constituit prima comunitate bisericeasca (la Cincizecime), nu aparuse inca vreo carte nou-testamentara. In scrierile lor, Apostolii tin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit. III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), amenintata de schisme si erezii. Constituindu-se prin predica orala 5 , comunitatile isi insusesc pe aceasta cale credinta in Hristos si impartasirea de El. Se vadeste astfel caracterul ocazional si partial al scrierilor nou-testamentare 6 . Partile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate in credinta Bisericii, dar insuficient de lamurite. In sfarsit, chiar ideea de Biserica comporta in epistole precizari. Biserica era un fapt, o comunitate de credinciosi 7 , staruind in rugaciuni, in frangerea painii, in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, in fapte de caritate. Fara indoiala, credinciosii aveau imaginea bisericii detinatoare a harului impartasit lor prin Euharistie si credeau ca formeaza toti un trup in Hristos. Cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "au nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15; Efes. V, 23) confirma aceasta convingere a Bisericii primare. Sfanta Scriptura lamureste taina Bisericii in epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arata drept sursa teandrica a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi madularele lui Hristos, care traim viata Lui intr-un mod specific (IV, 16). Scrierea Noului Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea marturisirii de credinta a Bisericii 9 si de mentinerea unitatii diferitelor comunitati crestine, cu Biserica de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, retinute in scrisul lor, reflecta constiinta adunarii tuturor in aceeasi viata a Bisericii, in aceeasi credinta si propovaduire, toate comunitatile avand aceeasi credinta 10 . Inca inainte de aparitia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista, intemeiata de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare, la invatatura si mai ales la credinta ca Biserica este trupul lui Hristos, ne intaresc convingerea ca Scriptura Noului Testament a aparut pentru Biserica.

[modifică] II. Nevoia Bisericii de Scriptura

Incheindu-se procesul de fixare in scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit sa intretina constiinta Revelatiei in Biserica. Prin nimic n-ar putea sa-si exercite Biserica functiunile sale invatatoare, sfintitoare si conducatoare, decat prin mentinerea permanentei legaturi cu Hristos care singur sfinteste, invata si conduce prin tainele Bisericii. Revelatia va ramane in Biserica, cu atat mai mult cu cat Biserica este incheierea Revelatiei. Crestinul traieste in Biserica gama raporturilor posibile intre el si Dumnezeu, a simtamintelor religioase produse de situatiile principale ale vietii 11 . A. Scriptura in cultul si viata Bisericii. - Credinciosul ramane in cadrul Bisericii, numai cand ea ii pune la indemana un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omenesti si, in acelasi timp, compatibil cu spiritualitatea divina" 12 . Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindca, prin el, Biserica lucreaza mantuirea credinciosilor, identificand lucrarea sa cu expresia revelatiei divine din Sfanta Scriptura, continuand prin taine, faptele mantuitoare din perioada vietii lui Hristos 13 . Biserica traieste in cultul sau Revelatia divina in doua moduri: prin introducerea Scripturii in cult si prin simbolismul liturgic. Primul mod accentueaza diferitele momente ale descoperirii dumnezeiesti, al doilea exprima orientarea intregii Revelatii in timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participa la divin, dar intr-o varietate de manifestare si de noi determinari ale momentelor scripturistice, intelese in lumina Duhului din Biserica. Valoarea scripturistica a cultului se descopera pe masura inaintarii omului credincios in Revelatia care prezinta pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar in persoana Domnului Iisus Hristos. Sfanta Scriptura este cultica prin originea, destinatia si cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflecta in definirea cultului ca un dialog intre credinciosi si Dumnezeu, in care partea omeneasca si divina se sustin in comuniune. Rugaciunea credinciosului este legata de har, deoarece harul insusi este raspunsul divin la solicitarile credinciosilor. Rugaciunea apare ca principalul element constitutiv al cultului. Insa, intemeiata scripturistic, ea dobandeste o mai mare eficienta. Rugaciunea scripturistica este staruitoare si verificata cu adevarul Revelatiei. Destinatia Sfintei Scripturi spre folosul credinciosilor indreptateste folosirea ei in cult, in scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune in legatura cu invatatura si viata Mantuitorului si formeaza un adevarat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde scripturistice. Functia educativa si invatatoare, Biserica o indeplineste intr-un mod superior prin cultul sau. Cultul isi are o origine in buna parte biblica, deoarece el urmareste reluarea momentelor Revelatiei si actualizarea lor intr-o forma umana edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesitati mai adanci ale sufletului crestin. Aducerea la intelegerea credinciosilor a adevarurilor revelate nu ramane prin aceasta o actiune de natura pur intelectuala, ci cauta sa dezvaluie semnificatiile lor afectiv-voluntare, dupa caracterul imboldului divin, cuprins in Revelatie. Astfel intruparea si toate evenimentele vietii lui Hristos ar aparea fara inteles, sau chiar in intrupare, jertfa Lui s-ar exclude de la inceput. Dumnezeu a dat pe Fiul Sau sa moara pentru pacatele oamenilor. Coplesiti de iubirea lui Hristos, noi Il urmam, retraind starea lui de suferinta, moarte si inviere. Aceasta inseamna sa conformam in cult viata noastra dupa viata lui Iisus. Asa ajungem sa exprimam constiinta crestina a comunitatii si a Bisericii 14 , sa auzim cuvantul Domnului, sa retraim istoria Lui 15 , sa ne aflam aproape total in tainele Revelatiei 16 . De fapt, in Biserica Ortodoxa primul contact cu Biblia, credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, dupa cum observa un autor protestant: "primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" 17 . Credinciosul ortodox traieste tainele iconomiei divine prin participarea activa la cultul divin in care se citesc pericope din Vechiul si Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi in cult, i se da acesteia cinstea cuvenita, de prim izvor al credintei si al cultului 18 . Despartindu-se de sinagoga, Biserica si-a format cultul propriu fara sa renunte la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugaciune din Sfanta Scriptura. Psalmii lui David, care formeaza partea principala a rugaciunii scripturistice 19 , introduc spiritul Revelatiei dumnezeiesti in cultul public si privat, corespunzator cu diferitele momente ale cultului divin 20 . Prin ei, se exprima toate momentele esentiale ale simtamantului religios 21 si cautarile omului pentru satisfacerea celor mai adanci nazuinte ale spiritului sau 22 . Caci speranta cu care se leaga crestinul de toate actele lui Dumnezeu in raport cu semenii sai 23 se intregeste in psalmi prin viziunea despre Dumnezeu ca Tata si Stapan. In psalmi, gasim atmosfera de rugaciune crestina, in care "grija cea lumeasca" este depasita de semnificatiile teandrice ale rugaciunii care uneste pe om cu Hristos. Preluarea Vechiului Testament in cultul crestin 24 raspundea nevoii cultice a Bisericii, la inceputul ei de organizare. Lecturile si cantarile scripturistice reamintesc, reactualizeaza si lamuresc momentele iconomiei dumnezeiesti. Unele din cartile Sfintei Scripturi se citesc in cult permanent inca din perioada de inceput a Bisericii, adaptate lucrarii liturgice pastorale. Sfanta Scriptura n-a fost niciodata un text oarecare, ci un cuvant citit (Colos.IV, 16) si predicat in Biserica, deci interpretat 25 . Integrata in constitutia Bisericii 26 , ea explica Biserica si fixeaza calea si scopul spre care va merge. Simbolismul liturgic prezinta o semnificatie deosebita pentru Biserica, intrucat Biserica se considera pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul sau, Biserica traieste "taina mantuirii noastre" 27 de la creatie pana la intemeierea ei, ca organ teandric al mantuirii. Cultul repeta, prin realismul sau simbolic, Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai ca ne uneste cu Hristos, si in El, ci aminteste neincetat si actualizeaza venirea si jertfa fiului lui Dumnezeu 28 . Dar, pe cand Revelatia in Hristos este unica, actualizarea ei in cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea ca timpul liturgic al Bisericii sa se umple de multimea harurilor Revelatiei. Hristos domina intreaga istorie spirituala a lumii 29 tocmai datorita semnificatiilor pe care revelatia le aduce si le descopera. "Sa se bucure faptura, cerurile sa se veseleasca", "marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi", "pamantul pestera celui neapropiat aduce", "ziua invierii sa ne luminam popoare", se aude cand amintirea faptelor mantuitoare se uneste cu bucuria fireasca a celor ajunsi la intelegerea tainelor credintei. Actualizand si sensibilizand actul suprem din sacerdotiul Mantuitorului 30 , liturghia prelungeste in invizibil intelesurile simbolice 31 ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri innoitoare. Repetarea liturgica a Revelatiei are scopul de a ne uni total cu Hristos si cu intregul lant al momentelor operei Fiului lui Dumnezeu si nu este deci o simpla repetare ciclica exterioara. Noi suntem uniti permanent cu Hristos, in toate starile vietii Lui pamantesti si traim continuu in ambianta eshatologica a lui Hristos cel inviat. Aceasta ne da constiinta unei stari de inviere si inaltare pana la "statura plinatatii lui Hristos" (Efes.IV, 13). Cu fiecare retraire a planului revelatiei, castigam in intelegerea scripturii si ne fixam pe linia induhovnicirii. In Biserica intelegem Scriptura ca o dovada a interesului divin pentru om 32 si a coborarii lui Dumnezeu la noi, prin intrupare. Folosita in cult, ea devine un factor de viata in Biserica 33 si aseaza cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea sustine misiunea propovaduitoare a Bisericii necesara permanentei sale identitati. B. Scriptura, temei al invataturii ortodoxe. - In definirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, notiunea de adevar dobandeste semnificatiile revelationale ale Noului Testament. Intr-adevar, propovaduirea lui Hristos se contureaza ca o invatatura spre viata lumii, de vreme ce Domnul se numeste pe Sine "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Prin adevarul vietii Lui, noi ajungem la intelegerea lui Dumnezeu ca suprema persoana. Toate se umplu de lumina, privind la aratarea "tainei celei din veac", fiindca Dumnezeu ne invredniceste de viata vesnica, prin reala Sa pasire intre oameni. Vointa lui Dumnezeu de a mantui lumea si toate actele prin care se implineste ea corespund unui plan divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului si de realizare a asemanarii ei cu Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, daca ne gandim ca mantuirea adusa de Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvantului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L marturiseste credinciosilor, care-L proslavesc. Predicarea revelatiei inseamna, in primul rand, invatarea credinciosilor despre viata pe care ne-o da Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divina se intregeste cu o viziune despre Dumnezeu si lume. Prin oferirea unor cunostinte despre Dumnezeu, Revelatia dumnezeiasca se completeaza cu ratiunile vesnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea si de a o tine in planul sau, manifestandu-si structura sa de relatie suprema. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu intra in dialog inaltator cu iubirea credinciosului. Dar aceasta in acord cu "caracterul sau personal-treimic" si prin persoana Cuvantului purtatoare a ratiunilor divine din lumea creata. Cuvantul a descoperit dispozitia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (Ioan I, 4). Cuvantul apropie catre omul credincios, in modul cel mai potrivit, structura de comuniune personala a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura il marturiseste ca Fiu al lui Dumnezeu, legand sperantele mantuitoare de indoita sa filiatie: divina si umana. Proorocul Isaia in capitolul IX prevesteste bucuria adusa de Parintele veacurilor si de Domnul pacii prin intruparea Sa pentru oameni, ca un cuvant al Domnului catre Israel (IX, 7). Pacea Lui fara hotar (IX, 6) covarseste toate, fiindca este deplina stabilire intre credinciosi ai comuniunii lui Dumnezeu, prin care acestia se ridica la cunoasterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din invataturile Scripturii un factor de viata deplin inteles si determina o sinteza iconomica a multimii datelor Revelatiei. Intregeste, totodata, viziunile scripturistice prin marturia Duhului de viata si Biserica. Intregirea diferitelor date ale Revelatiei in procesul dogmatizarii exprima iconomia divina in baza structurii si a atributelor eterne ale lui Dumnezeu. Proclamand dogme, Biserica se va baza pe Scriptura care contine esentialul descoperirii dumnezeiesti. Unele din invataturile de credinta sunt expuse cu toata claritatea in insasi Sfanta Scriptura (ex. invatatura despre creatie). Dar dezvoltarea Scripturii in formule clare dogmatice pentru conservarea adevarului 34 o aseaza in dreptul de izvor sigur, permanent si inspirat al Revelatiei. Adancimea marturiei sale ii confera plinatatea adevarului 35 , conform naturii si vointei divine. Invatatura Bisericii se intemeiaza pe Evanghelie 36 , ca exprimare a marturisirii de credinta a Bisericii apostolice 37 din nevoia ca adevarul ei sa aiba autoritatea originii divine. Dogmatizarea si fixarea invataturii pe baze scripturistice introduc Scriptura si mai mult in viata Bisericii si asigura baza bisericeasca a exegezei biblice. Scriptura detine un primat asupra Traditiei, prin caracterul sau normativ initial: "Sfanta Scriptura a avut totdeauna un loc special in Biserica Ortodoxa si a constituit totdeauna temelia prima si principala a credintei" 38 .

[modifică] III. Scriptura are nevoie de Biserica.

A. In Biserica s-a alcatuit Scriptura. Indicatiile epistolelor apostolice despre Biserici constituite, carora li se adresau, pun problema raportului de origine intre Biserica si Scriptura. Comunitatile crestine, constituite la aparitia epistolelor se imbogatesc din lumina precizarii scrise a continutului revelat, de catre martorii si urmatorii Cuvantului. Scriptura s-a alcatuit in sanul Bisericii si e marturie a Bisericii, dovada a experientei si credintei ei 39 . Scriptura s-a alcatuit dintr-o necesitate bisericeasca, din grija Bisericii ca descoperirea dumnezeiasca sa rodeasca in nasterea de noi comunitati in acelasi duh de viata si cu acelasi fond al Revelatiei. Asadar scrierile nou-testamentare pot fi considerate daruri ale unei comunitati bisericesti pentru alta comunitate, miscandu-se in aria de crestere a Bisericii. Constiinta originii apostolice a comunitatilor evidenta in scrierile nou-testamentare, permite fixarea scrierii Noului Testament in aria propovaduirii apostolice ce a dat nastere Bisericii. Calitatea apostolica este considerata in multe cazuri norma autoritatii Bisericii. Apostolul Pavel tine mult la unitatea tuturor in Hristos. Apostolicitatea are menirea de a sustine fiinta unitara a Bisericii pe temelia unitatii apostolice. Apostolii scriu ca intemeitori de comunitati, dar modul lor de atestare lasa sa se intrevada spiritul sobornicesc, intarit de vestirea credintei in toata lumea (Rom. I, 8). Procesul de formare a Scripturii tine de natura divina si de caracterul apostolic al Bisericii 40 si urmareste intarirea acestui caracter prin mesajul apostolilor in Biserica spre preintampinarea dezordinelor si pacatelor ivite in lipsa lor 41 . Felul de adresare duce la intelegerea hotararii Apostolilor de a lasa inscrise dovezile apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lamuri problemele ridicate de unele framantari ale ei. Cel "chemat de Domnul, randuit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu" (Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal"(Galat. I, 2), cel care "mustra, cearta, indeamna"(II Tim. II, 23) nu este mai mult decat un Apostol (folosirea nearticulata a cuvantului Apostol are aceeasi insemnatate) care vesteste "ce era dintru inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait" (I Ioan I, 1) in concordanta deplina cu marturia comuna, prelungita in impartasirea tuturor de viata de veci cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea in scris a celor referitoare la Iisus si marturiile Apostolilor se face in viata de comuniune a Bisericii. Alcatuirea canonului nou-testamentar se prezinta drept o dovada despre natura comunitar-harica initiala a Bisericii. E o grija a Bisericii "ca sa fie asigurate generatiilor viitoare, nu numai formele scurte ale marturisirii de credinta (memorabile datorita expunerii lor scurte si rezumative si datorita ravnei credinciosilor-n.n.), cat si cele dezvoltate, care nu puteau fi tinute minte si predate cu fidelitate oral, de la om la om si de la generatie la generatie 42 . Aparuta la oarecare timp dupa intemeierea Bisericii 43 , Sfanta Scriptura se determina prin invatatura, predica si viata traite deplin in Biserica. Cuprinsul Scripturii creste din trasaturile doctrinale si de viata definitivate ale Bisericii. Baza bisericeasca a scrierilor neo-testamentare se vadeste in caracterul lor ocazional 44 si in comunicarile lor reciproce intre comunitati 45 . Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea imbogatirii spirituale a aptitudinilor receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei Scripturi tine de natura teandrica a Bisericii 46 , iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de desfasurare a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare. Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15). Argumentarea Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru edificarea Bisericii si incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime taina vietii divinului Intemeietor al Bisericii. B. Biserica a dat marturie despre Scriptura. - Alcatuirea Sfintei Scripturi in Biserica, duce in mod firesc la intrebarea rolului si recunoasterii ei in Biserica. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii dand o orientare misionara scrierilor lor (Evangheliile) dar tinand seama si de cresterea fiintei Bisericii. Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formeaza imaginea unitatii teandrice a ei. In Scriptura Biserica recunoaste principiile identitatii sale si anume: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea, asa cum va stabili mai tarziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta inseamna recunoasterea unui cadru teandric si identificarea principiilor Bisericii in orice act al sau. Solutiile scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte si norme ale dezvoltarii Bisericii, dar in intregul lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoasterea si marturia Bisericii referitoare la Scriptura intra in constitutia ei. Prin Scriptura ajungem la Biserica si prin Biserica la Scriptura deoarece numai Biserica a identificat Scriptura 47 care s-a nascut din unitatea credintei ei 48 . Marturia Bisericii despre Scriptura este diferita dupa aspectele conformarii sale cu Scriptura. Marturia prima si hotaratoare in viata Bisericii este recunoasterea inspiratiei biblice si fixarea canonului neo-testamentar. De aici rezulta pozitia de autoritate a Scripturii in Biserica. Biserica a recunoscut cartile neo-testamentare si a fixat canonul scripturistic dupa criteriul inspiratiei. Esenta criteriului l-a constituit adecvatia cuprinsului scrierii cu continutul unitar-comunitar al vietii si doctrinei comunitatilor crestine deplin coerente si confirmate de Duhul lui Hristos pastrat de la Apostoli. Criteriul inspiratiei conduce la apostolicitatea comuna Scripturii si Bisericii. Introducand mereu pe credinciosi in opera de mantuire 49 Sfanta Scriptura indeplineste rolul de calauza a credintei in care este asezata prin judecata si interpretarea continutului ei de catre Biserica 50 . De fapt, interpretarea si judecarea continutului Scripturii de catre Biserica incepe chiar cu recunoasterea inspiratiei prin care Biserica dobandeste prerogativa infailibilitatii si mentine autoritatea Scripturii. Recunoasterea inspiratiei ca o convingere intima a Bisericii despre adecvatia dintre cuprinsul Scripturii cu continutul vietii si doctrinei ei, ne apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est", completata cu motivarea normativa a canonicitatii Noului Testament. In fond, in ideea de continuitate din formula lui Vicentiu, gasim atitudinea Bisericii de a se referi in toate manifestarile ei la norma ce si-a recunoscut-o 51 . Viata, cultul si invatatura Bisericii sunt roadele cuvantului scripturistic altoit pe asteptarile omenirii dupa mesajul salvator, iar Traditia este miscarea Scripturii in varietatea de posibilitati formale ale implinirii necesitatilor omenesti. Prin introducerea Scripturii in cult, prin predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinta al continutului Scripturii, Biserica marturiseste ponderea deosebita a cuvantului scris, destinat pastrarii permanente. Ea manifesta prin aceasta o grija deosebita pentru precizie si consecventa. Prin aceasta cuvantul scris si-a pastrat importanta revelationala si de inspiratie in toate confesiunile. Aceasta fiindca, pe langa o preocupare intensa a autorului uman, de a reda fidel descoperirea pastrata in Biserica, asupra lui se exercita si indemnul si supravegherea Sfantului Duh. Indicatiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele unei continui dezvoltari doctrinale si cultice in Biserica sub forma Traditiei. Traditia bisericeasca reprezinta, sub forma unui raspuns uman dezvoltat marturia vesnicei posibilitati a spiritului scripturistic de a mentine pe credincios deschis spre deschiderea divina. In cult, in doctrina, in viata Bisericii, invatatura Scripturii introduce in realismul eficient al evenimentelor revelatiei. C. Biserica invioreaza Scriptura.- Ramas in Biserica drept norma de credinta si de viata, cuvantul Scripturii castiga din viata Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunostinta credinciosilor, nedespartita de formele vii de transmitere a vietii divine 52 si apropiata de nevoile credinciosilor 53 . Aducerea Scripturii la intelegerea credinciosilor echivaleaza cu o reliefare a momentelor evanghelice ca fapte ale adresarii divine catre om. Prin amintire, "toate cate ne-a facut noua Dumnezeu" apropie pe om de evenimentele biblice, cu speranta Invierii, il arata situat in bunavointa divina, si il indeamna la trairea faptelor lui Iisus dupa modelul Apostolilor 54 . Amintirea actiunii lui Dumnezeu pentru oameni se face in Biserica, tinandu-se seama de incheierea Revelatiei si de faptul ca in Biserica revelatia capata o lumina aparte prin care se valorifica posibilitatea de maxima apropiere de Dumnezeu. Cuvantul Scripturii aduce rod si creste in Biserica 55 , iar constiinta Bisericii se dezvolta ca reflex al experientei teandrice a comunitatii care adanceste tezaurul revelatiei 56 , dupa natura ei sacramentala 57 . Sacramentalitatea conformeaza lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelatiei. Amintirea faptelor si vietii Mantuitorului se intregeste in cult prin identificarea in alt plan a efectelor vietii pamantesti a Intemeietorului Bisericii. Trairea intr-o constiinta colectiva a amintirii Patimilor 58 , dar nepatrunsa de harul Sfantului Duh, nu adauga nimic la sensul rastignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul invierii si al inaltarii, Apostolii au ajuns sa cunoasca efectul patimilor ca har, ca un har pentru inviere, prezent in Biserica prin Sfantul Duh. Acest har face posibila asemanarea noastra cu Hristos, dupa masura chenozei Lui si a inaltarii Trupului tainic prin identificarea noastra ca madulare tainice ale Trupului lui Hristos. Ridicarea la indumnezeire, posibila prin folosirea mijloacelor oferite de intruparea Cuvantului, se realizeaza prin impartasirea de harurile momentelor mantuitoare care ne transpun in aceleasi stari prin care a trecut firea umana a lui Hristos, care s-a dovedit apta de patima si indumnezeire. Patima mantuitoare ridica pe credincios la starea de daruire jertfelnica prin desfiintarea inchiderii in sine. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam" sunt cuvinte creatoare de o dispozitie capabila sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos prin impartasirea de jertfa euharistica. Cultul Bisericii nu reproduce Revelatia in mod simplu imitativ, ci o actualizeaza prin identificarea omului cu evenimentele Revelatiei. Scriptura folosita in cult devine un factor de viata cu Hristos in Biserica, face permanent posibile si vii momentele Revelatiei. Cuvantul ei dobandeste autoritatea marturisirii de credinta comuna prin insusirea posibilitatilor lui de indumnezeire a comunitatii bisericesti. Biserica face vie Scriptura si prin staruirea in infaptuirea prescriptiilor morale ale Noului Testament prin care e imitat Hristos. Virtutile crestine si teologice ale credinciosului ridicat pana la acceptarea lui Dumnezeu cel Atotputernic in sine, au entuziasmat pe Apostoli, au intarit pe marturisitori si mentin pe crestini in comunitate de dragoste si rugaciune. Biserica e ea insasi comunitate de dragoste si simtire a celor care se unesc cu Hristos prin credinta si eforturile de depasire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viata credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajuta efortul spre induhovnicire intarind hotararea de imbunatatire morala in Biserica. Inscrierea credinciosului in descoperirea dumnezeiasca se face printr-o anumita redescoperire si realizare autentica a sa, mai precis a capacitatii sale de inaintare continua spre modelul sau divin. Inaintarea se face in Biserica unde sufletul se innoieste prin puterea daruita de Duhul Sfant. Trecand in Biserica prin toate etapele mantuirii, credinciosul se invredniceste de darul tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu fata de credincios il atrage pe acesta 59 , prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos insusi este revelatia ca permanenta relatie dinamica intre Dumnezeu si om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se salasluieste in intreaga umanitate primitoare a realitatii Sale intrupate si inviate, iar dispozitiile omenesti de comuniune se convertesc dupa modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata in Biserica, apare ca un dar ce intareste dorinta de a lucra pentru intalnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios in toate starile lui Hristos. Pe Hristos Il putem numi "darul invierii noastre". Biserica avand forta ce duce spre Inviere, produce in fiecare membru al sau starea de inviere dand o orientare ascendenta faptelor vietii proprii. Doua sunt metodele imbunatatirii moral-spirituale in Biserica. In primul rand, ridicarea firii omenesti a Mantuitorului pana la Inviere, ofera modelul cel mai potrivit pentru viata crestinului, confruntata cu multe prilejuri de verificare a calitatii de crestin. Situarea pe o pozitie egoista, atitudinea de conformare a faptelor cu propriul interes sau incadrarea in circumstantele contextuale sunt eliminate de la inceput. In al doilea rand, motivarea suprema si unica a faptelor crestine, - iubirea - duce la efortul de intoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a raului in fapte de apropiere si intelegere ("nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" Romani XII, 21) Biserica face aceasta prin mentinerea Scripturii in amintire, prin oferirea spre meditatie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii strabatute de caldura puterii divine sunt tot atatea invitatii de a intra in dragostea Tatalui prin fapte vrednice de aceasta dragoste. IV. Biserica, Scriptura si Revelatia. A. Biserica si Scriptura ca produse si pastratoare ale Revelatiei.- Scopul principal al revelatiei este mantuirea tuturor celor ce cred in Hristos. El se implineste prin primirea de catre credinciosi a cuvantului evanghelic in comunitatea celor ce au recunoscut pe Mantuitorul in persoana lui Iisus Hristos 60 . Predica Evangheliei mantuitoare are ca prim efect constituirea comunitatii crestine 61 , iar Biserica exista mai departe in cadrul de invatatura revelata si de har. Propriu-zis, harul sacramental al lui Hristos este prezent numai in comunitatea de credinta realizata in conditiile Bisericii, care primeste Scriptura pentru mentinerea naturii sale revelationale. Se petrece astfel in Biserica nu numai o aplicare 62 a Revelatiei, ci si o precizare a naturii Bisericii ca permanenta mijlocitoare a harurilor revelatiei. Constiinta de sine a Bisericii, ca intruchipare omeneasca a revelatiei, castiga in intensitate odata cu deschiderea caii spre mantuire. Biserica are constiinta de sine a ei ca depozitara a tezaurului revelat si ca mijlocitoare a harului innoitor. Intemeierea Bisericii dovedeste exceptionalitatea evenimentelor de pana la Cincizecime cu care incepe in istorie epoca de intoarcere la armonia initiala prin Biserica. In Biserica credinciosii merg pe calea efortului inaltator spre Cuvantul Intrupat. Aceasta permite formarea unei teologii ca rezultat al capacitatii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o unitate de actiune dar numai in cadrul revelat. Revelatia s-a dat spre folosinta tuturor credinciosilor si de aceea apare imperioasa pastrarea nealterata a intregului sau cuprins precum si valorificarea lui in timp prin transmitere. Pentru impacarea acestor cerinte intervine actiunea Bisericii, de precizare a esentei descoperirii dumnezeiesti. Revelatia se actualizeaza haric in Biserica prin invatatura, viata si cult. Detinerea de catre Biserica a harurilor principalelor momente ale Revelatiei o aseaza ca loc de condensare a Revelatiei Vetero- si neo-testamentara si ca loc permanent de lucrare a Sfantului Duh. Biserica ramane credincioasa mesajului divin revelational pe care il considera principalul element constitutiv al sau. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinari in sfera notiunii de Biserica, ci de stabilirea unui raport necesar intre cuprinsul descoperirii dumnezeiesti si structura teandrica a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindca mentinerea Bisericii prin acelasi duh si continut constitutiv ofera putinta pastrarii identitatii ei. Aceasta intelegerea a Bisericii prin principalul sau act constitutiv o da Revelatia dumnezeiasca, fiindca Apostolii au intemeiat Biserica prin predica lor despre interventia lui Dumnezeu in lume 63 , prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin intrupare. Posibilitatea maxima a initiativelor relationale, aratata odata cu intruparea, devine prezenta in Biserica intemeiata prin primirea descoperirii dumnezeiesti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repeta Revelatia si o oglindeste in actiune, in lucrarea de intemeiere a Bisericii si de mentinere si dezvoltare a raporturilor intime dintre subiectul divin si uman 64 . Ideea de legamant, prezent la toata Scriptura 65 , se exprima in Biserica in lucrarea ei sacramentala, in definirea ei ca organ al mantuirii prin impartasirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevarului si al semnificatiei depline a mesajului revelat, intrucat ea insasi apartine Revelatiei ca Trup al Cuvantului. Ea ne descopera permanent si reda credinciosilor prin actualizarea Revelatiei in viata sa, Cuvantul lui Dumnezeu pastrat in Scriptura. Mantuirea anuntata in Scriptura este actualizata in Biserica prin prezenta continua a lui Hristos ca Rascumparator si Cap al ei 66 . Partea integranta a Revelatiei, Biserica foloseste Scriptura, are Scriptura care cuprinde esenta descoperirii dumnezeiesti, deci si temeiurile revelate ale existentei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase retinute de Scriptura sunt izvorul credintei si nadejdii crestine, iar predarea lor de catre Biserica nu este o simpla amintire, ci intra in lucrarea de zidire a Bisericii, cu atat mai mult cu cat ea exista print-o initiativa divina. Destinata pentru luminarea credinciosilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiasca ce-si are izvorul in iubirea treimica. Iar contributia omeneasca din Sfanta Scriptura se arata nu numai in dubla ei origine ci si in prezenta continua a ideii largi de legamant 67 . Legamantul ultim este facut cu Biserica fara de care n-am avea astazi o revelatie autentica sigura si demna de incredere 68 . B. Rolul Traditiei in Biserica si Scriptura. - Rolul Traditiei incepe dupa moartea Apostolilor, cand Revelatia divina era incheiata si nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a continutului Revelatiei 69 si realizarea acesteia infaptuita prin Traditia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. In ce masura se identifica Traditia cu viata Bisericii, ne-o arata cercetarea notiunii de Traditie. Termenul traditie in acceptia cea mai proprie inseamna incredintare 70 , adica transmiterea unui fond cu pastrarea identitatii nealterate. Constiinta deplinei identitati vine din insusirea totala a cuprinsului Revelatiei pentru a-l reda fidel prin marturisirea lui permanenta in fata lumii. Notiunea Traditiei bisericesti trebuie legata de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce si ei au vazut si au auzit (I Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfantului Duh 71 , predica lor despre viata si invatatura si opera Mantuitorului. Aceasta transmitere nu este totusi numai mentinerea esentei descoperirii dumnezeiesti, care se pastreaza in Scriptura ca Revelatia restransa (cristalizata), fiindca Biserica s-a format in cadre concrete, iar nazuintele ei de intindere peste tot pamantul au impus primirea in sine a nenumarate multimi de forme si materii din lumea inconjuratoare 72 . Strabatand un drum maret 73 Biserica primara incepe un proces de invatare a credintei si a mostenirii duhovnicesti a Apostolilor 74 . Odata cu continutul Revelatiei se transmitea prin taine plinatatea vietii harice 75 . La baza Traditiei sta Revelatia 76 dar Traditia nu consta in simplul act de transmitere a cuvintelor si faptelor Domnului, consemnate la un moment dat in scrierile scripturistice 77 , ci exercita o influenta considerabila asupra modului de a intelege Cuvantul divin 78 . Traditia asigura Bisericii posibilitatea adaptarii la concret a continutului descoperirii dumnezeiesti, mentinandu-i totusi integritatea prin realizarea in timp a lecturii Sfintei Scripturi 79 . Traditia arata Scriptura ca o parte restransa a ei si nascandu-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelatiei generatiilor urmatoare de crestini. Caracterul permanent si viu al Traditiei asigura identitatea Bisericii si Scripturii si stabileste raportul dintre acestea. Din Traditie stim ca Scriptura s-a nascut in Biserica si pentru Biserica si deci insertiunea exegezei biblice in Traditie este necesara 80 , prin Traditie Biblia intrand in viata concreta a Bisericii 81. Sfanta Scriptura ca forma principala de pastrare si transmitere a Revelatiei dumnezeiesti nu trebuie despartita de intreaga lucrare mantuitoare a Bisericii. Prin insusirea descoperirii dumnezeiesti dintr-insa, se ajunge la cunoasterea tainei Bisericii. Predica permanenta a Bisericii este predica Scripturii, ea este o continua oferire spre meditare a invataturii dumnezeiesti. Din Sfanta Scriptura activata in Biserica ne imbogatim de darurile Revelatiei fiindca lucrarea Bisericii este necontenita actualizare a descoperirii si forma concreta de raspuns la indemnurile scripturistice. Cunoscand imprejurarile aparitiei Scripturii si nasterii Bisericii, ne convingem ca Biserica si Scriptura sunt necesare una celeilalte in mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprima adresarea divina, cu posibilitatile de zidire a credinciosului, este sfanta traditie ca forma vie a vietii Bisericii sustinute de Sfantul Duh. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeiesti pe care se intemeiaza Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe cand Traditia este insasi viata Bisericii fara nevoia unei sanctionari de autoritate. Traditia arata Biserica in nazuintele imbogatirii si avand Scriptura ca baza, justificare si continut permanent.

