Galeşu, Argeş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Introducere
Galeşu este o localitate în judeţul Argeş, Muntenia, România. Face parte din comuna Brăduleţ. Este atestat istoric de peste 250 de ani. Locuitorii îşi au obârşia în satul omonim din Mărginimea Sibiului (Galeş - Sălişte).
[modifică] Istoric
Faţă de alte aşezări româneşti, satul Galeş este relativ tânăr, zămislit din nevoia şi din cutezanţa românilor de a trăi liberi şi crescut din hărnicie şi rugăciune. Satul Galeş a luat fiinţă după 1750, prin statornicirea aici a mai multor familii de români paşnici, drepţi, dar şi cutezători, în majoritatea lor venite, fără îndoială, din [[Mărginimea Sibiului[], unde există un sat cu acelaşi nume atestat încă din secolul al XIII-lea, ca şi din alte părţi ale Transilvaniei, într-o perioadă când s-au aplicat acolo cele mai crude măsuri de oprimare a elementului românesc.
Este perioada zguduitoarei răscoale a lui Horea, Cloşca şi Crişan, înăbuşită în sânge, dar totodată dătătoare de martiri, de tărie a conştiinţei de neam. Galeş Sibiu a rămas în istorie, de pildă, prin preotul Ioan, iar Săliştea prin ţăranul Oprea Nicolae, martiri ai vremii, torturaţi până la ultima suflare în temniţele imperiului sângeroasei Maria Tereza, pentru că-şi ţineau cu îndârjire legea dreptei-credinţe. Cei năpăstuiţi se aşezau printre fraţii lor de sânge, ori întemeiau aşezări noi, pe locuri nelocuite până atunci – cum este Galeşul. Cei băştinaşi îşi ziceau pământeni, iar cei veniţi s-au numit ungureni, adică cei de lângă unguri, din Transilvania ocupată de austro-ungari. Bătrânii încă povestesc că moşii lor şi-au făcut întâi bordeie prin crânguri, departe de râu, de drum, pentru a se pune la adăpost de ochii spionilor veniţi de dincolo de Carpaţi. Cătunul Ungureni – credem cel mai vechi din sat, oferă şi astăzi mărturii în acest sens. Credincioşii ardeleni s-au adăpostit pe pământurile Mănăstirii Aninoasa (la răsărit de Vâlsan), ale Episcopiei Argeşului (la miază-zi şi apus) şi ale boierilor Brătieni (la miază noapte), fiind acceptaţi ca clăcaşi vreme de 100 de ani, până la întâia împroprietărire datorată lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864. Atunci au primit pământ 126 de familii, fiecare după puterea şi vitele de muncă pe care le avea. Satul Galeş a realizat o creştere demografică impresionantă în primele două secole de existenţă, aşa cum atestă cataloagele parohiale reconstituite pe diferite perioade: • în 1877 erau sigur 153 de familii în Galeş • în 1894 trăiau 199 de familii şi 908 persoane • în 1936 satul avea 370 de familii şi 1245 persoane, atingând vârful demografic prin anul 1975. În perioada 1860-2000 au trăit în Galeş 77 de familii care au născut şi au crescut de la 7 copii în sus, în vremurile de altădată, cei mai mulţi dintre aceştia întemeind familii în sat, ceea ce oferă o explicaţie temeinică sporului demografic specific Galeşului.
[modifică] Biserica
Catagrafia Eparhiei Argeşului din 1824, care întregeşte pe cea din 1808, arată că Galeşul făcea parte din Plaiul Arefului Loviştii, care cuprindea 46 de biserici, multe dintre ele ctitorii ale strălucitului episcop Iosif I. Biserica de lemn din Galeş avea hramul Intrarea în biserică – acelaşi cu biserica mult mai veche din Galeşul Sibiului – şi printre slujitori pe Popa Păun, Popa Mihai, Popa Toma şi Constantin, fiii lui Mihai. Preotul Alecu Popescu (1826-1890) sau Popa Alecu, fiul lui Popa Constantin, a ctitorit întâia biserică zidită din Galeş, după numai şase luni de lucru (pornit la patru zile după sfârşitul războiului de independenţă din 1877), târnosită la 1 ianuarie 1878 de Episcopul Ghenadie II al Argeşului, cu hramul vechi, la care s-a adăugat Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Învierea Domnului. Synodicul (actul ctitoresc) arată numele celor 153 de ctitori, în frunte având pe preotul Alecu şi pe Manole Brihăilescu – deputat în Parlamentul ţării. Preotul şi învăţătorul Gheorghe Minculescu (1859-1947) a ctitorit pentru a doua oară biserica, pe aceeaşi temelie, fiind târnosită la 25 martie 1926 de Episcopul Nichita Duma al Argeşului. El a fost paroh timp de 54 de ani şi a văduvit 38 de ani. Preotul Marin Dana a slujit între 1935-1939 cu multă dăruire, plecând curând ca preot militar la garnizoana din Câmpulung Muscel, dar lăsând în urma sa corul bisericesc de fete, un monument închinat Eroilor satului jertfiţi în primul război mondial şi clopotniţa de piatră. Preotul Theodor Manda (1911-1988) a ctitorit şi el, pentru a treia oară, biserica din Galeş, după cumplitul incendiu din 2-3 iulie 1978, care a pus la grea încercare răbdarea şi voinţa, vrednicia şi credinţa în Dumnezeu a urmaşilor chinuiţilor ardeleni de altădată. După doi ani, la 31 august 1980, biserica nouă a fost târnosită de arhiereul vicar Gherasim al Râmnicului şi Argeşului. Părintele Theodor a slujit merituos timp de 44 de ani (1939-1983) atât Altarul cât şi Corul mixt ţărănesc, căruia i-a dat fiinţă din fiinţa sa. De la 1 ianuarie 1984, slujitor în Galeş este Preotul Nicolae Eftimie, care s-a înconjurat de multa bunăvoinţă şi ascultarea vrednicilor enoriaşi, păstrând în lumină trecutul valoros al satului şi al bisericii, zidind şi înnoind mereu cele de folos în ograda Domnului.
