Consumatorii de cultură
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Consumatorii de cultură este o cunoscută lucrare scrisă de Alvin Toffler, în care în afara opiniilor proprii şi a unor referinţe la lucrări, rapoarte şi alte documente publicate, autorul s-a bazat pe o serie de interviuri directe cu circa 200 de pictori, muzicieni, actori, manageri, patroni, pedagogi etc., pe referate, memorii, corespondenţă, nepublicate. Împotriva celor care considerau că americanii continuă să fie la fel de indiferenţi ca întotdeauna faţă de artă, rămânând aceiaşi barbari dar îmbogăţiţi, Toffler vrea să demonstreze că după cel de-al doilea război mondial, atitudinea lor a suferit o întoarcere de 180 grade. Totodată, el respinge părerea potrivit căreia ar exista o antiteză între artă şi democraţie. În cadrul acestui demers, în carte sunt dezbătute: revoluţia culturală americană ("explozia culturală"), cultura elitelor, rolul banilor în promovarea culturii, raportul dintre artă şi politică, artă şi universitate, etc. La începutul anilor 60, când a scris cartea, Toffler trăgea concluzia că după ce "primele corvezi de a asigura bunăstarea materială a majorităţii americanilor s-au cam terminat ... o naţiune în curs de maturizare începe să se preocupe de calitatea existenţei. Acesta este sensul ascensiunii consumatorilor de cultură." În această carte Alvin Toffler prezintă fenomenul "exploziei culturale" care s-a accentuat foarte mult după cel de-al Doilea Război Mondial în Statele Unite. Cartea e structurată în patru părţi, în fiecare parte autorul prezentând situaţia "consumatorului de cultură" şi a anturajului în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Cuprins |
[modifică] Partea 1
În primele pagini ale cărţii, Toffler ne demonstrează, cu ajutorul datelor statistice, că după anul 1940 în Statele Unite s-a observat un mai mare interes faţă de cultură decât în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Acestui boom cultural i se opun elitiştii culturii, care reprezintă vechea aristocraţie americană. Ei condamnă calitatea inferioară a actului cultural, afirmând că e mai importantă calitatea decât cantitatea. Toffler defineşte "consumatorul de cultură" ca fiind o persoană care vizitează sălile muzeelor, asistă la spectacole de teatru şi operă, vizionează recitaluri de balet sau filme de artă. Autorul remarcă că înainte de cel de-al Doilea Război Mondial femeia era răspunzătoare de a aduce cultura în cămin. Această situaţie se schimbă după război, când a avut loc creşterea proporţiei bărbaţilor în publicul cultural. Acest "consumator de cultură" este caracterizat de către Toffler ca fiind un membru al "clasei confortabile", adică oameni care câştigă anual între 6000 şi 10000 de dolari. Interesant de menţionat este faptul că numărul de evrei ce aparţin publicului cultural este foarte mare, iar numărul de negri din audienţa culturală este foarte mic. Astfel, Toffler susţine că boom-ul cultural rămâne preponderent un domeniu al albilor. Autorul cărţii ne arată că acest "consumator de cultură" face parte din populaţia care este mereu în tranzit. Toffler compară ascensiunea publicului pentru cultură în America de după cel de-al Doilea Război Mondial cu dezvoltarea alfabetizării de masă în Anglia secolului al XVIII-lea. Toffler consideră că arta este cea care se află în antiteză cu conformismul, cu standardizarea vieţii contemporane. Arta este cea prin care individul îşi poate exprima unicitatea. Interesantă este teoria lui Toffler cu privire la rolul artei în lume. Astfel, pentru el arta este cea care reprezintă ordinea într-o lume haotică, fiind un leac împotriva dezrădăcinării. Arta poate avea un puternic efect asupra personalităţii, motiv pentru care muzica, pictura, teatrul sunt folosite ca instrumente psihoterapeutice. Pentru un "consumator de cultură" importantă este şi educaţia pe care o are, la care se adaugă timpul liber şi veniturile de care dispune.