[modifică] Revelatia si Sf. Scriptura ( Scriptura este cartea Bisericii prin care aceasta propovaduieste Cuvantul lui Dumnnezeu la toata faptura )

Referat prezentat la Truro - Cornwall in Anglia, in cadrul dialogului ortodox-anglican, la 7-11.VII.1975

Mantuitorul ne-a invatat ca Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), oceanul de iubire, si din pricina acestei iubiri El se descopera celor pe care-i iubeste; caci El este lumina cea mai presus de fire, cu care-i invaluie (Ioan VII, 12) si adevarul (Ioan XIV, 6), care-i duce la viata vesnica. Dupa chipul si asemanarea Creatorului sau fiind, omul poate primi aceasta descoperire de la Dumnezeu, pe care-L doreste; ba inca sufera din lipsa Lui, in diferite imprejurari ale schimbatoarei vieti pamantesti si suspina in rugaciunea sa ca Fericitul Augustin murmurand: “Pentru Tine ne-ai facut si nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni intru Tine!"1. Psalmistul marturiseste cu lacrimi acest dor mistuitor al sau, dupa Dumnezeul cel viu: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?" (XLI, 1-2). “O, daca ai sfasia Tu cerurile si ai cobori jos!" striga evanghelistul Vechiului Testament (Isaia LXIV, 1). La acest strigat disperat Tatal a raspuns: Cerurile s-au deschis; Duhul Sfant care se purta peste ape la creatie “a grait prin prooroci" si, in cele din urma, Imparatul cerurilor a coborat printre noi, facandu-se trup. Aceste evenimente ne sunt rezumate de Epistola catre Evrei, care ne aminteste ca “Dupa ce Dumnezeu, odinioara, in multe randuri si in multe chipuri a vorbit Parintilor nostri prin Prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul" (I, 1-2). Minunata este aceasta dezvaluire a Creatorului fata de creatura Sa! Intr-adevar, Revelatia dumnezeiasca este multiforma si mai ampla decat cosmosul insusi: Ea s-a facut prin lucrari, prin cuvant, semne si minuni – toate acestea umpland Sfanta Scriptura, unde sunt expuse prin cuvinte, adica intr-o forma theandrica. Iar cand Revelatorul insusi se face din iubire inefabila, Revelatia, ea capata desavirsirea suprema. Din mila lui Dumnezeu Revelatia devine astfel dialogul iubirii la care omul indumnezeit prin har poate participa, in inspiratie, prin vedere si cuvant – daruri care coplesesc putinta de intelegere omeneasca si cuvant (Acest fapt a impus pentru teologi si problema raportului spiritual dintre auz si vedere in Revelatie). Nu numai in trecutul indepartat, si anume ca o fagaduinta a ceea ce avea sa fie (Deuter. V, 4, de pilda), ci mai ales la plinirea vremii (Gal. IV, 4, de pilda), Revelatia s-a facut sub toate formele, dar la urma am primit-o in plinatatea ei de har si de adevar: “Pentru ca Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, care este in sinul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan, I, 17-18). 1. Revelatia s-a facut prin cuvant , care are multe sensuri. De el s-a folosit Dumnezeu in Vechiul Legamint, pentru a consola pe omul cazut, prin fagaduintele Sale (Rom. IX, 4); iar in cel Nou pentru realizarea lor in Cuvantul lui Dumnezeu facut trup –, singurul lucru nou sub soare, cum l-a proclamat Sfantul Ioan Damaschinul. Repetam ca in afara de cuvintele descoperitoare din Vechiul Testament si de Cuvantul descoperit in cel Nou, divinul coborindu-se tot mai mult la nivelul creaturii, Revelatia s-a facut si prin lucrari minunate, minuni (semne si aratari; toate acestea au fost adaptate la puterea omeneasca de receptivitate (Exod, XXXIII, 21 ; Mat. V, 8 etc.), - asa cum o demonstreaza, de altfel, istoria spiritualitatii crestine in general si Palamismul in special). Vechiul Testament este pregatitor al celui Nou si “calauza catre Hristos" (Gal. III, 24), iar descoperirile date prin cuvinte in aceasta parte a Revelatiei se refera la Cuvantul lui Dumnezeu cel vesnic, care va cobori la noi ca sa ne mantuiasca si sa prefaca cerul si pamantul in cer nou si pamant nou. In acest scop Profetii sunt trimisi (Is. VI, 6, 9 ; Ieremia XXV, 4) ; Domnul pune cuvintele Lui in gura lor (Ier. I, 9) si ele sunt foc mistutor (Ier. XX, 8-9; cf. I Cor. IX, 16): Sunt o forta (Isaia, VI, 9-13 ; Ier. I, 10), judecata (Intelepciune XVIII, 14-18 ; Ps. CXIX), Lege (Deut. XXX, 15-20 ; Ieremia VI, 19 etc.), viata (Deut. VIII ; Ps. CXIX etc.). Prin cuvantul Domnului s-a savirsit creatia si conservarea lumii (Gen. I ; Ps. XXXIII, 6-9) etc. Pretutindeni aflam astfel theandrismul acesta biblic, amintit de mai multe ori de Sfantul Pavel; de pilda, in I Tes. II, 13: “Multumim neincetat lui Dumnezeu ca luand voi cuvantul ascultarii de Dumnezeu de la noi, nu ati luat cuvant omenesc, ci, precum este adevarat, cuvantul lui Dumnezeu, care si lucreaza intru voi cei ce credeti". (Din Noul Testament nu e nevoie sa mai amintim decat inceputul Evangheliei Sfantului Ioan, “inima Noului Testament"). 2. Cuvantul revelat devine Scriptura, potrivit invataturii Vechiului si Noului Testament. In Vechiul Testament aflam ca Dumnezeu a scris Decalogul (Deut. IV, 13 ; X, 1-4). Incepind cu Moise, Profetii scriu cele descoperite de Dumnezeu poporului sau (Exod XXIV, 4), continuind cu Isaia (XXX, 8 etc.), cu Ieremia (XXXVI, 10, 11 etc.), Ezechiel (care inghite ruloul scris de Domnul, dupa (II, 9-10) etc. Neemia si Iuda Macabeul aduna scrierile sfinte, asa cum citim in II Macabei (II, 13-15), fiindca Legea Domnului incinta inima si lumineaza ochii (Ps. XIX, 8-9). Scripturile Sfinte sunt templul Sau, casa pe care si-a zidit-o Intelepciunea (Prov. IX, 1) si Profetii le numesc cand “Cartea lui Iahve" (Isaia, XXXIV, 15), cand “Cartea Aliantei" (Exod. XXIV, 7 etc.), cand “cartea Legii lui Iahve" (Ios. XXIV, 26 etc.), “ta Biblia ta hagia" (I Mac. XII, 9) si in sfarsit, “hiera Biblos" (II Mac. VIII, 23). Noul Testament identifica, de asemenea, Revelatia cu Scriptura (Matei XXI, 42, etc. ; Marcu XII, 24 etc. ; Luca XXIV, 27 etc. ; Ioan V, 39 ; Fapte XVII, 2 etc. ; I Cor. XV, 3 etc. ; II Petru III, 16 si I, 20). Autoritatea dumnezeiasca a Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament este invocata in toate problemele grele ale Crestinismului apostolic, asa cum se poate vedea mai ales din Fapte. Scrierile Noului Testament le citeaza pentru a dovedi realizarea in noul eon a ceea ce s-a profetit poporului ales (“ca sa se implineasca Scripturile... ceea ce a spus prin Prooroci..."), sau pentru a dovedi ca Mantuitorul este Mesia cel asteptat. Scripturile Vechiului Testament sunt astfel folosite mai ales in Sfanta Evanghelie dupa Matei, care se adresa Evreilor, in Epistola catre Evrei, in cea catre Romani (cf. XI, 4) etc., intrucit sunt inspirate (II Tim. III, 16) ca “Scripturi Sfinte" (Romani I, 2). De aceeasi autoritate deplina se bucura de la inceput scrierile Noului Testament: De pilda cele ale Sfantului Pavel, care sunt puse alaturi de cele ale Vechiului Testament (in II Petru III, 16), sau Evanghelia Sf. Luca (X, 7), pusa alaturi de Deuteronom (XXV, 4), in I Tim. V, 18 etc.2. Aici se poate aminti in treacat si faptul ca Biserica crestina nuanteaza importanta epocilor si a Revelatiei , ca reprezentind felurite trepte in urcusul omenirii pana la desavirsirea cunoasterii “tainei crestinatatii", adica a mijloacelor dumnezeiesti de mantuire. Mantuitorul insusi pune, de altfel, fata in fata cele doua Legaminte (Matei V, 17-18 etc.) ; Sfintii Apostoli procedeaza la fel (Evr. I, 2 ; Efes I, 9-10 etc.). Cercetand trecutul si viitorul omenirii credincioase, Sf. Grigorie Teologul caracterizeaza schimbarile intamplate ca niste cutremure de pamant, descriindu-le astfel: “Cele doua Testamente sunt doua cutremure, dintre care unul face trecerea de la idolatrie la Legea lui Moise, iar celalalt de la Legea lui Moise la Evanghelie. Dar mai exista si al treilea, care este mutarea din aceasta viata in cealalta"3. In sfarsit, aceasta identificare intre cele doua Legaminte este curenta in epoca apostolica nu numai prin citarea Scripturilor, ca fiind autoritatea dumnezeiasca suprema, ci si prin afirmarea cu putere a credintei prin care Cuvantul intrupat se manifesta si in Cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi (Gal. III, 8), de dupa Inviere (Ioan XV, 5, 7). Aceasta identificare a Cuvantului intrupat cu Cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi, ca si autoritatii dumnezeiesti a celor doua Testamente au un fundament comun: acela dupa care intreaga Scriptura vorbeste despre Hristos, adica despre mantuirea noastra prin El. In acest sens ne indeamna Fericitul Augustin sa cautam pe Hristos cu ardoare in Sfintele Scripturi: “Ne putea inchipui Sfanta Scriptura, scrie el4, ca o campie pe care voim sa cladim ceva. Sa nu fim lenesi, nici multumiti de ceea ce e la suprafata. Sa sapam in adincime, ca sa ajugem la piatra. Caci piatra e Hristos". In alta parte scrie: “Citeste toate cartile profetice; daca nu gasesti acolo pe Hristos, exista ceva mai prostesc si mai fara sens? Vezi-L acolo pe Hristos! Numai asa vei gusta ceea ce citesti, dar vei fi uluit de aceasta; detaseaza-ti mintea de cele materiale, ca sa-ti uiti trecutul si aspira la cele viitoare!"5 Iata de ce se spunea ca pentru a intelege Scriptura trebuie sa traiesti cu si in Hristos, adica, dupa Origen, sa te apleci pe pieptul lui ca Sfantul Ioan Evanghelistul6. Evanghelia afirma ca ucenicii n-au putut intelege Scripturile decat dupa ce au inteles ca ele se refereau la Hristos: “Atunci Iisus le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile" (Luca XXIV, 45). 3. In epoca post-apostolica aceasta identificare a Cuvantului lui Dumnezeu cu Sfintele Scripturi se prelungeste in Cuvantul facut trup si apoi in Domnul euharistic. Sfintii Parinti au proclamat cu evlavie aceasta perpetua omniprezenta in evenimentele cele mai de seama ale vietii crestine. Se aminteste, in acest sens, fraza expresiva din Epistola lui Clement (LIII, 1): “Voi cunoasteti cu adevarat Scripturile Sfinte ( tas Hieras Graphas ) , le cunoasteti bine, prea iubitilor, si ati aprofundat cuvintele lui Dumnezeu ( ta Logia tou Theou )". Expresii similare aflam la Parintii latini care adauga la aceasta denumire, altele ca: “ chirographum Dei" si “divina bibliotheca". Dar Origen va aprofunda mai mult aceasta identificare prin paralelismul dintre Cuvantul facut om si Cuvantul, care se face Scriptura, prin aceea “ensomatosis". Intr-adevar, dupa cum Hristos cel ascuns a venit in trup, tot asa toata Scriptura dumnezeiasca este intrupata" (“Sicut Christus celatus venit in corpore, sic est et omnis Scriptura divina incorporata")7. Marele alexandrin vede in Trupul Domnului ca si in Sfanta Scriptura, locasul sau, templul Sau, care ni-l face prezent: “Cuvantul lui Dumnezeu, scrie el, nu are nici carne, nici trup: Dupa firea Sa dumnezeiasca El nu poate fi nici pronuntat, nici vazut; dar de indata ce se intrupeaza, poate fi vazut si scris. Aceasta din pricina ca Cuvantul s-a facut trup si ca exista o carte a genealogiei lui Iisus Hristos (Matei I, 1)8. Acelasi paralelism cu Cuvantul il stabileste Origen si intre Euharistie si Scriptura . El ne implora sa avem acelasi zel in impartasirea din Cuvantul revelat, ca si fata de Sfanta Impartasanie: “Voi va socotiti vinovati si pe drept cuvant credeti asa, daca din greseala voastra cade vreo particica. Atunci cum credeti voi ca ar fi o greseala mai mica daca sunteti neglijenti fata de Cuvantul lui Dumnezeu, decat cand esti asa fata de Trupul Lui?"9. Accentuind aceasta identificare el poate spune in mod alegoric, in alta parte, ca “noi bem singele lui Hristos nu numai in ritul sacramental, ci si cand primim cuvintele Sale, care au in ele viata"10. Traditia veche a Bisericii crestine a reliefat cu multa pietate faptul ca Cuvantul lui Dumnezeu si Tainele sunt cele doua cai prin care primim pe Hristos , in cadrul acelorasi slujbe sfinte. In consensul acestei identificari a Cuvantului lui Dumnezeu cu Scriptura, in cadrul slujbei Sf. Liturghii a Bisericii Ortodoxe, la “iesirea cu Sfanta Evanghelie" (“Vohod"), ea este dusa in mod solemn la altar, unde ramane pana ce este citita de diacon, care o duce in acest scop, de asemenea, cu mare evlavie. Citirea ei devine manifestarea liturgica a Domnului insusi, caruia i se canta si la inceputul si la sfarsitul ei: “Slava tie, Doamne, slava Tie!" In cadrul aceleiasi evlavii, Sinoadele Ecumenice erau socotite ca fiind prezidate de Capul cel nevazut (al Trupului Tainic al Sau) –, neavand un cap vazut. De aceea, Sfantul Chiril al Alexandriei scrie, de asemenea, identificand Sfanta Scriptura cu Mantuitorul: “Sfantul Sinod, adunat in Biserica sfanta inchinata Mariei, a conferit, ca sa zicem asa, lui Hristos calitatea de membru al Adunarii si de capetenie a ei. Ca urmare, Evanghelia a fost asezata pe un tron sfintit"11. S-a mers inca mai departe cu acest paralelism, aplicandu-l celor doua firi ale Cuvantului intrupat si Cuvantul dumnezeiesc si celui omenesc din Scriptura, - Cuvantul dumnezeiesc manifestindu-se prin cuvantul omenesc, iar cel omenesc fiind astfel in acelasi timp Cuvantul lui Dumnezeu12. 4. In privinta relatiei Cuvantului lui Dumnezeu cu Scriptura luam ca punct de plecare atitudinea ambigua a teologilor romano-catolici dupa Conciliul II Vatican, care au acceptat doua formule: Dupa una, care este de acord cu faza actuala a rezultatelor criticii protestante, Scripturam continere Verbum Dei ; dar, dupa cealalta, Scripturam esse Verbum Dei . In sprijinul primei formule se amintesc unele pareri personale ale Apostolului Pavel, privitoare la casatorie, vaduvie etc. (in cap. VII din I Corint.), sau privitoare la Filimon etc. ; se mai poate cita invocarea Cuvantului Domnului de catre Prooroci, precum si autoritatea Lui in Cuvantul scris, pe care-l transcende, datorita neputintei mijloacelor omenesti de a expune dumnezeiescul in mod desavirsit etc. Mentionam, de asemenea, ca cea de a doua formula se sustine prin faptul ca Scriptura este insuflata de Sfantul Duh si ca in cele cuprinse in ea nu se poate deosebi cu precizie ce e dumnezeiesc de ceea ce este omenesc in ce priveste continutul. S-ar putea spune ca toata problematica criticii moderne si actuale este cuprinsa in relatia dintre Scriptura si Cuvantul lui Dumnezeu. Dupa Conciliul II Vatican mai ales teologia romano-catolica si-a insusit in linii mari rezultatele criticii biblice si speculeaza moderat, in acest cadru nou (care i-a fost refuzat celui mai mare exeget francez catolic al veacului nostru, J.-M. Lagrange, caruia i-a fost pus la index comentariul asupra Judecatorilor, fiindca indica sursele Exateuhului13). Unii dintre teologii biblicisti ortodocsi s-au apropiat cu prudenta de aceasta arie14; majoritatea urmeaza sa ia o pozitie conforma cu Traditia dumnezeiasca si bisericeasca, dar numai dupa ce se va stabili un deplin consens teologic ortodox. 5. Ca urmare a problematicii raportului Cuvantului lui Dumnezeu cu Scriptura s-au pus din nou si acelea ale inerentei Scripturii si adevarului evanghelic in vremea noastra. Inerenta Scripturii a fost amplu discutata de teologia protestanta, care a reliefat limitarea posiblitatilor omenesti de exprimarea adevarului absolut, de pregatirea intelectuala, sau de ambianta vremii in general etc. –, fapte accentuate partial si de Sfintii Parinti in comentariile biblice (In vremea noastra s-a amintit pozitia moderna a Conciliului II Vatican, care admite ca Sfanta Scriptura invata fara eroare, dar ca in aprecierea invataturii scripturistice trebuie sa tinem seama de tema principala a pericopelor, ca si de genul literar in care e incadrata Revelatia acolo etc.). Dupa Sfantul Pavel, noi cunoastem totul ca printr-o oglinda in viata aceasta pamanteasca; pe cand dincolo vom cunoaste toate fata catre fata – fapt care nu include anihilarea temei principale a Palamismului.


