Discuţie Utilizator:Carmen Diaconu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Istorie şi imaginar în Câinii Paradisului de Abel Posse
“Nu citim niciodatã o carte, una singurã, fiecare lecturã (fie ea şi “prima”) fiind de fapt actualizarea şi reorganizarea tuturor discursurilor cu care suntem învestiţi; discursuri prezente, trecute şi viitoare (cãci ce vom citi, vom citi doar în funcţie de lectura noastrã de acum) ; discursuri citite, auzite sau chiar produse chiar de noi. Orice carte este un dialog cu codurile pe care le purtãm; dialog în care vom fi convinşi (învinşi) de caracterul lor întemeiat sau neîntemeiat.” Asa începe Radu Toma prefaţa la cartea lui Gilbert Durand Structurile antropologice ale Imaginarului (Introducere în arhetipologia generalã). Dacã pornim de la acest citat şi ne gândim la problematica imaginarului ridicatã de Gilbert Durand, trebuie sã ridicãm şi altã problemã: ce rol are imaginarul în ficţiune? În primul rand, ce este imaginarul? Dacã imaginaţia este procesul psihic multinivelar constând într-o formã de reflectare simplã sau complexã a unor fiinţe, obiecte, stãri, evenimente, fie ele reale, ipotetice sau inventate, iar imaginea este produsul imaginaţiei şi al altor procese psihice aflate în corelaţie cu imaginaţia, atunci imaginarul este domeniul psiho-fizic (arhiva) în care se organizeazã produsele imaginaţiei şi ale altor procese creatoare de imagini. Şi nu este ficţiunea una dintre principalele cãmãri/arhive ale imaginarului? Adevãrul, istoria, realitatea sunt toate trecute mai întâi prin filtrul imaginarului unui scriitor anume şi numai apoi redate în ficţiune. Astfel, adevãrul, istoria şi ficţiunea sunt corelate prin intermediul imaginarului. Relaţia istorie-imaginar poate fi cel mai uşor observatã în diferenţa dintre exegeza literarã şi istoria literarã. Istoricul, spre deosebire de scriitorul de ficţiune cu problematicã istoricã are de fãcut unele opţiuni: contextualizarea evenimentului istoric, natura decupajului anumitor evenimente (momentul nu poate fi prins niciodatã în integralitatea sa), logica acelor evenimente, importanţa lor, etc. Astfel, discursul istoric poate propune certitudinea sau speculaţia ( nu existã peste tot certitudine). Aici constã de fapt diferenţa între discursul istoric şi discursul ficţional. Scriitorul nu îşi propune niciodatã sã surprindã istoria în exactitatea ei, pentru el speculaţia, imaginarea, ficţionalizarea sunt de fapt uneltele discursului lui. Aici intervine şi memoria care este de fapt o reactualizare a unor evenimente trecute, o memorie ce poate fi subiectivã/ intersubiectivã, o memorie care deformeazã evenimentele trecutului (având loc un proces de denaturizare a unor fenomene), tot aşa cum imaginarul unui scriitor poate deforma în ficţiune evenimentele istorice. Apar astfel diferite moduri ale ficţionalizãrii: agiornarea, adicã aducerea vechiului în tiparele timpurilor prezente, actuale; conceptualizarea, precum şi istoricizarea, adicã descrierea a ceea ce tocmai se întâmplã ca un trecut fabulos; plotul istoric, adicã crearea unui dramatism a unor anumite evenimente istorice care poate de fapt în realitatea nu au fost infiltrate de dramatism, decupajul unor anumite episoade dintr-o perioadã trecutã şi logica, adicã introducerea unui element de ficţiune în explicarea unei situaţii date. În acest context, imaginarul poate fi vãzut ca o premoniţie a adevãrului istoric. O bunã exemplificare a transpunerii istoriei în discurs ficţional poate fi