Discuţie:Dan Sociu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[modifică] Referinte critice

Dan Sociu s-a nascut la Botosani, pe 20 mai 1978. A publicat volumele borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina (Junimea, 2002) si fratele paduche (Vinea, 2004). In 2002 i s-a decernat Premiul national pentru poezie „Mihai Eminescu“ (debut).

„Dan Sociu este un autor care a invatat arta de a capta atentia. Proza sa cea mai banala nu pierde niciodata poezia din vedere. Poezia nu dispare in spatele unor descrieri sau simtaminte de sfirseala. Dimpotriva, poetul readuce poezia – aproape pierduta – intre lucrurile si evenimentele cele mai derizorii, grotesti, intre nimicurile noastre de zi cu zi. Poezia lui se intimpla o data cu viata.“ – Grigore Chiper

Dosar de presa:

Tanarului Dan Sociu i s-a decernat Premiul pentru poezie pe anul 2005, din partea Uniunii Scriitorilor din Romania (USR). Pentru prima data, potrivit regulamentului, anul acesta au putut fi nominalizati scriitori care nu sunt membri ai Uniunii. Asa se face ca Dan Sociu, autor care nu este membru al USR, si-a adjudecat premiul la Poezie cu volumul "Cantece eXcesive", din colectia "Poezie" a Editurii Cartea Romaneasca. "Stiu doar ca n-am vrut niciodata sa fiu altceva decat poet. Voiam sa fiu Nichita Stanescu, apoi am vrut sa fiu Mircea Cartarescu, Ginsberg si asa mai departe", declara Dan Sociu. Cel care i-a inmanat premiul, presedintele USR, Nicolae Manolescu, a spus: "Incepe sa ne placa poezia pe care o fac tinerii scriitori. Mare lucru". Pentru premiul castigat si pentru recunoasterea talentului sau de catre specialisti, Jurnalul National il declara pe Dan Sociu "Omul zilei". Omul zilei – Dan Sociu ,17 Mai 2006 | de Violeta Cristea, Mihai Stirbu in Jurnalul National

Elegii de frageda maturitate, Simona Sora in Dilema veche, Nr.110 3-9 mart. 2006 Dan Sociu, Cîntece eXcesive, Editura Cartea Româneasca, 2005.