[modifică] Nasterea Bisericii ( intemeierea Bisericii crestine )

La inaltarea Mantuitorului la ceruri, credinciosii Lui formau doua grupuri: unul la Ierusalim, in numar de 120 (Fapte 1, 15), si altul in Galileea, peste 500 (I Cor. 15), cu totii asteptind <<sa fie botezati cu Duhul Sfant>> (Fapte 1, 5). La Ierusalim, Apostolii s-au suit impreuna cu Fecioara Maria in incaperea de sus, unde se adunau de obicei, si au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, pe Matia, unul dintre credinciosii care urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului (Fapte 1, 26). La originea Bisericii crestine, infiintata de Sfintii Apostoli dupa invatatura si puterea Mantuitorului, sta un fapt extraordinar: pogorirea Sfintului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la inaltarea Mantuitorului la ceruri, la sarbatoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu totii impreuna in acelasi loc si asupra lor s-a pogorit puterea Duhului Sfant in forma de <<limbi ca de foc, care au sezut pe fiecare dintre ei>> (Fapte 2, 3) si le-a daruit puteri si haruri supranaturale pentru indeplinirea misiunii lor dumnezeiesti in lume. <<Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai>> (Fapte 2,4). In urma acestui eveniment extraordinar, Sfantul Apostol Petru, plin de curaj si indrazneala, a tinut multimii de iudei si de prozeliti, adunati cu ocazia praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvantare inflacarata, in care avem un tip de predica apostolica. El le-a binevestit ca Isus Nazarineanul, cunoscut de ei prin puterile, minunile si semnele pe care le-a facut Dumnezeu prin El, pe care ei L-au omorat, a inviat, s-a inaltat la ceruri si a implinit fagaduinta primita de la Tatal de a revarsa asupra lor Duhul Sfant (Fapte 2, 22-33). Prin Isus Hristos s-au implinit profetiile mesianice. Pe acesta, Dumnezeu L-a facut <<Domn si Hristos>> (Fapte 2, 36). Iar ei, auzind acestea, <<patrunsi la inima>>, s-au pocait de pacatele lor si au primit botezul in ziua aceea <<ca la trei mii de suflete>> (Fapte 2, 37 si 4, 31). Astfel a luat fiinta, la Ierusalim, prima comunitate crestina constituita din iudei si prozeliti din Palestina si din imprastiere. Iar ei <<staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea piinii si in rugaciuni>> (Fapte 2, 42). Acesti primi crestini continuau sa mearga la templu, pentru rugaciune, dar constituiau o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea piinii in casa (Fapte 2, 46). Un suflu de pietate si de curata dragoste frateasca unea pe toti credinciosii, caci toti <<staruiau intr-un cuget... si intru curatia inimii>> (Fapte 2, 46). Credinciosii primei comunitati crestine au reusit sa realizeze benevol si partial comunitatea bunurilor. Caci <<aveau toate in comun>>, iar cei care aveau bunuri si averi le vindeau si <<le imparteau tuturor, dupa cum avea fiecare nevoie>> (Fapte 2, 44-45; 4, 35). Levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba (fiul mangaierii), unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lor, si-a vandut tarina din Cipru, iar banii i-a pus la picioarele Apostolilor. In viata admirabila a primei comunitati crestine, se descopera curand si prima umbra. Sotii Anania si Safira, voind sa faca opera de caritate crestina, dupa ce au oprit pentru ei o parte din pretul unei tarine vandute in folosul comunitatii, au spus Apostolilor ca l-au adus intreg. Ei mintisera <<Duhului Sfant>> si au fost pedepsiti indata, pe loc, cu moarte, ceea ce a impresionat profund pe cei de fata (Fapte 5, 1-11). Apostolii predicau indeosebi la templu, iar cuvantul lor era intarit prin minunile pe care le faceau. Numarul crestinilor sporea zilnic. Vindecarea unui olog din nastere la Poarta Frumoasa a templului (Fapte 3, 2-8) a marit interesul poporului pentru predica lor. Succesul Apostolilor a trezit insa nelinistea conducatorilor iudei <<maniindu-se ca ei invata poporul si vestesc intru Isus invierea din morti>> (Fapte 4,2). In curand, numarul credinciosilor a sporit la cinci mii (Fapte 4, 4). Apostolii sunt arestati, adusi inaintea Sinedriului si cercetati cu privire la puterea lor si a celui in numele caruia ei predicau si faceau minuni. Petru, plin de Duhul Sfint, a raspuns ca Apostolii vorbesc si savarsesc toate in numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe Care iudeii L-au rastignit, dar Dumnezeu L-a inviat din morti (Fapte 4, 10-12). Apostolii continua sa predice, savarsind vindecari si minuni. Ei sunt arestati din nou, dar sunt eliberati in mod minunat din inchisoare si mergand propovaduiesc la templu din nou. Adusi din nou in fata Sinedriului, ei sunt mustrati cu mare asprime si amenintati cu moartea. Interventia invatatului si inteleptului rabin Gamaliel le scapa viata, spunand sinedristilor: <<Feriti-va de oamenii acestia si lasati-i; caci daca aceasta hotarare sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar daca este de la Dumnezeu, nu veti putea sa-i nimiciti, ca nu cumva sa va aflati si luptatori impotriva lui Dumnezeu>> (Fapte 4, 38-39). Cresterea numarului credinciosilor a creat unele greutati in viata primei comunitati crestine. Iudeii elenisti se plang Apostolilor ca vaduvele lor sunt trecute cu vederea la impartirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor s-au ales sapte barbati <<plini de Duhul Sfant si de intelepciune>>, care sa supravegheze si sa asigure buna randuiala la mesele comune, numiti diaconi. Primul dintre diaconi purta numele de Stefan, <<barbat plin de credinta si de Duh Sfant>> (Fapte 6, 5). Ceilalti sase erau; Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Apostolii s-au rugat pentru ei si si-au pus asupra lor mainile (Fapte 6, 2-6). Ei serveau nu numai la mese, ci formau o treapta ierarhica, fiind hirotoniti prin punerea mainilor si rugaciune. Aveau libertatea sa predice si sa boteze. Diaconii sunt primii slujitori hirotoniti de Apostoli. Mai tirziu, Apostolii au hirotonit pe episcopi si preoti. Primul dintre diaconi, Stefan, vorbind iudeilor cu mult curaj despre noua credinta, si-a atras ura si minia unor iudei din diaspora (elenisti). Ei l-au acuzat de blasfemie contra lui Dumnezeu si de calcare a Legii lui Moisi si l-au dus spre judecata in fata Sinedriului. In Sinedriu, Stefan tine o lunga cuvantare in care face o scurta istorie a poporului iudeu, scotand din profeti si din evenimentele Vechiului Testament ca Isus Hristos este Mesia cel prezis de ei si ca iudeii sunt raspunzatori de uciderea Lui. Indata, Stefan a fost scos afara din cetate si ucis cu pietre. Un tanar zelos, Saul, ucenicul rabinului Gamaliei, care mai tarziu va deveni Apostolul Pavel, pazea hainele ucigasilor, bucurandu-se de uciderea diaconului Stefan (Fapte 7). Sfantul Stefan este primul martir al Bisericii crestine, iar uciderea lui marcheaza primul conflict doctrinar dintre crestinism si iudaism.

[modifică] Raspandirea crestinismului

Dupa uciderea diaconului Stefan, prigonirea crestinilor s-a intins asupra intregii comunitati. Saul, indeosebi, prigoneste pe crestini, urmarindu-i prin case, tarand barbati si femei la inchisoare. Din cauza aceasta, numerosi credinciosi, afara de Apostoli, au parasit Ierusalimul si s-au imprastiat prin tinuturile Iudeii si Samariei (Fapte 8, 1-3). O comunitate crestina insemnata s-a format printre iudei si prozeliti la Damasc in Siria. Alti credinciosi ajung in Samaria, in Fenicia, la Antiohia in Siria, si in insula Cipru. In Samaria, cei imprastiati strabat tara si binevestesc cuvantul Domnului. Diaconul Filip predica si boteaza intr-o cetate a Samariei. Un anume mag, Simon, care se socotea pe sine <<puterea lui Dumnezeu, numita cea mare>> (Fapte 8, 10) a crezut si el si a primit botezul. Apostolii din Ierusalim, auzind ca Samaria a primit cuvintul lui Dumnezeu, au trimis la cei botezati acolo pe Petru si Ioan ca sa-si puna mainile peste ei si sa primeasca Duhul Sfant. Simon Magu, vazand ca prin punerea mainilor Apostolilor se da Duh Sfant, a cerut sa cumpere puterea Duhului Sfant pe bani, fapt pentru care a fost certat aspru de Apostolul Petru (Fapte 8, 14-24). De la numele lui Simon Magul, cumpararea celor sfinte pe bani se numeste simonie. Simon Magul e cunoscut apoi ca eretic. Un alt episod interesant s-a petrecut in sudul Iudeei. Diaconul Filip intalneste pe drumul care ducea de la Ierusalim la Gaza un prozelit famen, mare dregator al reginei Candachia a Etiopiei. Prozelitul citea din profetul Isaia, dar nu intelegea la cine se refera profetia lui. Filip intra indata in vorba cu el si-l incredinta ca in Isus Hristos se implineste profetia lui Isaia. Famenul se converti la noua credinta, marturisind ca <<Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu>> si primi imediat botezul. Astfel el s-a intors crestin in Etiopia, binevestind pe Hristos in tara care se afla dincolo de granita cea mai sudica a Imperiului roman. Diaconul Filip a plecat apoi la Cezareea Palestinei (Fapte 26-40). Botezul sutasului Corneliu. Propoveduirea crestina a avut succes si printre iudeii si prozelitii din Cezareea Palestinei, capitala politica a tarii, ridicata de regele Irod cel Mare (39 i.d.Hr. - 4.d.Hr.), unde se afla resedinta procuratorului si a garnizoanei romane. Un ofiter roman, Corneliu, centurion in cohorta Italica, era prozelit <<cucernic si temator de Dumnezeu cu toata casa lui>> (Fapte 10,2), care facea rugaciuni si savarsea multe fapte bune. El dorea sa primeasca botezul si, afland ca Apostolul Petru se afla la Iope, trimise doi slujitori si un ostas cucernic sa-l cheme la Cezareea. O problema grea se punea Apostolului Petru. El trebuia sa boteze un strain si sta la indoiala, dar, in urma unei viziuni, a mers la Cezareea si a botezt pe sutasul Corneliu cu toata casa lui (Fapte 10). La Ierusalim, Petru a trebuit apoi sa explice inaintea Apostolilor fapta sa, linistind si bucurand pe crestinii dintre iudei, care slaveau pe Dumnezeu pentru ca <<si paganilor le-a dat Dumnezeu pocainta spre viata>> (Fapte 11, 1-18). Prin botezul sutasului roman Corneliu si al familiei sale, se castiga un principiu foarte important: primirea neamurilor in Biserica, adica a credinciosilor celorlalte religii, direct, prin botezul crestin, fara circumciziunea mozaica. Prin acest fapt, s-a afirmat principiul universalitatii crestinismului. La Antiohia, capitala Siriei, perla Orientului, resedinta imperiala, cel mai mare oras al Imperiului roman dupa Roma si Alexandria, au predicat crestinismul mai intai iudeii din diaspora, binevestind si <<elinilor>> si convertind pe multi (Fapte 11, 2). Cind s-a aflat la Ierusalim de existenta crestinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba sa cerceteze si sa sporeasca acolo lucrul evanghelic. De la Antiohia, Barnaba a plecat la Tars si a chemat pe Saul, care intre timp se convertise la crestinism, si au lucrat impreuna la Antiohia un an intreg <<invatand mult popor>>. <<Si in Antiohia, intaia oara, ucenicii s-au numit crestini>> (Fapte 11, 26). Pana atunci, in mediul iudaic, crestinii se numeau credinciosi, ucenici (femeile, ucenite), frati, sfinti. De acum inainte ei se vor numi crestini, dupa numele lui Hristos, atat credinciosii proveniti dintre iudei, cat si cei proveniti din alte neamuri si religii. La Roma, capitala Imperiului roman, crestinismul s-a raspindit mai intai datorita <<romanilor in trecere>> si prozelitilor din diaspora care participasera la sarbatoarea Cincizecimii la Ierusalim, cind s-a pogorat asupra Apostolilor puterea Duhului Sfant (Fapte 2, 10). Mai tarziu, cand Sfantul Apostol Pavel a fost trimis de procuratorul Palestinei Porcius Festus la judecata imparatului de la Roma, acesta a fost intampinat de crestinii din Roma, in primavara anului 61 la Forul lui Apius si la Trei Taverne, ceea ce constituie o dovada evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului cu mult inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit la Roma (Fapte 28, 15).

Raspandirea crestinismului prin Apostoli si ucenicii lor La sarbatoarea Cincizecimii, Sfintii Apostoli se aflau cu totii adunati la Ierusalim, in incaperea de sus (foisor), unde s-a revarsat asupra lor puterea Duhului Sfant. De la aceasta data, incepe activitatea misionara a Sfintilor Apostoli in lume. In fata iudeilor si a prozelitilor adunati la aceasta sarbatoare, parti, mezi si elamiti, a celor din Iudeea, Mesopotamia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, Libia si a romanilor in trecere la Ierusalim, Apostolul Petru a tinut o importanta cuvantare, aratand misiunea dumnezeiasca a lui Iisus Hristos in lume. Acesti iudei si prozeliti, datorita cuvantului Sfantului Apostol Petru, au devenit vestitorii credintei lui Iisus Hristos in diferite parti ale Imperiului roman in care locuiau. Despre activitatea Sfantului Petru se va trata mai pe larg in capitolul urmator. Dupa uciderea Sfantului arhidiacon Stefan si prigonirea Bisericii de catre Saul, multi credinciosi au parasit Ierusalimul. Apostolii, insa, n-au parasit cu totii Orasul Sfant. Faptele Apostolilor aminteste alaturi de Petru, pe Iacob si Ioan, socotiti de Sfantul Apostol Pavel <<stilpii Bisericii>> din Ierusalim (Gal. 2,9). Apostolul Iacob al lui Zevedei, numit si Iacob cel Batran sau cel Mare, a ramas la Ierusalim, predicand cuvantul Domnului, pana la moartea sa martirica. In timpul lui Irod Agripa I (41-44), nepotul lui Irod cel Mare, ajuns rege, din gratia romanilor, peste toata Palestina, Biserica crestina din Ierusalim a avut de suferit. Pentru a se face placut iudeilor, Irod Agripa a arestat pe unii crestini, intre ei pe Apostolii Iacob cel Batran si Petru, spre a fi ucisi. Cum stim, Petru a scapat in mod minunat din inchisoare (Fapte 12, 4-11). Iacob cel Batran, insa, a fost ucis cu sabia din porunca lui Irod Agripa, in anul 44, fiind primul Apostol martir (Fapte 12, 2). In fruntea Bisericii din Ierusalim, apare Iacob cel Mic, <<fratele Domnului>>, numit si Justus, care se bucura de mare autoritate morala nu numai la crestini, ci si la iudeii din Ierusalim si din diaspora. Autoritatea lui cea mare provenea pe de o parte din rudenia lui cu Mantuitorul (var), iar pe de alta din pietatea lui exemplara si viata lui ascetica. El nu pare sa fie aceeasi persoana cu Apostolul Iacob al lui Alfeu, zis si Levi, cum au afirmat unii. Traditia bisericeasca l-a numit mai tarziu episcop (Eusebiu, Ist. Bis., II, 1, 3). El a ramas continuu in Ierusalim si comunitatea crestina s-a bucurat sub conducerea lui de pace si liniste. Datorita moderatiei si intelepciunii lui s-a inlaturat neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care cerea respectarea Legii mozaice si de catre crestinii neiudei, si tendinta universalista, care n-a impus circumciziunea si alte practici iudaice crestinilor proveniti dintre neamuri. In anul 61 sau 62, marele preot Hanan cel Tanar, profitand de faptul ca procuratorul roman Festus a murit, iar succesorul sau, Albinus nu sosise inca, a intrunit Sinedriul si l-a arestat pe Iacob, <<fratele Domnului>>, impreuna cu alti crestini, fiind socotiti vinovati ca au incalcat Legea lui Moisi. Refuzand sa renege pe Hristos, el a fost aruncat de pe aripa templului si ucis cu pietre (Iosif Flaviu, Ant. Jud., XX, 9, 1; Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21). Sfantul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu si fratele lui Iacob cel Batran, a ramas la Ierusalim pana la moartea Fecioarei Maria - pe care Mantuitorul a lasat-o in gija lui - sau poate pana la inceputul razboiului iudaic, in anul 66. Impreuna cu ceilalti Apostoli, Sfantul Ioan a luat parte la Sinodul apostolic din Ierusalim din anul 50, care a hotarat ca observarea Legii mozaice sa nu fie impusa crestinilor proveniti dintre neamuri (pagani). In modul acesta s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri. Traditia bisericeasca cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat cuvantul Domnului in provincia romana Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. In afara de Efes, el a infiintat in mai multe orase din Asia Proconsulara Biserici importante, de care se face mentiune in Apocalipsa, cap. I si II. Stirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau, Iacob cel Mare, sau ca ar fi suferit la Roma, fiind aruncat intr-un cazan cu ulei fierbine, din care a iesit nevatamat, in timpul imparatului Domitian (81-96) nu este intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96, este confirmat de scrierea sa Apocalipsa (1, 9). El a murit de moarte naturala in timpul imparatului Traian (98-117). Traind dupa anul 70, cand toti sau mai toti Apostolii murisera, Sfantul Apostol Ioan face legatura intre perioada apostolica, cand Biserica s-a separat complet de sinagoga, cautand sa se conduca singura. Spre sfarsitul vietii sale, apar primele erezii, ereziile gnostice, ca de exemplu, aceea a lui Cerint, contra caruia Sfantul Ioan a luptat cu toata taria. Despre ceilalti Apostoli, scrierile Noului Testament nu ne spun nimic. Oarecare stiri avem despre ei din traditia bisericeasca. Cea mai importanta stire ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea († 340), catre anul 324, dupa relatarile mai vechi cu un secol ale teologului alexandrin Origen († 254). Iata cuvintele lui Eusebiu: <<Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, precum ne spune traditia, a luat tara partilor, Andrei, Scythia, Ioan, Asia, unde si-a petrecut viata pana ce a murit in Efes...>> (Eusebiu, Ist. bis., III, 1; Origen, Tom. III Com. In Genesis, 24, 9). Sfantul Apostol Andrei, cum aflam din traditia crestina, a predicat mai intai in provinciile Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, indeosebi in cetatea Trapezunt, Bitinia si Tracia, si <<in regiunile care se intind pana la Dunare>> (Sinaxarul Bis. De Constantinopol). Dupa marturia lui Origen si a istoricului Eusebiu de Cezaree, el a predicat in Scitia, prin care poate fi inteleasa regiunea de la nordul Marii Negre, numita Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). Dupa traditie, Sfantul Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys, iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, unde a murit ca martir in orasul Patras, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Despre Sfantul Apostol Toma, Origen si Eusebiu de Cezaree spun ca el a predicat in Partia, apoi in India, unde a murit ca martir, fiind strapuns cu lancea. De la numele lui, crestinii de pe coasta Malabarului din India se numesc pana azi <<Tomiti>> (Eusebiu, I st. bis., III, 1). Despre Sfantul Apostol si evanghelist Matei traditia spune ca a predicat mai intai la iudeii din Palestina, pentru care a scris Evanghelia in limba aramaica, vorbita atunci in Palestina. A predicat apoi in tarile din jurul Palestinei, Arabia, Siria, ajungand pana in Persia, iar la sfarsit a mers in Etiopia, unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul. Dupa traditie, Sfantul Apostol Bartolomeu sau Natanael a propovaduit in Arabia de Sud, unde a dus cu sine Evanghelia scrisa in limba aramaica de Sfantul Matei, pe care a gasit-o acolo Panten (sec. II), primul conducator al scolii din Alexandria. Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede ca a predicat in Palestina. Fiii sai au fost adusi la Roma, din porunca imparatului Domitian (81-96), fiind suspectati, <<ca urmasi ai lui David>>, de revolutie politica. Cand imparatul a vazut saracia imbracamintei si palmele lor batatorite de munca, s-a convins ca banuiala lui este neintemeiata si i-a lasat liberi (Eusebiu, I st. bis., III, 19, 20). Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El este numit si evanghelist, adica misionar, si a predicat cuvantul Domnului impreuna cu doua din fiicele sale, <<care aveau darul profetiei>>, la Ierapolis, in Frigia, unde ar fi murit ca martiri. Alta fiica a sa a murit la Efes (Eusebiu, I st. bis., III, 1). Stiri neconfirmate de documente spun despre apostolul Simon Zelotul sau Canaanitul ca a predicat in Persia si Babilonia. Despre Apostolul Matia, cel ales la sorti in locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 26), se spune, dupa traditie, ca a predicat in Etiopia, unde a si fost martirizat. Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70 (72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate doi in orasele si satele Palestinei, insoteau pe Apostoli sau colaborau cu ei la raspandirea Evangheliei. Unul dintre cei mai activi colaboratori ai Apostolilor a fost Barnaba (fiul mangaierii), originar din insula Cipru, unde avea o tarina pe care a vandut-o, iar banii i-a pus la picioarele Apostolilor (Fapte 4, 37). Cind s-a aflat la Ierusalim ca la Antiohia, capitala Siriei, s-a raspindit cuvantul lui Dumnezeu prin iudeii din diaspora, Sfintii Apostoli l-au trimis pe Barnaba la Antiohia sa sporeasca lucrul evanghelic. De aici, Barnaba a mers la Tars, de unde a adus pe Saul, convertit intre timp la crestinism, si au lucrat impreuna la Antiohia un an intreg <<invatand mult popor>> (Fapte 11, 26). Barnaba, impreuna cu varul sau, Ioan Marcu, au insotit pe Apostolul Pavel in prima sa calatorie misionara, dintre anii 45-48, mai intai in insula Cipru, apoi la Perga Pamfiliei, de unde Marcu s-a intors la Ierusalim (Fapte 13, 13). Barnaba l-a insotit mai departe pe Sfantul Pavel in calatoria sa in provinciile Pamfilia, Pisidia si Licaonia, apoi s-au intors la Antiohia (Fapte cap. 14). Ivindu-se la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice, intre crestinii proveniti dintre iudei si cei dintre neamuri, Pavel, Barnaba, Tit si altii au fost trimisi ca delegati ai Bisericii din Antiohia spre a cere sfatul Apostolilor. Adunarea sau Sinodul Apostolilor din anul 50 a hotarat ca nu trebuie sa-si impuna Legea mozaica si crestinilor dintre pagini si a trimis la Antiohia pe Pavel, Barnaba si Sila, sa le anunte hotararea lor (Fapte 15, 1-35), fapt care a bucurat pe crestinii din Antiohia. In anul 51, Barnaba, insotit de Ioan Marcu, merge din nou in insula Cipru (Fapte 15, 36). Dupa traditie, Barnaba a mers mai tarziu in Italia de nord, unde a intemeiat Biserica din Mediolanum (Milan). Ioan Marcu, varul lui Barnaba, a fost colaboratorul apropiat al Sfintilor Apostoli Pavel si Petru. El traia la Ierusalim, unde mama sa, Maria, avea o casa in care a fost adapostit si Sfantul Petru in noaptea cand a avut loc eliberarea sa minunata din inchisoare in anul 44, in urma uciderii Apostolului Iacob cel Batran, din porunca regelui Irod Agripa (Fapte 12, 12). Mai tarziu, Marcu a insotit pe Sfantul Apostol Petru, dupa a carui predica a scris Evanghelia sa. In Epistola I Petru, se spune ca Marcu se afla impreuna cu Petru in Babilon (I Petru 5, 13). Pe la anul 63, Ioan Marcu se afla impreuna cu Apostolul Pavel la Roma (Col. 4, 10; Filimon 1, 24). Dupa o traditie de mai tarziu, Sfantul Marcu a mers in Egipt, unde a infiintat Biserica din Alexandria. Din dorinta de a da o origine mai aleasa Bisericii lor, Venetia si Aquileea l-au revendicat ca intemeitor al comunitatilor crestine din aceste orase, fapt pe care istoria nu-l poate confirma. Printre alti colaboratori ai Sfantului Apostol Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia si al Faptelor Apostolilor, Sila sau Silvan, Timotei si Tit si cateva femei mai devotate, care au adus misiunii crestine pretioase servicii. Doctorul Luca, Evanghelistul, originar din Troa (Fapte 16, 8 si 10), a fost un insotitor nedespartit al Sfantului Apostol Pavel, incepand din a doua calatorie misionara (51-54), pana la sfarsitul primei captivitati a acestuia la Roma, in anul 63. Luca se afla in acest timp la Roma, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, cum aflam din Epistola catre Coloseni carora Apostolul neamurilor le scrie: <<Va imbratiseaza Luca, doctorul cel iubit>> (Col. 4, 14). Dupa moartea Sfantului Apostol Pavel, Sfantul Luca a facut misiune crestina in Italia, Dalmatia, Macedonia si mai ales Ahaia, unde traditia crestina spune ca s-ar fi savarsit din viata la o varsta memorabila. Mai tarziu, osemintele sale au fost transportate in anul 357 la Constantinopol, din ordinul imparatului Constantiu (337-361), si asezate in biserica Sfintilor Apostoli, necropola a imparatilor bizantini. Despre Sila sau Silvan, care era prorooc, stim ca a jucat un rol, impreuna cu Pavel si Barnaba, la incetarea disputei despre valabilitatea Legii mozaice, ivita in Biserica din Antiohia (Fapte 15, 27-34). Dupa aceea a insotit pe Sfantul Apostol Pavel intre anii 51-54, in a doua sa calatorie misionara, fiind de mare folos propoveduirii crestine printre neamuri (Fapte 15, 40-17, 15). Unul dintre cei mai iubiti discipoli si colaboratori ai Sfantului Apostol Pavel a fost Timotei, fiul unei femei iudee credincioase, numita Eunice, si al unui tata elin. Apostolul nemurilor l-a intalnit pe Timotei la Listra si l-a convertit la crestinism, in a doua calatorie misionara (Fapte 16, 1; II Tim. 1, 5). Dupa convertire, Timotei a insotit pe Sfantul Apostol Pavel, impreuna cu Sila, la Bisericile infiintate mai inainte, intre 45-48, in provinciile Asiei Mici, apoi, mergand prin Galatia, Frigia si Misia, unde au infiintat noi Biserici, au trecut in Macedonia si Grecia, unde au infiintat alte Biserici. Apostolul neamurilor si-l asociaza de sase ori in epistolele sale. Dupa prima captivitate a Sfantului Apostol Pavel la Roma (61-63), Timotei a fost orinduit episcop al Bisericii din Efes, fiind primul ei episcop. Dupa o veche traditie inregistrata de patriarhul Fotie al Constantinopolului (858-866; 877-886), el a murit ca martir in timpul domniei imparatului Domitian (81-96) (Fotie, Bibliotheca, cod. 254). Un alt apropiat colaborator al Sfantului Apostol Pavel a fost Tit, de origine greceasca, caruia Apostolul neamurilor i-a trimis o epistola. Impreuna cu Sfantul Apostol Pavel si Barnaba, el a jucat un rol la rezolvarea disputei despre valabilitatea Legii mozaice, ivite in Biserica Antiohiei (Fapte 15, 11-35; Gal. 2, 1-3). De la Sfantul Apostol Pavel stim ca Tit a facut misiune crestina in Dalmatia (II Tes. 4, 10). Sfantul Apostol Pavel l-a lasat pe Tit episcop in Creta, cu misiunea de a aseza preoti prin cetati (Tit 1, 5). Un rol insemnat in raspandirea crestinismului printre neamuri l-au avut sotii Acvila si Priscilla, pe care Sfantul Apostol Pavel i-a gasit la Corint in 56-58, in timpul cele de a doua calatorii misionare (Fapte 18, 2; Rom. 16, 3; I Cor. 16, 19). Ei au venit la Corint de la Roma in anul 49, in vremea poruncii imparatului Claudiu (41-54), care a hotarat ca Iudeii sa paraseasca Roma, fiindca se certau intre ei din pricina numelui lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4). Dintre femeile mai devotate care au adus insemnate servicii raspandirii crestinismului, Sfantul Apostol Pavel aminteste indeosebi pe Febe, diaconita Bisericii din Chenhrea, pe care o recomanda romanilor ca sa fie bine primita, <<cu vrednicia cuvenita sfintilor (crestinilor), si sa-i fie de ajutor la orice ar avea nevoie... caci ea a ajutat pe multi si pe mine insumi>> (Rom. 16, 1-2).