observatã în opera literarã Câinii Paradisului de Abel Posse. Abel Posse are un mod aparte de a-şi imagina descoperirea Americii. Unul dintre cele mai mari evenimente istorice care a însemnat modificarea mentalitãţii oamenilor, a schimbat modul de imaginare a lumii şi a denaturat toate structurile tradiţionale, apare prezentat într-un roman postmodern semnat Abel Posse . Dar viziunea lui este una total diferitã faţã de cum s-a imaginat acest eveniment pânã acum, el are o imagine proprie asupra istoriei. Aceasta viziune se împleteşte perfect în roman cu istoria oficialã. Întâlnim în roman o istorie reinventatã a ceea ce a însemnat Renaşterea umanitãţii. Ironia şi sarcasmul lui Abel Posse prezintã în ficţiunea “Cainii Paradisului” sfârşitul de Ev Mediu într-o Europã agonizantã şi angoasantã şi marele eveniment generat de Christopher Columb, descoperirea Americii, care a însemnat Renaşterea Europei, dar declinul paradisului indian. Romanul începe cu prezentarea sfârşitului de Ev Mediu în diverse locaţii din Europa: casa regalã din Spania, situaţia Vaticanului, structurile ierarhice din Italia. Pe acest fond de decadenţã sunt interferate în ficţiunea argentineanului şi imagini cu bãştinaşii amero-indieni care aşteaptã venirea zeilor de pe mare. Europa este o Vale a Plângerii ajunsã la apogeu, iar ţara indienilor este un paradis în destrãmare. Europenii sunt în cautarea Paradisului Pamântesc, iar indienii sunt în aşteptarea unei divinitãţi absente şi mult-aşteptate. Proza debuteazã direct cu imaginea agonizantã a Europei: “Pe atunci lumea gâfâia fãrã vlagã, lipsitã de aerul vieţii . Abuz de agonie, ghiftuialã cu moarte. Toate orologiile aminteau fãrã preget cã omul este fiinţa-pentru-moarte: la Rottenburg, la Tiibingen, Avila, Urbino, Bordeaux, Paris, Segvoia. Viaţa horcãia lipsitã de aer. Dumnezeul iudeu, îndopat pânã la greaţã de Pãcat, sfârşea acum prin a-şi nimici legiunea de bipezi fanatici.” În aceastã lume sufocatã apare “nevoia de îngeri şi de supraoameni. Venea pe lume, cu o forţã de nestrãvilit, secta cãutãtorilor de Paradis.” Pe acest fond, Abel Posse introduce diverse destine (antitetice in fond, dar care se vor împleti ulterior): viaţa la curte a copilei Isabel alãturi de verişoara ei La Beltraneja, dorinţa tânãrului Columb de a deveni marinar într-o lume tradiţionalã ce respinge schimbarea, suflul noului, inadaptarea nietzscheianã a lui Ulrich Nietz (personificare sarcasticã a marelui filozof ): “Fugea de un mormânt în propria umbrã. În odioasa Bernã a ceasornicarilor cutezase sã declare cã “omul e un lucru ce trebuie depãşit”. Se trezise în zori bãtut cu cruzime.” Fiecare destin schimbat a principalelor personaje însemnã încã o schimbare a structurilor arhetipale: Isabel îl întâlneşte pe verişorul ei Fernando din Aragon, Christopher este tãiat împrejur. Modificarea traectului celor douã destine va genera marea schimbare istoricã. Isabel si Fernando cunosc un erotism debordant pe care se va construi marele Imperiu Spaniol, iar Columb se iniţiazã în tainele apelor. Isabel demonstreazã impotenţa Regelui Enrique si astfel imposibilitatea ca La Beltranejilla sa fie mostenitoarea tronului Spaniei, ceea ce va genera luptele dintre cele douã verişoare pentru tron. Impotenţa regelui demonstreazã de fapt sfârşitul unei viţe regale şi prin extrapolare a unei ere istorice, a unei perioade medievale devenite istorie: “Se desluşesc acum nişte picioare slãbãnoage, albicioase, pline de pãr. Mai sus-o zona informã si întunecatã. Copiii