Arhetipalitatea imaginilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Arhetipalitatea imaginii
Structurarea simbolică se află la rădăcina oricărei gândiri, iar această teorie este susţinută de numeroasele preocupări şi studii ale lingviştilor, filosofilor, antropologilor, etnologilor, istoricilor religiilor. Henri Bergson suţtine acel continuum al conştiinţei concretizat prin imaginea – amintire; gândirea nu are alt conţinut decât orânduirea imaginilor; Carl Gustav Jung spunea că orice gândire se sprijină pe imagini generale, arhetipurile, “scheme sau potenţialităţi funcţionale care modelează inconştient gândirea”, iar Jean Piaget, în La formation du symbole susţine “coerenţa funcţională” a gândirii simbolice şi a sensului conceptual, afirmând prin aceasta unitatea şi solidaritatea tuturor formelor reprezentării. În cele din urmă, Gaston Bachelard, în Aerul şi visele vede în imaginaţie acel principiu dinamic organizator, ea e forţa dinamică ce deformează copiile pragmatice oferite de percepţie, neuitând să amintească anterioritatea atât cronologică, cât şi ontologică a simbolismului faţă de orice semnificaţie audio-vizuală. Astfel, modelele transmise din trecutul cel mai îndepărtat nu dispar, nu-şi pierd puterea de reactualizare, ele rămân valabile inclusiv în cazul conştiinţei moderne, adevărat receptacul arhetipal, purtând ineret fiinţării sale aceste structuri imaginare colective. Imaginarul colectiv este cel care se structurează, conştient sau inconştient, pe toate compartimentele existenţei noastre, gândirea simbolică fiind cosubstsanţială fiinţei noastre; ea precedă limbajul şi gândirea discursivă, iar imaginea trebuie înţeleasă ca fascicol de semnificaţii, ireductibile la un singur plan.
Cele patru elemente, apa, focul, aerul şi pământul pun în mişcare grupuri de imagini, ajutând la asimilarea intimă a realului dispersat în formele sale. De-a lungul timpului, umanitatea şi-a reprezentat prin diverse feluri modelele sale intime de gândire, sensibilitate, devenire sau existenţă, iată de ce există mai mult decât suficiente imagini, desene, picturi sau varii ipostaze adiacente celor înşirate, dintr-o dorinţă mistică neexplicată de a-şi apropia în orice fel natura, transcendentul, sau de a-şi explica fiinţarea. Există trei dimensiuni ale imaginii, spune Jean Paul Sartre, în L’imaginaire, prima este aceea că imaginea este, în fapt, o conştiinţă, şi mai mult, una transcendentă; ea diferenţiază imaginaţia de celelalte moduri ale conştiinţei, obiectul imaginat e dat imediat ca atare, în timp ce cunoaşterea perceptivă se formează încet prin aproximaţii şi luări succesive de contact. Cea de-a treia dimensiune a imaginii este spontaneitatea.
Apa, aşezată sub simbolismul totalităţii virtualităţilor, ea fiind fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă este primul element şi cel mai bogat în reprezentări.. Apa este principiu al nediferenţiatului şi al virtualului, temelie a oricărei manifestări cosmice, receptacul al tuturor formelor şi al tuturor germenilor, apele simbolizând substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin regresiune sau cataclism. Comparată sau asimilată lunii, apa, prin excelenţă fluidă, este prototipul apei vieţii sau apei vii. Apa reuneşte formulele mitice ale aceleiaşi realităţi metafizice şi religioase: în apă rezidă viaţa, vigoarea şi eternitatea. Apa purifică şi este purificatoare, are o valoare morală: ea devine substanţa însăşi a purităţii, câteva picături de apă fiind suficiente spre a purifica o lume (de aici şi simbolistica botezului). Dicţionarul de simboluri reduce semnificaţiile simbolice ale apei la trei teme dominante: origine a vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerescenţă – de regăsit chiar în cele mai vechi tradiţii, cu continuare până în zilele noastre. Ca masă nediferenţiată, apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, ea conţine tot ceea ce este virtual, tot ceea ce încă nu are formă, sămânţa primordială, toate semnele unei dezvoltări ulterioare.
Aerul este elementul activ şi masculin prin excelenţă (Dicţionarul de simboluri), în timp ce pământul şi apa sunt considerate pasive şi feminine (materializante), aerul fiind un simbol al spiritualizării. El cucereşte şi populează lumea subtilă, aşezată între cer şi pământ, lumea expansiunii pe care, după cum spune tradiţia chineză, o umple suflul (chi) necesar fiinţelor vii. Sfântul Martin vede în aer un simbol sensibil al vieţii nevăzute, un factor de mişcare universal şi purificator. Aerul este mediul prielnic luminii, zborului, parfumului, culorii, vibraţiilor interplanetare, el este calea de comunicare dintre cer şi pământ De aceea ascensiunile, urcările de munţi sau de scări, zborurile în vazduh semnifică întotdeauna transcenderea condiţiei umane şi pătrunderea în nivelele cosmice superioare; simpul fapt al levitaţiei echivalează cu o consacrare sau o îndumnezeire: a putea zbura, a avea aripi, devine formula simbolică a transcenderii condiţiei umane, capacitatea de a se înalţa în văzduh semnifică accesul la realităţile ultime .
Focul e cel de-al treilea element, principiu creativ şi distructiv, în continuarea unei anumite metafizici a purităţii. Element folosit curent în riturile de purificare, cuvântul “foc” din sanscrită trimite la “pur”, rădăcină a tuturor purificărilor. Se remarcă existenţa unei ambivalenţe a focului: “foc spiritual” şi “foc sexual”; pe lângă aluziile erotice el comportă şi transmite o intenţie de purificare şi de lumină (Agni, zeul focului la indieni, e când un simplu dublet al lui Vâyû purificatorul, când rămăşita unui ritual de fecunditate agrară). Consideraţii antropologice vin să confirme simbolismul intelectual al focului: folosirea focului marchează, într-adevăr, etapa cea mai importantă a intelectualizării cosmosului. Tantrismul asimileză focul cu ascensiunea energiei kundalini de-a lungul centrilor coloanei vertebrale, pe care o mistuie transformând treptat energia seminală într-o trezire a spiritualităţii. Focul este elementul care a captat încă din preistorie imaginarul oamenilor; atracţia luminii şi a căldurii se dublează de primejdia focului care poate arde, simbol a ceea ce este interzis, fascinant şi neînţeles.
Pământul este Mama, adică născătoare de forme vii, aşa cum îl vede Mircea Eliade. Aceste forme vii sunt scoase din propria sa substanţă (Adam e născut din pământ!). Pământul e viu pentru că e, în primul rând, fertil. Tot ceea ce iese din pământ e înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntoarce în el primeşte viaţă. Simbol feminoid, pământul atrage cu sine o voluptate căreia i se poate rezista greu. El e materia primordială a misterului, cea în care se pătrunde, în care se sapă şi care se diferenţiază pur şi simplu printr-o mai mare rezistenţă opusă pătrunderii.
[modifică] BIBLIOGRAFIE
- Bachelard, Gaston: Aerul şi visele. Ed. Univers, Bucuresti, 1999
- Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain: Dictionar de simboluri, 3 vol., Ed. Artemis, Bucuresti, 1995
- Durand, Gilbert: Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucuresti, 2000
- Eliade, Mircea: Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999