Activitatea Sfantului Apostol Petru Sfantul Apostol Petru era cel mai in varsta dintre Sfintii Apostoli. Activitatea lui misionara incepe din ziua Cincizecimii, cand Duhul Sfant s-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli. In aceasta zi, el a tinut in fata iudeilor si a prozelitilor adunati in numar mare la sarbatoarea Cincizecimii o importanta cuvantare, scotand in relief scopul misiunii dumnezeiesti a lui Isus Hristos in lume (Fapte 2, 1-36). De la sarbatoarea Cincizecimii pana la anul 50, activitatea Sfantului Petru s-a desfasurat la Ierusalim, in Iudeea, Samaria si Galileea (Fapte 9, 31). Mergand intr-una din zile la templu pentru rugaciune, impreuna cu Ioan, Petru a vindecat in mod minunat un olog din nastere la Poarta Frumoasa dinaintea intrarii la templu, fapt care a umplut de uimire tot poporul (Fapte 3,1-10). Apostolii, fiind arestati de iudei, sunt dusi in fata Sinedriului. Fiind intrebati in numele cui predica, Petru a raspuns cu curaj ca ei vorbesc in numele lui Iisus Hristos, intrucat <<in nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi>> (Fapte 4, 12). La sfatul inteleptului rabin Gamaliel, ei au fost eliberati, membrii Sinedriului poruncindu-le sa nu mai invete in numele lui Iisus. Dupa uciderea cu pietre a arhidiaconului Stefan, credinciosii Bisericii din Ierusalim s-au imprastiat prin tinuturile Iudeii si Samariei, predicand pe Hristos. Sporind numarul crestinilor in Samaria, Apostolii au trimis acolo pe Petru si Ioan sa puna mainile pe cei botezati de diaconul Filip si sa primeasca Duhul Sfant. Sfantul Petru a combatut aici pe ereticul Simon Magul, care voia sa cumpere Puterea Duhului Sfant pe bani (Fapte 8, 14-24). Sfantul Apostol Petru a predicat si in cetatile Lida, Iope si Cezarea Palestinei, capitala politica a tarii. In Lida, a vindecat pe paraliticul Enea, care de opt ani zacea in pat, iar in Iope pe fecioara Tavita, care se talmaceste Caprioara (Fapte 9, 32-37). La Cezareea, a botezat, cum stim, pe sutasul Corneliu, cu toata casa lui (Fapte, cap. 10). Pana la uciderea Apostolului Iacob cel Mare in anul 44, din porunca regelui Irod Agripa I (41-44), Sfantul Petru a ramas in Ierusalim. Vazand ca uciderea lui Iacob cel Mare este pe placul iudeilor, Irod Agripa a arestat si pe Sfantul Petru la sarbatoarea Azimilor, si l-a dus la inchisoare, cu gandul de a-l ucide. Scapand in mod minunat din inchisoare, Sfantul Petru a mers noaptea la casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, <<unde erau multi si se rugau>> (Fapte 12, 12). Nu stim unde s-a dus apoi, caci <<iesind de aici, s-a dus in alt loc>> (Fapte 12, 17). Dupa toata probabilitatea, el a ramas in Ierusalim, unde il intalnim cu prilejul intrunirii Sinodului apostolic din anul 50, cind el tine o importanta cuvintare. La indemnul sau, Sfintii Apostoli au hotarit sa nu impuna respectarea legii mozaice crestinilor proveniti dintre neamuri si le-au scris acestora la Antiohia prin Pavel, Barnaba, Iuda si Sila, sa se fereasca de jertfele idolesti, de desfranare, de animalele sugrumate si de sange (Fapte 15, 1-21). La putin timp dupa Sinodul apostolic, Sfantul Apostol Petru a predicat la Antiohia. Pentru a nu supara pe iudaizanti, el s-a ferit de a mai manca la mesele crestinilor proveniti dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat inaintea tuturor de Apostolul Pavel (Gal. 2, 11-14). Avand in vedere ca Sfantul Apostol Petru a scris Prima sa Epistola comunitatilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia si Bitinia, se crede ca el a predicat si in aceste provincii. Stirea aceasta este confirmata de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340), dupa relatarile mai vechi cu un secol ale lui Origen († 254), care se exprima astfel: <<Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au imprastiat peste tot pamantul locuit..., Petru a predicat evreilor din imprastiere in Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia, pentru ca, la sfarsit, ajungand la Roma, sa fie rastignit cu capul in jos, cum el singur a dorit sa patimeasca>> (Eusebiu, I st. bis., III, 1). Din Epistola I Petru, reiese ca el a predicat si in Babilon (I Petru 5, 13). Dupa aceeasi traditie, consemnata de Origen si citata de Eusebiu, se crede ca Apostolul Petru a predicat si in Macedonia. Din Epistola I-a catre Corinteni, aflam ca credinciosii din Corint se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apollo, iar altii ai lui Chifa (Petru) (I Cor., 1, 12-13), ceea ce ne lasa sa intelegem ca Sfantul Petru a stat un timp si in Corint, cum afirma Sfantul Clement Romanul (88-97) in I-a sa Epistola catre Corinteni, scrisa in anul 95. Spre sfarsitul vietii, Sfantul Petru a ajuns si in Roma. In timpul persecutiei imparatului Nero (54-68) din anul 64, care a acuzat pe crestini de incendiul Romei, Sfantul Petru a fost inchis, dar a scapat. Catre sfarsitul domniei lui Nero, in anul 66, Sfantul Petru este inchis pentru a doua oara in inchisoarea mamertina, la picioarele Capitoliului. Fiind condamnat de autoritatile romane la moarte prin rastignire pe cruce, el a cerut sa fie rastignit <<cu capul in jos spre pamant si cu picioarele in sus>>, socotind ca este nevrednic a fi rastignit ca Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost rastignit intre doua borne din Circul lui Nero in anul 67 si a fost ingropat la Roma, in Vatican, langa Calea triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De viris illustribus,I). In acelasi an a fost ucis la Roma Sfantul Apostol Pavel. Unii istorici sustin ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli, este o diferenta de un an, Sfantul Petru fiind rastignit in anul 66. Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel se savarseste in fiecare an la 29 iunie.

[modifică] Inceputurile Comunitatii Crestine ( informatii )

In Noul Testament nu se gaseste expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate crestina", paralela sau suprapusa statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea crestina apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemati de Dumnezeu, uniti prin aceeasi credinta, iubire si nadejde, in care si prin care Dumnezeu cel viu patrunde in viata reala a oamenilor pentru a-i stramuta intr-o alta ordine de existenta. Biserica isi are originea in initiativa si chemarea lui Dumnezeu si nu se inventeaza, nu se creeaza ca o asociatie publica voluntara. Desigur, aceasta implica o structura, liturgica si sacramentala, care este data in faptele lui Dumnezeu in istorie, incepind cu intruparea, moartea si invierea Fiului Sau si culminind cu trimiterea Duhului Sau cel Sfint in lume la Cincizecime. De aceea, de la inceput, nu orice adunare de credinciosi sau intrunire culturala se numea biserica. Astfel, comunitatea crestina apare in istorie ca avind o identitate unica, zidita dupa modelul pe care Iisus Hristos insusi l-a instituit. Aceasta este marea surpriza istorica pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viata, necunoscut inainte, de care aminteste Epistola catre Diognet (cca 124). Dar tocmai aceasta amprenta specifica a creat dificultati pentru acomodarea crestinismului in situatii culturale, sociale si politice diferite de-a lungul istoriei. Biserica postapostolica si patristica a trebuit totusi sa gaseasca un cadru de existenta in launtrul imperiului roman, care, la rindul sau, nu putea sa nu recunoasca realitatea si importanta istorica a religiei crestine. Asezarea crestinismului in acest mediu n-a fost usoara, deoarece presupunea o dubla confruntare: cu politeismul religios si filozofia vremii, inclusiv iudaismul, si cu institutiile si structurile politice care mentineau imperiul. In ce priveste atitudinea fata de cultura grecoromana, se cunosc mai multe tendinte apologetice: una militanta radicala adoptata de cei dintii apologeti, care pun raportul dintre crestinism si paginism in termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensiva, dar deschisa fata de valorile culturii filosofice antice (Teofil al Antiohiei, sfintii Justin si Vasile al Cezareii), iar alta care incearca sa formuleze crestinismul in termeni de "filosofie crestina" (Clement Alexandrinul, in "Stromate", Origen (184-254), in "Contra Celsum"). Cu cit crestinismul patrundea, in lumea intelectuala, cu atit problemle: care sint presupozitiile filosofice ale credintei crestine ; cum se comunica Evanghelia prin limbajul, ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Teologia patristica arata foarte clar ca a existat o asimilare critica a limbajului si notiunilor filosofice (mai ales din platonism si neoplatonism), aceasta, dupa ce au fost supuse unui discernamint sever insesi bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice. In acest proces, crestinismul este preocupat cu filosofiile nu atit ca erori metafizice, ci mai degraba ca erori epistemologice, deoarece credinta insemna iluminare, cunoastere prin revelatie. De asernenea, dat fiind ca foarte multi filozofi greci si romani au fost atrasi la credinta crestina (Justin, Pantem si altii), filozofia isi reconsidera pozitiile proprii fata de religia crestina (de pilda, Iulian Apostatul in "Contra Gallilaeos"). Cu toate ca Biserica nu si-a pus problema convertirii imperiului roman, si nici transformarea acestuia intr-un "corpus christianorum", totusi imparatii romani sprijina paginismul si nu ezita sa ia masuri pentru a impiedica dezvoltarea crestinismului. La inceput, nu exista o politica de persecutie a crestinilor; dar, cu imparatii Domitian (81-96) si Traian (98-117), apoi cu Deciu (250-251) si Valerian (257-260), si terminind cu Diocletian (284-305), situatia se agraveaza, desi loialitatea crestinilor fata de autoritatile civile ramine exemplara. Pusi in incurcatura de rezistenta pina la sacrificiu a crestinilor, (dupa expresia lui Tertulian "singele martirilor este saminta crestinismului"), imparatii schimba edictele de persecutie in edicte de toleranta. Persecutiile sistematice care urmareau 1ichidarea definitiva a crestinismului (marea persecutie a lui Diocletian in 303) inceteaza deja sub Galeriu. Dupa intilnirea sa cu Licinius, la Milan (313), imparatul Constantin, care ramine toata viata "pontifex maximus", adopta o legislatie favorabila crestinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscuta ca zi de repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietati si de a primi donatii etc.), punind apoi bazele unui irnperiu "crestin". Pentru care cladeste "a doua Roma", Constantinopolul - cetatea lui Constantin, pe care o investeste cu o autoritate politica si bisericeasca universala, "ecumenica". Datorita lui Constantin si apoi lui Teodosie I dupa 381, imperiul roman nu numai ca s-a mutat in Orient, dar si-a schimbat fundamental structura si caracterul sau. Crestinismul este recunoscut ca religie oficiala a imperiului, Biserica fiind inclusa in structura politica a statului, bucurindu-se de protectia acestuia;" La rindul ei, Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii", iar numele imparatului apare pe listele de pomenire ale Bisericii. In aceste conditii si in aceasta perioada (sec. IV-VIII) s-a precizat si raportul dintre Biserica si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in sensul ca o institutie nu se poate concepe fara cealalta, ele existind ca doua entitati complementare, imposibil de separat. Este teoria imparatului Justinian (518-656), bazata pe recunoastetea "diarhiei", a dublei autoritati -cea a imparatului si cea a patriarhului. In virtutea acestei "simfonii", imparatul, care trebuia sa profeseze crezul ortodox, accepta sa primeasca coroana din miinile patriarhului Constantinopolului, in cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfinta Sofia. Desigur, el nu era incoronat ca sef al Bisericii, iar patriarhul nu putea sa incoroneze un imparat eretic, marturisirea ortodoxa fiind obligatorie pentru a detine oficiul imperial. Pe de alta parte, in virtutea aceleiasi "simfonii", imparatii bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinta" impotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credintei, ci si pentru unitatea imperiului. Astfel se explica "Henoticon"-ul imparatului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intentia de a reconcilia pe ortodocsi, cu monofizitii separati dupa sinodul ecumenic de la Calcedon (451) si "Ektesis", promulgat de imparatul Heraclius in 638, in care propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au esuat, doctrinele propuse fiind respinse si de o parte si de alta. In acest cadru, in care administratia si organizarea bisericeasca coincid cu structura civila a statului, nu exista o contradictie de baza intre canoanele bisericesti si legile imperiale. Imparatii bizantini promulga legi care privesc probleme bisericesti, dupa cum Biserica adopta canoane care afecteaza viata civila (de pilda, codul lui Justinian). Desigur, aceasta "simfonie" nu poate fi descrisa decit intr-un sens general si ea nu poate fi considerata un sistem social crestin ideal, deoarece ea a avut o evolutie inegala si plina de tensiuni. Ea a fost mai degraba o "polaritate instabila si dinamica". Mai mult, in unele epoci, Biserica a avut chiar da suferit din cauza aliantei sale cu statul bizantin. De pilda, in disputa iconoclastica din secolele VIII-IX, imparatii bizantini au pretins sa exercite o autoritate doctrinara. Dupa cum se stie, impotriva imparatilor iconoclasti calugarii au purtat o lupta apriga. "Simfonia" ramine totusi o caracteristica fundamentala a traditiei canonice din aceasta perioada, de aceea Ortodoxia nu a acceptat nici "cezaro-papismul" medieval din Biserica apuseana, nici teoria "separarii", care s-a impus in epoca moderna dupa revolutia burgheza. Este adevarat ca majoritatea ortodocsilor traiesc astazi in tari in care se practica principiul separarii dintre Biserica si Stat. Cu toate acestea, nici "simfonia" constantiniana, nici "separarea" postconstantiniana n-au distrus caracterul popular al crestinismului ortodox. In ce priveste relatia Bisericii cu poporul (laos), indiferent de formele de stat ale societatii, Ortodoxia a ramas fidela unui "establishment", care are la baza principiul simfoniei. "Crestinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limba, nici prin obiceiuri. Crestinii nu locuiesc separat in orasele lor proprii, nu vorbesc vreo limba diferita, nici nu practica un mod de viata straniu. Invatatura pe care o au nu este o descoperire a mintii si cugetarii omenesti, nici nu adera, ca unii, la vreo invatatura omeneasca. Ei isi petrec viata in orice oras, grec sau strain, dupa cum fiecaruia i-a fost harazit de soarta, urmind obiceiul local firesc in ce priveste portul, hrana si alte stari. Totusi starea lor arata citeva trasaturi minunate si chiar surprinzatoare. Desi locuiesc acasa, in tarile in care s-au nascut, ei se comporta ca niste straini. Participa la toate ca cetateni, dar ei rabda pe toti si pe toate ca straini... Ca toti oamenii ei se casatoresc si nasc copii, dar nu leapada pe cei nascuti. Orice crestin este liber sa se impartaseasca la masa altuia, dar niciodata nu are pat comun. Cu toate ca vietuiesc in trup, ei nu traiesc dupa trup. Traiesc pe pamint, dar cetatenia lor este cereasca. Ei asculta legile hotarite, dar in viata lor particulara ei sint mai presus de legi. Iubesc pe toti oamenii, dar sint persecutati de toti. Ei sint neintelesi si condamnati, iar suferind moartea ei sint treziti la viata. Sint saraci, dar imbogatesc pe altii, sint lipsiti de toate, totusi au toate din prisos. Sint dezonorati, totusi sint slaviti prin injosirea lor ; huliti, dar rascumparati. Ei rasplatesc calomnia cu binecuvintarea, insulta cu delicatetea. Pentru binele pe care il fac sint pedepsiti ca niste rai, iar cind sint osinditi, se bucura ca unii care ar da viata. Sint pedepsiti de iudei ca niste eretici si persecutati de elini, cu toate ca cei ce le fac rau nu pot explica pricina ostilitatii lor." (Fragment din Epistola catre Diognet)

[modifică] Persecutiile Religioase din primele 4 secole

1. Cauzele generale ale persecutiilor Propovaduirea crestina a intampinat de la inceput unele piedici si greutati, atat din partea iudeilor, cat si din partea paganilor. Persecutiile propriu-zise, cele indurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagane, au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpana. Ele au inceput in anul 64, sub imparatul Nero (54-68) si au durat pana la anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan. Persecutiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumatate din timpul aratat. Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri: a. Cauze religioase. Intre crestinism si religia greco-romana era o mare deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, in timp ce paganismul era o religie veche, politeista, idolatra si decazuta. Paganii nu aveau o intelegere pentru religie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe, fara reprezentarile zeilor prin statui, in care oamenii de rand credeau ca locuieste puterea lor-numen. Credinta crestina era socotita de pagani o apostasie de la religia si traditia stramosilor-mos majorum, dispretul zeilor, ateism si nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtuna, vreme rea, inundatii, seceta, foamete, epidemii, toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii maniosi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor. b. Cauze politice. Stransa legatura dintre religie, stat si viata publica scotea si mai mult in evidenta contrastul dintre crestinism si paganism. Politeismul era in adevar amestecat in toate manifestarile vietii publice si de stat. Ideea paganilor, ca Imperiul roman este ajutat si protejat de zei si ca lor li se datoreste cresterea si puterea lui si ca, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc si supara pe zei, au contribuit ca paganii sa vada in crestini dusmanii statului. Cultul imparatului si al zeitei Roma, care constituia de fapt o manifestare de lealitate politica fata de puterea Romei si a imparatului, de la care crestinii se sustrageau, caci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului si al pamantului, a constituit una din cauzele principale ale persecutiilor. Refuzul crestinilor de a adora pe imparat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrilegium - ) si ofensa adusa majestatii imperiale-crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum, XXVII, 1). c. Cauze moral-sociale. Prejudecatile si ura paganilor se manifestau si in aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neintelegand Taina Sfintei Impartasanii, in care painea si vinul sunt prefacute, prin Sfantul Duh, in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si carnea acestora ( = ospete thyestice). Neintelegand rostul si sensul agapei crestine, crestinii erau socotiti imorali, fiind acuzati ca la ospetele comune se dedau la desfrau si comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei. Cei de sus, aristocratii, vedeau in crestini elemente vulgare si-i dispretuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Crestinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranti, de oameni inferiori. Prin abtinerea lor de la anumite meserii si functiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi in armata, crestinii erau socotiti de pagani inutilii societatii, nefolositori in afaceri - infructuosi negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).

2. Persecutiile contra crestinilor Persecutiile indurate de crestini din partea paganilor au fost multe si grele. Numarul lor este socotit de obicei dupa imparatii romani persecutori. Lactantiu socoteste sase, Supliciu Sever, noua, Fericitul Augustin si Paul Orosiu, zece, dar ele au fost mai multe. De la Traian (98-117) pana la Deciu (249-251), crestinii au fost urmariti si persecutati pe baza unei dispozitii oficiale, provizorii si marginite, numita rescript, care se aplica intr-o cetate sau regiune. De la Deciu pana la sfarsitul domniei lui Diocletian (285-305), crestinii au fost persecutati pe baza unei dispozitii generale data de imparat, numita edict, valabila in tot Imperiul, ceea ce a dus la persecutia generala a crestinilor. In genere, la crestini nu se cautau si nu se condamnau anumite crime prevazute si pedepsite de legile in vigoare, ci doar calitatea si numele lor de crestini - , pentru nume, spune Sf. Iustin Martirul, Apologia I-a, 4. Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele insusi: nomen ipsum, nomen cristianum, "confessio nominis, non examinatio criminis damnatur" = "marturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna" (Tertulian, Apologeticum II, 3, 11; Scorpiace, IX-X). 1. Primul imparat persecutor e socotit Nero (54-68). Predecesorul sau, Claudiu (41-54), a luat o masura contra iudeilor, in anul 49, alungandu-i din Roma, pentru ca se certau intre ei pentru persoana lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4). Masura a atins indirect si pe crestini. Prima persecutie sangeroasa a fost in anul 64, sub Nero care a invinuit pe nedrept pe crestini de incendiul Romei, din 19 iulie 64, ca sa scape de furia multimii. Persecutia a fost de o cruzime inspaimantatoare. Istoricul Tacit spune ca a suferit o multime imensa de crestini - ingens multitudo (Annales, XV, 44). Dupa traditia crestina, au murit la Roma, ca martiri, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea, in anul 67. Unii scriitori crestini cred ca Nero a dat un decret prin care interzicea crestinismul, concretizat in formula: "non licet esse vos" - "nu e permis sa existati voi", numit "Institutum Neronianum" (Tertulian, Apologeticum, II, 4). 2. Sub imparatul Domitian (81-96), persecutia incepe iarasi. Una din cauzele persecutiei a fost refuzul crestinilor de a plati "fiscus judaicus", adica impozitul perceput de la iudei, dupa daramarea templului din Ierusalim, in anul 70, crestinii declarand ca ei nu sunt evrei. Au pierit in aceasta persecutie, in anul 95, persoane nobile, intre ele si unele rude ale imparatului, ca varul sau, Flavius Clemens si sotia acestuia, Flavia Domitilla, precum si fostul consul Acilius Glabrio. Dupa traditie, a suferit si Sfantul Evanghelist Ioan, fiind exilat in anul 96, in insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. Stirea ca a fost adus la Roma si aruncat intr-un vas cu ulei fierbinte, din care a scapat nevatamat, nu e verosimila. 3. Imparatul Traian (98-117) da contra crestinilor cel dintai rescript care se pastreaza. In timpul sau, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, trimite imparatului, intre 111-112, o scrisoare prin care-i cere sfatul cum sa procedeze fata de crestinii din provincia sa, care erau numerosi. In scrisoarea sa de raspuns, cu caracter de rescript, Traian stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu; daca sunt denuntati si dovediti ca crestini, sa fie pedepsiti; sa lase liberi pe cei ce apostasiaza de la Hristos; sa respinga denunturile anonime, ca ceva nedemn pentru secolul lui (nec nostri saeculi est). Rescriptul lui Traian are o importanta considerabila, caci el va servi ca norma in urmarirea si pedepsirea crestinilor pana la Deciu (249-251). In timpul lui Traian au suferit ca martiri: episcopul Ignatiu al Antiohiei, care a fost adus legat in lanturi la Roma si aruncat la fiare pe la 107-108, in timpul jocurilor organizate in circul Colossaeum de Traian, in urma victoriei sale asupra dacilor, din anul 105-106; episcopul Simeon al Ierusalimului († 107), in varsta de 120 ani. 4. In timpul imparatului Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138-161), a izbucnit o persecutie la Smirna, in provincia Asia Proconsulara, in care au murit 11 crestini. Cel mai cunoscut dintre ei este batranul episcop al Smirnei, Sfantul Policarp (23 febr. 155), care a fost ars pe rug si strapuns cu un pumnal in circul din Smirna, in anul 155. 5. Marcu Aureliu (161-180), desi era un imparat cult, filosof stoic, cu predilectie pentru justitie si invatamant, ura crestinismul din ratiuni de stat. Sub el a suferit pentru Hristos, la Roma, tanara fecioara de neam nobil Cecilia. Tot la Roma, a suferit martiriul in anul 165 apologetul si filosoful crestin Sfantul Iustin Martirul, denuntat de rivalul sau pagan, Crescens, si condamnat la moarte prin decapitare, impreuna cu alti sase crestini. Foarte grea a fost persecutia in Galia, in orasele Lugdunum (Lyon) si Vienna, pe valea Ronului, unde au suferit martiriul pentru Hristos, in anul 177, 48 de martiri. Dintre acestia, amintim pe episcopul Potin al Lyonului, de 90 de ani; doi frati, Ponticus si sora sa Blandiana, copilandri, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, galo-roman de origine nobila, Maturos, Attalus, Vivliada, care au uimit pe pagani prin rabdarea si curajul lor. Trupurile lor au fost arse, iar cenusa a fost aruncata in apele Ronului (Eusebiu Ist. Bis., V, 1-2; Pr. Prof. I. Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982, p. 53-72). 6. Sub imparatul Comod (180-192), fiul lui Marcu Aureliu, au suferit moarte martirica la Cartagina, in Africa, in 17 iulie 180, "grupul martirilor scilitani", 12 la numar, numiti asa dupa cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulara, de unde erau originari. Actul lor martiric este primul document crestin in limba latina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 80-85). Alti martiri au cazut in Asia Proconsulara, Frigia si Siria. Cel mai insemnat martir in timpul lui Comod este un roman cult, de origine nobila, senator roman, Apollonius, care a fost judecat si condamnat la moarte de prefectul pretoriului, Perennis, fiind decapitat la 21 aprilie 184 (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 88-89). Dupa Comod, Biserica a avut cativa ani de pace.