La cel de-al treilea volum - dupa borcane bine legate, bani pentru înca o saptamîna (2002) si fratele paduche (2004) - Dan Sociu nu mai e doar copilul teribil - sumbru si ludic, crud si melancolic-blasfematoriu - al generatiei 2000. El e, în Cîntece eXcesive, poetul unei schimbari "de corp", al transmutatiei poeziei în materie organica - cel mai adesea lingvistic-pestilentiala -, al supunerii poeziei la o proba pe care ea a mai trecut-o, dar care suna altfel cu fiecare poet adevarat. Radical si excesiv, minimalist-biografic si abulic, Dan Sociu practica o poetica a excesului asumat, o fronda care nu exclude speranta si un discurs-limita adesea memorabil. Cîntecele eXcesive pot fi citite ca un (ironic) manifest de generatie, dar mai ales ca un manifest autist al altei vîrste poetice a autorului lor. Caci carantina poetica din prima sectiune, Love quarantine, este, înainte de orice, un omagiu adus optzecismului tîrziu, cartarescian, din Dragostea: "abia astept sa creasca ionuta / sa putem vorbi pe-ndelete / dimineata o gasesc lînga mine pe perna& / e foarte ciudat / miha îmi povesteste cum ninge afara / cred ca peste cîteva ore / voi da o fuga pîn-la fereastra / planuim complicate mîncaruri din flori / si mîncam oua". Sa nu ne imaginam însa ca Dan Sociu ramîne în aceasta carantina voluntara, în aceasta izolare marturisita ca un episod tranzitoriu. El face parte dintr-o generatie care nu cultiva nici plecaciunile, nici fraza calofila, nici autismele (altora), nici ucenicia la clasici. Poezia sa, în priza directa, este luata parca prin surprindere de potolirea, multumirea, linistea din autocarantina primelor poeme din volum, izolate chiar grafic de contextul acestuia. Dezabuzarea, vidul, spleen-ul negru al "generatiei contra" fac, desigur, muzica de fond a Cîntecelor eXcesive si semnul ei indelebil - crucea întoarsa: "Beau pentru morti / cam atît stiu sa fac / dar o fac profesionist, / cu migala - beau pentru cei doi adolescenti / care s-au aruncat, îmbratisati, / de pe un bloc din Craiova. / Înainte de a / aluneca în statistici / si-au ars buletinele, / certificatele de nastere, /.diplomele de bacalaureat. / Si, desigur, politia si presa / au tras, imediat, concluzia / ca erau satanisti. / Crucea întoarsa e semnul generatiei mele" (s.m.). As zice, daca n-ar fi prea mult, ca semnul acesta de apartenenta la un "esprit de corps" al generatiei douamiiste, vizibil si în majuscula nenecesara din titlul volumului lui Sociu, e un antisemn, o rasturnare a simbolismului crucii, ca e preferinta mortii, a discontinuului, a dezorientarii. Sau, la fel de inutil, as putea spune ca crucea verticala e crucea alchimistilor, simbolul creuzetului regenerator. Dan Sociu ne taie însa orice avînt hermeneutic, printr-o pudoare antipoetica, prozastic-epidermica, peste care apar, ca din întîmplare, flash-urile altor vremuri ale poeziei: "Înca mi se mai întîmpla sa cred / ca în curînd mi se vor trezi superputerile: / zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta -" (Cîntec eXcesiv I). "Crucea întoarsa" nu semnifica, la Dan Sociu, altceva decît trupul singur, singura realitate tare, din care douamiistii au scos tot ce se putea scoate: "Pixelii care lumineaza, / noapte de noapte, / fesele ei adormite / sînt tot atîtea mici cruci întoarse". Credinta în orice este, în acest spatiu, inutila, iar semnalarea ei simbolica, o inscriptie pe "peretele public". Caci corpurile care elimina si ingurgiteaza, care fac sex si mor, par - în realitatea mecanic-corporala, de robotei trimisi sa vada "lumi bizare, / neînregistrate / nicaieri" - singura realitate utila. Litera si semn al unei cruci pierdute, X-ul din inima excesului poetic este si "Semnul interdictiei, al anularii, X-ul de pe / ferestrele caselor abandonate (dar si al caselor în constructie, anuntînd ca în curînd vor putea fi / locuite -????????)" sau semnalarea golului interior: "Eram ca una din acele papusi sinistre, cu X-uri / în loc de ochi, din capatul strazii Mecet...". Elegii în fond ale unei alte poezii, pierdute pentru totdeauna, ale drumului spre casa, ale iubirii, dar mai ales ale "limbii noastre de dragoste", Cîntecele eXcesive ale lui Dan Sociu sînt poemele de frageda maturitate ale unui poet autentic. Sa-i mai dam dreptate înca o data acelui fan care a exclamat, dupa o lectura publica a lui Sociu, la Viena: He is fucking good!

Romania literara Nr.50 din 21 Decembrei 2005, Cosmin Ciotlos, Cantece eXcelente Inca inainte de parcurgerea atenta a volumelor de poezie recent aparute la Cartea Romaneasca, prima si a treia coperta sunt in masura sa ne spuna multe. Nu atat despre marketing-ul cultural, cat despre un obiect si un suport cultural: cartea. De vreme ce doua dintre titluri (Europa. Zece cantece funerare - Elena Vladareanu si Cantece eXcesive - Dan Sociu) fac apel - pe urmele unor proiecte optzeciste- la o dictiune sonora (muzicala chiar) a poeziei, iar CD-urile atasate fiecarei a treia coperte materializeaza aceste intentii, devine transparenta si o atare estetica a contextului. Editate exemplar, brosate si cu pagini veline, cartile se impun, ca obiecte, prin ele insele, completate - sincron - de suportul electronic. Avem, in asta, semnul depasirii granitelor unui conflict acutizat fertil in ultimul timp.

