Gorgone

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gorgones, (Euryale, Stheno şi Medusa) erau în mitologia greacă cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys şi Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa - considerată prin excelenţă "gorgonă" - era muritoare. Sălaşul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădinii Hesperidelor. Ele aveau o înfăţişare înspăimântătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de şerpi, privirile lor de foc împietreau pe oricine le-ar fi întâlnit. Aveau braţe de bronz şi aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălţau în văzduh. Perseus a reuşit să o ucidă pe Medusa în timp ce dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieşit doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreuneze cu ea: Chrysaor şi calul înaripat Pegas. Mai târziu, zeiţa Athena şi-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simpla vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sângele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit când ca otravă ucigătoare, când ca un leac tămăduitor.

Articol din: Anca Balaci: Mic dicţionar mitologic greco-roman, Editura Ştiinţifică: Bucureşti 1966.

[modifică] Feminitatea Funestă

Feminităţile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberaţii ale formei pământeşti, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziţia lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinităţi chtoniene, fiice ale Nopţii, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puţin identice cu forţele naturii, le lipseşte antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.

Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinităţi marine, aveau „mâini uriaşe din aramă, cu gheare ascuţite de oţel. În loc de păr, capul le era acoperit cu şerpi veninoşi, care mişunau şuierând. Cu colţi ascuţiţi ca junghierele, cu buzele roşii ca sângele şi cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate şi erau atât de înfricoşătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghiţit de Geea, au „ şerpi veninoşi încolăciţi în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monştri înaripaţi cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuţite şi miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminităţii.

Gilbert Durand observa că unele populaţii primitive repartizează lingvistic substantivele în două genuri: andric şi metandric , acesta din urmă incluzând obiectele neînsufleţite, animalele şi femeile. Co-naturalitatea feminităţii cu animalitatea e specifică şi vechii mitologii eline, care feminizează monştrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor mai cunoscute analize simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în faţa morţii (prin devorare) sau a schimbării (prin diferenţa de nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din şerpi, exprimă o dramatizare negativă a feminităţii, într-o atmosferă de teroare şi catastrofă.

Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera intelectuală a Renaşterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată simbolic. Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realităţii (propune enigme despre lume şi om) avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea experienţei, iar grecul polis-ului nu are decât a se teme de orice i-ar revela natura himerică a lumii.

Feminităţile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate, deschid o breşă în civilizaţia greacă a realului, în care iraţionalul se suprapune necunoscutului; nu întâmplător, Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de reprezentări traduc teama că psihologicul nu este o lume închisă, aşa cum şi-ar fi dorit grecii, ci o zonă vulnerabilă şi instabilă, deschisă tuturor influenţelor exterioare (adesea aceste figuri mitice sunt pur şi simplu încarnări ale mâniei).

Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei greceşti, construită pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalităţii antropomorfe, a succesiunii patriliniare (Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido incestuos” , văzând-o ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei, câinele Gerion, dând naştere Sfinxului), transgresarea idealului regularităţii (taxis) şi al armoniei.

„Femeia-Styx de multiplicitate” , cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci într-un simbolism nefast. Ulterior, moderniştii vor redimensiona această imagine: femeia baudelairiană este „harpia, uriaşa, îmbinând candoarea şi lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai mângâietoare ca îngerii nopţii”. Evident, până la această reconversie culturală, duplicitatea pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea sălbatică şi sângeroasă a vechilor mituri antice, va trece şi printr-un proces de sublimare în creştinism, prin cultul Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată şi spiritualizată.

Adriana Stan

BIBLIOGRAFIE: 1.Gilbert Durand- Figuri mitice şi chipuri ale operei, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. 2.Gilbert Durand- Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 3.N.A.Kun- Legendele şi miturile Greciei antice, În româneşte de P.Donici şi M.Leicand, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1955.