[modifică] Biserica azi
Frecventată de credincioşii ei, vizitată de sute de creştini de pretutindeni şi binecuvântată de prezenţa şi slujirea Părintelui Episcop Calinic Argeşeanul în 1986, 1994 şi 2002, biserica din Galeş este vie şi lucrătoare, caldă şi strălucitoare, în vârf de deal, mai aproape de Dumnezeu. Curtea nouă a bisericii găzduieşte o clopotniţă-cancelarie nouă (1989), din turnul căreia clopotele vechi din bronz răzbesc văzduhul cu glasul lor armonios, făcându-se auzite din Piatra până-n Dealul Mare, ori până-n hotarul Brătienilor şi al Poinăreilor. Alături, cimitirul ordonat, cu peste 400 de cruci, adună în odihnă miile de trecători de pe aici, vreme de un sfert de veac. Ctitorii şi învăţătorii de altădată, mamele şi gospodarii cu sumedenia de prunci ce le împodobeau ostenelile, înstăriţii şi smeriţii, suflarea toată de altcândva a satului este cinstită aici cu o floare şi luminată cu un pai de lumânare.
[modifică] Tradiţii
Învierea Domnului este sărbătorită cu o bucurie inegalabilă de toţi sătenii, prietenii şi rudele lor din afara Galeşului. Mici şi mari, nevoiaşi şi înstăriţi, ţărani şi intelectuali se adună la Masa Împăcării, organizată în curtea bisericii în întâia şi a doua zi de Paşti, după Sfânta Liturghie. Ceea ce uneşte această mulţime de oameni (până la 1500 de persoane) este identitatea lor de creştini. Toţi sunt ai lui Hristos, Îl iubesc şi se încred în făgăduinţa învierii din morţi, dată celor ce ascultă de El. Masa Împăcării este o binecuvântare de Sus, este o împărtăşire a iubirii lui Dumnezeu faţă de cei credincioşi, iar cei ce o ţin se învaţă a se iubi unii pe alţii, a se ierta şi a se bucura dimpreună. Aceasta n-a lipsit nici în vreme de război şi foamete, şi, după zisa moşilor, pomana Paştilor aşa am pomenit-o, de când biserica şi satul. Se întind şiruri de mese cât ţine curtea, pe acestea se pun ştergare, mămăligă, linguri de lemn şi străchini de lut cu bucate dintre cele mai gustoase: sarmale, ciorbă, tocană, bureţi şi cozonac. Se gustă cu veselie ţuică şi vin, mulţumind Domnului şi adeverind că Hristos a înviat. Bucate îndestulătoare - de post sau de dulce, după cum este rânduiala creştinească - se pun în curtea bisericii şi la Ziua Crucii (14 septembrie), la Ziua Sfintei Filoteea (7 decembrie), la Bunavestire (25 martie) şi la Sfinţii Apostoli (29 iunie), prin darul şi osteneala a peste o sută de credincioase femei, precum milostiva fecioară de altădată, de care se mângâie sute de alţi credincioşi, care dau mulţumire şi se învaţă şi ei să fie milostivi. Noaptea Bobotezei către Sfântul Ioan (6-7 ianuarie) este vremea urărilor făcute de flăcăii satului la toată casa primitoare. A doua zi, la Sfânta Liturghie, ei cântă Aghiosul în sfânta biserică, apoi iordănesc pe cei prezenţi de trei ori, la ieşirea din biserică, săltându-i în numele Sfintei Treimi, ca şi afundarea pruncilor la botez, după care încing horă şi masă de mare bucurie, cu fetele satului şi cu părinţii lor, ca un semn de bun augur pentru noul an. Corul bisericesc, cu o existenţă de şapte decenii, întinerit mai ales în dimineaţa de Crăciun, îmbracă în culoare şi armonie sărbătorile creştineşti, înnobilând şi bucurând deopotrivă pe cântători şi pe ascultători.