îşi strâng ochii pentru a scruta nelamuritul. Ceea ce vãd le aduce aminte de pergamentul fãrâmicios. De piersicile pe care le pune la uscat cãlãtorul pentru drum; sau de strãvechea piele scâlciatã a sandalelor purtate de legionarul roman învins în faţa porţilor Samarkadului. “ În contradicţie, Isabel este reprezentatã ca noua imagine a Europei , forţa generatoare ce va duce la renaşterea Europei ca o pasãre Phoenx, Isabel este rodia, imaginea înfloritoare a unei noi Europe: “ Uneori, în timp ce îngenunchea încercând sa se roage, se auzeau foşnetul şi apoi pleznitura fatalã a cusãurii rochiei care se cãsca din talie pânã la gleznã. Avea atunci senzaţia precisã şi neliniştitoare cã e gata ea însãşi sã plezneascã asemenea unei rodii coapte sub soarele arzãtor de iunie.” Erotismul cosmic al celor doi tineri sunt o întruchipare a puterii regale spaniole ce va declanşa schimbarea istoricã, este factorul generator ce stã la originea Renaşterii: “ Primul val de erotism-desfrâu înfierbântat- care–i amuţise, punându-le pe chip mãşti grave de notari sau de cãlãi, îi urmarã primele convorbiri din clipele de insomnie sau de obosita moleşealã ale ibovnicilor lipsiţi de cunostinţe administrative.” Tot acest capitol, al unui Evu Mediu decadent este intitulat sugestiv: “Aerul ” (primul element constitutiv al structurii cosmice), imaginea schimbãrii, a noului, a instabilitatii. Atât Isabel, cât şi Columb sunt fii zeilor acestui element: “Bucuria plecãrii ! Bucuria mãrii ! Noul. Dimineaţa deosebitã. Primejdia cãlãtoriei. Aerul curat. În acea clipã hotãrâtoare, nemenţionatã nici de istorici, nici de corespondenţi, atinse acel satori al libertãţii insului ce pleacã despuiat de toate, rupt de toate. Libertatea celui ce se dãruie marelui zeu al aventurii lãsându-se pe mâna zeilor aerului. Şi care pe vecie le va cãuta alianţa.” Cel de-al doilea capitol, “ Focul “, prezintã rãzboiul civil din Spania declanşat de dorinţa celor doi regi de a avea puterea absolutã asupra Spaniei, asuprirea evreilor, vremurile teribile generate de Inchiziţia bisericii, care totuşi nu împiedicã erotismul angelic al lui Isabel şi Fernando sã debordeze. Abel Posse, chiar sugereazã cã Vaticanul este izbãvit de toropeala pietistã prin ungerea lui Rodrigo Borgia, viitorul papã Alexandru al-VI –lea, cu sperma sacrã a celor doi tineri regi: “Atinserã orgasmul–abia un tremur de plãcere–tocmai când prelatul se opri la numai câţiva paşi de mandala lor eroticã. Era suprema consacrare, sfânta nuntã, naşterea noii Sinarhii. Acum se nãşteau Imperiul şi o Bisericã Catolicã–imperialã, care se lepãda de balastul creştinismului fioros şi habotnic. Rodrigo Borgia se opri doar o clipã în faţa adolescenţilor care, îmbrãţişaţi şi încremeniţi, cu ochii întredeschişi, lunecau toropiţi pe velurul iubirii în cel mai înalt grad împãrtãşite. Apoi lãsã sã-i lunece în conul de postav mâna dreaptã, pe care purta marele inel nobiliar, şi desprinse de pe coapsa cãlduţã a prinţesei o picãturã preţioasã de spermã, nãscutã din cea mai neprihãnitã şi mare iubire. Cu ea îşi unse fruntea.” Dacã luãm în considerare ipoteza conform cãreia un regat este înfloritor dacã viaţa eroticã regalã este una sãnãtoasã şi debordantã, atunci ungerea lui Rodrigo cu sperma regalã este o extindere a vitalitãţii Regatului Spaniei asupra Bisericii Catolice. Împreunã, cele douã mari puteri pot revitaliza Europa, unirea lor înseamnã focul din a cãrei cenuşã va renaşte pasãrea Phoenix. Destinul lui Columb cunoaşte patima focului de asemenea. El are o ultimã încercare de a fugi de excepţionalitate, prin cãsãtoria în Portugalia cu Felipa. Dar supraomul, descendentul lui Isaia este ars de patima gãsirii Paradisului Pãmântesc, generate de lectura cãrţii cardinalului d’Ailly: “Îşi întãri convingerea: 1. Cã existã întoarcere în Paradisul Pãmântesc unde, dupã spusele cardinalului: “Se aflã izvorul ce udã Grãdina Plãcerilor şi care se desface în patru râuri.” 