Cauzele celui de-al doilea război mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Afiş guvernamental american

Cauzele celui de-al doilea război mondial sunt în general considerate invazia germană a Poloniei şi atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii şi asupra coloniilor Regatului Unit şi Olandei.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creşterea naţionalismului, a militarismului şi prezenţa a mult prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mişcările fasciste au apărut şi s-au dezvoltat în Italia şi Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea şi al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute în urma în înfrângerii din primul război mondial şi a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231, aşa-numita "Clauză de vinovăţie"), credinţa în teoria loviturii de cuţit aplicate pe la spate şi declanşarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorinţa de a avita izbucnirea unui nou război. Eşecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneţ şi i-a permis să reînarmeze ţara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacţii din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Naţiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluţiilor sale şi, în lipsa voinţei politice a acestora, nu a putut face nimic concret.

Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime ale insulei. SUA şi Marea Britanie au reacţionat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat şi instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunţe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriaşei sale maşini de război. Japonia a trebuit să facă faţă alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiile Olandeze de Est şi a intrării în conflict cu SUA.

Cuprins

[modifică] Caracteristici generale

Al doilea război mondial a început în momentul în care acţiunile agresive ale Germaniei şi Japoniei au devenit de netolerat pentru vecinii lor sau pentru ţările cu care intrau în competiţie pentru sferele de influenţă. Acţiunile acestea agresive au continuat mai mulţi ani, fiind în cele din urmă contracarate prin acţiuni armate, după invazia Poloniei în Europa şi a Chinei în Asia. În ambele cazuri, atacurile au fost pornite de elitele militariste ajunse la putere în deceniile care au precedat războiul, animate în acţiuniile lor de ideologii expansioniste şi rasiste. Căile şi motivele pentru care militariştii au ajuns la putere au diferit de la ţară la ţară, dar aveau unele similarităţi.

Deşi Partidul Nazist a ajuns la putere în Germania prin alegeri parlamentare libere, după acest moment a eliminat în scurt timp orice vestigii ale vechiului sistem democratic german. Popularitatea de care s-au bucurat la început în rândurile germanilor s-a datorat atitudinii lor de respingere a păcii de la Versailles, (care avea prevederi care plasau Germania sub regimul a numeroase restricţii), anticomunismului ferm ca şi promisiunilor de reinstaurare a stabilităţii şi reconstrucţiei economice. Naziştii au făcut de asemenea apel la sentimentele identităţii, superiorităţii şi drepturilor "îndreptăţite" germane, sentimente care aveau să joace un rol determinant în declanşarea războiului, pentru reîncorporarea teritoriilor pe care le considerau "de drept" ale Germaniei. Italia devenise un stat totalitarist mai devreme decât Germania, dar pentru motive asemănătoare.

[modifică] Cauzele ideologice

[modifică] Comunismul

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Comunism şi Anticomunismvedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Revoluţia bolşevică din Rusia a trezit numeroase temeri în sufletele germanilor în legătură cu posibilitatea dezlănţuirii unei revoluţii comuniste în propria lor ţară. La scurtă vreme după terminarea primului război mondial, a existat o încercare a comuniştilor germani de preluare prin forţă a puterii, tentativă înăbuşită de soldaţii demobilizaţi, care se puseseră sub comanda foştilor lor ofiţeri. Aceste forţe paramilitare au reprezentat o parte importantă a membrilor de la începutul existenţei Partidului Nazist. În rândul aliaţilor occidentali exista un curent conservator de dreapta, (reprezentat în Anglia de primul ministru Neville Chamberlain), puternic anticomunist. Totuşi, aceste forţe nu reuşiseră să obţină în 1920-1921 sprijin pentru o intervenţie de amploare împotriva bolşevicilor din partea cetăţenilor lor epuizaţi de lunga conflagraţie mondială, care tocmai se încheiase. Ca urmare, occidentalii au încurajat şi chiar sprijinit fanatismul de extremă dreapta din "statele tampon", precum Germania sau Polonia şi au sprijinit în mod tacit fasciştii din războiul civil spaniol. Unii dintre politicienii occidentali au văzut în fascism o forţă care ar fi putut să se opună, ca reprezentanţi ai capitalismului occidental, Uniunii Sovietice comuniste. Naziştii au primit astfel un larg sprijin economic, iar Anglia şi Franţa şi-au trădat practic restul aliaţilor europeni, (în mod special este vorba de Cehoslovacia), prin politica de "împăciuitorism". Odată cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, când a devenit clar că agresiunea germană nu mai era îndreptată exclusiv către URSS, sprijinul occidental pentru Hitler a scăzut dramatic. Speranţele dictatorului german ca Anglia şi America să facă pace cu cel de-al treilea Reich se bazau pe sprijinul primit din partea occidentalilor în al treilea şi al patrulea deceniu. Pe aceste speranţe şi-a bazat Hitler atacul împotriva URSS-ului din 1941, iar speranţa edificării unei alianţe anticomuniste nu a murit în minţile naziştilor până la sfârşitul războiului.

[modifică] Expansionismul

Pentru detalii, vedeţi articolul Lebensraumvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
Expansiunea Imperiului Japonez
Extinde
Expansiunea Imperiului Japonez

Expansionismul este doctrina extinderii bazei teritoriale, sau a influenţei economice a unei ţări, realizată de obicei prin mijloacele agresiunii militare.

Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a căutat să creeze un nou Imperiu Roman în Mediterana. În 1935, a invadat Etiopia, iar reacţia Ligii Naţiunilor şi a puterilor occidentale a fost total nesemnificativă, atitudine care s-a menţinut de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Italia a invadat Albania la începutul anului 1939, mai înainte de declanşarea "oficială" a celei de-a doua conflagraţii mondiale, iar mai apoi a atacat Grecia.