Găleşanii care au ridicat patru biserici în 250 de ani, au mare dragoste şi pentru ctitorirea troiţelor la răspântii de drumuri, în vatra satului, ori la mari depărtări. Galeşul are 32 de troiţe din lemn, între care: Troiţa Eroilor (1990), Troiţa cu trei icoane (1991), Troiţa Sf. Ioan Botezătorul de la Piscu Negru (1997), Troiţa - Altar din Poiana Pustnicilor (Robaia, 1997), Troiţa - Cruce închinată Sfinţilor Împăraţi (2000), Troiţa Vânătorilor (2002). Cele mai mari sărbători ale Ortodoxiei, Naşterea (Crăciunul) şi Învierea (Paştele) Domnului, sunt ţinute în slujbă de noapte, de la ora 3 începând, oferind bunilor creştini mângâiere şi bucurie fără seamăn. CORUL ŢĂRĂNESC şi FORMAŢIA DE DANSURI POPULARE din Galeş au strălucit mulţi ani de-a rândul pe scenele judeţene şi naţionale, prin prestaţii originale de mare talent şi prin plăcerea de a cânta şi a juca în spiritul tradiţiilor autentic româneşti. Glasul, ritmul horelor şi portul hainelor ţesute în casă au adus întotdeauna găleşanilor o aură de strălucire şi aprecieri laudative din partea oamenilor de cultură, precum şi o prietenie sinceră şi chiar afectuoasă din partea a sute şi mii de admiratori. După 70 de ani, numele celor care au trudit pentru ca „Corul” şi „Jocurile populare” din Galeş să existe, nu sunt uitate. Cei ce le-au purtat – Preoţii Marin Dana şi Theodor Manda; învăţătorii Ileana şi Florea State; profesorii Gelu Ciuculescu şi Toma Badea; Nicolae Gr. Danciu, Nicolae Gr. Maria – Gilă şi alte zeci de persoane trecute în veşnicie – alcătuiesc la un loc panteonul sufletelor creatoare ale satului, o matrice a frumuseţii vieţii de la ţară pe care niciodată şi nimeni nu va putea să o înlocuiască cu altceva de aceeaşi valoare.
Din 2003 încoace, osteneala revigorării, a întineririi preţioaselor formaţii artistice găleşane şi-a asumat-o un grup de intelectuali şi ţărani care au fondat Asociaţia Culturală Sătească din Galeş (ACSG), urmărind conservarea şi punerea în lumină a celor mai bune moşteniri de la înaintaşi: cântul, jocul, portul, datinile şi tradiţiile satului, moralitatea şi dreapta credinţă creştină. Adică, păstrarea numelui bun de Găleşan. La 29 iulie 2001 s-a inaugurat Biblioteca satului Galeş, în care s-au adunat până acum peste 7000 de titluri de carte pentru toate vârstele, din darul celor mai generoşi fii şi prieteni ai satului. Ostenitorul cu depline merite, este învăţătorul Gheorghe N. Tiţa.
[modifică] Muzeul
Şcoala din Galeş, veche din 1838, are ctitor de aşezământ nou pe neîntrecutul învăţător Florea State (1911-1995), care a întemeiat şi a ţinut în onoare familia dascălilor găleşani. Acelaşi om de frunte este ctitorul Muzeului etnografic din Galeş, aşezat într-un local propriu, din piatră şi bârne, ridicat în 1976 de obştea găleşană pe un teren cumpărat de aceasta.
Înăuntru, cei de astăzi pot descoperi tainele vieţii ţăranilor găleşani de altădată, locuinţa, portul, ocupaţiile şi câte ceva din istoricul şi vredniciile lor. Ca şi Biserica, Şcoala, Căminul, Monumentul Eroilor şi fiecare casă în parte, răspândită pe uliţele anevoioase ale satului, Muzeul este o carte deschisă a identităţii găleşane. Este „un merit” care trebuie păstrat în fiinţa lui şi în inimi, cum se cuvine.
[modifică] Bibliografie
"Galeşul de Argeş - O vatră românească autentică", Preot Nicolae Eftimie, manuscris
AG Acest articol despre o localitate din judeţul Argeş este deocamdată un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea lui.