Cu aceste premise si in mijlocul lor, volumul lui Dan Sociu (Cantece eXcesive) are mai toate portile deschise. Dupa un debut, in 2002, deloc inocent (Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana), evoluand cantitativ cu jumatati de pas (Fratele paduche e o reluare si o consistenta adaugire a primului volum) si scriind, fara oscilatii majore, foarte bine, tanarul poet botosanean e pe cale de a deveni, natural, o vedeta. Inteligenta cu care-si dispune emotional fiecare vers, farmecul cu care aranjeaza toate lucrurile simple fara a le modifica ori contorsiona, respirabilul aer livresc il fac sa poata cuceri firesc si cititori neprevazuti. De aici excesul ori, mai riguros, nelimitarea.

Parca descinse din arta pop a lui Oldenburg sau George Segal, obiectele - inanimate prin limbaj- capata o viata poematica. Mult mai sigura si mai aseptica: ,Femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 8/ o invidiaza/ pe femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 1:/ pe cea dintai n-o compatimesc/ decat eventualii pescarusi/ flamanzi, rataciti " Catusi de putin imun la mecanismele scriiturii, cu o suplete venind direct din precizie, Sociu pune bazele unor spatii incantatoare. Miscari lente, de cinetica a fluidelor: ,miha imi povesteste cum ninge afara/ cred ca peste cateva ore/ voi da o fuga pana la fereastra" sau ,la anul/ zici la anul/ ca si cum ai spune/ anul trecut/ alta data". E adevarat ca se intampla ca aceste parghii sa devina neclare sau sa creeze neclaritati (cazul catorva poeme din secventa Cu gura uscata de ura).

Imaginile crude nu violenteaza, ci, etanseizate minimalist, induioseaza. Toate asteniile de care ne izbim sunt ale trupului, niciodata ale limbajului. Acesta e, in tot locul, de o directete nepartizana, fara vreun ornament si fara vreo ostentatie. Dupa ce-si populeaza lumea cu personaje (si persoane) traversand crize, autorul le da voie sa-si reconstruiasca, autonom, mediul. Si de aici iese orice, numai mizerabilism nu. Dan Sociu e, neindoielnic, la fel de traductibil in engleza pe cat e Andrei Codrescu - si nu intamplator - in romana.

Ciclul intitulat chiar Cantece eXcesive (al patrulea si ultimul) se prezinta, dincolo de cele spuse pana acum, ca un tur de forta bine intretinut. O data cu el, nu departe de mijlocul acestei cronici, concluzia decurge fara inhibitii: Sociu e un poet formidabil, de o luciditate si de un talent pe masura vremurilor acestora mai dinamice ca oricand. Cu un titlu reconvertit dupa un vers din Berryman, dar personalizat fara cusur, poeme lungi, narative si neartificiale graviteaza aici. Finalul celui dintai cantec - pur si simplu frumos - il transforma intr-o aubada funesta: ,O sa invat sa fiu mai cool decit el,/ o sa invat toate versurile, piesele si albumele/ trupelor care-ti plac tie, sau o sa te tin in brate/ cind o sa plingi. / Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic./ Într-o noapte o sa ma lipesc de masina neagra din/ fata blocului tau, sa-i pornesc alarma, sa te trezesti/ enervata sa te ridici din pat de linga el -// În ultimul timp nu te mai pot vedea decit pe holuri,// la o tigara, si tu fumezi trei una dupa alta,/ si pofta ta morbida ma bucura./ Cindva vom face amindoi cancer la plamini si-mi /doresc sa nimerim in acelasi grup de suport, asa,// ca Bonham Carter & Norton,/ Tori Amos & Kafka". Aproape simetric cu cantitatile binomului dragoste-moarte inversate si sublimate, o neincredere completa, exceptand, elegant, poezia (dar nu majusculata) ramane dupa lectura celui de-al cincilea cantec: ,intalnirile astea de poeti/ sunt carnagii, Claudiu abia se mai tinea pe picioare,/ eu inghiteam/ colebil cu pumnul, doar batranii erau in forma, cel/ mai energic dintre ei parea Flora, care urma sa moara in iarna s...t am parasit Bucurestiul in care/ venisem pentru tine, ceilalti credeau c-am venit/ sa ma scot". Si, bineinteles, revelarea aparentului exercitiu textualist, in fond atat de viu si de sincer: ,clipea, intunecat,/ acel X din mijlocul numelui ei -// Semnul interdictiei, al anularii, X-ul de pe/ ferestrele caselor abandonate (dar si al caselor in constructie, anuntind ca in curind vor putea fi locuite)." Ca de fiecare data, poezia acopera tehnicile, in special pe acelea prea usor identificabile. Cu atat mai mult cu cat nimic nu se vrea si nu e facil sau ipocrit in versurile lui Dan Sociu.

