Fonem
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonologie, fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limbile vorbite care ajută la diferenţierea cuvintelor şi morfemelor. Prin modificarea unui fonem al unui cuvînt, se generează fie un cuvînt inexistent dar perceput ca diferit de către vorbitorii limbii, fie un cuvînt cu alt sens. Fonemele nu sînt sunetele ca atare, ci perceperea lor la nivel mental. Unui fonem îi pot corespunde mai multe sunete fizice, pe care vorbitorii unei limbi date le percep ca fiind unul şi acelaşi sunet. De exemplu, fonemul /h/ din cuvintele româneşti "har" şi "hidră" este perceput ca fiind identic, deşi în realitate în cele două cazuri el se articulează în locuri complet diferite (laringe, respectiv palat). Manifestările fonetice diferite ale unuia şi aceluiaşi fonem se numesc alofone.
Două cuvinte formează o "pereche minimală" atunci cînd sînt identice, cu excepţia unui singur fonem. Perechile minimale servesc la a demonstra că două sunete date sînt foneme diferite şi nu doar variante sonore fără efect semantic ale aceluiaşi fonem. De exemplu, cuvintele "cal" şi "car" există în limba română şi au sensuri diferite, ceea ce dovedeşte că fonemele /l/ şi /r/ sînt distincte. Aceleaşi sunete [l] şi [r] în alte limbi (de exemplu în coreeană şi japoneză) sînt doar variante de pronunţare ale aceluiaşi fonem, fără distincţie semantică, şi percepute de vorbitorii acelor limbi ca fiind unul şi acelaşi sunet.
Cuprins |
[modifică] Exemple de foneme
Fonemele cele mai evidente sînt chiar sunetele limbii respective, aşa cum sînt ele percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard foloseşte 7 foneme vocalice, 20 consonantice şi 4 semivocalice. Acest set situează limba română printre limbile cu un număr mediu de foneme. Extremele se consideră a fi limba vorbită de populaţia Pirahã din Brazilia cu doar 10 foneme în total, şi limba !Xóõ din Botswana şi Namibia care dispune de 141 de foneme.
În categoria fonemelor intră şi alte aspecte ale articulării cuvintelor, nu doar sunetele propriu-zise. Există cîteva categorii de foneme numite "suprasegmentale," care ţin printre altele de accentul, tonurile, şi lungimea fonemelor, silabelor sau cuvintelor unei limbi.
[modifică] Accentul
În limba română fiecare cuvînt polisilabic are o anumită silabă pronunţată mai puternic decît celelalte. În cele mai multe cazuri poziţia schimbată accentului nu poate modifica sensul unui cuvînt, putînd doar să dea acelui cuvînt un "accent" nenatural. Există totuşi situaţii cînd poziţia accentului determină sensul cuvîntului, iar existenţa acestui fenomen demonstrează că în limba română accentul este "fonemic." De exemplu, în propoziţiile
- Mergeam la lumina lanternei.
şi
- Lanterna nu lumina îndeajuns.
silaba accentuată din lumina determină categoria gramaticală a cuvîntului (substantiv, respectiv verb) şi deci sensul acestuia. Prin comparaţie, în limbile franceză, maghiară accentul este fix şi deci nu poate modifica sensul cuvintelor.
[modifică] Cronemul
În multe limbi lungimea sunetelor poate fi un element cu rol important în distingerea cuvintelor. Acest fonem se numeşte "cronem" (din greceşte χρονος chronos: timp) şi se poate referi atît la durata vocale lorc ît şi la a consoanelor. Limba română are foarte puţine astfel de situaţii în care lungimea unui sunet este importantă, ca în cazul consoanei n din cuvintele înot şi înnod; pentru alte limbi însă diferenţele de acest tip pot fi numeroase şi esenţiale. De exemplu cuvintele englezeşti slip (a aluneca) şi sleep (a dormi) diferă în primul rînd prin lungimea vocalei (care antrenează şi o schimbare în calitatea acesteia). Similar, lungimea consoanelor (timpul de emitere sau de aşteptare pînă la emiterea consoanei) este importantă în unele limbi precum italiana sau japoneza. Mai mult, unele limbi diferenţiază chiar trei niveluri în lungimea vocalelor sau consoanelor; astfel estona distinge vocale scurte, semi-lungi şi superlungi şi de asemenea are consoane cu trei lungimi posibile în funcţie de care se modifică sensul cuvintelor.
[modifică] Tonuri
Unele limbi, ca de exemplu limbile cunoscute sub numele colectiv limba chineză, dispun de foneme exprimate prin intonaţia dată individual fiecărei silabe. Toate limbile folosesc un sistem sau altul de intonaţie (în limba română de exemplu intonaţia este esenţială pentru diferenţierea enunţurilor de întrebări), dar numai în limbile tonale sensul unui cuvînt separat se poate schimba o dată cu modificarea tonului. Exemplul clasic în acest sens este cuvîntul "ma" din limba chineză, care în funcţie de ton poate să aibă sensuri complet diferite. Propoziţia 媽媽罵馬的麻嗎? (sau, cu caractere simplificate, 妈妈骂马的麻吗?) în transcriere pinyin māma mà mǎ de má ma?, foloseşte şase astfel de cuvinte (particula posesivă 的 se pronunţă de) şi înseamnă „Ceartă mama cînepa calului?”.
[modifică] Ortografie fonemică
- Articol principal: Ortografie fonetică.
Un număr mare de limbi vorbite îşi bazează scrierea pe principiul fonemic — fiecare fonem al limbii este notat cu un semn grafic distinct — ori s-au bazat pe acest principiu într-o etapă anterioară a evoluţiei lor. În timp ce unele limbi, în urma schimbărilor fonetice apărute de-a lungul anilor, şi-au actualizat treptat modul de scriere rămînînd fidele acestui principiu (de exemplu limba română), altele şi-au conservat ortografia anterioară şi au permis creşterea progresivă a diferenţei dintre forma scrisă şi cea vorbită a limbii (de exemplu limba engleză), ajungînd astfel să urmeze principiul etimologic.
Lingviştii consideră că scrierea folosită în limbile sîrbă şi hindi se apropie cel mai mult de o scriere fonemică.