Eugen Bădărău

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Eugen Bădărău (n.1887 - d.1975) a fost un fizician recunoscut pe plan mondial.

S-a născut la 19 septembrie 1887 la Folteşti, în judeţul Galaţi. A urmat cursurile liceului din Ismail şi în 1905 şi-a dat bacalaureatul. În dorinţa de a deveni inginer, a plecat în Austria şi s-a înscris la Technische Hochschule din Gratz. Dupa doi ani de studii politehnice (1905-1907), dorind să perfecţioneze partea teoretică, pleacă în Italia şi se înscrie la Facultatea de Fizică de la Universitatea din Pisa, obţinând în 1911 licenţa în fizică. A rămas în continuare ca asistent al profesorului Batelli şi a lucrat la teza de doctorat având ca temă "Constanta dielectrică a gazelor şi amestecurilor gazoase", pe care a susţinut-o în 1912, când i-a fost decernat titlul academic de doctor în fizică. În lucrarea de doctorat a verificat experimental formula Clausius-Mossotti pentru aer şi diverse amestecuri de gaze până la presiuni de 300 atmosfere. După doctorat a fost angajat imediat ca asistent la Institutul de Fizică Experimentală din Pisa, unde şi-a continuat preocupările efectuând experienţe cu diferite gaze, pe care le-a supus la presiuni până la 350 atmosfere. În anul 1914 a părăsit definitiv Italia şi a plecat în Rusia, unde i-a fost oferit un post de asistent la Institutul de Fizică din Petrograd, la catedra prof. Chwolson. În 1917 a devenit şef de secţie la Institutul de Optică de Stat şi ulterior a obţinut docenţa (1918) la Facultatea de Ştiinţe din Petrograd. În perioada 1918-1921 a funcţionat ca profesor universitar la Institutul Fototehnic Superior din Petrograd. Cercetările sale în timpul şederii în Rusia s-au concentrat asupra problemelor de optică. În 1916 a prezentat o comunicare privind birefringenţa corpurilor izotrope în câmpurile magnetice. Participând la primul Congres de Ştiinţă de la Petrograd în 1918, susţine o comunicare având ca subiect un nou tip de interferometru pe care l-a pus la punct. În 1921 a revenit în România, unde a fost numit profesor agregat la Universitatea din Cernăuţi şi director la Institutul de Fizică Experimentală. La Cernăuţi a făcut o carieră strălucită, predând ca profesor la Catedra de fizică teoretică şi experimentală, ajungând în 1926 decan al Facultăţii de Ştiinţe, funcţie pe care a deţinut-o până în 1928. A fost solicitat, în anul 1934, să preia la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Ştiinţe, Catedra de fizică corpusculară; ulterior a devenit şeful Catedrei de acustică, optică şi fizică moleculară, funcţie pe care a onorat-o între anii 1935-1962. A avut o activitate de cercetare ştiinţifică excepţională, fiind primul care a scris capitole noi în cursurile sale pentru studenţi privind fizica atomică şi nucleară. Efectuând primele cercetări în domeniul descărcărilor electrice în gaze şi în domeniul plasmei, a fost recunoscut în ţara noastră ca fondator de şcoală în domeniu. El a publicat o serie de articole devenite clasice despre izvoarele de ioni pozitivi, emisia secundară din corpurile solide, căderea catodică, descărcări în gaze la presiuni joase, influenţa sarcinii la pereţi asupra tensiunii de aprindere şi altele. Din vasta sa activitate ştiintifică, ale cărei rezultate au fost expuse în numeroase lucrări publicate, mai cităm: despre gazele ionizate, fizica plasmei, optică, spectrografie, acustică şi ultraacustică. Alte cercetări interesante ale sale se referă la obţinerea de parfumuri, despre descărcări electrice în amestecuri gazoase cu metan şi brom, influenţa ultrasunetelor asupra germinaţiei plantelor ş.a. În anul 1955, din iniţiativa lui Eugen Bădărău s-a înfiinţat Comisia de Acustică a Academiei Române. În cadrul acestei comisii a condus o serie de cercetări pentru combaterea poluării sonore şi aplicarea ultrasunetelor în încercările asupra materialelor de construcţii. A fost ales membru titular activ al Academiei Române la 12 august 1948. Începând din 1949 până în 1956, a condus Secţia de optică şi spectrografie a Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, după care a fost transferat ca director la Institutul de Fizică al Academiei Române. Dintre numeroasele lucrări şi studii publicate reţinem: Bazele acusticii moderne (1952); Introducere în acustică (1953); Gaze ionizate, două volume: 1. Procese fundamentale (1963); 2. Descărcări electrice în gaze (1965), publicat în 1969 şi în Franţa ş.a., la care se adaugă o lungă listă de articole publicate în reviste de specialitate. A trecut în nefiinţă la 11 martie 1975, la Bucureşti. Fizicienii îl consideră ca pe unul dintre cei mai talentaţi şi activi cercetători în domeniu.