3. Persecutiile de la imparatul Septimiu Sever pana la Diocletian 7. La inceputul domniei lui Septimiu Sever (193-211), persecutia a izbucnit cu violenta in Africa. Pe la 201-202, el a interzis propaganda crestina. In urma acestei masuri, au suferit multi crestini. La Alexandria, au suferit martiriul in 202, Leonida, tatal lui Origen si alti crestini; tanara Potamiana, o alta tanara Herais si soldatul Basilide. In Africa, au suferit martiriul la Cartagina, la 7 martie 203, un grup de sase crestini, in frunte cu o nobila romana, de 22 de ani, Perpetua, si cu Felicitas, din serviciul ei. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante si frumoase din literatura crestina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 104-125). In Galia a suferit martiriul in 202, Sfantul Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon). 8. Maximin Tracul (235-238) a poruncit inca de la inceputul domniei uciderea "conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie". Masura s-a extins si la preoti si diaconi. (Eusebiu, Ist. bis., VI, 28). Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Pontian (230-235) si Ipolit († 235); la Alexandria au suferit inchisoare preotul Protoctist si diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen. 9. Deciu (numit si Thaianus Decius; 249-251) este cel dintai imparat roman care publica un edict general contra crestinismului, avand aplicare in tot Imperiul, cu intentia de a desfiinta crestinismul. Toti crestinii, de orice stare si varsta, si chiar cei banuiti ca sunt crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la paganism. Pe langa martiri, edictul a provocat numeroase apostasii. Un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostasiat cu un numar insemnat de crestini. Martirii si marturisitorii au fost numerosi. Mai insemnati sunt: episcopul Fabian al Romei (236-250), Alexandru al Ierusalimului (213-251), Vavila al Antiohiei (244-250), Saturnin al Tolosei (Toulouse), in Galia, preotul Pioniu, martirizat la 12 martie 250, la Smirna, si multi altii. (Pentru Pioniu, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 133-154). La 13 octombrie 250, au suferit martiriul la Smirna: Carp, Papil, Agatonica si Agatodor (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 162-169). Origen, renumitul conducator al scolii din Alexandria, a suferit chinuri grele, din cauza carora a murit la Tyr, in 254. Alti crestini si episcopi au reusit sa se refugieze, ajutati de crestini, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei. Dupa incetarea persecutiei, o grea problema pentru Biserica au fost apostatii (lapsi, = cei cazuti de la credinta). Tinand seama de gravitatea actului de apostasie, au fost patru categorii de cazuti: sacrificati, adica cei ce au adus sacrificii zeilor; thurificati, cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie; libellatici, cei ce au obtinut pe bani un certificat (libellus) din partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe; acta facientes, cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sunt crestini. Reprimirea lor in Biserica se facea, dupa un anumit stadiu de penitenta, prin recomandarea episcopilor si a confesorilor, adica a celor ce au marturisit credinta in timpul persecutiei. 10. Imparatul Valerian (253-260), prin edictul din august 257, deschide un razboi neindurat contra Bisericii. Crestinii erau din nou obligati la sacrificii, mai ales clericii, adunarile interzise sub pedeapsa cu moartea, iar averile confiscate. Un al doilea edict, publicat in 258, agraveaza masurile celui dintai. Au murit ca martiri: papa Sixt II al Romei si diaconul Laurentiu, episcopul Ciprian al Cartaginei († 14 septembrie 258), episcopul Fructuosus, cu doi diaconi, Tarragona, in Spania. La Utica, in Africa, au fost aruncati intr-o groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de "massa candida" (Pentru Sf. Ciprian, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op.cit., p. 172-180). Imparatul Aurelian (270-275) a inceput spre sfarsitul domniei o persecutie contra crestinilor, dar aceasta s-a terminat o data cu asasinarea imparatului, la Caenophrurium (= Castrul nou), in apropierea Bizantului, de un grup de ofiteri, unelte oarbe ale unui secretar veros. 11. Sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos. In 298, Galeriu a procedat la o "curatire" a soldatilor crestini din armata. La Durostorum (Silistra) au pierit de moarte martirica, in acest timp, veteranul Iuliu si soldatii Hesychius, Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian. Intre 303 si 305, au fost numerosi martiri, mai ales in Rasarit, Italia, Africa, provinciile sud-dunarene, Scythia Minor s.a. Astfel, Antim, episcopul Nicomidiei, a fost decapitat in 303. La Eliopol, in Egipt, a suferit Sfanta Varvara. In Cilicia, au suferit Cosma si Damian, doi medici care practicau medicina din caritate crestina. La Antiohia Pisidiei, a suferit Margareta. In Capadocia a suferit Sfantul Gheorghe si Sfanta Dorothea. La Tesalonic au suferit in martie si aprilie 304 Sfintele Agapi, Irina si Hiona. La 12 august 304, a suferit in orasul Catania din Sicilia diaconul Euplus. La 6 aprilie 304, a suferit martiriul Sfantul Irineu, episcop de Sirmium (Mitrovita), iar la 9 aprilie 304, diaconul sau, Sfantul Dimitrie. La 20 august 304, fecioara Basila; la 25 octombrie 304, Sfanta Anastasia; la 26 martie 34, au suferit martiriul la Singidunum (Belgrad), preotul Montanus si sotia sa, Maxima; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Pettau, in Austria); la 23 februarie 305, a patimit gradinarul Sinerotas; in 305-306, au suferit martiriul la Fruska Gora, langa Sirmium, Sfintii "Quattuor coronati" - "Cei patru incoronati". Numerosi au fost martirii in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Astfel, la Halmiris (Salmorus, probabil Cetatea Zaparojenilor, jud.Tulcea), au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290 Sfintii Epictet si Astion, sarbatoriti in fiecare an la 8 iulie, in Viata carora se face mentiune despre primul episcop de Tomis (Constanta), Evangelicus (290 - incep. Sec. IV). La Axiopolis (Cernavoda) au suferit Chiril, Chindeas si Tasius (Dasius) († 20 noiembrie 304). Moastele lui Dasius au fost duse la Durostorum (Silistra) si, de aici, la Ancona, in Italia, la inceputul secolului al VI-lea. La Noviodunum (Isaccea) au suferit martiriul sub Diocletian, intre 303 si 305, sau sub Liciniu (308-323), intre 320-323, Sfintii Zotic, Attalus, Camasis si Filip, ale caror moaste au fost descoperite in cripta de la Niculitel in vara anului 1971, si se afla astazi in biserica manastirii Cocos (jud. Tulcea). La Alexandria, a suferit in 307, Sfanta Ecaterina, in urma edictului dat in 305 de Maximin Daia (305-313). Numerosi martiri au suferit in Orient, in timpul imparatului Liciniu. Astfel, la 9 martie 320, au suferit cei 40 de mucenici, lasati sa inghete in lacul Sevastia din Armenia. La 3 ianuarie, intre 320-323, au suferit la Tomis (Constanta) fratii Argeu si Narcis. Tot la Tomis, au suferit la 13 septembrie 320-323 Macrobiu si Gordian (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 185-295).

4. Urmarile persecutiilor Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserica. In perioada primelor secole, pana la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar in Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare numar de martiri, cinstiti pana azi ca sfinti. Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra crestinilor si a urii lumii pagane, cu cat crestinii erau mai persecutati, cu atat numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagani sa treaca la crestinism. "Semen est sanguis christianorum" - "sangele crestinilor este o samanta", scria Tertulian (Apologeticum, 50, 13). Intr-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si brutalitatea lumii pagane, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor intr-un Dumnezeu spiritual si invizibil, lua in deradere credinta si speranta lor in invierea mortilor si viata viitoare, si nu avea nici o pretuire pentru viata lor curata si sfanta. Istorisirea patimirii martirilor are nu numai o valoare istorica, ci si una doctrinara si morala. Prin marturisirile lor in fata judecatorilor pagani, martirii ne arata credinta lor nezdruncinata in puterea lui Dumnezeu si a Fiului Sau Iisus Hristos, Care s-a intrupat si s-a rastignit pentru mantuirea oamenilor. Harul Duhului Sfant vine permanent in ajutorul oamenilor pentru mantuirea lor. Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este de mare pret, caci ei ne arata modul de a ne conduce in viata dupa poruncile Domnului Iisus Hristos pastrate in Evanghelia Sa. Din timpul persecutiilor, a luat nastere cultul Sfintilor si al moastelor. Sfantul este un intercesor, un mijlocitor bine placut lui Dumnezeu, care, investit cu nimbul sfinteniei, se roaga lui Dumnezeu pentru crestini si toti oamenii. Prima informatie in acest sens ne-o ofera Martiriul Sfantului Policarp († 23 februarie 155), in care se spune: "Ne inchinam lui Hristos pentru ca El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe ucenicii si imitatorii Domnului..." (cap. 17). In cinstea martirilor, s-au ridicat primele locasuri de cult numite "martyria", iar numele lor a inceput sa se dea pana azi ca nume de botez. Prima stire despre cultul moastelor ne-o da tot Martiriul Sfantului Policarp, cap. 18, in care se spune: "Noi am dobandit mai in urma osemintele lui, mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul, si le-am asezat la un loc cuvios. Dea Domnul sa ne adunam si noi, dupa putinta, cu bucurie si veselie, ca sa sarbatorim ziua martiriului lui, ca zi a nasterii - , latineste, dies natalis. Numele martirilor au trecut in calendarele crestine si sunt pomenite pana azi. (Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982).

Biserica in timpul lui Constantin cel Mare ( istoric ) Imparatul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitatile de seama din istoria universala. Pina la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci, prin publicarea edictului de toleranta religioasa, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si propasire, in <<secolul ei de aur>>. Inaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si Liciniu, care cuprinde permisiunea existentei crestinilor - <<ut denuo sint cristiani et conventicula eorum>> = <<sa existe din nou crestini si sa tina adunarile lor>> (Lactantius, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curind, la 5 mai 311, incit edictul sau s-a aplicat doar partial. E greu de cunoscut in intimitatea ei evolutia religioasa a imparatului Constantin, dar, o data declarat pentru crestinism, el a progresat continuu pe aceasta cale, incepind cu lupta dintre el si Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), linga Roma, din 28 octombrie 312, pina la botezul lui din mai 337. Dupa istoricii crestini, Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: = in hoc signo vinces = prin acest semn vei invinge (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, in timpul somnului, i s-a aratat Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor, spre a-i servi drept semn protector in lupte. Acesta este monogramul lui Hristos HP sau pe care l-a pus pe un steag numit labarum. Ca imparatul Constantin a fost convins de aparitia minunata a Sfintei Cruci, ne-o confirma faptul ca pe arcul de triumf al lui Constantin, care se pastreaza pina azi la Roma, el afirma ca a cistigat victoria asupra lui Maxentiu: <<instinctu divinitatis>> = <<prin inspiratie divina>>. La citeva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, impreuna cu Liciniu, devenit prin casatoria cu una din surorile sale, cumnatul sau, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasa deplina crestinismului, care devine religio licita = religie permisa in Imperiu. Totodata, se anulau toate hotaririle anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti. Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotaririle si urmarile lui. Din religie nepermisa si persecutata, crestinismul devine relige permisa, ba chiar favorizata, cum arata actele ulterioare ale imparatului Constantin. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al paginismului in Orient, unde erau multi crestini si a inceput persecutarea lor intre 320-323. In urma infringerii suferite de Liciniu in lupta cu Constantin in 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – linga Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, in fata Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte si executat la Tesalonic in 324. De aceasta data, Constantin a ramas singurul imparat al vastului Imperiu roman pina la moartea sa in 22 mai 337. Ramas singurul stapinitor, Constantin lua fata de crestinism o atitudine binevoitoare, fara a jigni, insa, paginismul greco-roman, care avea numeroase si puternice radacini. Imparatul insusi pastra aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagina de pontifex maximus si nu se lepada de paginism decit prin Botezul savirsit cu citeva zile inainte de moarte, in mai 337. Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagin de pontifex maximus ii da dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine in friu paginismul, in interesul crestinismului insusi. Daca imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival periculos, care ar fi putut sa restabileasca situatia de mai inainte a paginismului, inca puternic prin numarul credinciosilor lui, prin influenta si situatia inalta a senatorilor a aristocratilor si functionarilor superiori. In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult tact. Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin citeva fapte de importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari, drept de care nu se bucurau templele pagine, si-i inapoie tot ceea ce ii fusese confiscat, acordindu-i si dreptul de a primi legate si donatiuni. Totodata, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dadu episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa legile statului. Constantin cel Mare a intervenit si in dreptul penal, pe care a incercat sa-l umanizeze, inlaturind din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului, ca: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). S-a imbunatatit tratamentul din inchisori. S-au adus restrictii luptelor de gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, in loc de lupte. S-a modificat, in spirit crestin, legislatia referitoare la casatorie, la parintii fara copii, s-a ingreunat divortul, s-a pedepsit adulterul si siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea lor, prin ajutoare date parintilor saraci. S-au luat masuri de protectie si ajutor pentru saraci, orfani, vaduve si bolnavi. Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus in Imperiu. Inca din 317, imparatul a inceput sa bata si monede cu monogramul crestin. In functiile inalte, el numea de preferinta crestini, dar a pastrat si pagini. Functionarilor pagini li s-a interzis sa aduca sacrificii. Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrind mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fara statui si fara sacrificii. In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagine si le-au transformat in biserici, sau le-au inchis. Imparatul si membrii familiei sale – mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au daruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma si Constantinopol s-au ridicat biserici marete. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfintii Apostoli, care a devenit necropola imparatilor bizantini. In cadrul unor festivitati marete, s-a sfintit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfintului Mormint – Anastasis – Invierea, ridicata prin rivna si cheltuiala lui Constantin. Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama imparatului, Sfinta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mintuitorul. La Roma, imparatul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul. Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine crestinismul s-a vazut si in alegerea unei noi capitale pe tarmurile incintatoare ale Bosforului. Inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, caci acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma ramasese inca un oras pagin, in care templele, monumentele, senatul roman, aristocratia aminteau si pastrau vechea religie pagina. Constantin s-a hotarit sa paraseasca Roma pagina, spre marea nemultumire a episcopilor Romei, si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin, inceput in 324 si inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizant capitala unui Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta prin bisericile, monumentele si atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante in istoria Impeiului roman si a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Rasarit care a durat pina la 29 mai 1453, cind Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). In Constantinopol, numit <<Roma cea noua>>, se ridica un oras cu mare viitor politic si bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali in rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451. Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale imparatului Constantin. Vazind tulburarea crescinda provocata de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre a defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii constituie elementul de viata si de rezistenta al Impeiului roman universal. In locul pluralitatii zeilor pagini, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea asigura si unitatea lui politica. Este interesant de constatat ca Constantin insusi, desi nu primise inca botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvintare adresata episcopilor, asigurindu-i ca el se considera <<impreuna slujitor cu ei>> = (Eusebiu, Viata fericitului imparat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, dupa marturia lui Eusebiu, el a spus ca se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara (ale Bisericii) - ' (Eusebiu, ibidem, IV, 24). Este adevarat ca politica religioasa inaugurata de Constantin cel Mare a avut si unele urmari defavorabile. Biserica a avut in persoana imparatului un ocrotitor, dar, in acelasi timp, si un stapin. Imparatii s-au amestecat in chestiunile religioase, impunindu-si vointa. Unii au sustinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocsi, au inlaturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituosi. Desigur, ca om de stat, Constantin a facut si unele greseli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit singeros pentru motive de infidelitate politica si acte de tradare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus, mostenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin si-l asociase la domnie in 317, cu titlul de <<Cezar>>, fiind implicat intr-un complot de stat, a fost ucis in 325; la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisa in baia sa la Roma. In materie de politica bisericeasca, dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lasat influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat confuzie in sufletele credinciosilor. Cu toate aceste scaderi, este in general admis ca Constantin cel Mare a fost bine intentionat in actele sale si el a facut crestinismului, ca primul imparat crestin, cel mai mare serviciu dintre imparatii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la crestinism a dat un nou curs istoriei universale, prin incercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii. Imbolnavindu-se grav, Constantin a fost botezat in vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu citeva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curind dupa aceea, la 22 mai 337, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat cu mare fast in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, dupa lunga perioada de persecutii, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecindu-l in rindul Sfintilor si numindu-l Cel intocmai cu Apostolii. Politica lui religioasa, in general, a fost urmata de fiii si succesorii lui, cu exceptia imparatului Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru scurt timp paginismul in situatia lui de religie favorizata in Imperiul roman, persecutind crestinsmul. Spre sfirsitul secolui al IV-lea, sub imparatul Teodosie cel Mare (379-395), crestinismul a ajuns din religie tolerata – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficiala a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu crestin.

[modifică] Scurt Istoric al Sinoadelor Ecumnice

In perioada dinainte de Schisma (1504), caracterul <<ecumenic>> al unui sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu. Sinod <<ecumenic>> inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest sens, reprezentrea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate de imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza actele sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasind episcopilor o autonomie deplina in dezbateri. In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre dogma, care are continut doctrinal de credinta (<<oros>> - <<finis>>) si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea ecumenica, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia intrinseca a credintei exprimate, a crezului. Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credintei. De aceea, ele trebuie sa fie <<receptate>> si confirmate de constiinta Bisericii. Traditia ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu caracter <<ecumenic>>, intre care s-au tinut alte numeroase sinoade locale sau regionale. Sinoadele ecumenice sint: 1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de imparatul Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului sau, la care iau parte <<318 parinti>>, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfintului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta (homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca Treime cele <<trei ipostase>> avind fiecare proprietati unice, personale. Crezul de la Niceea devine curind punctul de referinta al intregii traditii ortodoxe, in special al sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu sint altceva decit confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele, sarbatorirea Pastelui in zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic; organizarea Bisericii dupa provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei episcopi liturgisitori in hirotonia episcopala. 2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor (imparatul exileaza pe sfintul Atanasie la Treves) si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin – Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens († 378) – o declanseaza impotriva ortodocsilor de la Niceea. Sinodul este chemat sa se pronunte in legatura cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, spunind ca este o creatrua a Fiului – si cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta sufletului rational (sau spiritul) in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvintul. Sindoul reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia trinitara a parintilor capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: <<Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei Persoane>> - si adauga articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui Macedonie, <<cei 150 de parinti>>, fara sa foloseasca <<homoousios>>, afirma ca Duhul este <<inchinat si slavit impreuna cu Tatal si cu Fiul>>. Sinodul respinge apolinarismul, in expresia <<de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria>>. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va patrunde in liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci patriarhate, tinind seama de situatia politica a vremii. Roma se bucura de o preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avind privilegii egale cu <<cetatea imperiala>>, Roma. 3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) [acesta fiind nepotul patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului Ioan Gura de Aur (407)]. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua persoane distincte in Cuvintul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita <<Nascatoare de Dumnezeu>>, ci numai <<nascatoare de Hristos>>. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvintului si doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie, inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului (Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului, sau <<nestoriana>>, din Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea islamismului in imperiul mongol si mai cu sema masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat acestui avint misionar al crestinismului nestorian. 4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian (450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana - <<hypostasis>> si natura - <<physis>>, afirmind ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care <<pentru noi si pentru a noastra mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgind intr-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostasa>>, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a pus sfirsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna nomofizismul, marturisind credinta <<in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana>>. Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intii in Biserica deoarece e <<cetate imperiala>> si nu pentru ca ar fi <<scaunul lui Petru>> (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologica de la Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti, impotriva <<melchitilor>> (<<adepti ai imparatului>>)adica ortodocsilor greci care accepta Calcedonul. 5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire, <<Henotikon>>, propunind o formula de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru, patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare Calcedonului sint obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict (imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre Principii), prin care condamna cele <<Trei Capitole>>, si pe cei trei teologi care apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care participa 165 de episcopi ci care condamna cele <<Trei Capitole>>. Cu toate acestea, sinodul se tine si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele <<Trei Capitole>>. Sinodul se pronunta in mod clar pentru <<unirea ipostatica>> si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos este <<in doua firi>>, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, <<o natura intrupata a Cuvintului dumnezeiesc>>, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica <<Domul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat>> si condamna invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic al acestui sinod. 6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monotelismului (thelisisi>> = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, <<Ektesis>>, compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura <<energie>> (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie, acuzindu-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura <<parintilor>>, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu. Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie. 7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare (latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si <<Cartile caroline>> se pronunta impotriva cultului icoanelor. Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic. Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864 -, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului <<Filioque>> si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind <<intiietate>> ( ). Unii sustin ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de <<Filioque>>, asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau <<Despre Duhul Sfint>>, in care condamna pe latini ca eretici. Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor dogmatic, ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea ecumenica; c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinsmului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.