În rest, s-ar putea cita oricat (si - generic-oricum)dintr-o carte cum e aceasta. Cantecele excesive isi merita, insa, citirea, recitirea si ascultarea (cu o rezerva fata de bemolarile continue din tonul vocii autorului). Cu siguranta, nu doar acum, ci si peste ani buni.


Andrei Terian, in „Cultura”, 2 februarie 2006 «Debutind cu Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina (Editura Timpul, Iasi, 2002), reluat, intr­o varianta augmentata, cu titlul Fratele paduche (Editura Vinea, Bucuresti, 2004), Dan Sociu s­a asezat de la bun inceput in prima linie a poeziei milenariste.»

Constantin Abaluta, in „Ziarul de Duminica”, 9 decembrie 2005

«Dan Sociu este unul dintre poetii tineri care­si intuiesc tot mai exact arealul ce li s­a harazit pe­aceasta lume. Nu e putin lucru. Caci numai asa tot ce scrie ii vine bine, ii imbraca statura fara s­o caricaturizeze.»

Poezia buna vine de la Botosani, Alexandru Matei

Dan SOCIU Cintece eXcesive Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 78 p.

Dan Sociu ar fi facut o figura exceptionala la cenaclul condus de Mircea Cartarescu, cu un deceniu in urma, printre ludicii dezabuzati si biografistii de acolo. Soarta a vrut ca poetul botosanean sa se nasca cu cinci ani mai tirziu decit Ghergut, cu zece decit T.O. Bobe si, ceea ce-i inca mai important, sa nu fi trecut pe la Facultatea de Litere din Bucuresti. Asa, Dan Sociu a trebuit sa astepte pina la 24 de ani pentru a debuta destul de retras, cu borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina, dupa ce in prealabil publicase in antologia Ozone friendly, careia i-a imprumutat titlul unui poem. Un alt volum, fratele paduche, reia multe dintre poemele publicate in primul si cistiga premiul pentru Opera prima al Festivalului National de Poezie Mihai Eminescu.

Cel mai timid poet din desantul de la Cartea Romaneasca de anul trecut este, poate, cel mai autentic dintre ei. Poemele lui transfigureaza aceeasi realitate sordida reprezentata in poezia „fetelor rele“, dar pe Dan Sociu il intereseaza mai mult experientele sale cotidiene, oricit de neinsemnate par a fi, decit exemplaritatea unui destin „douamiist“; poetizarea firescului, oricit de banal ar putea fi el, dar fara a se stradui sa ridice banalul la rangul de ultim racnet estetic, asa cum fac minimalistii; livrarea observatiilor minutioase facute de el asupra lui insusi: o autoscopie vesela, revigoranta si, cine stie, poate chiar exorcizanta. Ancorarea in cotidian il apropie de Razvan Tupa, dar la Sociu nici un moment intentia „iluminista“ a re-sensibilizarii si re-mentalizarii publicului nu-si face simtita prezenta. Poezia botosaneanului nu spune multe si se teme de megafon.

Intimismul ei o apropie de cea post-optzecista, a unui Cristi Popescu, de pilda, si tot de Cristi Popescu il apropie si tratarea biograficului anodin cu injectii lirice. Modelul a fost preluat de alti poeti tineri, printre care Ana-Maria Sandu si Bogdan Iancu, ca si de citiva prozatori, printre care Cezar-Paul Badescu. Dar literatura acestora nu-si permite capricii si apeleaza explicit la tehnica bildungs-ului, declinind exuviile dintre copilarie si viata adulta. Atunci cind Sociu scrie „Tu esti Oana Sirbu si eu tocesc noaptea/ la matematica si sah pentru tine“ nu impresioneaza mai mult decit colegii lui sus-citati. Dar cind continua cu „Eu vin din Bukowski,/ tu vii din Turgheniev,/ si nu avem nici o sansa,/ nici o sansa sa ne-ntilnim“ el evadeaza din rindul celor care, cu talent, se multumesc sa fie trendy. Atunci cind scrie „dragoste cu vata-n nari/ dragoste cu bani pe piept/ vreau sa scriu despre tine/ cum ar scrie un ciine“, lui Dan Sociu putin ii pasa de cit de postmoderne ii vor fi considerate versurile, nesfiindu-se sa patetizeze atit cit trebuie ca sa inteleaga bine cititorul ca poetul este in primul rind un patetic mai bine sau mai prost temperat.

