Anaforă (liturgică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Extinde

Anaforă sau anafora (plural: anaforale) desemnează partea centrală la liturghiei altarului în liturghie. Termenul vine din greacă, însemnând "punere înainte". Liturgiştii români folosesc termenul "anaforă" sau "anafora", pentru a desemna unul şi acelaşi concept, dar care diferă, ca terminologie, de la un rit la altul:

  • Grecii folosesc cuvântul "anaforă";
  • Galii foloseau expresia "rugăciune euharistică";
  • Latinii vorbesc de "canon";
  • Riturile orientale ne-bizantine folosesc cuvântul "jertfă" (acelaşi termen desemnează şi anafora, şi liturghia).

Cuprins

[modifică] Scop şi urmare

Extinde

Preotul rosteşte, în numele poporului, o rugăciune lungă, în care aduce mulţumită lui Dumnezeu-Tatăl, pentru mântuirea împlinită de Fiul, prin Sfântul Duh. Ca urmare, după creştini, Dumnezeu face ca pâinea şi vinul de pe altar să devină trupul şi sângele lui Iisus.

[modifică] Structură

Anaforele conţin, dar nu în aceeaşi ordine, următoarele elemente:

  • Dialog între preot şi credincioşi. În toate anaforele, dialogul conţine cuvintele: «Sus să avem inimile».
  • Marea rugăciune a sfintei jertfe (præfatio în latină). La occidentali e variabilă.
  • Sanctus. Lipseşte la asirieni.
  • Post-sanctus.
  • Instituire. Variabilă la bizantini. Lipseşte la asirieni.
  • Anamneză. Variabilă la galici.
  • Epicleză. Variabilă la galici. Lipseşte la ambrosieni.
  • Diptice. Lipsesc la galici şi la ritul anglican din 1622.

[modifică] Liturghia bizantină

Are două anafore:

  • Prima, scrisă de Vasile cel Mare, numită de liturgişti "anafora bizantină a sfântului Vasile cel Mare". Se întrebuinţează doar de zece ori pe an: pe 1 ianuarie, la liturghiile de priveghere de Crăciun şi Bobotează, în duminicile din păresimi, în joia mare şi la liturghia privegherii de Paşti. În afară de aceste zece zile în care e folosită în mod oficial, anafora lui Vasile mai e folosită sporadic, local, în Ardeal.
  • A doua, pseudoepigrafă, numită, în liturghierele vechi "a preotului Ioan din Constantinopol, de unde liturghierele moderne au înţeles Ioan Chrisostom. În urma cercetărilor liturgiştilor ca Robert F. Taft şi Aimé-Georges Martimort, se pare că e vorba de o anaforă antiohiană, descoperită în Evul Mediu de un anumit preot Ioan din Constantinopol, şi care a început a fi folosită datorită scurteţei sale.
  • O a treia, numită "a sfântului Iacob de Ierusalim", se foloseşte, o singură dată pe an, de către greci.
  • O a patra e semnalată. Liturgistul român Badea Cireşanu, în tomul II al lucrării Tezaurul liturgic, susţine că mitropolitul Simion Ştefan ar fi folosit, pentru sâmbetele din păresimi, anafora sfântului Ambrosiu de Milan.

[modifică] Liturghia romană

Nu se ştie cu exactitate ce anaforă se folosea la Roma în primele secole. Totuşi, Grigore I cel Mare Dialogul a compus o anaforă numită "canonul roman". Aceasta a fost folosită până la Conciliul Vatican II. De atunci începând, patru anafore se folosesc:

  • Canonul roman;
  • Anafora scrisă de Ipolit Romanul (secolul III);
  • O prescurtare a unei vechi anafore galice;
  • O prescurtare a anaforei bizantine a lui Vasile.

În afară de acestea, diferite Biserici romano-catolice locale au compus anafore locale.

[modifică] Liturghia galică

Anafora cea mai completă e cea notată de sfântul German de Paris (secolul IV). Galicii, în schimb, au cea mai mare variabilitate. Ţinând cont că anul are 365 sau 366 de zile, liturghierul galic are peste 400 de variante a "marii rugăciuni a sfintei jertfe", în comparaţie cu ritul bizantin, de pildă, care n-are decât două. La gali, anafora nu conţine diptice.

[modifică] Liturghia armeană

Are o singură anaforă, cea numită a sfântului Atanasiu cel Mare, dar care, după părerea liturgiştilor moderni, ar fi o adaptare târzie a anaforei bizantine a lui Vasile.

[modifică] Liturghia ambrosiană

Foloseşte anafora scrisă de sfântul Ambrosiu de Milan în cartea sa De sacramentis ("Despre sfintele taine").