Unele dintre dorinţele expansioniste ale Italiei pot fi puse pe seama nemulţumirii faţă de puţinele câştiguri teritoriale obţinute la încheierea primului război mondial, in ciuda eforturilor făcute alături de aliaţii occidentali. La Versailles, Italiei i se promisese o bună bucată din teritoriile Austriei, dar nu a obţinut decât Tirolul de Sud, iar pretenţiile în ceea ce privea Albania şi Asia Mică au fost ignorate de naţiunile mai puternice.

După primul război mondial, Germania a pierdut teritorii în favoarea Lituaniei, Franţei, Poloniei şi Danemarcei. Cele mai importante pierderi erau Coridorul polonez, teritoriul Memel, Provincia Posen şi cea mai mare parte a zonei bine dezvoltată din punct de vedere economic a Sileziei Superioare. Alte două regiuni foarte bine dezvoltate din punct de vedere economic – Saarland şi Rhineland – au fost plasate sub autoritatea (dar nu şi sub jurisdicţia) Franţei.

Rezultatele acestor pierderi au fost migraţia populaţiei, nemulţumirea germanilor şi relaţii încordate cu vecinii, toate ducând la apariţia revanşismului şi iredentismului. Sub conducerea naziştilor, Germania a declanşat un proces de expansiune, încercând să atingă graniţele "legitime" ale Germaniei antebelice. Astfel, Germania a reocupat Rhineland şi a acţionat pentru reocuparea Coridorului polonez, ceea ce a dus în mod inevitabil la invadarea Poloniei. Datorită politicii şi inacţiunii Aliaţilor occidentali, până în momentul atacării Poloniei, Hitler a considerat că poate să declanşeze războiul împotriva vecinilor săi răsăriteni fără să provoace un război general, sau, în cazul cel mai rău, să provoace reacţia anglo-franceză într-un moment în care soarta conflictului ar fi fost deja decisă.

Hitler preţuia în mod special ideea unei Germanii Mari, care ar fi trebuit să unească între fruntariile sale pe toţi germanii. Acţiunile din perioada interbelică în Austria şi Cehoslovacia sunt ilustrative pentru aceste ambiţii pangermane. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, o uniune dintre Austria şi Germania a fost interzisă în mod explicit. Un asemenea plan, care existase mai înainte de crearea statului german unificat din 1871, fusese respins de Austro-Ungaria din cauza luptelor pentru hegemonie dintre Austria şi Prusia. La sfârşitul primului război mondial, majoritatea populaţiei austriece sprijinea o asemenea uniune.

Ungaria, un aliat al Germaniei, pierduse enorm de multe teritorii la încheierea primului război mondial şi după împărtirea Austro-Ungariei şi spera să-şi recapete cel puţin o parte din aceste teritorii cu sprijinul nazist.

În Asia, Japonia avea planuri expansioniste, alimentate, cel puţin în parte, de prea puţinele câştiguri teritoriale obţinute la sfârşitul primei conflagraţii mondiale. În ciuda faptului că ocupase o colonie germană în China, câteva insule, unele teritorii în Siberia şi portul rusesc Vladivostok, Japonia a fost forţată să cedeze aproape toate acestea odată cu încheierea păcii.

[modifică] Fascismul

Pentru detalii, vedeţi articolul Fascismvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

"Fascist" este un termen destul de cuprinzător care descrie un grup naţionalist de extremă dreapta, care a cucerit puterea în mai multe ţări europene în anii antebelici.

Din multe puncte de vedere, fascismul vedea armata ca pe un model pentru organizarea societăţii. Ţările fasciste erau puternic militarizate, iar nevoia pentru eroismul individual era o parte importantă a ideologiei fasciste. În cartea sa, Doctrina fascismului, Benito Mussolini declara că: "fascismul nu crede, vorbind în general, în posibilitatea sau utilitatea păcii perpetue". [1] Fasciştii credeau că războiul este o forţă pozitivă de dezvoltare, şi de aceea erau nerăbdători să participe la un nou conflict european.

[modifică] Izolaţionismul

Pentru detalii, vedeţi articolul Izolaţionismvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Izolaţionismul a fost politica externă dominantă a SUA de după încheierea primului război mondial. Deşi SUA au rămas active în emisfera occidentală şi în Pacific, ele s-au retras din alianţele europene.

Tendinţele maselor largi britanice şi franceze erau de asemenea izolaţioniste. În legătură cu Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar trebui să săpăm tranşee şi să ne punem măstile de gaze datorită neînţelegerilpr dintr-o ţară îndepărtată, dintre nişte popoare despre care nu ştim nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."

După numai câţiva ani de la această declaraţie, lumea se va afla cuprinsă de flăcările celei mai mari conflagraţii mondiale.

[modifică] Militarismul

Printre liderii Germaniei, Japoniei şi Uniunii Sovietice prevala atitudinea militaristă agresivă. Deseori este subestimat faptul că, dacă în mod evident tradiţia militaristă a Germaniei şi Japoniei era tradiţională, Uniunea Sovietică moştenise o asemenea atitudine agresivă de la Imperiul Rus, în pofida oricăror declaraţii propagandistice în favoarea păcii din primii ani sovietici.

[modifică] Naţionalismul

Probabil cel mai puternic factor determinant al războiului a fost naţionalismul. Fascismul în Germania, Italia şi Japonia a fost clădit în cea mai mare parte pe fundaţiile naţionaliste. Hitler şi naziştii săi au folosit din plin naţionalismul în Germania, într-o ţară în care această atitudine nu era neobişnuită. În Italia, ideea renaşterii Imperiului Roman era atrăgătoare pentru mulţi peninsulari. În Japonia, naţionalismul, în sensul datoriei faţă de împărat şi onoarei, era bine încetăţenit de secole.

