Discuţie Utilizator:Druta Iuliana

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[modifică] "Sentimentul Iubirii" - prima carte de psihofilozofie din lume

"Sentimentul Iubirii" este prima carte de psihofilozofie din lume. La tastarea cuvantului "psihofilozofie", rezultatele motoarelor de cautare conduc numai spre cartea Sentimentul Iubirii. La tastarea cuvantului "psychophilosophy" (varianta in limba engleza), motoarele de cautare gasesc doar cateva sute de rezultate; cuvantul "psychophilosophy" deci exista, insa nu se refera la stiinta numita "psychophilosophy". Psihofilozofia este definita in premiera de Iuliana Druta ca fiind stiinta care uneste in aceeasi discutie filozofia si psihologia fara ca aceste doua stiinte sa se poata deosebi una de alta. Psihofilozofia are la baza o alta idee promovata in premiera de aceasta carte si anume cea referitoare la afectivism (conform caruia omul este o fiinta afectiva). 
      Aceste argumente, alaturi de multitudinea de notiuni inovate in cele circa zece volume proiectate, fac din "Sentimentul Iubirii" o carte stiintifica revolutionara pentru psihologie si filozofie (dar accesibila omului obisnuit). Aceasta carte nu este un eseu asa cum multi ar fi tentati sa creada, ci are un grad ridicat de certitudine fiind primul pas spre filozofia completa, eterna si indiscutabila… 


Lucrarea "Sentimentul iubirii" apartine stilului stiintific si nu este o compilatie, ci este complet inovativa, ea fiind scrisa fara bibliografie. Ea trateaza din punct de vedere filozofic si psihologic sentimentul iubirii si implicatiile acestuia, privind intregul univers din perspectiva iubirii.

      Sentimentul iubirii este tratat printr-o psihofilozofie de prezentare si nu de comentariu. Puritatea psihofilozofiei este deosebit de ridicata, implicand idei de inalta certitudine.
      Din cadrul acestei lucrari doar primul volum a fost publicat. Acest prim volum are 112 pagini (circa 170.000 de caractere) si inoveaza circa zece notiuni importante.
      Cartea este o discutie complexa despre afectivitate; ea combina psihologia generala cu filozofia generala punand accent pe psihologia multimilor si teoria cunoasterii. In aceasta se proclama drept natura definitorie a omului afectivitatea: "Omul este o fiinta afectiva inainte de a fi o fiinta rationala, in afectivitate omul gasindu-si scopul in sine si rasplata".
      Cartea se adreseaza celor din publicului larg indiferent de studii, nu doar oamenilor de cultura sau in domeniu ori cu studii de specialitate. Lucrarea nu are stilul bombastic, ostentativ sau ermetic caracteristic filozofilor care-l folosesc drept surogat sa-si sugereze (astfel) valoarea; in randurile acesteia argumentarea este mai importanta decat exprimarea. Exprimarea este clara, precisa si concisa, eticheta de disciplina greoaie sau imposibil de inteles pusa filozofiei nu este valabila.
      Prezentarea filozofica si psihologica a sentimentului iubirii implica desigur o oarecare dificultate, insa daca prezentarea este corecta si se manifesta preocupare maxima pentru claritatea argumentarii (asa cum este cazul acestei carti), dificultatea se reduce si se ajunge la o lectura interesanta si usor de parcurs. Daca nu ar fi existat aceasta dificultate inerenta subiectului, o lucrare cu aceasta tema ar fi fost scrisa de mult.
      Primul volum se prezinta in principal prin patru idei sau notiuni. Prezentarea separata (asa cum se face in randurile de mai jos) a acestora reclama de la cititor pentru o perfecta intelegere, cunostinte minime de filozofie si psihologie.
      Prima idee consta in promovarea unei noi stiinte: psihofilozofia. Aceasta uneste in aceeasi discutie filozofia si psihologia fara ca aceste doua stiinte sa se poata deosebi una de alta.