2. “Paradisul Pãmântesc e un loc plãcut situat în Rãsãrit, foarte departe de lumea noastrã.” Columb notã pe margine: “Dincolo de Tropicul Capricornului se întinde tãrâmul cel mai frumos, cãci este partea cea mai înaltã şi mai nobilã a lumii, Paradisul Pãmântesc. […] 4. Îşi definitivã cunoaşterea ezotericã pe care nu o putea formula în scris, dar o pãstrã în memorie.” În aceste condiţii, soţia lui devine o umbrã: “Era un portret, o amintire ce trebuia înrãmatã pentru a fi agãţatã deasupra servantei din sufragerie.” Iubirea matrimonialã nu îl mai putea reţine pe supraomul turmentat de dorinţa gãsirii Paradisului Pãmântesc. Structurile lui interioare nu se pot adapta unui destin obişnuit. Dupã ani de turmentãri, întâlnirea celor douã destine excepţionale are loc: Isabel şi Columb îşi întretaie dorinţele: expansiunea spre noi tãrâmuri, fiecare având un scop personal. Aceastã întâlnire are un impact devastator asupra eroului: “Acea prezenţã, cu piciorul pus pe pieptul lui, îl târa într-o experienţã fizicã inefabilã. N-avea de unde sã ştie cã trãia începutul unei manifestãri erotice de excepţie, care culmineazã cu ceea ce savanţii numesc poluare extragenitalã sau intraorgasm.” Isabel este singurul personaj feminin din viaţa lui Columb cu care nu întreţine relaţii sexuale, dar întâlnirea ei genereazã un erotism intern, suprauman. Cele douã caractere excepţionale se opun erotic, deşi existã o atracţie sexualã care va fi baza unui pact ce va genera marea schimbare la faţã a Europei. Întâlnirea cu Isabel este proba de foc pe care Columb trebuie sã o treacã pentru a-şi începe cãlãtoria spre o altã lume. Reacţia lui sexualã faţã de Isabel este una androginicã, de autosuficienţã, de schimbare a erotismului masculin din manifestare externã în manifestare internã. Ca şi în marea epopee odiseeicã, Columb porneşte pe mare, într-o cãlãtorie ce va dura zece ani. Precum eroul Ulise, el trece prin diverse probe, prezentate în capitolul “Apa”. Ajunge pe Insula Doamnei Sângeroase, Beatriz de Bobadilla, reprezentare a lui Circe din cãlãtoria lui Ulise. Fiind un supraerou, scapã şi de acestã probã, dominând-o sexual pe Beatriz, devoratoarea de bãrbaţi. Beatriz este şi ea un personaj excepţional. Într-o erã a Inchiziţiei, ea umbla la curtea Spaniei dezbracatã, doar cu mica ei centurã de castitate. Printr-un truc, regele Fernando îi gãseşte cheiţa de la centurã. Dar Isabel o trimite în exil. Nemaiputând fii doar a regelui, ea se dãruieşte cu sãlbãticie tuturor bãrbaţilor, autopedepsindu-se prin omorârea lor ulterioarã. Dar Columb nu concureazã la supremaţia ei, nu doreşte sã o domine şi de aceea scapã cu viaţã şi cei doi cunosc (ca în practicile tantrice, orgasmul sexual suprem: “Spre dimineaţã, lingamul devenise o punte pe care amândoi o stãpâneau prin coparticipare. Se produsese un fenomen pe care sexologii germani aveau sã-l numeascã Vefremdung, înstrãinarea sau obiectivarea sexului, depersonalizarea lui pânã la a fii transformat într-un simplu instrument de copulare, ce se introduce în ambele corpuri şi în legãturã cu care dispare