[modifică] Rasismul

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele [[]] şi [[]]vedeţi articolele [[]], [[]] şi [[]]vedeţi articolele Politica rasială a Germaniei naziste, Drang nach Osten, Slavii polabiani şi Japonocentrism.

Naziştii considerau că germanii erau "de rasă ariană", rasă superioară. Naziştii au devenit cei mai fervenţi susţinători şi propagatori ai antisemitismului, atitudine folosită în lupta pentru putere. Rasismul nazist s-a manifestat şi faţă de "bastarzii din Rhineland", copii ai militarilor din trupele coloniale franceze staţionate în Rhineland.

Războaiele mondiale au fost la apogeul unui proces de amestec între germani şi slavi lung de un mileniu. De-a lungul anilor, grupuri mari de germani s-au aşezat în teritoriile estice locuite în mod preponderent de slavi (de exemplu germanii de pe Volga). Deseori, migraţia germanilor era rezultatul invitaţiilor făcute de conducătorii locali. Darwinismul social considera în mod eronat acest proces ca pe o luptă pentru dominaţie "teutoni versus slavi", care ar fi dus ambele popoare la distrugere reciprocă.

Japonia, condusă de un guvern militarist, a avut în deceniul al patrulea un program de guvernare cu accente imperialiste din ce în ce mai evidente. Mulţi japonezi aveau o atitudine rasistă atât faţă de europeni cât şi faţă de alte popoare asiatice, precum coreenii, poporul Ainu şi chinezii. Pentru aceşti rasişti, toţi cei care nu erau japonezi erau inferiori şi trebuiau trataţi ca atare. Industrializarea rapidă de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea i-au plasat pe japonezi într-o situaţie privilegiată în competiţia economică cu vecinii lor. Oficialii de la Washington au devenit foarte neîncrezători faţă de acţiunile japonezilor, ceea ce s-a dovedit o atitudine întemeiată, Imperiul Nipon invadând numeroase naţiuni din Asia în deceniul al patrulea şi şi al cincilea al secolului trecut. În ciuda întinderii şi populaţiei numeroase, China nu a fost capabilă să contrabalanseze puterea japoneză datorită unor factori precum: războiul civil chinezesc, lipsa unei conduceri puternice cât şi inferiorităţii tehnologice, în special în domeniul dotării armatei aerului.


[modifică] Relaţii politice şi economice

[modifică] Tratatul de la Versailles

Pentru detalii, vedeţi articolul Tratatul de la Versaillesvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Tratatul de la Versailles nu a fost nici suficient de îngăduitor ca să liniştească Germania, nici suficient de aspru pentru a împiedica un fost agresor să redevină o putere dominantă pe continent.

Mulţi istorici au considerat acest tratat de pace drept cauza cea mai importantă, indirectă a războiului. Acest tratat plasa întreaga vină a declanşării războiului (aşa numita "clauză de vinovăţie") în sarcina Germaniei şi Austro-Ungariei şi pedepseau această responsabilitate, în loc să stabilească nişte înţelegeri care să asigure pacea pe termen lung. Tratatul impunea învinşilor reparaţii de război împovărătoare, cedări teritoriale, (ceea ce a dus la migraţii masive) şi clauze economice care au provocat, în special economiei germane, pierderi grele şi o uriaşă hiperinflaţie. Republica de la Weimar a imprimat o masă de mărci absolut uriaşă în încercarea de a-şi plăti datoriile, s-a împrumutat din Statele Unite, (fără a mai fi capabilă să returneze sumele respective) pentru a plăti reparaţiile de război către Anglia şi Franţa.

Un alt aspect important al Tratatului a fost acela că a creat resentimente adânci faţă de învingătorii din război, care promiseseră poporului german că cele 14 puncte ale lui Wilson vor fi liniile directoare ale păcii. Cei mai mulţi germani considerau că guvernul acceptase un armistiţiu în condiţiile înţelegerii greşite a sus-numitelor 14 puncte, în vreme ce alţii considerau că revoluţia germană fusese pusă la cale de "criminalii din noiembrie", cei care mai apoi aveau să ajungă în posturi cheie în nou înfiinţata Republică de la Weimar.

Resentimentele germane se bazau şi pe aceea că Aliaţii nu reuşiseră să cucerească nici un petec de pământ german, iar, în răsărit, Germania îşi învinsese adversarii până la sfârşitul războiului. Toate aceste fapte au fost cele care au asigurat apariţia "teoriei loviturii de cuţit dată pe la spate", care a oferit naziştilor o unealtă propagandistică extrem de valoroasă.

Un punct de vedere total opus este acela că Tratatul de pace nu a mers suficient de departe în acţiunea de neutralizare a capacităţilor economice şi militare germane prin împărţirea ţării în mai multe state mici, lipsite de putere. O astfel de acţiune era cerută de delegaţia franceză la Conferinţa de pace de la Paris, acţiune care ar fi ar fi distrus "creaţia lui Bismarck". O asemenea împărţire ar fi putut avea efecte greu de sesizat la prima vedere, aşa cum ar fi fost victoria comunismului într-unul dintre statele germane mici. Cert este că, Tratatul de la Versailles nu a mers destul de departe în nici o direcţie.

[modifică] Competiţia pentru resursele de materii prime

Japonia, cu excepţia unor zăcăminte de cărbune şi fier, era lipsită de resurse de materii prime. Japonia, care era în acea perioadă era singura ţară cu o economie burgheză industrială, se temea că lipsa de materii prime ar putea paraliza industria sa în plin avânt. Din dorinţa de a-şi lărgi posibilităţile de aprovizionare, Japonia a invadat Manciuria, făcându-şi planuri pentru ocuparea a noi şi noi teritorii pe continentul asiatic şi pentru cucerirea întregului Pacific occidental. În scurtă vreme, Marina Imperială a început să resimtă lipsa carburanţilor.