      Filozofia si psihologia sunt stiinte pe cat de vechi pe atat de echivoce si de distante fata de omul obisnuit, incat ele, desi considerate ca fiind primele doua stiinte ca importanta, nu isi regasesc locul meritat in spiritualitatea cotidiana. Filozofia si psihologia sunt etichetate in general drept inaccesibile prin caracterul lor complicat si greu de inteles, dar si ca fiind mormane de idei contradictorii, confuze si fara certitudine (acest ultim fapt e valabil mai ales in cazul celor care au incercat sa le patrunda tainele). Izolate una de alta, aceste doua stiinte, prin efortul milenar al specialistilor lor, nu s-au putut inchega durabil si cert, asemeni stiintelor cu caracter exact (cum ar fi matematica sau fizica). In ciuda unei asa-zise evolutii a acestora, in conceptia omului comun, aceste doua stiinte de prim rang sunt inconjurate de un zid de nepatruns, cauzele perceptiei acestui zid fiind multiple.
      Simtirea si evaluarea in acest fel din partea demosului - etalonul normalitatii si corectitudinii, condamna aceste stiinte la o lipsa de credibilitate si seriozitate. In scoli se invata, figurat vorbind, de pe carti intitulate "Filozofie" sau "Psihologie", si nu denumite "Filozofia" sau "Psihologia", fapt care face diferenta dintre supozitii incipiente si timide, si mult visata filozofie sau psihologie completa, eterna si indiscutabila, care sa poata fi inteleasa, acceptata si validata de omul obisnuit doar printr-un simplu act de cunoastere, asa cum se invata orice lucru simplu ce pare a fi asa datorita corectitudinii si corespondentei sale cu realitatea.
      Intr-o conceptie proprie inovatoare, filozofia si psihologia sunt de fapt una si aceeasi stiinta in multe puncte de vedere, suprapunerea lor tematica purtand denumirea de psihofilozofie. Psihofilozofia reprezinta unirea in aceeasi discutie a filozofiei si psihologiei fara ca cele doua sa se poata deosebi una de alta. Noua abordare a acestor domenii tinde sa ne ofere o perspectiva nu doar inovatoare, ci si de certitudine. Ridicarea acestor stiinte de la stadiul de parere la stadiul de certitudine se face folosind, ca zacamant, afectivitatea: "Poarta filozofiei si psihologiei este afectivitatea, orice alta incercare ne face sa ne lovim de zidul neputintei".
      Cuvantul "psihofilozofie" nu este prezent in dictionare (nici in DEX, nici in dictionarele de specialitate), iar psihofilozofia ca stiinta nu este prezenta in doctrine. In premiera, psihofilozofia este abordata in cartea intitulata "Sentimentul iubirii".
      A doua idee promoveaza o noua orientare in filozofie raspunzand la intrebarea kantiana: "Ce este omul?", intr-un mod original si mult mai credibil decat raspunsurile clasice, astfel: "Omul este o fiinta afectiva". Esenta afectiva a fiintei umane este argumentata in premiera in aceasta carte. Ideea esentei afective a fiintei umane este sugerata implicit de Gustave Le Bon, insa printre ideile sale secundare si incipiente.
      Una din principalele intrebari ale filozofiei si psihologiei este urmatoarea: care este natura definitorie a fiintei umane? Ce caracterizeaza prin esenta omul? La ce ar trebui raportata definitia omului: la ratiune, la cultura, la morala, la religie, la faptul ca e in varful piramidei evolutive, etc.?
      Se poate observa ca, desi omul are ratiune, nu e suficient dominat de aceasta si nici nu vede el insusi in ratiune un scop in sine. La o privire atenta omul nu vede un scop in sine nici in ratiune, nici in cultura, nici in existenta sociala etc., ci in placere, care este unitatea indivizibila a afectivitatii.
      De aceea, omul este o fiinta afectiva inainte de a fi o fiinta rationala, in afectivitate omul gasindu-si scopul in sine si rasplata.