Erezie cu caracter de schisma

Montanism: miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia, Asia Mica centrala, catre 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot pagin frigian, convertit la crestinism, care sustinea ca odata cu el incepe in realitate epoca Paracletului (In 14, 15-17, 26), adica lucrarea Duhului Sfint in Biserica. Aceasta lucrare -la care sint asociate doua proorocite, Maximilla si Priscila, consta in a redresa disciplina si etica Bisericii, pregatind-o pentru primirea Noului Ierusalim care se va stabili pe pamint la Pepuzia in Frigia. In acest scop, orice crestin trebuia sa exercite harismele sale, in special profetia, si sa paraseasca orice preocupare terestra, practicind ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea pacatelor zilnic. Montanismul propune adeptilor sai martiriul ca semn al sfirsitului, cere separarea Bisericii de lume, incurajeaza profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismu1rii si disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizeaza ca miscare separata de Biserica, reusind sa cistige in 207 pe scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a. scris o serie de lucrari montaniste in care critica serviciul militar, slujbele publice, morala conjugala si disciplina penitentiala, practicate de Biserica din timpul sau: "Catre sotie", "Despre castitate", "Despre monogamie","Despre post", "Despre puritate". Miscarea n-a fost acceptata de Biserica din cauza abuzului cu harisme si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botezare. Dupa anuI 500, miscarea dispare. Modalism: erezie trinitara care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde este propagata de Praxeas, catre 190, de Noetus si apoi de Sabelie (catre 200), de unde si numele de "sabelianism". Potrivilt acestei conceptii, Dumnezeu S-a revelat succesiv in trei forme sau modalitati diferite: forma Tatalui, Care a creat lumea si a dat legea; forma Fiului, Clare a salvat lumea; forma Duhului. In acest fel, persoanele divine nu sint distincte in mod real, intre Tatal si Fiul neexistind nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma ca Tatal, Fiul si Duhul nu formeaza decit o singura persoana, deschide usa iudaismului. Adoptianism: erezie aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre 195), dupa care Iisus, Care S-a nascut miraculos dintr-o fecioara, a primit, la botezul Sau in Iordan, Duhul Sfint, adica este Hristos. El a fost rastignit, a inviat si a mintuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru desavirsita Lui ascultare, Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Sau. In acelasi sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiohia, sustine ca Logosul care a locuit in Moise si profeti a salasluit in omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat dupa rastignire si inviere si i-a dat un fel de dumnezeire. Iisus Se afla intr-o relatie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Duhul Sfint si Iisus exista numai o unitate de vointa, o unitate morala, nu o unitate de substanta. Donatism: miscare shismatica ivita in Biserica africana, in jurul dlisputei despre validitatea Tainelor si vrednicia morala a savirsitorului. In 311, Caecilian este hirotonit episcop de Cartagina, cu participarea lui Felix de Aptunga, compromis in timpul persecutiilor; de aceea, un grup declara invalida alegerea acestuia, pe considerentul ca Tainele administrate de un episcop sau preot nevrednic, ori de unul care a fost hirotonit in mod nevrednic, nu sint valide. Numai Tainele savirsite de preotii cu oaracter moral sfint sint efective. Shisma se produce in momentul in care partea oponenta e condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele parti apeleaza la imparatul Constantin. Acesta, nu numai ca reuneste doua sinoade la Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct in defavoarea donatistilor. Donatus insusi ca fost inlaturat dupa ce donatistii au fost declarati eretici iar bisericile lor au fost inchise de Constantin. Mesalianism: (in limba siriaca inseamna "rugatori", de unde numele grec de evhiti) - secta de asceti aparuta in Siria la sfirsitul secolului al IV-lea, sub conducereta lui Simeon de Mesopotamia, care invata ca harul si pacatu1 coexista in suflet si dupa botez. Taina botezului n-ar avea puterea sa dezradacineze pacatul, care insa isi mentine influenta paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Parinitii ortodocsi, in chip special Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii, au respins aceasta conceptie, afirmind prezenta reala, exclusiva si definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul a fost evacuat, scos "afara"; harul saIasluieste in mod tainic in inima, centrul spiritual al omului, dar el se manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura cresterii spirituele. Sfintul Macarie Egipteanul, autorul "Omiliilor duhovnicesti", a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzatia este nedreapta. Theopashism: controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de includerea in textul "Trisaghion"-ului a adausului "Care S-a rastignit pentru noi", de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. In aceasta disputa erau deja angajati: Teodoret, episcop de Cir (m. 466), care in 453 consacra combaterii theopashismului o carte ("Epitome") dintr-un compendiu contra ereziilor, sustinind ca Fiul lui Dumnezeu, despre Care face mentiune "Trisaghionul", a murit pe cruce. Sfintul Chiril al Alexandriei invata ca expresia "Dumnezeu a suferit in trup" consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in conditia sau modul de existenta ("tropos") in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane pe care El a asumat-o. In 534, papa Leon al XlI-lea accepta formula, la inceput suspecta : "Unus de Trinitate passus est carne" (Unul din Treirne, dintre Persoane, a suferit in trup). Formula fusese introdusa de calugarii ortodocsi si acceptata de imparatul Justinian in "Marturisirea de credinta" publicata in 544. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, "Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 106-108. EREZII: Istoria dogmelor cunoaste o mare varietate erezii hristologice, cel mai adesea privind minimalizarea umanitatii lui Hristos, sau negarea unei firi umane autentice in persoana Sa. Vom aminti aici numai ereziile hristologice care au facut obiectul condamnarii celor dintii sinoade ecumenice. Principiul formulat de sfintul Grigorie de Nazianz, pe care s-au interneiat critica si respingerea acestor conceptii, a fost de natura soteriologica: ceea ce nu a fost asumat in persoana Fiului lui Dumnezeu nu poate fi restaurat. Ceea ce s-a unit cu Dumnezeu in Hristos -aceea a fost mintuit. De aici, rigorismul dogmatic al sinoadelor fata de erezii. Aftarodochetism sau aftardochetism [gr aphthartos = nesctricacios; dokesis = asemanare]. Erezie sustinuta de Iulian de Halicarnas (sec. VI), dupa care trupul lui Hristos nascut din Fecioara Maria a fost trupul Noului Adam, fara pacat incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Hristos este nu nurnai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturiale. Sever de Antiohia acuza pe Iulian si pe discipolii sai extremisti de dochetism, ceea ce ar insemna ca Logosul nu Si-a asumat o umanitate reala in starea ei cazuta, cu toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar in ce consta coruptibilitatea firii umane? Este naturala sau e o consecinta a pacatului? Iulian neaga ca omul e stricacios prin fire, deci natura lui Hristos este nestricacioasa. Impotriva acestei doctrine, Sfintul Ioan Damaschin va arata ca in Hristos nu se poate nega realitatea umana a suferintei. El a fost liber de pacat, dar Si-a insusit in mod voluntar starea cazuta a omului, pentru a-l elibera definitiv. In discutiile ulterioare s-a precizat ca pacatul este o boala, stricaciune (phtora) care a afectat intreaga umanitate. Nu numai greseala si vina lui Adam, care sint personale, se transmit, ci si consecintele lor. O consecinta a separarii intre om si Dumnezeu, dupa pacatul lui Adam, este moartea naturala, care se mosteneste din generatie in generatie. Fiecare are natura corupta prin mostenirea greselii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. Dupa pacat -adica starea de separare de Durnnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul are un mod de existenta {tropos) afectat de moarte, mod care e in opozitie cu natura si vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si mortalitate. Arianism. Invatatura lui Arie (cca 256-cca 336), preot in Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din scoala lui Origen (185-254), care, invocind anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), sustine ca fiinta lui Dumnezeu este unica si incomunicabila, si trage concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. Separind firea Tatalui de cea a Fiului, Arie face o diferenta intre "nascut" si "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu in mod adevarat, prin nastere, ci este creat, de aceea El are un inceput. Arie a formulat erezia sa spunind: "A fost un timp cind Fiul nu era", adica Tatal a existat inainte de, si fara, Fiul. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi. El e cea dintii dintre creaturi, intelepciunea creata sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi. Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic formuleaza raspunsul ortodox impotriva ereziei ariene sub diverse expresii:" "Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", "nascut, iar nu acut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului este identica (v. HOMOOUSIOS) cu a Tatalui, iar nasterea Sa din Tatal este din veci, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreo data fara Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat in doua grupuri: unul care sustinea ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiul (eunomieni) ; altul care accepta ca Fiul are o esenta asemanatoare cu cea a Tatalui (homeeni). Disputa ariana nu se sfirseste cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece arianismul este adoptat de catre urmasii imparatului Constantin, Constant (353-362) si Valens (364-378), care persecuta pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii parinti ai Bisericii, erezia lui Arie ar fi o urma tirzie a politeismului pagin care, reducind divinitatea la o categorie fizica, adora creatura. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o tentativa de a introduce elenismul in teologie, la care Biserica a rezistat combatind un pretins modalism, pe care episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat intr-o omilie (tinuta in 318) despre unitate in Treime, Arie recurge la subordinatianism hristologic, poate cea mai grava erezie pe care o cunoaste istoria Bisericii. Nestorianism. Doctrina sustinuta de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (cca 380-cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, care atribuie lui Hristos doua persoane: una divina, Logosul sau Cuvintul, si una uman:a, Iisus. Natura umana este distincta si independenta; de aceea in Hristos exista doua subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431) pentru ca refuza Fecioarei Maria titlul de "Nascatoare de Dumnezeu" sau "(Maica lui Dumnezeu". Un fel de dualitate in Hristos profesa si Teodor de Mopsuestia (m. 428), care, spre deosebire de scoala din Antiohia, care profesa hristologia de "tip Hristos", insista asupra fiintei umane concrete a lui Iisus si asupra independentei acesteia. Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup si suflet si vointa, (Evangheliile vorbesc de "cresterea in cunoastere", de dezvoltarea capacitatii de a discerne binele si raul, de lupta cu ispitele), ci a avurt si eu-ul ei genuin, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvintului. Unirea n-ar fi decit o simpla asociere sau cooperare a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi. Incercind sa solutioneze logic prezenta lui Iisus din Nazaret in chipul Sau omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia persoane, "persoana unirii", care le leaga pe celelalte doua si este Cel care propovaduieste, face minuni, maninca alaturi de apostoli si ucenici. O consecinta tot eretica a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Fecioara Maria pe "Maica Domnului", care pentru aceasta conceptie este "Nascatoare de Hristos" si nu "Nascatoare de Dumnezeu", cum o afirma Biserica. Nestorianismul va fi aspru criticat de Chiril al Alexandriei, care invata ca in Iisus subiectul este Cuvintul. Este adevarat ca Sinodul de la Calcedon (451) primeste in comuniune pe Teodoret de Cir si Iba de Edesa, prietenii lui Nestorie, ceea ce a determinat pe monofiziti sa nu inteleaga legatura dintre Efes si Calcedon. Totusi, Sinodul din 553 condamna cele "Trei capitole": monofizismul lui Teodor de Mopsuestia, scrierile in care Teodoret de Cir si Iba de Edesa ataca anatematismele lui Chiril de Alexandria contra lui Nestorie. Monofizism [gr. mono-physis = o singura fire]. Erezie predicata de Eutihie (378-cca 454) calugar din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, invatind ca Hristos nu are decit o singura fire (mono-physis), cea divina, intrucit trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distinctia intre "hypostasis" (ipostas, persoana) si "physis" (natura, fire), spunind ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a pus in circulatie si a aparat cu indirjire formula: "unica este natura (physis) intrupata a Cuvintului dumnezeiesc". In fata acestei confuzii de termeni, sinodul de la Calcedon (451) vorbeste clar de realitatea integrala a Fiului, Care are o singura persoana in doua naturi. Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sint unite fara confuzie, nici separare, intr-un singur ipostas. Calcedonul respinge in acelasi timp monofizismul, afirmind ca in Hristos exista doua firi, dar si nestorianismul, care sustinea ca El este in doua persoane. Hristologia de la Calcedon se bazeaza tot pe un argument soteriologic: numai daca Cuvintul Si-a asumat autentic in ipostasul Sau firea omeneasca integrala, este posibila in dumnezeirea omului. Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul "severian" sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni de catre Sever, patriarh de Antiohia (512 -538). Intr-adevar , Sever condamna pe Eutihie, in schimb respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi reabilitat nestorianismul, care fusese respins de Sinodul din Efes (431). Pentru el, adevarata doctrina hristologica ar fi exprimata in formula lui Chiril de Alexandria : "O singura fire intrupata a lui Dumnezeu-Logosul". Apolinarianism. Erezie care poarta numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (m. cca 390). Acesta neaga prezenta unui suflet uman in Hristos. Prieten al sfintului Atanasie si aparator al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma ca Hristos este radical deosebit de noi (Fil. 2, 7-8), facindu-Se intru "asemanarea" oamenilor (Fil. 2, 7). Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el insu-si, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul, dar in cazul lui Hristos, sufletul e inlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viata atit al fizicului cit si al psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvintul dumnezeiesc, nu prin suflet rational uman. Astfel, Hristos nu a avut suflet rational sau minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia ei e radicala: nu numai ca Hristos ar fi avut in aceasta situatie o umanitate anormala, dar El nu ar mai fi om real. Or, in intruparea Sa, Hristos Si-a asumat firea umana in integritatea ei, inclusiv sufletul rational si vointa. Insusirile firii umane n-au fost distruse, ci rascumparate si afirmate tocmai pentru ca au fost unite cu Cuvintul. Hristologia apolinarista, prin concluzia ei ca Hristos nu are o fire umana deplina, revenea la arianism. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, "Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 152-156. GNOSTICISM [gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere]: doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti asociate cu unele idei crestine luate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a sistemelor gnostice, fie precrestine, paracrestine sau crestine, este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila si o serie de emanatii (pereche) rele care ajung in lume si in materie. Sistemul lui Valentin {t 160), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135--160, este centrat pe ideea de "pliroma". Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine din Tatal -necunoscutul sau ultimul -prin multiplicari succesive. Creatia este identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, care este in esenta ei rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de demiurg. Cuvintul-Mintuitorul nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic si nu a inviat. Mintuirea este un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici -nu cei trupesti, nici cei psihici -poseda aceasta cunoastere si deci se pot mintui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie (in Panagion), Efrem Sirul si in special Irineu de Lyon in "Respingerea gnozei fals numite asa" (Adversus haereses) au combatut cu vehementa sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistenta lor teologica, ci si pentru caracterul lor blasfemiatoriu si periculos din punct de vedere moral. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiindca este opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin din perioadele apostolice si post-apostolice se numara: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul sectei nicolaitilor (Apoc. 2, 6, 15 ; 1 In 2, 19), Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca .85), Bardesan din Edessa (n. 154). Iata citeva dintre doctrinele gnosticilor : Marcionism: numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre 140, unde sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente si despre canonul Scripturii. Dupa Marcion, exista "doi dumnezei": un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea si a inspirat profetii, care se minie si se razbuna ( "legea talionului" ) ; un dumnezeu al Noului Testament, Tatal lui Iisus Hristos, al iubirii, milei si iertarii. Intre cei "doi dumnezei", cel creator si cel rascumpardtor, nu exista legatura; nici intre Lege si Evanghelie, intre Izrael si Biserica, sau intre iudaism si crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput, Biserica a condamnat ideile lui Marcion ( excomunicat in 144), caci ea a aparat unitatea istoriei mintuirii si revelatiei, continuitatea dintre Vechiul si Noul Testament. Cel mai important: exeget modern al lui Marcion a fost Adolf Harnak ( 1851-1930), care sustine deosebirea radicala intre Evanghelia unica a lui Hristos si celelalte religii. Maniheism: erezie crestina dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan care, pretinzind a fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul "trimis", intruchiparea fizica a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eteme, binele si raul, care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfirsit. Organizata ca, o noua religie, "religia luminii", avind carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si persecutii crunte. In secolele IV-V se raspindeste in China si in Europa occidentala.

Ortodoxie la sfarsit de mileniu

In preajma mileniului al treilea, asistam la o confruntare acerba intre doua conceptii despre lume, cu influente considerabile pentru viitorul omului contemporan. Pe de o parte, este vorba de o conceptie autonoma a lumii, care s-a afirmat cu tarie deosebita incepand din veacul al XVIII-lea si care a eliminat pe Dumnezeu din lumea vazuta, pentru a-L izola intr-o transcendenta inaccesibila. Dumnezeu a fost necesar doar ca sa creeze lumea, fiindca aceasta poate functiona dupa aceea ca o masina, autonom si independent de Dumnezeu. La originea acestei conceptii deiste sau autonome despre lume se afla o grava eroare a teologiei apusene, care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Lumea europeana, in marea ei majoritate, traieste astazi cu sentimentul ca universul nostru este lipsit de prezenta lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere a izvorat si procesul de secularizare a lumii, care tinde sa transforme omul in prizonierul realitatilor pamantesti, pierzand relatia cu Dumnezeu. S-a produs astfel o grava rasturnare de valori, in virtutea careia omul se lasa dominat de grija celor trecatoare, de valorile materiale ale lumii, care au luat locul si au impins pe plan secundar valorile spirituale. Pe de alta parte, ne gasim in fata unei conceptii despre lume specifica teologiei ortodoxe, care afirma, in acelasi timp, atat transcendenta lui Dumnezeu fata de lume, cat si imanenta sau prezenta lui Dumnezeu in lume. Dumnezeu ramane transcendent fata de lume dupa fiinta Sa necreata, dar este prezent in lume prin energiile Sale necreate. Ca sa folosim o analogie plastica, am putea spune ca asa cum soarele exista dincolo de pamant, dar este prezent pe pamant prin razele lui de lumina, viata si caldura, tot astfel si Soarele Ceresc, Hristos Dumnezeu, este prezent in viata lumii prin energiile divine care izvorasc de la Tatal si se comunica fapturii prin Fiul in Duhul Sfant. In aceasta viziune cosmologica, lumea creata de Dumnezeu nu se misca autonom fata de Creatorul ei, ci prin interventia permanenta a lui Dumnezeu in cuprinsul ei, ca Unul ce respecta libertatea de vointa a omului, dar nu o lasa niciodata in parasire, fiindca a zidit-o din iubirea Sa negraita. Confruntarea dintre aceste doua conceptii despre lume, pe care omul contemporan o traieste dramatic in intreaga sa fiinta, mai mult sau mai putin constient, este considerabila. Datorita antagonismului dintre ele, omul se simte atras in doua directii contradictorii, fie spre sfera de lumina a Dumnezeirii, fie spre cea de intuneric a neantului. Vom incepe prin a prezenta trei aspecte ale acestei formidabile confruntari dintre lumina si intuneric, care, intr-un fel sau altul, ne afecteaza pe fiecare dintre noi. Astfel, datorita caracterului ei autonom, fiindca face abstractie de Dumnezeu, prima dintre cele doua conceptii a dat nastere unei culturi care il aseaza pe om in centrul universului, in locul lui Dumnezeu, considerand ca acesta se poate dezvolta si se poate afirma prin el insusi, fara Dumnezeu, ca Ziditor al sau. In arsenalul culturii autonome, gasim afirmatii ca aceasta, ca "omul se manifesta plenar prin el insusi, descoperindu-si astfel grandoarea vocatiei sale". In realitate este vorba de o cruda amagire, fiindca, din momentul in care omul renunta la Dumnezeu considerand ca se poate dezvolta prin propriile puteri, nu mai poate invinge pornirile patimase din fiinta lui si le considera ca normale si firesti, transformandu-se in sclavul lor. In loc sa mai tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cautand sa fie stapanul propriei sale fiinte, omul incepe sa fie dominat de porniri irationale, pe care nu le mai poate controla. Dupa cum constata un teolog englez, "stiinta contemporana a dobandit victorii dincolo de asteptarile secolului sl XVIII-lea, dar lumea care a aparut nu pare a fi mai rationala decat cea pe care au cunoscut-o veacurile precedente. Mereu mai multa lume din randul natiunilor celor mai puternice de pe pamant se simte fara ajutor, in ghearele unor forte irationale pe care nu le mai poate controla"2. Pe cat de mult traieste omul contemporan sentimentul dominarii lumii exterioare prin stiinta si tehnologie, pe atat de putin se poate domina pe el insusi. Nu este de mirare daca, in aceste conditii, asistam la explozia de violenta sau erotism care caracterizeaza societatea contemporana. Se adeveresc astfel cuvintele Mantuitorului, care arata "ca nimic nu-i foloseste omului daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul sau". Dar, daca omul contemporan a ajuns la aceasta situatie critica din punct de vedere moral, aceasta se explica in buna parte si prin eroarea unei spiritualitati crestine care a supus trupul omenesc unui tratament violent. Practica autoflagelarilor, a arderii trupului pe rug, ca sa se salveze sufletul, centurile de castitate sau practica rastignirilor violente pe cruce, de Sfintele Pasti, care se mai practica si astazi in anumite parti ale lumii, ca si cum jertfa lui Hristos n-ar fi fost suficenta ca sa rascumpere pacatele oamenilor, sunt tot atatea expresii ale acestui tratament inuman la care a fost supus trupul omenesc. Nu este de mirare daca o astfel de spiritualitate crestina a dat nastere unei reactii contrarii, de proslavire a patimilor omenesti. Un cunoscut filosof german, Nietzsche, predica cu deosebita fervoare, inca din secolul trecut, ca zeul ratiunii - Apollo - avea sa fie inlocuit cu Dyonisos, zeul fecunditatii si al vitalismului. Dar, prin aceasta, cultura autonoma n-a facut decat sa-l indemne pe om sa renunte la libertatea de fiu al lui Dumnezeu pentru a deveni sclavul pornirilor irationale din fiinta sa. Omul inceteaza de a mai fi stapanul propriului sau trup. Cultura teonoma, adica cultura si spiritualitatea ortodoxa, considera ca taina omului nu rezida in el insusi, ci in Dumnezeu, omul se poate implini doar in masura in care pastreaza legatura spirituala cu Arhetipul sau, cu Hristos-Dumnezeu, asezat la dreapta Tatalui, pe scaunul slavei ceresti, in stralucirea fulguranta a Duhului Sfant. Asa dupa cum adevarul icoanei nu se afla in ea insasi, ci in persoana pe care o reprezinta, tot asa si adevarul omului se afla in Modelul sau, adica in Arhetipul divin. Aceasta vrea sa arate ca omul, care este creat dupa chipul lui Dumnezeu, este menit sa se ridice la asemanarea cu Dumnezeu prin credinta, har si fapte bune. In locul unei modificari violente a trupului omenesc, care ramane opera lui Dumnezeu, spiritualitatea ortodoxa propovaduieste transformarea patimilor, care se nasc in fiinta omului si sunt miscari irationale, prin lucrarea harului dumnezeiesc care actioneaza ca si un laser pana in cele mai adanci fibre al fiintei umane, in miscari rationale care il inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu. Un mare teolog al crestinismului rasaritean spune cu o uimitoare precizie si claritate ca scopul spiritualitatii crestine nu este cel de omorare a partii pasionale a omului, ci in mutarea ei de la rau la bine. Cu alte cuvinte, nu este vorba de reprimarea patimilor prin mijloace exterioare violente, ci de conversiunea sau transfigurarea lor in virtuti, prin lumina necreata a Duhului, pentru ca omul sa-si dobandeasca adevarata libertate de fiu al lui Dumnezeu fata de lume. Astfel, diferit de cultura autonoma, care amageste omul cu dominatia lumii fizice prin stiinta si tehnologie, dar il aserveste patimilor si poftelor irationale prin propria fiinta fiindca nu le poate controla, cultura teonoma, adica ortodoxa, confera omului credincios puterea spirituala, energia dumnezeiasca a Sfantului Duh, in Hristos si Biserica, ca sa fie propriul sau stapan si sa poata transfigura creatia. Confruntarea dintre aceste doua tendinte o simte doar cel care, fiind dupa chipul lui Dumnezeu, tinde spre asemanarea cu Dumnezeu, caci taina omului nu rezida in el insusi, ci in Dumnezeu. Una dintre cele mai specifice caracteristici ale culturii autonome consta in tendita ei de a izola religia in sfera vietii interioare a omului, prin faptul ca il elimina pe Dumnezeu din creatie. Dumnezeu nu mai este prezent in sfera obiectiva a vietii sociale, ci se restrange la dimensiunea vietii interioare sau subiectiva a omului. Locul religiei in viata publica sau obiectiva a fost luat de stiinta, ca norma de cunoastere adoptat de toata lumea. Pretentia pentru adevar o poate avea numai stiinta, fiindca nu se bazeaza pe opinii subiective ca religia, opinii ce nu pot fi verificate, ci pe analiza obiectiva, unde matematica joaca un rol esential. Pe cat de mult exagereaza cultura autonoma rolul stiintei in viata publica, pe atat de putin se intereseaza de valoarea religiei, restransa la domeniul subiectiv al existentei umane. Acesta este motivul pentru care un teolog englez tine sa afirme ca "dihotomia dintre domeniul public si cel privat ramane fundamentala pentru cultura autonoma"3. Desigur nu putem trece cu vederea anumite aspecte pozitive pe care le-a avut, pentru omul contemporan, locul extrem de obiectiv care i s-a conferit stiintei, din cauza unei teologii care s-a indepartat de revelatia divina si a impartasit conceptia filozofica potrivit careia soarele se invarteste in jurul pamantului. Din acest punct de vedere, putem afirma ca una dintre realizarile remarcabile ale culturii autonome consta in promovarea fara precedent a stiintei si tehnologiei. Datorita acestui lucru, omul a putut sa calatoreasca spre luna, sa exploreze spatiul cosmic si sa trimita sonde spatiale catre alte planete din alte sisteme cosmice. Mai mult decat atat, el a reusit sa patrunda numai in lumea cosmosului mare, a macrocosmosului, dar si in lumea mica, in lumea microcosmosului, unde a descoperit ca lumea vazuta se fundamenteaza pe relatia dintre particulele nevazute, fapt ce poate contribui la depasirea conflictului dintre religie si stiinta. Am mai putea adauga la toate acestea si contributia adusa de stiinta si de tehnologie la alinarea durerilor umane, la prelungirea vietii, la conditiile necesare pentru o viata decenta si civilizata a omului contemporan. Toate acestea sunt aspecte vitale peste care nu putem trece cu vederea, chiar daca nu suntem de acord cu cultura autonoma in esenta ei. Dar aceasta dihotomie, care a provocat sciziunea dintre public si privat, care a indepartat religia de sfera obiectiva a societatii pentru a o claustra in subiectivitatea umana, are si efecte extrem de pagubitoare. Am dori sa mentionam, in primul rand, faptul ca din momentul in care religia este eliminata din sfera publica si transformata intr-o ampla manifestare de ordin subiectiv, se submineaza unitatea crestina a Bisericii si se pun bazele unei nesfarsite proliferari sectare, care pulverizeaza crestinismul in tot atatea denominatiuni crestine, care nu-si gasesc unitatea. Cu alte cuvinte, am putea spune ca dihotomia dintre public si privat favorizeaza recrudescenta sectarismului. Daca tinem seama de rolul pe care l-a jucat Biserica in trecutul neamului nostru prin pastrarea unitatii lui spirituale si morale, cu toata vitregia unei istorii zbuciumate, dar si rolul pe care Biserica trebuie sa-l aiba astazi pentru renasterea spirituala si morala a neamului, dupa decenii de ideologie ateista si comunista, ne putem da seama de pericolul pe care il reprezinta fenomenul sectar pentru unitatea romanilor. Acest fenomen este cu atat mai grav, cu cat sectele sunt finantate din exterior tocmai pentru a submina Biserica Ortodoxa si pentru a transforma poporul intr-o turma usor de manipulat. Sunt state care isi pastreaza unitatea lor prin armata, economie si politica, fiindca sunt supraputeri, dar o tara ca a noastra nu are alt mijloc pentru a-si pastra unitatea decat pe cale religioasa. Stradaniile depuse astazi pentru introducerea religiei in scoala, in spitale, azile, orfelinate, in penitenciare sau in armata sunt tot atatea mijloace prin care Biserica noastra, impotriva dihotomiei dintre public si privat, cauta sa pastreze unitatea spirituala si morala, impotriva procesului de secularizare care confrunta cu atata inversunare continentul nostru si care este rezultatul acestei dihotomii de care am vorbit mai sus. In fine, o alta tendinta majora a culturii autonome consta in faptul de a-l determina pe om sa nu mai tina seama de legile lui Dumnezeu, ci sa impuna realitatii legile lui proprii. Din momentul in care omul se aseaza in locul lui Dumnezeu pe pamant si se considera ca un stapan absolut al lumii, uitand ca nu el este cel ce a creat lumea, atunci, cauta sa o modeleze dupa bunul sau plac. Un cunoscut filozof german, Schelling, spunea ca pacatul originar al omului, adica cel de a vrea sa fie ca Dumnezeu, consta in atitudinea prometeica a omului de a nu recunoaste realul asa cum a fost creat de Dumnezeu in univers, ci sa dea realitatii o forma dupa chipul si asemanarea sa, fiindca nu accepta realitatea asa cum a fost ea creata de Dumnezeu. Dar, a cauta sa impui realitatii zidite de Dumnezeu alte legi decat cele firesti nu inseamna decat sa intri in conflict cu realitatea in mijlocul careia traiesti, dand nastere la consecinte extrem de grave, atat pentru om, cat si pentru mediul inconjurator. Un exemplu concret al acestei mentalitati consta inainte de toate in tendinta de a normaliza un pacat cat se poate de anormal, adica homosexulaitatea. Cu toate ca aceasta este considerata un pacat impotriva firii, fiindca submineaza atat firea omului, cat si familia, totusi, se fac presiuni si se adopta legi care, intr-o forma sau alta, vor sa acrediteze ideea ca homosexualitatea ar fi un drept al omului. Dar ce fel de drept al omului este o practica care duce la autodistrugerea fiintei umane si la dizolvarea societatii? Ceea ce este grav in elaborarea unor astfel de drepturi consta in absenta oricaror considerente de ordin spiritual si moral, care au o importanta decisiva pentru sanatatea omului si a societatii. In locul oricaror preocupari pentru renasterea spirituala si morala a omului, se investesc sume considerabile in cercetarea stiintifica pentru a descoperi un remediu impotriva flagelului SIDA, care bantuie cu furie mai ales printre homosexuali. A proceda astfel inseamna sa cauti sa remediezi efectele, fara sa iei in consideratie cauzele, care sunt totdeauna de ordin spiritual si moral. Pe aceasta cale nu se remediaza nimic, ci doar se sporeste decaderea omului contemporan. Sau, cum spunea Sfantul Apostol Pavel, "unii ca acestia si-au primit in ei insisi (in trupurile lor) plata cuvenita pentru ratacirea lor" (Rom. 1, 27). Cine se opune legii lui Dumnezeu sa autodistruge din punct de vedere spiritual si fizic. Tot atat de grava este si criza ecologica, provocata de aceeasi tendinta a omului contemporan, de a impune naturii inconjuratoare propriile lui legi, care intra in contradictie cu legile lui Dumnezeu aflate la baza intregului univers. Din aceeasi dorinta de a se considera stapanul absolut al lumii in locul lui Dumnezeu, omul zilelor noastre a cautat sa impuna naturii legea industrializarii masive, care a poluat in mod catastrofal mediul inconjurator. In numai doua sute de ani de la inceputul erei industriale, s-a reusit sa se distruga in mod iremediabil ceea ce natura a creat pe parcurs de milioane de ani. Deosebit de un razboi nuclear, care ar putea pulveriza planeta noastra in cateva secunde, criza ecologica evolueaza progresiv si sigur, punand sub semnul intrebarii supravietuirea omului pe pamant si in special pe cea a generatiilor viitoare, fiindca si ea a ajuns sa dobandeasca dimensiuni planetare. Desigur, omul a fost creat de Dumnezeu ca sa stapaneasca pamantul si fiintele din cuprinsul lui, dar n-a fost menit sa se proclame stapan al lumii in locul lui Dumnezeu, ci sa se inalte cu lumea catre Dumnezeu, ca sa se invesmanteze el insusi si intreaga creatie cu haina de lumina a slavei dumnezeiesti. Ca si in cazul precedent, cine nu vrea sa tina seama de legile lui Dumnezeu, prin care guverneaza intreg cosmosul, omul se indreapta vertiginos catre propria prabusire si prabusirea lumii in care traieste. Din cuprinsul celor relatate pana acum se poate spune despre cultura autonoma ca are doua aspecte, ca si pomul cunostintei binelui si raului. Pe de alta parte, angajeaza omul intr-o cursa neobosita dupa dobandirea de bunuri pamantesti, din dorinta de a crea un paradis pamantesc in locul paradisului ceresc. Aici am dori sa precizam ca Biserica n-a condamnat bogatia in ea insasi, ci numai modul de folosire a ei. Omul bogat este chemat sa nu foloseasca avutia lui in scopuri egoiste (asa cum se intampla in pilda bogatului caruia i-a rodit tarina si cauta sa foloseasca aceasta spre desfatarile lui personale), ci sa aiba grija de cei saraci si nevoiasi, sa aline suferinta si durerea oamenilor cu bogatia lui. Lucrul acesta nu este usor de realizat, fiindca mai usor intra funia in urechile acului, decat bogatul in Imparatia lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu este imposibil de realizat si avem nenumarate cazuri de oameni bogati, in trecut, ca si in zilele noastre, care renunta la o parte din bogatia lor pentru a veni in ajutorul celor nevoiasi. De aceea, Biserica i-a invatat totdeauna pe credinciosi sa dea dovada de omenie fata de semenii lor. Pe de alta parte, insa, cultura autonoma, adica cultura care nu vrea sa stie de Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu nu ar exista, scufunda omul in indiferentism si criza spirituala. Actualul papa, intr-o declaratie care reflecta situatia la nivel european si chiar mai mult decat atat, spunea ca "nu putem trece sub tacere indiferenta religioasa care determina pe multi oameni sa traiasca ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Aproape peste tot s-a pierdut sensul existentei umane si se da dovada de dezorientare in domeniul etic, in privinta valorilor fundamentale privind respectul vietii si al familiei"4. Pe buna dreptate, Nichifor Crainic afirma la vremea sa, in mod profetic, urmatoarele: "Conceptul modern de autonomie a ratiunii (sau a culturii) vine din umanismul pagan, adica din increderea nelimitata a omului in propria sa putere de a se ridica deasupra lumii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit la aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea reluand pacatul de la capat"5. Daca lucrurile stau astfel, atunci se pune intrebarea: care poate fi pozitia noastra fata de procesul integrarii europene, acum, la sfarsitul mileniului? As dori sa subliniez, in acest context, ca poporul roman este singurul popor care marturiseste credinta rasariteana intr-o limba de origine apuseana, adica latina, imbinand atat calitati care provin din partea culturii apusene, cat si a cele rasaritene. Din partea culturii apusene a retinut luciditatea omului occidental, iar din partea culturii rasaritene a retinut mistica iubirii, specifica cugetarii ortodoxe. Rolul pe care luciditatea rationala il joaca in cadrul acestei sinteze dintre doua culturi se desprinde din cuvinte ca acestea: "cuminte", "fara minte", "zmintit" care imprima spiritualitatii romanesti o nota de echilibru rational, iar rolul iubirii se vadeste in cuvantul care rezuma in chipul cel mai fericit intreaga atitudine si comportare a romanului fata de semen, "omenie". Aceasta sinteza poate fi de o importanta capitala pentru procesul integrarii noastre europene, fiindca ii permite sa ramana deschisa fata de occident prin componenta ei latina, sa imbogateasca chiar cultura apuseana, prin componenta rasariteana, sa pastreze identitatea neamului si sa reziste la fenomenul secularizarii. La baza acestei sinteze extrem de originale se afla credinta profunda a neamului in Dumnezeu, prin care L-a simtit, inteles si trait pe Dumnezeu ca fiind mereu aproape de el. Cu aceasta putere dumnezeiasca a invins vitregia istoriei si tot prin aceasta putere negraita privim cu incredere in viitor.