Pentru a scăpa de ameninţarea lipsei de carburanţi şi de alte materiale strategice necesare economiei şi maşinii sale de război, Japonia a fost obligată să intre în competiţie cu puterile coloniale europene în teritorii precum Indiile Olandeze de Est (Indonezia). Un atac împotriva puterilor coloniale europene era de aşteptat să deschidă un conflict şi cu Statele Unite ale Americii.

În august 1941, criza din Pacific a ajuns la un apogeu, când SUA, care la acea vreme asigurau aproximativ 80% din volumul importurilor nipone de ţiţei, a iniţiat un embargou petrolier complet. Acest embargou ameninţa nu numai economia dar şi puterea militară japoneză. Pusă în faţa alegerii între a încerca îmbunarea americanilor sau a declanşa războiului, Japonia a optat pentru a doua variantă. Sperând să dea o lovitură devastatoare americanilor, care ar fi permis Japoniei să-şi atingă ţintele propuse în război şi să-şi consolideze cuceririle în zona Pacificului, flota niponă a atacat Marina SUA la Pearl Harbor în decembrie 1941.

Pentru numeroase motive, relaţiile japono-americane se derulau sub semnul neîncrederii reciproce. Cele două puteri s-au aflat deseori în competiţie directă pentru resursele regiunii.

Japonia se simţea ameninţată de SUA şi dorea să devină singura putere dominantă în Pacific. În acelaşi timp, americanii începuseră să aibă sentimente rasiste faţă de americanii de origine niponă sau asiatică. În SUA şi Canada au fost date mai multe legi care aduceau atingeri mai mari sau mai mici cetăţenilor de origine asiatică.

[modifică] Liga Naţiunilor

Şedinţa inaugurală a Ligii Naţiunilor din 1920
Extinde
Şedinţa inaugurală a Ligii Naţiunilor din 1920
Pentru detalii, vedeţi articolul Liga Naţiunilorvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Liga Naţiunilor a fost o organizaţie internaţională înfiinţată după încheierea primului război mondial cu scopul declarat al prevenirii unor noi conflicte. Metodele folosite de Liga Naţiunilor cuprindeau printre altele: controlul armamentului; prevenirea războiului prin măsuri de securitate colectivă; rezolvarea disputelor dintre state prin negocieri diplomatice; şi nu în ultimul rând prin adoptarea unor măsuri pentru ridicarea nivelului general de trai. Filozofia diplomatică aflată în spatele activităţii Ligii a reprezentat o schimbare fundamentală în modul de abordare a vieţii internaţionale. Vechea filozofie, apărută după Congresul de la Viena din 1815, considera Europa ca un mozaic schimbător de alianţe politice între state, care crea o balanţă a puterii menţinută în echilibru cu ajutorul unor armate puternice şi înţelegeri secrete. Odată cu apariţia Ligii Naţiunilor, această organizaţie internaţională trebuia să devină un guvern al guvernelor, cu rolul rezolvării conflictelor dintre naţiunile individuale, într-un organism legal şi deschis. Imboldul principal pentru înfiinţarea Ligii a venit de la preşedintele Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson, deşi SUA nu au devenit niciodată membre ale acestei organizaţii internaţionale.

Liga nu dispunea de forţe armate proprii şi din acest motiv depindea de marile puteri pentru punerea în practică a rezoluţiilor, pentru menţinerea sancţiunilor economice ordonate sau pentru mobilizarea unei forţe militare cerută de nevoile Ligii.

După un număr de succese notabile şi după câteva eşecuri de început, Liga Naţiunilor s-a dovedit incapabilă în deceniul al patrulea să prevină sau să împiedice agresiunile puterilor Axei. Neparticiparea SUA, incapacitatea de negocia decizii unanim acceptate, lipsa unei forţe armate proprii şi individualismul celor mai puternice state membre au dus la eşecul organizaţiei.

[modifică] Războiul civil european

Anumiţi istorici numesc al doilea război mondial şi Războiul civl european.


[modifică] Factorii psihologici

[modifică] Împăciuitorismul

Împăciuitorismul este o strategie prin care, una dintre părţi, în schimbul păstrării stării de pace, face concesiuni unei alte părţi. Anglia şi Franţa au făcut concesiuni majore Germaniei în 1938 cu ocazia Înţelegerii de la München, sacrificând un aliat mic, Cehoslovacia. Această atitudine nu i-a asigurat lui Hitler câştigurile pe care şi le dorise, dar l-au făcut încrezător că poate obţine tot ceea ce mai doreşte în viitor fără să provoace un conflict european. Desfăşurarea evenimentelor a dovedit însă că dictatorul german s-a înşelat până în cele din urmă.


Imagine:Hitler giving a speech National Film Board.jpg
Adolf Hitler în timpul unui discurs

[modifică] Nebunia

Au existat medici care au afirmat că atâta vreme cât oamenii au permis apariţia războiului, acest lucru s-a putut întâmpla doar odată cu venirea în fruntea statelor a oamenilor dezechilibraţi din punct de vedere psihic. Conform afirmaţiilor acestor oameni de ştiinţă, lideri precum Napoleon Bonaparte, Adolf Hitler sau Iosif Vissarionovici Stalin, care au căutat cu orice preţ războiul, au fost bolnavi mintal.