conştiinţa proprietãţii şi a stãpânirii . Adevãrat pod carnal, ce uneşte tu-ul si eul. Pãmânt al nimãnui. Fiinţã cu dublu scop. Ce nu poate aparţine doar unuia singur. Ce înceteaza sã mai fie demonul prin excelenţã. Deprinzându-se de trupul masculin, capãtã valoare de instrument şi pentru femelã, care îl poate mânui dupa pla ; e ca un demiurg ce nu pretinde nici vreo adoraţie ritualã, nici sã-i fii credincios. Un demiurg golit de-acum de prestigiile sale.” Timp de zece ani, Columb trece prin diverse probe şi etape, pare o perioadã de purificare necesarã pentru a gãsi Paradisul Pãmântesc. El este singurul în cãutarea acestui spaţiu primordial, restul sunt în cãutarea unor ambiţii personale. De aceea, pentru Columb acest spaţiu paradisiac este o întoarcere la origini: “Au ajuns în omphalos. Plin de maiestate amiralul, impunãtor, şi acum senin, se opreşte în castelul-pupã şi executând parcã un ritual pe care-l vor înţelege toţi, începe sã se dezbrace pânã ce rãmâne cu totul gol. De data asta şi-a scos şi ciorapii.” Numai în aceastã lume mult-cãutatã, Columb îşi poate dezvãlui natura de ambiţie, de mutant: degetele de la picioare sunt legate printr-o pieliţã. În aceastã lume nu mai existã minciuni şi ascunzişuri, omul apare în natura lui, primordial, în totalã goliciunea. Ultimul capitol, “Pãmântul” prezintã descoperirea pas cu pas a acestui spaţiu, integrarea printre locuitorii îngeri şi apoi devastarea Paradisului. Columb este singurul care se adapteazã la aceasta lume, care se integreazã în ea. El doreşte sa-i adapteze şi pe ceilalţi prin cele douã ordonanţe: afişarea goliciunii şi impunerea lui “A Fi” ,lenevirea, contemplarea frumuseţii paradisiace. Retras sub copacul omphalic, Columb nu observã distrugerea ce are loc în jurul lui. El este singurul care a cãutat Paradisul şi, prin urmare, singurul care îl gãseşte şi în propria geografie interioarã, nu numai pe hartã. El devine o fiinţã pre-adamicã, fãrã timp şi spaţiu, fãrã ambiţii şi rãutãţi. Dar ceilalţi nu se pot adapta la lumea Paradisului. Pentru ei îngerii sunt nişte fiinţe fãrã suflet, ce pot fi omorâte dupã propriul plac. Abel Posse reprezintã de fapt urmãrile colonialismului Americii, care în termenii istoriei reale a dus la cel mai mare genocid din istorie. Ferdinand este nemulţumit de marea descoperire şi de aceea precedã la înlãnţuirea lui Columb: “A fost trimis dupã aur şi demoni, iar el se întoarce cu pene de îngeri!” Din moment ce viaţa regalã se destramã în Spania prin moartea prinţului Juan, erotismul regal înceteazã prin monahismul Isabelei, pactul regal cu Columb înceteazã, dar acesta declarã fericit: “Murmurã, nebiruit: “Purtroppo c’era il Paradiso…!” Fiecare şi-a atins ţelul , Europa a cunoscut schimbarea la faţã, iar America, Paradisul Pãmântesc a lui Columb a fost descoperit şi cucerit. Cucerirea de cãtre europeni înseamnã de fapt invadarea şi devastarea unui spaţiu primordial, şi, de aceea, europenii sunt (în acest roman, dar şi în realitatea istoricã prin genocidul lor) Câinii Paradisului, cei ce au distrus poarta spre Paradisul Veşnic, Poarta pe care Adam a venit pe Pãmânt. De aici, şi titlul cãrţii, şi, neîntâmplãtoarea împãrţire a romanului în cele patru capitole guvernate de elementele constitutive cosmice primordiale. Columb este singurul pentru care nu mai existã spaţiu şi timp. Şi de aceea el este singurul care se adapteazã la Paradis. Pentru restul europenilor, spaţiul şi timpul rãmân constante definitive, mãsurabile, cele douã coordonate care de