      Un pionier al acestei idei si autorul unei carti care atrage cititori chiar si acum, dupa mai bine de 100 de ani de la publicare ("Psihologia Maselor"), este Gustave Le Bon, fondatorul psihosociologiei; acesta aduce pentru prima oara pe scena discutiilor afectivitatea din perspectiva filozofica, desi nu printre ideile principale, ci in subsidiarul lucrarii sale. Pentru totdeauna, in cultura de aur a civilizatiei umane, avea sa fie inscrisa urmatoarea propozitie a sa: "In lupta vesnica cu ratiunea, sentimentul nu a fost niciodata invins". Manifestarile umane surprinse de autor, sunt de fapt ipostaze particulare si incipiente ale teoriei omului afectiv.
      Multimea psihologica este o adunare de oameni cu interes comun care impreuna poseda caracteristici noi. Altfel spus, simpla suma a manifestarilor individuale nu este aceeasi cu manifestarea globala a acelorasi indivizi aflati intr-o multime psihologica.
      Indivizii formeaza in multimi psihologice o singura fiinta psihologica (se supun legii unitatii mentale ale multimilor) si isi pierd autonomia de gandire, avand parca caracteristici hipnotice. Omul se supune ratiunii si afectivitatii comune, pe care le considera indiscutabile.
      Omul traieste permanent in multimi psihologice fiind intr-o mai mare masura dominat de influentele acestora decat de ratiunea sa, de unde si ideea ca omul nu e o fiinta rationala, ci mai degraba sociala, insa "fiinta sociala" este echivoc si insuficient spus deoarece omul poate avea si are o existenta individuala, gratie capacitatilor individuale de a rationa si de a simti. Lasat liber, fara nici o regula ori sarcina impusa, cu orice mijloace si posibilitati de actiune, omul isi arata adevarata identitate de cautator automat si neobosit de placere, adica de afectivitate pozitiva. Empiric, constatam ca omul lasat liber cauta doar sa se distreze. Raportandu-ne la multitudinea de interese relevate de civilizatia umana, omul cauta cu o prioritate indiscutabila ca frecventa, indiferent din ce punct al analizei privim, interesul afectiv. Frecventa manifestarilor este etalonul normalitatii si deci cea care orienteaza definitiile.
      A treia idee consta in definirea in premiera a sentimentului iubirii din perspectiva filozofica si psihologica. Faptul ca sentimentul iubirii este nedisecabil din perspectiva cunoasterii umane devine astfel de domeniul trecutului.
      Data fiind natura duala a universului (materie-idee, obiectiv-subiectiv), iubirea, tinand cont de prezenta si importanta ei majora, trebuie raportata atat la o atractie subiectiva cat si la una obiectiva.
      Atractia subiectiva este sentimentul iubirii, iar atractia obiectiva este acea predispozitie a materiei care provoaca interactiunea obiectelor, dupa un anumit model.
      Din punct de vedere obiectiv, iubirea este o coalitie, o unire fizica a cauzelor si efectelor in urma unor atractii (inclusiv o unire materiala a fortelor subiectilor pentru o eficienta sporita), formandu-se astfel determinismul.
      Din punct de vedere subiectiv, iubirea este sentimentul iubirii, adica o atractie si o coalitie intre subiecti (obiecte purtatoare de subiectivitate), care are ca factor principal valoarea. Intre iubirea subiectiva si iubirea obiectiva exista o relatie parte-intreg. Obiectele purtatoare de subiectivitate sunt animalele (inclusiv omul), prin subiectivitate intelegand prezenta celor doua elemente definitorii ale psihicului: afectivitatea si ratiunea.