[modifică] Evenimente favorizatoare

[modifică] Războiul franco-prusac

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Războiul franco-prusac şi Alsacia-Lorenavedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Războiul franco-prusac a fost iniţiat de Napoleon al III-lea, care era îngrijorat de rapida creştere a populaţiei şi de mărirea potenţialului economic al unei potenţiale Germanii unite. A doua revoluţie industrială, la fel ca naţionalismul, a schimbat din rădăcini peisajul politic european. Această perioadă a fost marcată şi de declinul relativ al puterii Franţei, care va fi un proces neîntrerupt până în secolul al XX-lea.

Războiul franco-prusac s-a încheiat cu înfrângerea Franţei, plata de către aceasta a unor importante reparaţii de război şi cedarea regiunii Alsacia-Lorena către noul stat unificat german.


[modifică] Primul război mondial

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Primul război mondial şi Cauzele primului război mondialvedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Există părerea, deşi nu unanimă, că cel de-al doilea război mondial este de fapt o continuare a primei conflagraţii mondiale. Se mai crede că Tratatul de la Versailles, semnat la încheierea Marelui război, a eşuat în încercarea de a preveni izbucnirea unui al doilea conflict de amploare.

Primul război mondial nu s-a încheiat cu o victorie decisivă a uneia dintre părţile beligerante. Trupele aliate nu au intrat pe teritoriul Germaniei, iar populaţia ţării a sperat ca tratatul de pace să respecte linia generală stabilită de propunerile preşedintelui american Wilson. Propunerile de pace iniţiale au fost abandonate în favoarea pedepsirii Germaniei pentru ceea ce a fost considerată responsabilitatea sa în declanşarea conflagraţiei. A fost semnat un tratat de pace care transforma Germania într-o ţară mai mică, mai slabă dar şi mai înrăită, capabilă însă să se refacă din punct de vedere militar, animată de revanşism.

În noile state formate după încheierea războiului au rămas minorităţi naţionale importante din punct de vedere numeric şi compacte din punct de vedere al distribuţiei teritoriale. De exemplu, Iugoslavia (Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor) avea cinci grupuri etnice importante (sârbii, croaţii, macedonenii, muntenegrenii şi slovenii), şi a fost creată după război. Un alt exemplu este cel al fostei Austro-Ungarii. Ungaria, care a fost găsită vinovată de declanşarea războiului în aceeaşi măsură cu Austria, a pierdut două treimi din teritoriu, pe teritoriul statelor succesoare rămânând un mare număr de maghiari, în vreme ce partenera sa, Austria, a câştigat teritorii la încheierea păcii.

Germanii nu au acceptat cu uşurinţă înfrângerea. La sfârşitul râzboiului, marina era în stare de revoltă, armata se retrăgea (dar nu în debandadă!) din faţa unui inamic superior din punct de vedere numeric şi al înzestrării militare. În ciuda acestor fapte de necontestat, Hitler a afirmat că armata ar fi câştigat până în cele din urmă războiul, dacă nu ar fi existat revoltele comuniste din ţară. Această teorie a "înjunghierii pe la spate" a fost folosită pentru convingerea populaţiei că un alt război împotriva foştilor inamici ar putea fi câştigat, dacă nu se repetau vechile greşeli.

[modifică] Republica de la Weimar

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Republica de la Weimar şi Puciul de la berărievedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Republica de la Weimar a fost numele sub care este cunoscută Germania între 19191933. Republica a primit numele oraşului Weimar, locul unde s-a adunat o adunare naţională pentru a concepe o nouă constituţie, după abolirea Imperiului German, odată cu înfrângerea din primul război mondial. Noua constituţie era una liberal-democratică, de tipul celor franceză sau americană.

Puciul de la berărie a fost o tentativă de lovitură de stat eşuată, din seara zilei de joi, 8 noiembrie şi dimineaţa zilei de vineri 9 noiembrie 1923. Adolf Hitler, folosindu-se de popularul general Erich Ludendorff, a încercat să răstoarne autorităţile Republicii de la Weimar. După eşecul tentativei de lovitură de stat, Hitler a fost închis şi a scris Mein Kampf.

[modifică] Criza economică

Marea criză economică a făcut ca în Germania rata şomajului să crescă la 33%, în vreme ce în SUA era de 25%. Dezastrul economic i-a făcut pe numeroşi oameni să devină sprijinitorii dictatorilor, care promiteau slujbe stabile şi un nivel de trai decent.

Marea criză economică a lovit profund Germania, şomajul de proporţii nemaiîntâlnite, provocând şi o schimbare la nivelul membrilor Partidului Nazist. Nivelul şomajului deosebit de ridicat a fost factorul hotărâtor care l-a propulsat pe Hitler în fruntea statului german.

[modifică] Dictatura nazistă

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele [[]] şi [[]]vedeţi articolele Gleichschaltung, Germania Nazistă şi Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Hitler a fost numit Cancelar pe 30 ianuarie 1933. Incendierea Reichstagului de pe 27 februarie 1933, pusă de mulţi pe seama naziştilor, a fost folosită ca motiv pentru suspendarea libertăţilor cetăţeneşti şi politice, act politic promulgat ca lege de vârstnicul preşedinte Paul von Hindenburg şi pus în practică de guvernul coaliţiei de dreapta condus de Hitler.

După noile alegeri, majoritatea condusă de nazişti a suspendat constituţia Republicii de la Weimar şi practic au desfiinţat parlamentul prin Actul de împuternicire de pe 23 martie, iar mult dorita lor înregimentare a Germaniei a fost făcută în mod oficial posibilă. În "noaptea cuţitelor lungi", susţinătorii lui Hitler i-au asasinat pe cei câţiva rivali politici care mai rămăseseră. După moartea lui Hindenburg (2 august 1934) şi puterile prezidenţiale au intrat pe mâinile lui Hitler şi, fără să întâmpine o rezistenţă din partea conducerii armatei, jurământul ostăşesc de credinţă faţă de patrie a fost modificat, devenind un jurământ de obedienţă faţă de Adolf Hitler personal.

