Antropogeneză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Istoria ne pune în prim plan societatea şi componenţa ei fundamentală, omul. Mediul natural ne urmăreşte, de la distanţă, chiar dacă nu în sensul unui determinism absolut. Dinamica şi desfăşurarea proceselor naturale, flunctuaţiile climatice marcate prin acţiunea factorilor de eroziune, evoluţia biologică şi, în ansamblu, a faunei şi florei, au definit timpurile de început ale istoriei umanităţii, preistoria (împinsă în urmă, mult, chiar către 5 milioane de ani ).
[modifică] Mediul natural şi geneza omului
În timpul cuaternarului, în mai multe rânduri, s-au produs înaintări şi retrageri ale gheţarilor, corelate, încă din 1874, de către J. Geikje, cu dezvoltarea culturilor paleolitice. Sintetizând cercetările din Alpi, A. Penck şi E. Brückner au denumit, după numele unor afluenţi ai Dunării, glaciaţiile sesizate în domeniul alpin: Günz, Mindel, Riss şi Würm; au fost puse, astfel, bazele unui sistem de referinţă uzitat şi în prezent, urmărindu-se, totodată, şi fazele de evoluţie ale climei, pe baza analizei polenului (palinologia).
[modifică] Antropogeneza
Antropogeneza studiază formarea şi dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea de animalitate în cea de umanitate, trecere condiţionată de existenţa a trei coordonate esenţiale :
- starea bipedă (staţiunea verticală);
- limbajul articulat;
- gândirea.
Prin acestea, omul se diferenţiază de orice alt animal, chiar dacă pentru maimuţe, şi nu numai, au fost sesizate apropieri legate de existenţa unor forme de agregare socială, de muncă în colectiv, de un limbaj aparte, ca modalitate de comunicare; nu se poate fixa însă cu certitudine locul şi data apariţiei omului pe Pământ.
Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo sapiens, multă vreme a fost interpretat, predilect şi dominant, din perspectiva evoluţionismului. Întemeiat, la un moment dat, pe ultimele descoperiri şi cercetări în domeniul unor ştiinţe conexe istoriei, evoluţionismul a susţinută două importante elemente:
- aşa numita „verigă lipsă“;
- existenţa unui singur centru genic (de apariţie deci) al omului.
Ca urmare, evoluţia era considerată continuă şi ascendentă, munca reprezentând un fir călăuzitor al acesteia; era contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a gândirii, în două variante: fie omul se trage din maimuţă, fie sunt veri, deci, în ultimul caz, au un strămoş comun. Mijloacele de susţinere pentru acest punct de vedere le-au reprezentat ideile:
- printr-o evoluţie continuă, omul, capătă treptat, elementele sale definitorii, limbajul articulat, gândirea şi bipedia. Astfel s-a realizat trecerea, de exemplu, de la prehominini (australopithecine şi Homo habilis) la euhominini (Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens sapiens);
- fiecare nou timp uman corespunde, prin evoluţie, paleoliticului: paleoliticul inferior, cultura de prund şi culturile pe aşchii şi pe miez-abbevillean, acheulean, clactonian, levalloisian; paleoliticul mijlociu, cultura musteriană şi tehnica Levallois; paleoliticul superior, culturile de tip, preponderent, aurignaciană şi gravetiană.
Descoperiri recente (inginerie genetică, biologie, biochimie, biofizică; o nouă interpretare, mai nuanţată în plan conceptual, filosofic) au pus în evidenţă şi alte posibilităţi de interpretare a genezei omului şi a raportului acestuia cu mediul geografic natural. Conform noii ipoteze, evoluţia este privită, în continuare, în ascensiune, dar în spirală şi sinuoasă. Comparativ cu evoluţionismul, nu se mai caută „veriga lipsă“ şi nici un anume centru genic, chiar dacă Africa, prin descoperirile lui Leakey, rămâne încă în posesia celor mai vechi urme umane; este pusă în circulaţie ideea „centrelor genice“ şi, de aici, a paralelismelor culturale şi evoluţiilor zonale.
Mijloacele de susţinere pentru acest punct de vedere sunt:
- descoperiri noi, în afara „leagănului umanităţii“ (Africa), din Asia şi nu numai; în concluzie, nu există un singur centru genic, ci posibil, mai multe;
- evoluţia umană este ascendentă prin perfecţionările fără nivelul limbajului gândirii şi staţiuniii bipede, şi nu prin treceru succesive de la un tip uman, mai puţin evoluat, la un altul, mai evoluat; arheologic, determinări recente atestă pentru Homo Sapiens Sapiens data de circa 200.000 de ani ca momentul apariţiei sale, ceea ce nu-l mai leagă, necesar şi absolut, de paleoliticul superior şi nici de Homo Neanderthalensis, cu care nici nu prezintă vreo legătură filogenetică; în plus, ideea că munca l-a creat pe om trebuie revizuită în contextul în care, de pildă, urme ale activităţii umane sunt la fel de vechi ca acelea ale stării de bipedie.