X-ul majuscul din eXcesiv ironizeaza tocmai sententiozitatea discursului literar ca expresie originara a non-rationalului, a „gindirii eXterioare“, foucaldian spus si ortografiat à la Dan Sociu. X-ul apare aici, asa cum o spune chiar poetul, ca interdictie si simultan ca posibilitate: „Semnul interdictiei, al anularii, X-ul de pe/ ferestrele caselor abandonate (dar si al caselor in/ constructie, anuntind ca in curind vor putea fi/ locuite/ ????????) [...]“. Volumul incepe cu un jurnal de iubire – nu de sex – ,o „love quarantine“ unde prizonier e un cuplu proaspat casatorit. 28 noiembrie e o pagina de jurnal familial unde prozaicul notatiei ii garanteaza autenticitatea. De alta factura sint poemele din ciclurile Drumul spre casa si Cu gura uscata de ura. Poetul mizeaza pe retorica brevilocventei, pe puterea incantatorie a sintaxei simplissime: „spune-mi/ cel mai rau lucru/ care ti s-ar putea/ intimpla/ si imediat/ ti-as putea scrie/ un altul/ mai groaznic“. S-ar putea recunoaste aici influenta lui Dumitru Crudu, dar Sociu se refuza machismului respirat de literatura absurda si neagra pe care o practica unii dintre tinerii poeti basarabeni.

El nu ignora realul, il observa la fel de acut si acerb ca si colegii lui prozatori ieseni. Este insa un liric, caruia nu-i e rusine sa „spuna pe bune“ fara sa rateze niciodata expresivitatea fulguranta specifica poeziei. Femeia batuta este un poem „de observatie“ scurt, slefuit simplu, de o geometrie perfecta, din care s-ar fi putut scoate o nuvela. Dar nu, la ce bun: „Femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 8/ o invidiaza/ pe femeia batuta/ care priveste in gol/ pe fereastra/ la etajul 1:/ pe cea dintii n-o compatimesc/ decit eventualii pescarusi/ flaminzi, rataciti.“? Un poem realist-decadent este si Doamne, da-mi puterea fustei scurte. Aici, constructia perfecta, care reuseste sa puna in perspectiva o scena din „crisma garii“, il apropie pe Sociu de Ioan Es. Pop. E drept ca, in comparatie cu Ioan Es. Pop sau cu Daniel Banulescu, rezervele lui Sociu fata de religios sint mai mari: „Sa-mi adun destul curaj/ cit sa ies din buda autogarii/ si sa-i zimbesc unui sofer: adevarat iti spun tie, frate/ astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni“.

Lui Dan Sociu ii ies foarte bine poemele de dragoste. In primul rind, pentru ca au un destinatar, iar – imprumutind o notiune propusa de Gheorghe Craciun in Aisbergul poeziei moderne – recunoastem ca botosaneanul practica o poezie tranzitiva. Apoi, pentru ca dozeaza excelent combinatia de autoironie si patetic, de prozaic si liric, fara sa derapeze intr-o parte sau alta: „Cind iti sug sfircurile/ sint un personaj/ de benzi desenate –/ din gura mea/ ies/ bule/ in care nu/ scrie/ nimic“. Dragostea din poemele lui n-are nimic explicit metafizic, dar nici nu apare minimalizata prin dezangajarea afectiva si abandonul notatiei psihologizante in favoarea celei neutru-comportamentale. Un alt poem de dragoste reusit, care combina scabrosul cu miraculosul, dar unde miraculosul anuleaza scabrosul, este Drumul spre casa nu mai e drumul spre casa.