Încălcând prevederile Tratatului de la Versailles şi spiritul Pactulului de la Locarno, Germania a remilitarizat Rhinelandul pe 7 martie 1936, într-o zi de sâmbătă. Ocuparea zonei a fost făcută cu o forţă militară mică, de trupele deplasându-se pe biciclete, care ar fi putut fi uşor stopate, dacă nu ar fi existat politica de împăciuire. Franţa nu a acţionat şi datorită instabilităţii politice din acea perioadă. În Anglia, în timp ce remilitarizarea a fost o acţiune de weekend, guvernul britanic nu a început discuţiile asupra problemei decât luni. Ca urmare a tuturor acestor factori, guvernele occidentale au înclinat să considere remilitarizarea ca un fapt împlinit.


[modifică] Invazia italiană in Etiopia

Pentru detalii, vedeţi articolul Al doilea război italo-abissinianvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Benito Mussolini a încercat să extindă stăpânirea Imperiului Italian în Africa prin invazia din Etiopia, ţară care rezistase până în acel moment colonizării europene. Folosindu-se de pretextul incidentului din oaza Walwal din septembrie 1935, Italia a atacat Etiopia pe 3 octombrie 1935, fără o declaraţie oficială de război. Liga Naţiunilor a declarat Italia ţară agresoare, dar nu a reuşit să impună sancţiuni reale împotriva acesteia.

Războiul a evoluat mult prea încet faţă de avantajul militar italian şi în ciuda faptului că invadatorii au folosit şi arme chimice. Pe 31 martie 1936, italienii au câştigat ultima bătălie majoră a războiului – bătălia de la Maychew. Împăratul Haile Selassie a fugit din ţară pe 2 mai, iar capitala Addis Ababa a fost cucerită pe 5 mai. Italia a anexat ţara pe 7 mai, unind Eritreea, Abissinia şi Somaliland într-o posesiune unică, cunoscută ca Africa Răsăriteană Italiană.

Pe 30 iunie 1936, împăratul Haile Selassie a ţinut un discurs mişcător la Liga Naţiunilor, denunţând ocupaţia italiană şi criticând inacţiunea comunităţii mondiale. El a avertizat: "Azi am fost noi. Mâine veţi fi voi." În urma condamnării Italiei de către Liga Naţiunilor, Mussolini a hotărât să-şi retragă ţara din organizaţia mondială.

[modifică] Războiul civil spaniol

Imagine din timpul asediului oraşului Teruel, Spania, 1 aprilie, 1938 (A.B.C. Press Service)
Extinde
Imagine din timpul asediului oraşului Teruel, Spania, 1 aprilie, 1938 (A.B.C. Press Service)
Pentru detalii, vedeţi articolul Războiul civil spaniol vedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Germania şi Italia au dat un ajutor substanţial insurecţiei naţionaliste spaniole conduse de generalul Francisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijnit guvernul legal de stânga al Republicii Spaniole. Atât URSS-ul cât şi Germania şi Italia au folosit acest război pentru a-şi testa şi perfecţiona armamentul şi tacticile de luptă. Bombardarea oraşului Guernica a fost un atac devastator asupra unui oraş fără importanţă strategică specială, care a prefigurat evenimentelor care aveau să ruineze majoritatea oraşelor europene nu peste multă vreme.

[modifică] Războiul chino-japonez

Pentru detalii, vedeţi articolul Al doilea război chino-japonezvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Al doilea război chino-japonez a început în 1937 cu atacul Japoniei pornit împotriva Chinei din avanspostul cucerit de niponi în Manciuria. Japonezii au cucerit capitala Nanking (azi Nanjing) şi s-au dedat la numeroase crime de război în timpul a ceea ce a fost numit Masacrul de la Nanking.

[modifică] Anschlussul

Pentru detalii, vedeţi articolul Anschlussvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Anschluss este numele sub care este cunoscută anexarea Austriei de către Germania în 1938. Unirea celor două ţări era interzisă în mod expres de tratatul de la Versailles. Din punct de vedere istoric, ideea de a crea Germania Mare printr-o astfel de uniune era populară în cele două ţări, susţinătorii ei fiind foarte activi la sfârşitul primei conflagraţii mondiale. În anii de dinaintea anexării din 1938, austriecii îşi pierduseră interesul pentru o asemenea unire, iar Partidul Naţional Socialist din Austria şi mişcarea naţionalistă a germanilor din Austria au devenit tot mai dependenţi de vecinul lor nordic. Germania a făcut presiuni importante pentru legalizarea Partidului Naţional Socialist Austriac, a jucat un rol decisiv în asasinarea cancelarului austriac Engelbert Dollfuss şi a făcut intervenţii pentru ca anumiţi membri marcanţi ai partidului nazist local să fie numiţi în funcţii publice importante.

După unul dintre discursurile lui Hitler în Reichstag, succesorul lui Dollfuss, Kurt Schuschnigg, a declarat că el nu poate fi obligat la mai mult decât fusese obligat până în acel moment. În ciuda presiunilor făcute de la Berlin, cancelarul a ales să organizeze un plebiscit, prin care spera să fie confirmată dorinţa de independenţă a austriecilor. Cu doar câteva zile inaintea votului, naziştii austrieci au organizat o lovitură de stat încununată cu succes. Preluarea puterii de către naziştii locali a permis Germaniei să-şi trimită trupele în "sprijinul Anschlussului", conducătorii de la Viena transferând rapid puterea lui Hitler. Nu au existat nici un fel de lupte, iar Anglia, Franţa şi chiar Italia fascistă, care se opuneau din diferite motive acestei uniri, nu au făcut nimic ca să o împiedice. La fel de important, certurile dintre aceste trei puteri a împiedicat continuarea cooperării în ceea ce se numea Frontul Stresa. Italia nu numai că a fost nevoită să accepte Anschlussul, dar s-a apropiat şi mai mult de Germania Nazistă. Austria a încetat să mai existe ca ţară independentă.