Dincolo de aceste ipoteze de lucru, un fapt este cert: omul a devenit o prezenţă activă într-un mediu care, fără a-l favoriza în mod deosebit, nu i-a fost niciodată ostil.
Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populaţii arhaice contemporane, ideea unei aşa-zise „vârste de aur“ a umanităţii, exprimată în formula „epoca pietrei, epoca abundenţei“, câştigă tot mai mulţi adepţi, lăsând în urmă, justificat în numeroasele privinţe, mitul omului neajutorat, dependent de natură în mod absolut, în permanentă căutare de hrană. În acest mod, trebuie reformulată ideea nomadismului omului din preistorie întrucât, fără a fi vorba de o „teritorializare“ a grupurilor umane, avea loc o deplasare, o pendulare, circulară chiar, în limitele unui anumit teritoriu, sezonier, în funcţie de anotimp şi de animalul vânat; acest fenomen, evidentă încă la nivelul paleoliticului mijlociu, de exemplu, în Franţa, ni-l prezintă pe om nu predilect nomad, ci mai corect, seminomad: în pofida deplasărilor sale, acestea se produceau, totuşi, în limitele unui anumit teritoriu care poate fi chiar conturat.
Pentru acest nivel de dezvoltare, persistenţa ideii de proprietatea comună, absolută, nu-şi mai are, nici ea, puncte de susţinere: delimitarea grupelor de vârstă (la nivelul copiilor), existenţa deosebirilor natural-biologice (fizice), statutul aparte, într-o comunitate, a fiecărui membru al său, dezvăluie existenţa şi manifestarea simţului proprietăţii individuale.
În ceea ce priveşte începutul organizării sociale, trebuie regândită, din perspectivă, deosebirile dintre om şi lumea animală, formula agregării la nivel de hoardă şi respectiv ceată, prima fiind caracteristică mamiferelor (animalelor); caracterul spontan, neorganizat al constituirii grupului uman, este pus sub semnul întrebării de existenţa, dovedită etnografic, a înrudirilor dintre membrii grupului, respectiv a familoiei, fie ea şi restrânsă sau mare.
[modifică] Răspândirea omului pe Glob
Direct sau indirect, mai mulţi factori au determinat fenomenul răspândirii grupurilor umane pe Glob: schimbările geo-climatice, progresul tehnologic, capacitatea de adaptare a omului etc.
Dintr-o zonă restrânsă (Etiopica, valea Omo şi Hadar; Kenya, Koobi, Faro; Tanzania, Oldoway), între 1.800.000 - 900.000 este atestată o prezenţă generalizată a omului în întreaga Africă, Asia de Sud şi, respectiv, Europa de Sud (Franţa, Spania, Italia). Până la nivelul cronologic al paleoliticului superior, spaţiul locuit se extinde şi la nordul Europei (Olanda, Germania de Nord) şi Extremul Estic al Siberiei.
Cam în acelaşi interval de timp (aproximativ 32.700 î.Hr.), grupe umane, originare din Sud-Estul Asiei, ating Australia (Lacul Mungo - cel mai vechi nivel locuit cunoscut).
Popularea Americii s-ar fi produs şi ea, peste strâmtoarea Behring, din Siberia orientală spre Alaska, în timpul glaciaţiei Sartan (între 28.000 - 20.000 î.Hr.), în mai multe etape, dintre care, posibil, ultima, între aproximativ 12.000 - 10.000 î.Hr.
Către neolitic, mileniile VII - VI î.Hr., sunt populate insulele Creta, Cipru şi Cicladele, în timp ce alte spaţii, precum Melanesia, Micronesia, Polinesia, sunt populate târziu, de către populaţii venite din continentul asiatic şi aflate, deja, în stadiul neolitic.
Cu paleoliticul superior se constată un fenomen care îşi va pune amprenta asupra evoluţiei ulterioare a umanităţii: dezvoltarea mai accentuată a unor zone în raport cu altele care au evoluat, tehnologic, cultural (inclusiv demografic) mai puţin rapid; fenomenul este vizibil, în ultimul sens, pentru Africa (mai ales din mezolitic şi neolitic - situaţia în care, de altfel, continentul african se va menţine până la marile descoperiri geografice), Asia de Sud-Est şi India; se adaugă şi zone relativ recent populate care, datorită izolării lor geografice, vor cunoaşte tendinţe de marginalizare (Tasmania, Australia).
Chiar la nivel continental, de exemplu, Europa, în raport cu Occidentul, deja în Europa Centrală, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în Ucraina, sunt vizibile urme de încetinire cultural-tehnologică încă din paleoliticul mijlociu.