Daca vreti povestea pe care o spun poemele din Cintecele eXcesive, iat-o: dupa o viata simpla in sinul lui Adam, cu Mihaela, sotia, dupa ce devine tata, „eu“ ajunge, in ultimele sase poeme – Cintecele care dau titlu volumului – singur, indragostit fara speranta de altcineva, asteptat de „o sotie pe care n-o mai iubeam“: devenita „ea“ intre timp din „tu“. Pentru ca poate fi citit si asa, ca o poveste, nu numai ca rezultat al unor stari intermitente de gratie, cred ca volumul de Cintece eXcesive al lui Dan Sociu nu e o simpla culegere de poeme. Cearta dintre expresie si mimesis nu-si mai are aici rostul, pentru ca avem atit autenticitate a trairii, cit si verosimil dramatic, de la grecescul drama, actiune. Daca Elena Vladareanu a impus, prin cele Zece cintece funerare, niste hit-uri, Dan Sociu nu-si va vedea Cintecele eXcesive curind pe primul loc in top. Dar, cind acest lucru se va intimpla, va ramine acolo pentru multa vreme.


Doris Mironescu A vorbi despre iubire „cu gura uscata de ura“ Suplimentul de cultură, nr. 52, 19-25 noiembrie 2005

Marturisesc de la inceput ca nu stiu prea bine ce ar trebui sa insemneze „promotia 2000“ in poezie. Ideea de promotie poetica mi se pare mai nepotrivita decit aceea de generatie de prozatori: daca proza este, prin forta imprejurarilor, purtatoare a unei ideologii a timpului (fie si numai pentru ca povesteste istorii posibile, caracteristice momentului socio-politic), poezia se vrea personala, deci impermeabila unei ideologii anexioniste, lasindu-se vorbita de un limbaj idiosincratic, aproape autist. Poezia lui Dan Sociu din Cintece eXcesive imi vorbeste mai intii ca limbaj poetic personal si abia apoi ca voce a unei „generatii“. Daca poetii care se afla acum intre 20 si 30 de ani au ceva de spus, oricum asta se va auzi doar datorita unei „voci“ inconfundabile, si nu datorita intregii orchestre, care cinta adesea in discordanta.

Puseurile, sa le zic asa, „ideologice“ sint minime la Dan Sociu, iar asta vorbeste in favoarea lui. Cu greu l-am putea vedea pe tinarul poet cuprins de o ura sacra fata de exploatatorii muncitorilor cinstiti atunci cind consemneaza sec, in shanghai truelove ltd.: „14:30, fiica mea doarme./ Fetitele care i-au fabricat pijamalele/ sforaie usor/ la celalalt capat al lumii“. Postura enuntatorului este mai intotdeauna detasata, usor amuzata de lucrurile, uneori grave, pe care le spune. Accentul personal al acestei poezii tocmai de aici vine: Sociu vorbeste, ca destui dintre colegii sai de generatie, despre atrocitatea de a fi tinar in Romania de azi, dar o face inteligent, fara patetismele unui showman precum Marius Ianus. Acuitatea suferintei (probabil) sincere este dezamorsata tocmai in punctul in care ea s-ar compromite prin monotonie, printr-un accent prea apasat ca sa fie adevarat. Umorul devine astfel o componenta esentiala a poeziei lui Dan Sociu, deloc gratuita, de vreme ce ea reuseste sa salveze textul din ghearele unei retorici deja cliseizate de colegii sai de generatie: „Dimineata ma scol cu frica de viata,/ seara ma culc cu frica de moarte./ Si nu pare a anunta deloc o zi buna,/ si nu pare a mai anunta nimic/ dimineata in care,/ privind inapoi din greseala/ iti descoperi in excremente/ bete de chibrit arse“.