      In conceptia acestei lucrari, cand spunem sentimentul iubirii, trebuie sa ne gandim la regula afectiva, adica la manifestarile afective pozitive, catalogate drept regula datorita frecventei ridicate de manifestare. Sentimentul iubirii are un continut colectiv exprimand la singular o pluralitate de elemente, respectiv de sentimente (la fel ca in propozitia: "Omul e o fiinta afectiva", in care "omul" este substantiv colectiv desemnand, printr-o exprimare la singular o pluralitate, in speta fiind vorba de toti oamenii din lume). Sintagma "sentimentul iubirii" echivaleaza cu "sentimentele iubirii", ea denumind toate sentimentele pozitive, care, astfel, vor fi tratate in bloc si nu separat ca pana acum.
      In linii mari, ceea ce in aceasta carte este denumit prin sentimentul iubirii este echivalent cu ceea ce in limbajul obisnuit numim iubire. Iubirea nu este asadar doar un sentiment al relatiei sexualizate de cuplu ci este, observand esenta ei, o regula universala (a interactiunii materiei) de maxima generalitate. Fara aceasta regula (fara atractie si concretizarea ei) universul, nu numai ca ar fi de neconceput pentru noi (ar fi incremenit), dar ar fi si imposibil; cel putin asa ne spune ratiunea la acest nivel de dezvoltare a culturii si civilizatiei umane.
      A patra notiune este un prim factor al sentimentului iubirii si anume contextualitatea; revelarea acestuia deschide o noua analiza a teoriei cunoasterii pentru ca subliniaza, printre multe altele, identificarea temeiului afectiv cu cel rational.
      Primul volum al lucrarii "Sentimentul iubirii" se numeste "Definitia si contextualitatea" si cuprinde deci definitia iubirii in acceptiune proprie si prezentarea primului factor ce determina iubirea si anume contextualitatea, care e un factor sine qua non (fara de care nu se poate).
      Contextualitatea e definita ca simplul (doar) fapt al coexistentei; doar faptul ca in jurul nostru exista cineva sau ceva ne determina sa-l iubim fara deci ca alt fapt sa fie necesar, desi in mod obisnuit si real contextualitatea se combina cu o multitudine de alti factori dintre care cel mai important este valoarea. Identificarea acestei idei pune probleme de teoria cunoasterii pentru ca stabilirea necesitatii coincide cu orientarea afectiva, altfel spus ceea ce iubim in acelasi timp gasim ca fiind si real, adevarat, necesar, normal etc. (temeiul rational = temeiul afectiv).
      Discutarea coexistentei (existentei) ca factor primar al iubirii (sau al oricarui alt fenomen) ar putea parea o greseala de rationare si de gramatica pentru ca orice fenomen are nevoie pentru a exista de elemente care sa-i faca posibila desfasurarea. Sublinierea acestui fapt ajuta insa, in cazul nostru, la analiza si demonstratie. In sens larg, iubirea e o atractie si o materializare a acestei atractii si deci implica in plan constructiv cel putin doua elemente si o legatura intre acestea (e suficient si un singur element si atractia fata de sine a acestuia; elementul, unul din punct de vedere fizic, este cuantificat la plural in planul discutiei noastre). Sublinierea contextualitatii ca factor al sentimentului iubirii implica un rationament de genul: pentru a exista un sentiment al iubirii intre oameni, trebuie sa existe oamenii si sentimentul intre ei. Aceasta propozitie este un truism si un pleonasm, insa acestea nu sunt sanctionabile data fiind natura discutiei si contextului.
      Contextualitatea nu este insa doar o subliniere a unui pleonasm si a unui truism nesanctionabile, ci este un factor al sentimentului iubirii ce depaseste granitele simplei coexistente, pentru ca acorda omului si temei rational, implicatiile fiind complexe la nivelul fiecarui factor al sentimentului iubirii.
      Pana acum, analiza filozofica si psihologica a sentimentului iubirii a fost catalogata ca ceva irealizabil, iar o asemenea analiza zguduie din temelii aceste doua stiinte. Intelegerea acestei prezentari presupune, din cauza stilului cu caracter succint, o relativa dificultate. In cadrul lucrarii, aceasta dificultate se reduce considerabil datorita explicatiilor abundente.
      Iuliana Druta