Accent

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este despre un semn utilizat în lingvistică. Pentru alte utilizări ale termenului vezi Accent (dezambiguizare).

(lat. accentus, part. al lui accinere „a cînta" ; LINGV.)

  • Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic.
  • . Semn grafic pus deasupra unei litere, pentru a marca fie locul şi felul accentului (1) într-un cuvînt, fie altă particulalitatee de pronunţare.
  • Accent de intensitate (sau Dinamic, expirator), pronunţare cu forţă mai mare a unei silabe dintr-un cuvînt. Limba romînă, la fel ca numeroase alte limbi moderne, are a. de intensitate. In cuvintele cu mai multe silabe se distinge un a. de i. principal, mai puternic, şi unul sau mai multe a. de i. secundare, mai slabe, despărţite prin silabe total neaccentuate.
  • Accent sintactic, accent care scoate în evidenţă un cuvînt dintr-o propoziţie sau o propoziţie dintr-o frază.
  • Accent muzical (sau melodic), pronunţare pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. In numeroase limbi vechi (greaca veche, latina dasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutorul a.m. (vocea se ridica aproximativ cu o cvintă). A.m. propriu-zis există, de exemplu, în limbile chineză şi japoneză • adesea el se îmbină cu accentul de intensitate, ca în limbile norvegiană, suedeză, sîrbă sau lituaniană
    • A. ascuţit
      • a) (In limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii pe silaba accentuată sau pe partea finală a silabei accentuate dintr-un cuvînt.
      • b) Semnul grafic (') al acestui mod de pronunlare, care a primit şi alte întrebuinţări. In franceză notează timbrul închis al vocalei e, în cehă lungimea vocalei.
    • A. circumflex
      • a) (In limbile cu accent muzical) Ridicare a vocii în prima parte a unei silabe lungi accentuate, însolită de o coborîre a vocii în partea ei finală.
      • b) Semnul grafic (^, în greacă ) al acestui mod de pronunţare, care a primit şi alte întrebuinţări. In romînă este semnul diacritic al literei care reprezintă vocala î; în franceză se pune, în general, pe vocalele lungi care au fost urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior.
    • A. grav
      • a) ( In limbile cu accent muzical) Menţinere a aceluiaşi ton pe o silabă care, în mod obişnuit, are accent ascuţit ; pronunţare cu tonul neridicat a oricărei silabe lipsite de accent ascuţit sau circumflex.
      • b) Semnul grafic (') al acestui mod de pronunYare, care a primit şi alte întrebuinYări. In franceză poate nota pronunţarea deschisă a vocalei e sau diferenţiază unele cuvinte omonime.
  • (Impropriu) Mod de pronunţare specific unui anumit grai sau unei anumite limbi (ex. „vorbeşte cu a. moldovenesc").

Acest articol conţine text din Dicţionarul Enciclopedic Român 1962, aflat acum în domeniul public.