Poezie si autobiografie

Mare parte dintre poemele lui Sociu sint autobiografice; pornesc, adica, de la datele pretins personale ale existentei concrete a autorului, pentru a desena, cu ajutorul lor – si al altora – un personaj pe care avem motive sa-l identificam intru totul cu acesta. Aflam, astfel, cite ceva din istoria matrimoniala a poetului, cu detalii sordide din experienta triajului de maternitate, in cele doua texte inspirat intitulate In timp ce ma cert cu o proasta de functionara. Autorul descrie preliminariile amenajarii unui interior familial (precedat de vinderea casei parintesti – cine doreste poate intrevedea aici un simbolism cochet), apoi consemneaza lecturile din maternitate ale sotiei (Crize de Domnica Drumea – o ironica instalare in palimpsest) si, in fine, cinta cartarescian deliciile paternitatii, cu un plus de cool „douamiist“: „am stabilit ca ioana nu e fiica noastra/ ea e prietena noastra/ putin cam infantila/ dar tocmai de-asta/ atit de simpatizata/ in gasca“.

Autobiografismul versurilor lui Sociu nu este totusi impregnat definitiv de cartarescianism. Deja din titlu, poetul indica, subtil, referinta esentiala: Cintece eXcesive e un fragment de vers din Henry at night, poem de John Berryman, de gasit in traducerea romaneasca a lui Mircea Ivanescu inca din 1986 (informatia mi-a fost oferita de poetul Radu Vancu, prieten perspicace si nepretuit cititor). Astfel intelegem poate mai bine mecanismul poetic prin intermediul caruia mitizarea de sine nu devine la Sociu narcisism. Poza poetica este la el una umila, autodenigratoare, ca la poetul american. Tinarul iesean isi alege o postura dramatica, cenzurindu-si, din fericire, patetismul prin umorul taios: „In ultimul timp nu te mai pot vedea decit pe holuri,/ la o tigara, si tu fumezi trei una dupa alta,/ si pofta ta morbida ma bucura./ Cindva vom face amindoi cancer la plamini si-mi doresc sa nimerim in acelasi grup de suport, asa,/ ca Bonham Carter & Norton,/ Tori Amos & Kafka“. Acuzind sistemul romanesc de sanatate, obiceiul spagii si ipocrizia contemporanilor, Sociu cistiga atunci cind nu-si ia in serios protestul social, dezvaluind o parte ludica ce adauga greutate afectarii sale antiburgheze. Intimitatea erotica sau intimitatea pur si simplu declanseaza autoironia simpatica a poetului: „ma simt rau &/ ma caut pe google/ e 11:30 miha la maternitate/ de trei ore/ mi-e greata &/ n-a aparut nimic nou despre mine“.

Lirism si ingeniozitate

Cautind sa-si localizeze cit mai precis poemele, Sociu ii invoca adesea pe colegii sai din noua colectie a CARTII ROMANESTI, ceea ce face din volumul sau, pe portiuni, o veritabila „carte cu prieteni“. La fel se intimpla si in volumele sau CD-urile semnate Claudiu Komartin ori Razvan Tupa – sa fi fost acesta unul dintre criteriile publicarii lor? Cu tot aerul generationist pe stil nou, astfel de evocari nu se deosebesc prea mult de poemele optzeciste in care defilau alaturi „Sandu Musina“ sau „Romulus“, ele stirnind, indirect, emotii estetice doar cunoscatorilor unei poezii ce se face inca in cerc inchis. Metaforele circula dintr-o carte in alta (imaginea arestarii lui Saddam intr-o gradina migreaza de la Sociu la Komartin), semn de altruism genuin.

Cred totusi ca partea cea mai valoroasa din Cintecele eXcesive este una care ii apartine intru totul poetului iesean: este vorba de textele din ciclul Cu gura uscata de ura. Aici poezia se face la un nivel de adincime, in texte construite cu ajutorul unor imagini profund lirice. Desi poemele din acest ciclu nu sint individualizate prin titlu, creind impresia unui continuum, ele se disting din ansamblu printr-o precizie extraordinara a „taieturii“. Metafora este noua, bogata, discursul poetic mizind pe surpriza reprezentarii. Aproape toate poemele merita citate in intregime: „as vrea sa-ti pot vorbi/ cu blindete/ ca si cum ferestrele/ casei noastre/ ar da inspre mare/ si zilele ni le-am petrece/ privindu-ne/ si seara ai picta/ sau ai tese/ si prietenii ar veni la noi/ inotind/ si organele noastre/ si-ar fi uitat pentru totdeauna/ activitatile fasciste/ si viata noastra ar fi curata/ ca un cutit de macelarie/ proaspat sters“.

