Anterioritate vocalică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În fonetică, anterioritatea vocalică se referă la clasificarea vocalelor în funcţie de poziţia avansată (anterioară) sau retrasă (posterioară) a limbii în timpul articulării. Din punct de vedere acustic caracterul anterior, central sau posterior al vocalelor se corelează parţial cu frecvenţa celui de-al doilea formant (F2) astfel: vocalele anterioare ([i], [y], [e], [ɪ] etc.) au o frecvenţă F2 joasă, în timp ce vocalele posterioare ([u], [o], [ʌ], [ɔ] etc.) au o frecvenţă F2 înaltă.

În Alfabetul Fonetic Internaţional există simboluri pentru cinci grade de anterioritate, deşi în nici o limbă nu apar vocale din toate cele cinci grade:

În cazul vocalelor închise caracterul anterior sau posterior este mai uşor de sesizat auditiv, ceea ce explică numărul mai mare de vocale închise distincte (partea de sus a diagramei vocalelor). În cazul vocalelor deschise poziţia avansată sau retrasă a limbii are numai un efect foarte slab asupra sunetului.


  Vocale     Vezi şi AFI, consoane. Modificare   
Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare
Închise
 
ʊ
ɵ
ɤ
ɤ̞
ɜ
ɞ
ʌ
 
ɐ
 
ɑ
ɒ
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.
În alte limbi