Ereditatea caracterelor dobândite

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ereditatea caracterelor dobândite este o ipoteză lansată de Jean-Baptiste de Lamarck şi care pretinde că organismele depunând "eforturi imediate" în scopul adaptării la mediu obţin trăsături adaptive care se fixează în cadrul speciei prin transmiterea lor la urmaşi, ceea ce face ca speciile să se transforme, de la o generaţie la alta, până ce ajung să devină o specie diferită. Această ipoteză nu a rezistat în timp, fiind înlocuită de teoria evoluţiei prin mutaţii, deoarece nu s-a putut găsi nici un caz în care un caracter nou, căpătat de un individ în cursul vieţii lui, să se fixeze genetic.

Un fapt adus multă vreme ca dovadă a acestei ipoteze şi infirmat astăzi de genetică este diferenţa între cămila domestică şi cea sălbatică din Mongolia în ceea ce priveşte calozităţile de pe picioare. S-a pretins că acestea ar fi apărut în urma activităţii desfăşurate de cămilele domesticite. În realitate însă, după cum s-a dovedit genetic, sub-specia vestică era dintru început dotată cu calozităţi iar cea estică, nu. Ca urmare a acestei diferenţe genetice, la cămilele domestice de rasă mongolă pură calozităţile nu apar decât accidental. În fapt, calozităţile reprezintă un caracter dominant, spre deosebire de lipsa lor, care este un caracter recesiv, astfel încât în cazul încrucişării tendinţa este de predominanţă a prezenţei calozităţilor.

De fapt, în această ipoteză nu se explică prin ce anume organismul ar putea identifica în mod natural o trăsătură ca fiind demnă de înscrierea în codul genetic. Dacă, de pildă, se acceptă că un caracter care favorizează înmulţirea (deci perpetuarea speciei) merită fixat, ar trebui ca mutilările practicate de anumite populaţii umane şi considerate criterii în alegerea partenerului de viaţă să devină caractere genetice. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă. Dimpotrivă, genetica a dovedit că viul are tendinţa de a-şi conserva cu stricteţe codul genetic, majoritatea mutaţiilor fiind nocive. Recent, descrierea mecanismelor "eredităţii" epigenetice a atras atenţia asupra vechii teorii a lui Lamarck, demonstrând că unele celule au capacitatea de a transmite caractere dobândite în timpul existenţei lor celulelor-fiice. ADN-ul nu este implicat în aceste mecanisme, ci doar sisteme de represie şi derepresie genică, asupra cărora acţionează factori de mediu specifici.