Crestinismul ortodox, in trecutul nostru istoric

La baza procesului de inchegare a oricarei colectivitati umane sta intotdeauna si o comunitate de idei. Aceasta formeaza nucleul din care se dezvolta, cu anumite trasaturi specifice, respectiva colectivitate, impunindu-si treptat nota sa proprie de originalitate si personalitate. Pentru a intelege just procesul aparitiei si dezvoltarii poporului roman trebuie sa avem in vedere toti factorii care au contribuit la afirmarea a ceea ce astazi numim trecutul nostru istoric. In acest sens, fiecare etapa a desfasurarii vietii noastre nationale implica cercetari de profunzime. Iata, de exemplu, reflectiile pe care ni le prilejuieste o asemenea etapa istorica, ajunsa in acest an la cea de a 110-a aniversare: Unirea Principatelor Romane, infaptuirea prin actul de la 24 ianuarie 1859, a fost unul din evenimentele cele mai de seama din trecutul patriei noastre. Acest eveniment nu a aparut insa deodata, ca un fenomen de sine statator sau ca un miracol al istoriei, ci el a fost un rezultat firesc al maturizarii constiintei de unitate de neam, de limba si de credinta a poporului roman, dezvoltata de-a lungul a multor veacuri de munca si lupta. Actul Unirii Principatelor, avind adinci si multiple semnificatii, a capatat in constiinta poporului nostru expresia unor vii traditii si a unor scumpe mosteniri nationale, generatoare de patriotism luminat si necontenite realizari. El a fost, ca si toate celelalte momente din trecutul poporului roman, mai indepartat sau mai apropiat, rezultatul unei intreite comunitati de neam, de limba si de credinta - care s-a manifestat ca o puternica forta de monolit O analiza obiectiva a acestor constatari socotim ca nu va fi lipsita de interes. Este evidenta si semnificativa insistenta cu care, in timpul din urma, se cauta stabilirea unei cit mai strinse legaturi intre realizarile fericite ale Romaniei de astazi cu mersul si aspiratiile de veacuri ale trecutului ei istoric. Acest trecut este repus in prezent in adevarata lui valoare, realizarile, ca si aspiratiile Romaniei de astazi, cautindu-si reazem si trainicie in temeliile adinci si specifice ale acestui trecut, care daca si-a avut scaderile si umbririle lui - scaderi si umbriri care erau ale vremii - si-a avut si momentele lui de stralucire si eroism, momente care ii apartin in propriu si prin care ne-am inscris cu litere majuscule in paginile istoriei. Dar numai de trecutul - mai apropiat sau mai indepartat - al existentei noastre ca neam inchegat e vorba. Sau nu numai de el. Ci de pina la obirsia noastra ca neam, pina la stramosii nostri: dacii si romanii, din incrucisarea carora am aparut pe lume noi - romanii. Aceasta noua directiva - realista si constructiva totodata - pornita din justa intelegere a mersului ireversibil si progresiv al istoriei si promovata cu perseverenta de factorii cu raspundere de la cirma tarii, si-a gasit - cum era firesc - ecou in lumea scriitorilor si ginditorilor nostri, maestri ai verbului si ai eposului romanesc, poeti sau critici, literati sau istorici, sociologi sau arheologi, filologi etc., pentru care acest trecut a devenit nu numai obiect de studiu si sursa de inspiratie si creatie pentru fundamentarea prezentului si anticiparea realizarilor fericite ale viitorului, dar si un legitim si firesc indemn pentru afirmarea si valorificarea originalitatii si particularitatii noastre ca neam in tot ceea ce am creat sau cream. In acest proces de adinca prefacere sociala pe care-l traim astazi, ca si in oricare alt proces de prefacere, elementul nou depinde si de suportul pe care el s-a produs. Caci aici e radacina din care se hraneste si prin care traieste tulpina cit si coroana care infloreste si rodeste. Aceasta radacina este cea care ne-a tinut prezenti in istorie, cu toate adversitatile si "rautatile vremurilor" - dupa zisa cronicarului - prin care am trecut. Rautati si adversitati aproape incredibile, pe care le-am biruit totusi datorita acelei vitalitati radacinale cu care ne-au inzestrat cei ce ne-au generat, dacii si romani: puterii de rezistenta a unora - dacii, si capacitatii de organizare si colonizare a altora - romanii. In mersul sau de expansionism cuceritor, imperialismul roman ajunge in preajma anului 100 d.Hr. la malurile sudice ale vechiului Danubiu, pe care cauta sa-l si treaca, desi el constituia o granita fireasca de aparare a imperiului si implica si o grea incercare de escaladare. Ca aceasta escaladare s-a incercat totusi, se datoreste faptului ca dincolo de fluviu se injghebase, incepind cu Burebista si culminind cu Decebal, puternicul stat al geto-dacilor, neam indraznet si razboinic, care prin desele incursiuni facute peste Dunare constituia o permanenta primejdie pentru stapinirea romana din Iliric. De aceea sub Domitian se fac primele doua incercari de supunere a acestor vecini primejdiosi: prima in anul 87 d.Hr., soldata cu infringerea romanilor; a doua in anul 88, soldata cu o discutabila victorie a acestora, care duce totusi la incheierea unei paci precare intre beligeranti, pace prin care, desi Decebal se recunoaste drept "rege clientelar al Romei", avantajele ei erau de partea invinsilor mai mult decit de partea invingatorilor. Ea a tinut totusi 12 ani - ani din plin folositi de Decebal pentru a-si relua revansa - aceasta pina cind la tronul Romei vine un adversar tot atit de puternic si de capabil ca si Decebal - regele erou al dacilor: Marcus Ulpius Traianus"1. Proclamat imparat in anul 98 d.Hr., Traian nici nu se duce sa-si ia tronul in primire, ci incepe pregatirile pentru razboiul cu dacii, ridicind fortificatii, drumuri si poduri de-a lungul Dunarii, pe care o si trece in anul 101, deci dupa o pregatire de trei ani, in fruntea a 13 legiuni si a citorva duzini de trupe auxiliare, insumind circa o suta de mii de oameni2, ceea ce dovedeste importanta deosebita pe care o acorda Traian acestui razboi pentru cucerirea Daciei. Care sa fi fost cauzele care au determinat atit graba cit si amploarea pregatirii acestui razboi din partea noului imparat al Romei? Fireste, cauzele imediate vor fi fost multe. In primul rind, trufia romana care nu admitea umilinta "pacii" incheiate sub Domitian, motiv la care convin aproape toti istoricii, vechi sau noi. In al doilea rind, starea extrem de precara in care se gasea situatia financiara a imperiului "secatuit economiceste de cheltuielile nesabuite al lui Domitian"3, la care se adauga si cunoscuta rapacitate si sete dupa aur a conducatorilor imperiului, sete pe care scriitorul roman Petronius, contemporan evenimentelor, o descrie astfel: "Daca se gaseste undeva vreun golf tainic sau vreun pamint necunoscut unde se afla aur, se zicea imediat ca acolo se afla un dusman al Romei, germina saminta unor razboaie singeroase si se pregatea cucerirea acestor noi avutii" 4. "Se stie asemenea, adauga istoricul roman pe care-l citez, profesorul universitar D. Tudor, ca visteria de la Sarmizegetusa continea mari cantitati de aur acumulate acolo de regii daci, in decursul multor ani, deoarece ei detineau monopolul extractiei aurului" si, dupa cum se stia, provincia de peste Dunare cuprindea "alaturi de mari bogatii aurifere-miniere si bogate si intinse regiuni cerealiere"5. Toate aceste motive vor fi silit si poate vor fi grabit pe ponderatul imparat Traian sa inceapa razboiul greu pentru cucerirea Daciei. Perspectiva acestei misiuni se extinde si asupra poporului roman, a carui nastere se pregatea prin actiunea intreprinsa "de inteleptul si cumpatatul imparat" Traian, cum il descrie istoricul Dio Cassius, si care incepe razboiul impotriva dacilor, "chiar contra vointei Senatului"6. Razboiul incepe in primavara anului 101 d.Hr., prin trecerea Dunarii de catre doua coloane ale armatelor romane, una de la Lederata (azi Ramna din Banat), alta de la Dierna (Orsova de astazi), inaintind spre Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului de azi). Dupa prima mare batalie, la Tapae, care se soldeaza cu pierderi grele de ambele parti, romanii continua inaintarea spre capitala daca, iar Decebal se retrage, opunind insa o rezistenta indirjita invadatorilor. Rezistenta dacica "in munti intariti cu ziduri"7, incercarile abile ale lui Decebal de a obtine, fara prea multe jertfe, o pace cu romanii, navalirea in Moesia rasariteana a sarmatilor roxolani, atitati de Decebal, fac pe Traian, sa slabeasca urmarirea dacilor, pe care o reia insa dupa victoria asupra roxolanilor (in amintirea careia a fost ridicat monumentul triumfal de la Adamclisi). Aceasta a facut pe cei doi beligeranti sa convina la incheierea pacii in toamna anului 102. Decebal primea toate cele sase conditii impuse de Traian, intre care cea mai grea era cedarea teritoriilor deja cucerite de romani: Oltenia, Muntenia si Banatul. Pacea incheiata a fost insa de scurta durata. Decebal, alarmat de intentia romanilor de a cuceri definitiv toata Dacia pentru a o anexa Imperiului roman, intentie manifestata prin cladirea marelui pod de piatra construit chiar imediat dupa incheierea pacii in dreptul Turnului Severin - Drobeta de atunci - de acelasi Apolodor din Damasc, care avea sa ridice si "Columna" cinstitoare a victoriilor lui Traian, isi incepe el insusi pregatirile de aparare si in acelasi timp de provocare a orgoliului roman. Cea mai cutezatoare din aceste provocari a fost arestarea lui Longinus, viteaz comandant de oaste si bun prieten al lui Traian pe care Decebal il ademenise chemindu-l la o intilnire de pace. Traian raspunde acestor provocari si o data cu inaugurarea podului construit de Apolodor reincepe luptele cu dacii. O lupta inversunata incepu pentru cucerirea Sarmizegetusei, care nemaiputind fi aparata, a fost incendiata din ordinul lui Decebal, o data cu sanctuarele din incinta cetatii sau de pe terasele invecinate. O parte din garnizoana in frunte cu Decebal, scapata din incercuirea de la Sarmizegetusa, incearca organizarea unei rezistente in partile centrale ale podisului transilvan. Aceasta ultima rezistenta fiind insa spulberata prin tradarea unei parti a nobilimii dace - acei tarabostes, care, spre a-si pastra privilegiile pietii si mosiile, trecura de partea lui Traian - Decebal renunta la lupta si, spre a nu cadea rob in mainile romanilor, prefera sa-si ia viata, nu bind otrava in compania nobililor, conducatori ai ostilor sale, ci "senin si demn" la margine de codru, strapungindu-si pieptul cu sabia-i incovoiata, faimoasa daca, de care tremurasera atitia dintre invadatorii romani. Si astfel s-a terminat, in anul 106 d.Hr. o data cu viata "regelui erou" Decebal, si razboiul pentru cucerirea Daciei, care a adus lui Traian supranumele de "Dacicus". In cinstea lui a fost ridicata faimoasa "Columna" cu cele 150 de scene ale razboiului cu dacii, iar victoria lui asupra dacilor a fost sarbatorita la Roma timp de 123 de zile, in timpul carora s-au luptat in arene zece mii de gladiatori, iar Traian insusi a daruit fiecarui plebeu cite 500 de dinari din bogatiile gasite si aduse din Dacia8. Bucuria si munificenta senatului si a imparatului dupa aceasta victorei dovedesc, pe de o parte, cit de grele au fost luptele pentru obtinerea ei, pe de alta parte, importanta pentru imperiu a noii provincii cucerite. De aceea se impunea problema nu numai a pastrarii, dar si a romanizarii ei prin colonisti adusi din cuprinsul imperiului pentru a se putea fructifica bogatiile naturale ale Daciei, bogatii care constau, in primul rind, in aur, sare si cereale, bogatii care facusera faima Daciei si inainte de razboaiele cu romanii si stabilisera legaturi comerciale cu popoarele indepartate. Pentru pastrarea noii provincii, atit de greu cistigate, Traian a socotit ca in primul rind se impune impiedicarea oricarei noi incercari de razvratire a dacilor pentru recistigarea libertatii, nu numai din partea celor refugiati dincolo de granitele Daciei propiu-zise cucerita de romani, ci si din partea dacilor ramasi pe loc, si care, fireste, constituiau marea lor majoritate. Astfel de incercari mai facusera dacii, care, desi invinsi si legati prin tratate de pace, se rasculau si porneau la razboi impotriva cuceritorilor. Asa facusera si sub Domitian, si asa si sub Traian, dupa prima pace de la anul 102. Pentru impiedicarea razvratirii era nevoie sa fie smulsa din radacina sursa creatoare a acestei indirjiri in fata mortii a acestor "daci nemuritori", cum ii numea Herodot, care infruntau cu curaj moartea in razboi, in credinta insuflata de religia lor ca cei morti in razboaie merg de-a dreptul in imparatia fericita a lui Zamolxis - zeul lor preferat, desi nu singurul adorat, cum par sa creada unii din istoricii nostri de mare vaza ca N. Iorga si V. Pirvan, care socot pe daci drept "monoteisti". O problema asupra careia vom reveni in decursul studiului nostru, Deocamdata fapt este ca religia dacilor - religie politeista, ca toate religiile anterioare crestinismului, cu exceptia religiei evreilor - profesa existenta fericiri unei vieti viitoare, in cadrul careia un rol preponderent si un maximum de fericire era rezervat acelora care mureau vitejeste in razboaie. Credinta aceasta, mai accentuata poate la daci, era frecventa mai la toate popoarele vechi. La vechii germani, de exemplu, cei morti in razboaie intrau de-a dreptul in Walhala zeilor, in compania lui Wottan insusi, supremul zeu al razboaielor, si in strigatelor de triumf ale Walkiriilor asa cum povestesc legendele Nibelungilor. Insa in religia dacilor exista un fel de frenezie a mortii, in vederea cistigarii nemurii in viata viitoare, a carei corespondenta pe pamint o constituia ideea libertatii. De aceea Traian dispune desfiintarea oricarei urme de manifestare religioasa dacica, "incepind cu distrugerea tuturor locasurilor de cult, destul de numeroase pe intreg teritoriul Daciei si de dimensiuni adesea impresionante" (cum remarca istoricul prof. D. Tudor9 si culminind cu distrugerea "somptuosului templu cladit de Burebista" (de care aminteste intr-o comunicare prof. Radu Vulpe), si ale carui vestigii au iesit la iveala - fie si numai sub forma acelor pietre de temelie, dispuse intr-o anumita rinduiala circulara, care-si au o evidenta semnificatie simbolica religioasa - in urma sapaturilor arheologice recente de la Gradistea Muncelului, din preajma Orastiei. Aceasta ura inversunata a romanilor fata de religia dacilor invinsi a fost atit de brutala si a mers atit de departe, incit nu s-au marginit numai la distrugerea locasurilor de cult, ci si la evacuarea slujitorilor acestor locasuri, interzicindu-se accesul si asezarea omeneasca in aceste localitati 10. Prin aceste distrugeri ale locasurilor de inchinare, romanii nu cautau numai aurul ascuns in aceste temple, cum cred unii dintre istorici, ci voiau sa distruga orice legatura, orice posiblitate de manifestare religioasa a dacilor, care gasisera in aceasta religie a lor inversunarea cu care isi aparasera tara si libertatea. Aceasta rezulta si din elogiul pe care imparatul mai tirziu, Iulian Apostatul, il aduce lui Traian, si caruia ii atribuie aceasta tirada pe care cuceritorul Daciei ar fi adresat-o lui Jupiter: "O! Jupiter si voi zeilor! Am supus pe acesti geti (adica daci), cea mai razboinica natiune din cite au fost pe lume, nu numai prin virtosia trupului omenilor, dar mai ales prin acele invataturi pe care Zamolxis cel mult venerat de dinsii li se intiparise in suflet, caci ei credeau ca nu mor, ci numai isi schimba locuinta de vietuire, si de aceea se reped la moarte cu aceeasi veselie cu care s-ar porni la un drum oarecare.'11 De altfel acest procedeu de distrugere a oricarei urme de religie la popoarele cucerite era in uzul cuceritorilor romani, care erau blinzi si ingaduitori cu popoarele ce se supuneau stapinirii romane, onorind zeitatile invinsilor, pe care le introduceau in propriul lor panteon (cum fusese cazul cu zeii grecilor si ai egiptenilor pe care ii si adoptasera schimbindu-le doar numele), dar erau necrutatori cu popoarele care le opunea rezistenta la cucerire si le suportau cu greu stapinirea. Asa procedase si Cezar cu religia druizilor galici, dupa victoria greu obtinuta contra lui Vercingetorix; la fel procedase, 50 de ani mai tirziu, Titus, fiul lui Vespasian, care, dupa asediul indelungat si inversunata rezistenta a Ierusalimului asediat, a dispus darimarea zidurilor cetatii si darimarea pina la temelii a templului, indeplinindu-se astfel dubla profetie a Mintuitorului, prima referitoare la templu "din care nu va mai ramine piatra pe piatra si totul va fi risipit" (Luca XXI, 5-6) si a doua referitoare la zidurile Ierusalimului, relatate de evanghelistul Matei XXIII, 37-38). Masura negativa a distrugerii religiei, luata din considerente strategice, trebuia completata cu una pozitiva de fructificare, in interesele imperiului a bogatiilor noilor provincii atit de greu cucerite. Pentru aceasta era nevoie de brate de munca pe care le puteau oferi in primul rind localnicii, care, fireste, nu-si parasisera locurile de bastina cum inclina sa creada comentatorii grabiti ai unei scene de pe columna lui Traian12. Caci nu toti dacii participasera la lupte si nici nu se retrasesera cu luptatorii, care, biruiti si urmariti de romani, se refugiasera in partile din nord-vestul Transilvaniei - Maramuresul de astazi, parti greu de strabatut de urmaritori - sau se retrasesera la vecini mai apropiati si inca liberi, cum erau: carpii, iagizii, bastarnii, roxolanii si altii care fusesera, in parte, aliatii dacilor impotriva romanilor de care si ei se temeau, vazind in romani pe viitorii lor cuceritori. Evident, insa, ca acei localnici nu-si ofereau de buna voie bratele de munca cuceritorilor pe care ii urau. Romanii se puteau bizui doar pe acea parte din nobilimea daca, tarabostes sau pileates, nobilime care tradase pe Decebal pentru a-si pastra mosiile si privilegiile pe care Traian li le si pastrase, pentru ca avea nevoie de muncitorii de pe mosiile si minele lor - asa-zisii comates - (dacii pletosi), care n-aveau dreaptul sa-si acopere capul si care se tot vad pe scenele de razboi sau de triumf pe Columna lui Traian. Acestor tarabostes, Traian le adaugase ca elemente mai de nadejde pe legionarii eliberati de sarcinile serviciului militar, asa-zisii veterani, adica batrini sau "betrani", cum le zicea marele filolog si istoric Hasdeu. Acestia fusesera impropietariti pe paminturile Daciei cucerite, care deveniseara toate proprietatea statului, si urmau sa le cultive si fructifice. Pentru a satisface in suficienta masura cerintele de lucru, pentru a pacifica populatia bastinasa si pentru a romaniza toata noua provincie, inca neprietena, dar nu chiar rebela, au fost adusi colonisti din partile mai apropiate si mai des populate si mai demult romanizate ale imperiului, in special din partile Iliriei si Traciei, ca si din partile Asiei Mici, care avea cea mai densa populatie in sinul imperiului. Fiind asigurata stapinirea romana, Traian isi retrage legiunile, lasind aici pentru paza si supraveghere doar doua legiuni: a cincea - " Macedonica", compusa mai ales din soldati proveniti din Tracia si Macedonia, de unde si denumirea ei, si a treisprezecea - "Gemina", provenita din Asia Mica. Si acum se incepe si se efectueaza marele proces, nu numai de romanizare - deci de latinizare - a noii provincii, ci si de crestinare a ei, crestinare care nu numai ca a coincis si a facilitat, dar a facut posibila si a realizat atit latinizarea, cit si romanizarea populatiei noii provincii. La formularea acestei afirmatii ne obliga faptele, deci istoria insasi. Populatia daca ramasa in provincie, nu numai ca era ostila, dar ura pe cuceritorii care le cotropisera tara, le rapisera libertatea, le luasera paminturile declarate toate proprietate de stat, le sfarimasera templele, le interzisesera religia. Ura aceasta le-o purtau si dacii de rind (comates), care desi depindeau, cel putin o parte din ei, de nobilii (tarabostes) care tradasera pe Decebal si intrasera in gratiile noilor stapinitori, si nu puteau fi sufleteste alaturi de cei ce-si tradasera tara si regele pentru a-si pastra privilegiile. Aceasta ura urma sa o poarte si colonistilor adusi sa le preia paminturile, ca si celor doua legiuni, ramase