fapt distrug Paradisul. Columb ajunge la cunoaşterea pre-adamicã şi de aceea îşi gãseşte fericirea paradisiacã. Pentru el, spaţiul şi timpul se dilatã. Dacã în istoria oficialã, Columb este o persoanã care stã la bazele administrative ale noului imperiu, un alt câine al Paradisului, în proza lui Abel Posse este alesul care gãseşte cheia Porţii Paradisului. Este supraomul care gãseşte coordonatele autosuficienţei. Pentru restul aceastã cunoaştere rãmâne una interzisã, deşi Las Casas gãseşte şi el Porţile Paradisului. Acesta rãmâne impregnat de canoanele creştinismului, în timp ce Ulrich Nietz rãmâne nihilistul modern, fãrã acces nici macar la Divinitate sau la cunoaşterea divinã. Columb este un supraerou, un urmaş al lui Isaia, care prin natura lui amfibicã şi mutantã, prin dorinţa de a gãsi Paradisul este singurul care îl gãseşte, creând o adevãratã geografie şi istorie simbolicã, dar şi singurul care are acces la o cunoaştere angelicã asupra Divinitãţii. Spre deosebire de istorici şi geografi, care redau istoria şi geografia în sens oficial, scriitorii au un mod propriu şi unic de a da un sens figurat şi personalizat evenimentelor istorice şi de a reconstrui spaţiul. În romanul lui Abel Posse istoria şi geografia sunt ficţionalizate. Astfel, întalnim diverse geografii simbolice în spaţii temporale modificate faţã de sensul real din diferitele perioade istorice în diversele locaţii spaţiale. Spre deosebire de proza ficţionalã a lui Abel Posse, textele istorice prezintã total diferit descoperirea Americii. Columb este descris total diferit în istoriile oficiale. O succintã descrierea a marelui navigator ar arãta cam aşa într-un text istoric: “ Columb s-a nãscut la Genova, Italia, în 1451. Se ştiu foarte puţine lucruri despre tinereţea sa, dar se ştie cã a fost marinar şi constructor de corãbii. A devenit obsedat de ideea de a iniţia o ruta pe mare cãtre Cathay (China), India şi insulele pline cu aur şi mirodenii din Asia. La momentul respectiv, europenii nu cunoşteau o rutã directã cãtre sudul Asiei, iar ruta prin Egipt şi Marea Rosie a fost închisã pentru europeni de cãtre Imperiul Otoman, asemenea majoritãţii rutelor terestre. Crezând cã Oceanul Atlantic este singurul care se interpune între Europa si bogãţiile Indiilor de Vest, Columb s-a întalnit cu Regele Ioan al II-lea al Portugaliei şi a încercat sã-l convingã sã-i susţinã planul. Columb a fost respins şi a plecat în Spania, unde a fost respins de cel puţin douã ori de Regele Ferdinand şi Regina Isabella. Totuşi, dupã ce Spania a cucerit regatul maur Granada în ianuarie 1492, monarhii spanioli, exuberanţi în urma victoriei, au fost de acord sã-i finanţeze cãlãtoria. La 3 august 1492, Columb a ridicat ancora de la Palos, Spania, cu trei mici corãbii, Santa Maria, Pinta şi Nina. La 12 octombrie, expediţia a ajuns în Insula Watling din Bahamas. În aceeaşi lunã, Columb a reperat Cuba, însã a crezut cã e vorba de China, iar în decembrie, expediţia a ancorat pe insula Hispaniola, despre care Columb a crezut cã este Japonia. Acolo, el a întemeiat o micã colonie, cu ajutorul a 39 dintre oamenii sãi...” Abel Posse creazã o prozã ficţionalã bazatã pe evenimente istorice, imprimând un stil propriu trecutului. Imaginaţia lui conferã evenimentelor o altã valoare, personajele istorice suferã o agiornare prin faptul cã au o gândire nu numai modernã, chiar postmodernã, evenimentele sunt ficţionalizate într-un stil propriu prozei argentiniene actuale, istoria este rescrisã şi reimaginatã.