Violenta subtila a acestui lirism sta in comparatia paradoxala, care provoaca: „tu te gindesti acum/ la mine/ ca o femeie slabita de cancer/ la taioarele ei verzi/ pe care nu le mai poate purta“. Avantajul comparatiei este ca ea nu artificializeaza expresia, fiind un procedeu a carui simplitate lasa cale libera indraznelilor imaginii. Versurile sint mai putin susceptibile de poza (sau cel putin e vorba de una interiorizata), cu atit mai mult cu cit tema lor este iubirea, o iubire vazuta din unghiul original al unui Charlot vicios, care si-a pierdut inocenta, vagabondind alaturi de iubita sa la periferia existentei: „io si tu ne-am facut/ casa noaptea/ pe pragul farmaciilor inchise tremurind/ io si tu adormeam imbratisati/ in fiecare noapte pe alta targa/ ca bogatanii“. Iata o poezie ingenioasa, dar care depaseste ingenium-ul. Omul si CD-ul

Vocea lui Dan Sociu vine sa completeze figura pe care versurile sale o contureaza scriptic. Poetul isi rosteste textele cu o inadecvare (banuiesc) voita, timid, dar parca mai exact plictisit. Vocea nu „ajuta“ poemele, asa cum ar face-o o rostire „inspirata“, cabotina, patrunzatoare. Total lipsita de nerv, evidentiind prin abtinere pasajele de un umor sec, deloc putine in acest volum, vocea caracterizeaza personajul Cintecelor eXcesive: un introvertit care isi deghizeaza in banalitati interventiile de o poeticitate suspecta, un taciturn care se trezeste vorbindu-si propriile poeme, pret de aproape jumatate de ceas. Nici lirismul paradoxal din Cu gura uscata de ura, nici umorul sec din Drumul spre casa nu speculeaza efectele vocale posibile, increzindu-se in valentele perverse ale unei rostiri albe, obosite, de ora 10 dimineata, o ora imposibila, dupa cum imi spunea intr-o seara autorul (devin si eu autobiografic) in fata librariei „Eugene Ionesco“ din Iasi. Abia astfel poate fi just reliefata o poezie precum urmatoarea: „Doamne, fa-ma tare/ ca tastele unui automat de poker./ Mi-am baut banii de drum/ si ploaia a ruinat toate chistoacele./ Sa-mi adun destul curaj/ cit sa ies din buda autogarii/ si sa-i zimbesc unui sofer:/ adevarat iti spun tie, frate –/ astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni“.

Mai mult decit in remarcabilul sau volum de debut, studenteste intitulat borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina, Dan Sociu si-a confectionat in Cintece eXcesive o „masca“ poetica de un sarm aparte, asimilind totodata o tehnica prin care isi fixeaza o puternica amprenta in poezia generatiei sale. De o „autenticitate“ contestabila (tocmai datorita umorului deconcertant), dar dind glas unui lirism autentic, poezia lui Sociu reprezinta un reper cert pentru poezia tinara de azi. „Literatura nu te improprietareste“

Dan Sociu s-a nascut la Botosani, pe 20 mai 1978. A mai publicat volumele borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina (Junimea, 2002) si fratele paduche (Vinea, 2004). In 2002 i s-a decernat Premiul national pentru poezie „Mihai Eminescu“ (debut). De curind, a intrat in echipa Editurii Polirom. „In anul 2005 nici un tinar poet nu e atit de naiv incit sa creada ca literatura l-ar putea improprietari cu ceva. Cum spunea si Basescu, in cinismul lui de proaspat ajuns: gata cu ANL, tinerii sa-si ia doua joburi daca vor casa. Sigur ca da, dimineata invelesti ciocolata si la amiaza fugi repede la chiosc, altfel iti pierzi garantia materiala. Singura noastra sansa, daca vrem sa fim poeti profesionisti, adica 24 din 24, e sa sarim din bursa-n bursa (de-ale strainilor, bineinteles) sau sa...“