ca sa supravegheze opera de inrobire a lor si de instrainare a bogatiilor tarii lor. Si totusi n-a fost asa. Lucrul s-a petrecut cu totul altfel si in chip neasteptat. Intre bastinasii ramasi si intre colonistii si chiar legionarii adusi, s-a stabilit treptat un nou climat de comportare, altul decit cel scontat: un climat de intelegere si pace, de infratire si iubire. Carui fapt se datoreste aceasta neasteptata schimbare? Lucrul e notoriu: religiei crestine adusa in Dacia chiar de colonistii trimisi aici ca sa romanizeze pe daci, si prin legionarii adusi ca sa-i supravegheze. Acesti colonisti, ca si legionarii insisi, proveneau din Iliria si Macedonia, unde strabatuse si cucerise verbul de foc al Apostolului Pavel, si din Asia Mica, unde crestinismul era atit de raspindit, incit devenise un "pericol" pentru statul roman pagan, facind pe unul din guvernatorii Asiei Mici, Pliniu cel Tinar guvernatorul Bitiniei, sa se adreseze lui Traian insusi, cerindu-i indrumari asupra felului cum sa procedeze fata de multimea crestinilor din provincia sa. Pliniu incunostinta pe Traian ca in provincia sa, ca in mai toata Asia Mica, exista o mare parte a populatiei, de altfel pasnica, care nu are alta vina, decit aceea ca se inchina unui oarecare Hristos, considerat de ei ca zeu, si-l intreaba ce sa faca cu dinsii. La care Traian raspunde ca daca nu fac alt rau, sa-i lase in pace, obligindu-i sa aduca imparatului cinstirea ce i se cuvine. Nu-i de mirare atunci ca intre colonistii si legionarii adusi in Dacia - unii ca sa exploateze, altii ca sa supravegheze noua provincie - de provenienta, cei mai multi erau crestini si veneau cu noua religie a pacii si a iubirii de oameni, religie pentru care nu exista cucerit si cuceritor, dupa cum nu exista "nici rob, nici slobod, nici elin, nici barbar", toti fiind frati, ca fiii egali indreptatiti ai aceluiasi Parinte ceresc, al Carui Fiu, Iisus Hristos, s-a jertfit pentru iertarea, impacarea si infratirea tuturor. Aceasta religie, adusa si propovaduita de noii veniti, a potolit ura si a usurat suferinta celor cuceriti. Crestinismul a devenit astfel elementul de sudura intre cele doua parti, care acum nu se mai urau, ci se apropiau si se infrateau in noua religie a pacii si iubirii. Totusi, pentru ca dacii bastinasi sa-si paraseasca vechea lor religie de care erau adinc atasati si sa primeasca atit de repede noua religie, nu numai neagreata dar si persecutata de cuceritori, trebuie sa fi existat foarte serioase motive care sa-i fi determinat la aceasta. Dintre aceste motive, doua cred ca au fost cele mai puternice: primul motiv, negativ, ar consta in amara deziluzie a dacilor ca vechii lor zei in frunte cu Zamolxis ii parasisera sau se aratasera neputinciosi fata de navalitori, ceea ce era mai grav; al doilea motiv, pozitiv, ar consta in faptul ca noua religie continea in sine elemente scumpe ale vechii lor religii, insa intr-o forma transfigurata, deci, mai inaltata: ideea despre existenta unei vieti viitoare si ideea de jertfa13, indreptata insa in noua religie nu spre distrugerea vrajmasului, ci spre binele aproapelui, spre binele omului, oricare ar fi acesta. Aceleasi elemente de apropiere activau si din partea romanilor, fie ostasi, fie colonisti, care - adusi aici ca sa supravegheze si sa impiedice, unii executarea oricarei manifestari a vechii religii, altii sa deposedeze pe bastinasi de bunurile lor materiale - au devenit propagatori ai noii religii, careia ei ii apartineau deja. De aceea, dacii ramasi in Dacia Traiana - si acestia constituiau marea lor majoritate14 - au primit ca o ancora de salvare, noua religie si limba latina. Fireste, limba latina vulgara - vorbita de mai toata populatia din imperiu si mai ales de soldatii mai vechi sau mai noi adusi in Dacia, a caror limba de comanda si intelegere militara era aceasta latina vulgara - devenise accesibila maselor populare, atit de felurite ca origine si grai, din imperiu. Aceasta si explica de ce toata vechea noastra terminologie religioasa este latina15. Astfel se dovedeste nu numai vechimea crestinismului nostru, dar si faptul ca noi ne-am nascut si am crescut cu si prin aceasta religie crestina, care a prezidat si a efectuat aceasta contopire a celor doua neamuri componente: daci si romani. Aceasta nu e o simpla reeditare a vechii formule ecleziastico-didactice ca: "noi ne-am nascut crestini", sau ca "suntem crestini din leagan", ci este un prea evident si obligatoriu adevarat. Suntem dintre putinele colectivitati crestine care nu-si au o data a crestinarii lor, fiindca noi suntem - sau am fost crestini de cind suntem romani. Aceasta noua infatisare, in istorie, a dacilor romanizati, nu este o simpla intimplare, un capriciu al istoriei, favorabil pentru unele neamuri si nefavorabil pentru altele. Istoria isi are legile ei proprii. Neamurile nu apar din golurile vremii ca sa dispara in abisurile nefiintei, fara a-si avea "vreo semnificatie, vreo justificare" fie a aparitiei, fie a disparitiei lor, cum spune Nicolae Iorga16. Neamurile nu apar, sau mai corect spus, ele nu sunt chemate la existenta "pentru a face zgomot in istorie", cum spune celalalt mare istoric al nostru, V. Pirvan17, ci "in vederea implinirii unei sau a unor anumite misiuni", cum spune N. Balcescu: "vrem sa fim o natiune, una puternica si libera, pentru binele nostru si al altor natiuni (...). Caci avem o misiune de indeplinit in omenire"18. Fiindca istoria fiecarei natiuni, ca si a lumii intregi, nu consta intr-o insirare haotica de semintii, aparute la voia intimplarii pe lume si conduse de instinctele de hrana, adapost si imperechere, ci in implinirea unor misiuni si scopuri a caror traire si realizare in comunitate constituie natiunea. In conceptia crestina, misiunea fiecarei natiuni, ca si scopurile urmarite de ea, isi au provenienta de la o putere, de la o legitate ordonatoare si diriguitoare a lumii, ca si a fiecarei natiuni in parte, putere a carei existenta, chiar daca e invaluita in mister si adesea opusa intelegerii noastre, nu poate fi tagaduita. Apostolul Pavel spune: "Pentru aceasta imi plec genunchii inaintea Tatalui ceresc, de la care isi ia inceputul orice neam, in cer si pe pamint". Caci, adauga in alt loc acelasi Apostol Pavel: "dintr-un singe a facut Domnul tot neamul omenesc, ca sa locuiasca pe toata fata pamintului, rinduindu-le de mai inainte timpul, locul si rostul vietuirii lor in lume" (Fapte XVII, 26). In virtutea acestui adevar al istoriei am aparut si noi pe lume si am persistat si rezistat ca neam latin in masa germano-mongolo-slava care ne inconjura din toate partile, si careia i-a urmat viforosul iures care a trecut peste noi - cu scurte popasuri ale unora, cum au fost gotii. Cunoscutul si scrupulosul scriitor african Tertulian, care prenumara, la anul 200 d.Hr., cind apare lucrarea sa Apologeticum, Dacia intre tarile deja crestine19. Romanizarea cit si perseverarea noastra, aici atesta teza ca "avem o misiune de indeplinit in omenire", dupa zisa lui Balcescu, misiune ce urma sa se realizeze in decursul istoriei si in diferite aspecte si etapeale ei. Unul din aceste aspecte s-a vazut atunci cind a aparut invazia musulmana, in fata careia se sfarimasera atit cruciadele organizate de Apusul crestin, cit si rezistenta popoarelor din Peninsula Ilirica (numita impropiu "Balcanica"), care toate - inclusiv Grecia si Ungaria - fusesera cucerite si transformate in pasalicuri turcesti, invazie care s-a oprit, sau mai corect zis, a fost oprita la Dunare, in fata celor doua state libere ale natiunii romane, natiune aparuta aproape brusc in plinul istoriei, dupa ce statuse aproape o mie de ani sub faldurile ei inca nedesfacute pe linia vremii. In tot acest indelungat proces de gestatie, care a fost si unul de temeinica formare a poporului roman, crestinismul continua sa ajute consolidarea contopirii celor doua elemente - diverse si complexe ca provenienta etnica, in ce-i priveste atit pe colonisti cit si pe soldatii legiunilor - intr-o singura unitate care o apara in fata presiunilor si incursiunilor pasnice20 sau silnice ale feluritilor competitori, care, rascoliti si prinsi de febra migratiei si a peregrinarii nazuiau catre cele doua Rome crestine: cea veche si cea noua - Roma si Bizantul - ale caror drumuri treceau in cea mai mare parte prin Dacia noastra. Primul val ce l-a avut de infruntat a fost cel al gotilor, care coboriti din partile Baltice spre cele ale Azovului si impinsi de valurile hunilor - primii asiatici intrati in febra migratiei - s-au instalat pe pamintul Daciei rivnite. Navala gotilor a fost, de altfel cea mai bine organizata daca se poate spune asa si de aceea a si fost cea mai lunga durata (mai bine de un secol), din care pricina Dacia noastra a si inceput sa se numeasca Gotia sau "Tara Gotilor", asa cum o si denumeau istoricii vremii. Aceasta haladuire a gotilor in Dacia noastra se soldeaza insa si cu rezultatul ca o buna parte din ei s-au crestinat. Sub influenta bastinasilor, ceea ce explica evidentele elemente lingvistice latine atit in textul traducerii lui Ulfila cit si in confectionarea alfabetului gotic, asa-zis runic, care sta la baza limbii si alfabetului germanic de astazi. Asa ca pe drept cuvintul profesorului de exegeza a Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, preotul Haralambie Roventa, a putut conchide: "Stramosii germanilor, gotii, au avut primul lor inceput de civilizatie (si de crestinare, n.n.), aici pe pamintul romanesc. Primele lor buchii s-au format aici, dupa cum si credinta crestina gotii si-au sapat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin stramosii nostri, in mare masura. Biblia lui Ulfila poate da serioase concluzii atit pentru existenta si vechimea crestinismului nostru in Dacia cit si cu privire la manuscrisele de limba latina, manuscrise care trebuie sa fi existat si circulat in aceasta parte prin stramosii nostri, care nu-si despartisera atunci limba lor proprie de cea a fratilor latini din restul imperiului21. Parerea aceasta a preotului profesor Haralambie Roventa despre existenta si circulatia Bibliei in limba latina in Dacia, inca inainte de venirea gotilor in Dacia, e in perfecta concordanta cu faptul ca crestinismul, chiar de la inceputul lui, s-a folosit pentru raspindirea lui de limba proprie fiecarui popor catre care se adresa. Asa au facut Apostolii dintru inceput, cind, in ziua Cincizecimii, au inceput toti sa vorbeasca in limbi diferite, incit adunindu-se multimea venita atunci la Ierusalim din toate partile lumii, "din tot neamul de sub cer", cum zice textul din Faptele Apostolilor, "s-au umplut de nedumerire, ca-i auzea fiecare graind in limba sa". Aceasta "propovaduire" a crestinismului nu s-a facut aici numai pe cale orala, ci si pe calea scrisului, si in primul rind prin redarea in limbile proprii a Scripturii atit a Vechiului cit si a Noului Testament. Aceste traduceri s-au inceput inca din veacul al II-lea d.Hr., dupa cum atesta acelasi Tertulian (197) sau si mai lamurit Sfintul Ioan Gura de Aur, care precizeaza la inceputul veacului al V-lea ca astfel de traduceri s-au facut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani si mai ales pentru popoarele marginase ale imperiului, cum erau si cei din Dacia noastra22. Privilegiul de "limbi sacre" pe care si-l acordasera unele dintre ele, cum au fost: greaca, latina sau mai tirziu slavona, erau nu numai anticrestin, dar si daunator crestinismului insusi. De aceste manuscrise in limba latina a dacilor se va fi folosit si Ulfila in traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenta latina asupra vocabularului traducerii lui Ulfila si a alfabetului inventat de dinsul, dar si indemnul traducerii insasi23. La acestea se adauga inca doua marturii: a vechimii si a vitalitatii crestinismului Daciei romanizate. Prima, existenta primilor martiri pentru apararea dreptei credinte, cum a fost de pilda Sava Gotul, care nu era got, ci roman ca si Nichita Romanul, cum il numesc sinaxarele. A doua, prezenta unui episcop din Dacia la Sinodul de la Niceea (325), in persoana acelui Teofil Gotul, prezenta atestata si de istoricul N. Iorga, ceea ce infirma parerea aceluiasi istoric ca noi n-am fi avut in aceasta perioada incipienta a crestinarii noastre episcopi canonici, ci doar "calugari batrini, vestiti prin evlavia lor, alesi de popor si piscupi"24, care "piscupi" erau de fapt episcopi legiuiti, acei asa-zisi "horepiscopi" care, fara a avea vreo eparhie cu resedinta stabila, savirseau Taina Hirotoniei sau sfinteau locasurile de inchinare acolo unde era trebuinta. De aceea este eronata parerea aceluiasi istoric ca Teofil Gotul, care a participat la Sinodul de la Niceea din partea Daciei, era arian si got ca origine etnica. Fiindca daca ar fi fost arian, e putin probabil ca i s-ar fi admis participarea la sinodul care discuta tocmai erezia lui Arie pe care o si condamna, iar denumirea de "gotul" se explica prin faptul ca pe atunci Dacia era cunoscuta sub numele de Gotia si nu de Dacia. La fel cred ca a fost cazul si cu Sava inecat in apa Buzaului, al carui martiriu se datoreste mai curind gotilor ramasi arieni, care, atasati ereziei lui Arie, dupa Sinodul de la Niceea, incepusera sub indemnul "judelui lui Atanasie" persecutia nearienilor25. De altfel, primul episcop pentru arienii din Dacia lui Ulfila sau Wulfila, traducatorul Bibliei in limba gota, care inainte de anul 380 d.Hr. (anul mortii lui) a fost silit sa paraseasca Dacia din cauza persecutarii de catre conationalii sai inca pagani26. Pe la sfirsitul veacului al IV-lea stapinirea gotilor in Dacia se termina. Ea tinuse si asa destul de mult. Luptele dintre gotii necrestinati si cei crestinati, ca si cele dintre arieni si nearieni, pe de o parte, si presiunea hunilor dinspre est, pe de alta parte, le pregatesc plecarea: intii a vizigotilor, sub Alaric, apoi a ostrogotilor, sub Teodoric. Cu plecarea lor s-au incheiat incercarile arianismului de a se stabili in Dacia - incercari respinse de autohtonii drepcredinciosi - cum remarca cu justete N. Iorga. Gotilor le-a urmat ceata viforoasa a hunilor si a tuturor triburilor migratoare: avari si cumani, gepizi si vandali, alani si tatari, care toate s-au risipit si s-au pierdut. Care a fost prima misiune incredintata noua de istorie in acest tulburat trecut al nostru s-a vazut atunci cind in fata crestinatatii europene a aparut primejdia invaziei musulmane. Cind turcii, purtati de razboinicul lor fanatism, cucereau tara dupa tara, prefacindu-le in "pasalicuri" - incepind cu Grecia si sfirsind cu Ungaria -, am aparut in istorie, ca din necunoscut, noi romanii, sub forma celor doua state abia inchegate, Muntenia si Moldova, de dirzenia caruia s-a lovit si s-a oprit inaintarea musulmana. Inainte de infringerea crestinilor in batalia de la Nicopole, la care am participat si noi sub Mircea cel Mare, "domn si stapinitor de la Amlas si Fagaras pina la Marea cea mare", noi biruisem singuri la Rovine, biruinta pe care a repetat-o peste aprope o suta de ani prin victoria lui Stefan cel Mare al Moldovei al Podului Inalt, ca s-o desavirsim peste alta suta de ani, prin victoria lui Mihai Viteazul la Calugareni. Aceste fapte istorice reale nu se pot explica decit prin prisma misiunii ce ne-a fost incredintata de istorie. Acest lucru il adeveresc faptuitorii acestor biruinte, aratind ei insisi ce i-a insufletit si ce au urmarit in luptele purtate de ei si de popoarele lor. Iata ce spunea Stefan cel Mare in scrisoarea pe care o adresa la 28 ianuarie 1475, dupa lupta de la Podul Inalt, catre capeteniile crestine din Occident: "Moldova este poarta crestinatatii si daca aceasta poarta va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie", incheind acest dramatic avertisment cu garantia propriului sau juramint: "Iar noi fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca, noi, cu capul nostru". Acelasi lucru ii spunea, aproape peste un veac celalalt mare aparator al unitatii neamului nostru - Mihai Viteazul, aratind el insusi "ca toata lupta sa de la tinerete si pina la batrinete, in care nu si-a crutat nici cheltuiala, nici osteneala, nici singe, nici propria-i viata", toate acestea facindu-le "nu indemnat de cineva, ci numai spre a capata, si eu, un loc si un nume in crestinatate"27. Caci aceasta aparare a crestinatatii in vremurile de grea cumpana in care o adusese viforoasa inaintare "fara pas" a invaziei musulmane. Si chiar daca mai tirziu am acceptat "protectia" Portii, ne-am pastrat totusi libertatea domniei pamintene, ca si exclusivitatea credintei crestine, prin oprirea sub orice forma a imixtiunii religiei musulmane pe paminturile tarilor romane. De aici crearea acelor "raiele" in care inchinatorii lui Mahomed erau doar tolerati si nu de buna voie acceptati. Aceastea nu sunt "simple intimplari" ivite si disparute pe linia vremii, fara vreo semnificatie oarecare. Caci nu a fost "o simpla intimplare" biruinta de la Rovine, dupa cum nu a fost "o simpla coincidenta a imprejurarilor" faptul ca pe tronul Moldovei urca la 1457 Stefan cel Mare, cind cu citiva ani mai inainte, la 1453, Constantinopol cazuse sub stapinirea turcilor. Nu sunt simple intimplari acestea, ci "rinduieli" ale istoriei care cirmuieste destinele lumii si ale fiecarei natiuni intrate in istorie. Biruitorul de la Podul Inalt si luptatorul de la Razboieni, Stefan Voda al Moldovei, s-a casatorit cu Maria de Mangup urmasa a Comnenilor, straluciti statatori pe tronul imperial al Bizantului si aparatori cu drept apostolic ai crestinatatii. Rolul acesta l-am exercitat nu numai oprind avintul navalitor al turcilor si oferind azil refugiatilor din Bizantul cucerit, dar si mai tirziu, fie prin Sinodul de la Iasi din 1642, cind sub ocrotirea domnitorului roman Vasile Lupu, s-a intocmit acea Marturisire de credinta ortodoxa valabila pentru intreaga Biserica Ortodoxa amenintata de ofensiva protestanta; fie prin ajutorarea materiala acordata Bisericilor din tarile ocupate de musulmani, tiparindu-le si trimitindu-le carti pentru serviciile religioase de rigoare, ajutindu-le sa-si intretina locasurile de inchinare, sau ridicindu-le altele, cum a fost cazul lui Brincoveanu, in timpul caruia in cinci tipografii care lucrau in tara, s-au tiparit nu mai putin de 25 de carti religioase in limba greaca; iar la interventia mitropolitului Atanasie al Antiohiei, care se plingea "ca preotii din tara sa nu-si pot indeplini misiunea lor din pricina saraciei si a lipsei de carti liturgice", Brincoveanu a pus la mitropolitul Antim Ivireanul sa sape in lemn caractere arabe si astfel s-au tiparit, aici la noi, la Manastirea Snagov, cele dintii carti in limba araba, care s-au si trimis in tarile respective, dupa cum, din porunca aceluiasi "Brincoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin" - cum il cintau poeziile noastre populare - s-au trimis tipografi de la noi la Alep, pentru a tipari acolo, de tipografii romani, cele dintii carti liturgice in limba araba, pe pamint arab, fapt pentru care traducatorii arabi il compara pe Constantin Brincoveanu cu insusi Constantin cel Mare, imparatul romanilor28. Tot din porunca aceluiasi Constantin Brincoveanu, la rugamintea regelui Wachtan al IV-lea al Iviriei, au fost trimisi in partile Caucazului si ale Iviriei, o data cu literele pentru tipar, si mesterii tipografi, din truda carora a aparut prima carte in limba georgiana, care e Liturghia, tiparita cu caractere maiestrite in lemn de marele mitropolit Antim, el insusi din partile Ivirului29. Spre acest trecut de ocrotire, glorie si lumina, pastrat in filele de cronici, zugravit pe altare de biserici, sau insemnat pe lespezi si cruci de morminte, a celor ce au fost mai inainte de noi pe aceste locuri, se indreapta gindurile celor ce stau astazi la cirma tarii, evocindu-l dupa toata cuviinta. Aniversarea Unirii Principatelor constituie o asemenea evocare, plina de invataminte, a trecutului nostru national. Inspirindu-se si din acest trecut, cei ce cladesc astazi destinele Romaniei de miine au constiinta clara ca nu se abat cu nimic de la destinele Romaniei al carui "viitor de aur si-a ei inaltare, le prevad prin secole" ca sa parafrazam astfel viziunea profetica a poetului D. Bolintineanu.