[modifică] Partea a 2-a
Toffler ne prezintă cum s-a ajuns să fie smuls controlul asupra artei din mâinile elitiştilor şi cum s-a ajuns ca reprezentanţii "clasei confortabile" să fie interesaţi de cultură. Pentru a-şi sublinia mai bine ideile, Toffler foloseşte multe exemple din care ne putem da seama că "vechea gardă" nu mai deţine monopolul cultural, ci noul "consumator de cultură" începe să se infiltreze din ce în ce mai mult în activităţile culturale ce-l înconjoară. Astfel, noua clasă aduce cu sine şi o nouă ideologie. Este o ideologie ce se află la polul opus cu cea a elitelor. Această nouă ideologie doreşte apropierea maselor de oameni de instituţiile culturale. Un capitol interesant este cel în care autorul prezintă cultura în campus. Toffler ne arată că din campusurile universitare nu mai ies "barbari calificaţi" şi necultivaţi, ci tineri interesaţi din ce în ce mai mult de actul cultural. În campusurile americane s-a dezvoltat un nou sistem, care susţine înfiinţarea de instituţii culturale chiar în interiorul campusului. Astfel studenţii devin producători de cultură prin piesele de teatru jucate, concertele susţinute, echipele de balet formate. Elitiştii culturii afirmă că astfel de iniţiative nu fac decât să coboare standardele de calitate ale culturii. Cu toate acestea, Toffler afirmă că funcţia universităţilor este de a fi un promotor al avangardei culturale, al inovaţiei în domeniul artistic. Un fenomen ce apare o dată cu boom-ul cultural este acela al apropierii dintre lumea afacerilor şi artă. Această apropiere ar putea arăta că arta a devenit respectată şi în lumea afacerilor, un lucru cu totul inedit în America acelor ani. Astfel instituţiile artistice au devenit un client foarte bun. Acest fapt duce la apariţia culturii sub formă de produs comercial, adică la "vânzarea culturii". Artiştii sunt angajaţi de tot mai multe firme în funcţii de consultanţi cu probleme estetice ce privesc activitatea firmelor respective. Această apropiere este condamnată de elitiştii culturii, care afirmă că o asemenea asociere duce la eliminarea treptată a adevăratei arte. Colaborarea artistului cu omul de afaceri, consideră elitiştii, este un fenomen ce va duce la îngrădirea artiştilor. Toffler observă dezvoltarea haotică a culturii, dar care se îndreaptă spre ordine. Acest lucru, spune autorul, este datorat consiliilor şi instituţiilor organizatorice ce au apărut o dată cu boom-ul cultural. Astfel de consilii administrative stau la baza renovării şi construirii a multor clădiri ce vor servi sau servesc ca spaţiu funcţional pentru teatre, opere, săli de concert etc.
[modifică] Partea a 3-a
Toffler vede artistul ca fiind un om cu diverse calităţi (intuitiv, repezit, profund etc.). Autorul prezintă situaţia unor artişti (muzicanţi cu precădere) care pe lângă actul cultural trebuie să mai depună şi o altă activitate, deoarece câştigul din artă este foarte mic. Această categorie de artişti sunt caracterizaţi ca a fi "zilieri culturali". Toffler ne arată că sunt mulţi artişti care câştigă modest, dar totodată sunt şi artişti (dirijori, actori etc.) care câştigă foarte bine. Cu toate acestea numărul de artişti din America continuă să crească. Creşterea numărului de artişti impune o competiţie care duce implicit la excelenţă. Toffler conchide această temă cu precizarea că salariile din artă sunt foarte mici. Referitor la "industria culturii" Toffler ne arată că există două tipuri de instituţii culturale: unele care acţionează în domeniul profitabil (publicarea de cărţi comerciale, producerea de discuri), şi altele care acţionează cu statut de instituţie non-profit (teatre, opere, muzee etc). Din aceste două tipuri de instituţii, cele non-profit se confruntă cu probleme financiare, ele activând de regulă în deficit, pe când cele din domeniul profitabil pot fi instituţii prospere. Toffler ne arată că este nevoie de o enormă sumă de bani pentru a produce cultură. Din acest motiv "industria culturală" se organizează în jurul a diferiţi patroni care prezintă interes pentru cultură. Incompatibilitatea dintre magnatul-patron dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi patronii individuali de astăzi este prezentată de autor cu argumentele şi contra-argumentele ambelor părţi. Astfel Toffler arată că în cazul pluralismului patronajului artistul nu mai cade în capcana îndatoririi fată de un singur patron. Acest pluralism ajută ca arta să-şi fixeze rădăcinile în comunitate, cu toate că această artă, după cum consideră elitiştii, nu se ridică la standardele culturale elitiste. Toffler analizează şi poziţia prin care arta ar trebuie să fie sub subvenţionare federală. Un asemenea program, afirmă autorul, ar putea duce la tentative de control politic al culturii. Cu toate acestea, Toffler ne arată că guvernul federal ajută arta prin sistemul fiscal practicat, dar totodată autorul prezintă şi teorii prin care statul federal ar putea ajuta actul cultural fără a se implica în mod direct.
[modifică] Partea a 4-a
Ultima parte a cărţii, intitulată "Calitate pentru ce?" este un capitol în care Toffler încearcă să ne convingă că actul cultural în ziua de azi nu este chiar atât de mediocru precum susţin elitiştii culturii. El consideră că arta poate fi susţinută şi de noua generaţie ce s-a ridicat spre cultură după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel avangarda culturii americane este dusă înainte de noii "consumatori de cultură", noua "clasă confortabilă" fiind capabilă de a face faţă boom-ului cultural cu care se confruntă Statele Unite.