[modifică] Înţelegerea de la München

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Înţelegerea de la München şi Împăciuitorismvedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Zona Sudeţilor a fost o regiune locuită în mod predominant de germani în nou formata republică Cehoslovacia. Cehoslovacia, aliată cu Franţa, avea o armată numeroasă, modernă, echipată cu armament de ultimă generaţie asigurat de o industrie de apărare foarte bine dezvoltată. Regiunea Sudeţilor forma aproximativ o treime din Bohemia (Cehoslovacia apuseană) din punct de vedere teritorial, al populaţiei şi economiei. În această zonă se afla un sistem de apărare impresionant, mai mare chiar decât linia Maginot, care se bucura de avantajele defensive ale terenului muntos. Unele proprietăţi din zonă au fost expropiate prin compensare pentru a asigura construcţia complexului defensiv. [1]

Hitler făcea presiuni pentru încorporarea Sudeţilor în Reich, sprijinind grupul separatist german din regiunea respectivă. Presupusele "brutalităţi cehe" şi "persecuţii Pragheze" au dus la stârnirea tendinţelor naţionaliste, ajutate din plin şi de agitaţia din presa nazistă. După Anschluss, toate formaţiunile politice germane din Sudeţi s-au unit (cu excepţia Partidului Social Democrat) cu Partidul Germanilor Sudeţi (SdP). În alegerile locale din 1938, SdP a câştigat o majoritate confortabilă. În toată această perioadă, activităţile paramilitare şi violenţele extremiste au atins un apogeu. Guvernul de la Praga s-a folosit de măsuri din ce în ce mai dure pentru a reprima acţiunile separatiste. Ca urmare, pentru apărarea populaţiei germane, Reichul a pretins anexarea imediată a regiunii Sudetenland.

În cele din urmă, prin Înţelegerea de la München din 30 septembrie 1938, prim-miniştrii britanic Neville Chamberlain şi francez Édouard Daladier i-au făcut pe plac lui Hitler. Mâna liberă dată Germaniei i-a permis să deplaseze trupe în zonă şi să anexeze Sudeţii "pentru salvarea păcii". În schimb, Hitler a promis că nu va mai avea alte pretenţii teritoriale în Europa.[2] Cehoslovacia, care în acel moment mobilizase peste 1 milion de soldaţi şi era pregătită să lupte pentru a-şi salva suveranitatea, nu a avut dreptul să participe la discuţii. Anglia şi Franţa au ameninţat că, dacă Cehoslovacia nu va fi de acord cu termenii oneroşi ai înţelegerii, Praga va fi făcută responsabilă de declanşarea războiului. Preşedintele Edvard Beneš a capitulat. Germania ocupa Sudetenland cu aprobarea puterilor occidentale.

În martie 1939, încălcându-şi promisiunile făcute la München, Hitler a ordonat ocuparea întregii Cehoslovacii.

[modifică] Războiul de frontieră sovieto-japonez

Pentru detalii, vedeţi articolul Bătalia de la Halhin Golvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În 1939, japonezii au atacat din Manciuria în direcţia nord, în încercarea de a cuceri o parte a Siberiei. Sovieticii au obţinut o victorie decisivă la Halhin Gol sub comanda generalului Gheorghi Jukov. În urma acestei infrângeri, Japonia a făcut pace cu URSS, (până în 1945) şi, în schimb, şi-a îndreptat atenţia către sud, intrând în conflict cu SUA şi aliaţii acestora. URSS-ul şi-a îndreptat la rândul ei atenţia către apus, lăsând numai un număr redus de militari care să asigure apărarea Siberiei.

[modifică] Pactul Molotov-Ribbentrop

Pentru detalii, vedeţi articolul Pactul Molotov-Ribbentrop vedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
Hitler rupând pactul de neagresiune, caricatură din 1941 al grupului de artişti Kukrînicsî.
Extinde
Hitler rupând pactul de neagresiune, caricatură din 1941 al grupului de artişti Kukrînicsî.

În mod oficial, Pactul Molotov-Ribbentrop era un tratat de neagresiune între Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică. Tratatul a fost semnat la Moscova pe 23 august 1939 de către miniştrii de externe sovietic Viaceslav Molotov şi, respectiv, german Joachim von Ribbentrop.

Deşi tratatul fusese etichetat în mod oficial "de neagresiune", Pactul conţinea un protocol secret prin care statele independente Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România erau împărţite între sferele de influenţă ale celor două puteri semnatare. Protocolul secret desemna în mod explicit "rearanjamentele teritoriale şi politice" din zonele acestor ţări care urmau să fie făcute de comun acord de ţările semnatare.

Ca urmare, ţările vizate au fost invadate, ocupate sau forţate să cedeze părţi ale teritoriului lor în favoarea Uniunii Sovietice şi/sau Germaniei Naziste.

[modifică] Invadarea Poloniei

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Campania poloneză din septembrie şi Al doilea război mondialvedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Între Polonia şi Germania existau deja tensiuni în legătură cu Oraşul Liber Danzig şi cu coridorul polonez. În ciuda declaraţiilor belicoase ale lui Hitler sau masării de trupe naziste la frontieră, Polonia a refuzat să cedeze în faţa pretenţiilor dictatorului german. Anglia şi Franţa au semnat alianţe militare cu Varşovia prin care garantau că vor declara război Germaniei dacă aceasta din urmă va ataca Polonia.

Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939. Regatul Unit şi Franţa au cerut printr-un ultimatum încetarea atacului german. Refuzul german marchează data de început al celui de-al doilea război mondial.

[modifică] Invadarea Uniunii Sovietice

Pentru detalii, vedeţi articolul Operaţiunea Barbarossavedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Prin atacarea Uniunii Sovietice în iunie 1941, Hitler a deschis al doilea front al războiului, făcând ceea ce astăzi este considerată o greşeală strategică grosolană. Fără să fi reuşit să învingă Anglia în apus, Germania s-a angajat într-un război pe două fronturi. Hitler considerase că Uniunea Sovietică, cu armata nepregătită de război, slăbită de epurările staliniste, poate fi învinsă printr-un atac violent, de scurtă durată.

O teorie lansată recent de Victor Suvorov afirmă că dacă Germania nu ar fi atacat, Stalin ar fi declanşat atacul împotriva lui Hitler de îndată ce uriaşa Armată Roşie ar fi fost complet utilată şi suficient antrenată. În astfel de condiţii, Wehrmachtul ar fi fost lipsit de elementul surpriză si de posibilitatea de manevră. Mai mult decât atât, câmpiile din estul Germaniei, fără obstacole naturale majore, nu pot fi considerate propice războiului de apărare. Totuşi, această teorie se bazează pe mai multe presupuneri, pe fapte şi dovezi incomplete.


[modifică] Atacul de la Pearl Harbor

Pentru detalii, vedeţi articolul Atacul de la Pearl Harbor vedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Flota combinată japoneză a atacat baza navală americană de la Pearl Harbor în speranţa distrugerii navelor flotei americane din Pacific aflate la ancoră. Deşi japonezii erau conştienţi că americanii aveau capacitatea de a construi nave care să le înlocuiască pe cele distruse, niponii sperau ca ritmul de înlocuire să fie suficient de scăzut, asfel încât să fie capabili să distrugă toate rezervele pe rând. La numai câteva zile de la atac, Germania a declarat război Statelor Unite, în speranţa că şi Japonia va declara război Uniunii Sovietice. Atacul de la Pearl Harbor a pus capăt izolaţionismului SUA.

[modifică] Note

  1. Czechoslovakia Law no. 63/1935 Compediu de legi şi decrete – despre expropierea pentru scopul apărării naţionale.
  2. Discursul radiodifuzat al lui Chamberlain din 27 septembrie 1938

[modifică] Bibliografie

  • Carley, Michael Jabara 1939 : the Alliance that never was and the coming of World War II, Chicago : I.R. Dee, 1999 ISBN 1-56663-252-8.
  • Dallek, Robert. Franklin D. Roosevelt and American Foreign Policy, 1932-1945 (1995).
  • Dutton, David Neville Chamberlain, London : Arnold ; New York : Oxford University Press, 2001 ISBN 0-340-70627-9.
  • Feis, Herbert. The Road to Pearl Harbor: The coming of the war between the United States and Japan. classic history by senior American official.
  • Goldstein, Erik & Lukes, Igor (editors) The Munich crisis, 1938: Prelude to World War II, London ; Portland, OR : Frank Cass, 1999 ISBN 0-7146-8056-7.
  • Hildebrand, Klaus The Foreign Policy of the Third Reich, translated by Anthony Fothergill, London, Batsford 1973.
  • Hillgruber, Andreas Germany and the Two World Wars, translated by William C. Kirby, Cambridge, Mass. : Harvard University Press, 1981 ISBN 0-674-35321-8.
  • Strang, G. Bruce On The Fiery March : Mussolini Prepares For War, Westport, Conn. : Praeger Publishers, 2003 ISBN 0-275-97937-7.
  • Thorne, Christopher G. The Issue of War: States, Societies, and the Coming of the Far Eastern Conflict of 1941-1945 (1985) sophisticated analysis of each major power.
  • Tohmatsu, Haruo and H. P. Willmott. A Gathering Darkness: The Coming of War to the Far East and the Pacific (2004), short overview.
  • Wandycz, Piotr Stefan The Twilight of French Eastern Alliances, 1926-1936 : French-Czechoslovak-Polish relations from Locarno to the remilitarization of the Rhineland, Princeton, N.J. : Princeton University Press, 1988 ISBN 0-691-05528-9.
  • Watt, Donald Cameron How war came : the immediate origins of the Second World War, 1938-1939, New York : Pantheon, 1989 ISBN 0-394-57916-X.
  • Weinberg, Gerhard The Foreign Policy of Hitler's Germany : Diplomatic Revolution in Europe, 1933-36, Chicago : University of Chicago Press, 1970 ISBN 0-226-88509-7.
  • Weinberg, Gerhard The Foreign Policy of Hitler's Germany: Starting World War II, 1937-1939, Chicago : University of Chicago Press, 1980 ISBN 0-226-88511-9.
  • Turner, Henry Ashby German big business and the rise of Hitler, New York : Oxford University Press, 1985 ISBN 0-19-503492-9.
  • Wheeler-Bennett, John Munich : Prologue to Tragedy, New York : Duell, Sloan and Pearce, 1948.
  • Young, Robert France and the Origins of the Second World War, New York : St. Martin's Press, 1996 ISBN 0-312-16185-9.

[modifică] Legături externe

Al Doilea Război Mondial - Navighează prin istorie:
Fronturi Articole specifice Participanţi Vezi şi

Preludiu:

  • Cauze
  • în Europa
  • în Asia

Fronturi de operaţiuni principale:

  • Europa
  • Europa de Est
  • Africa & Mediterana
  • Orientul Mijlociu
  • Asia & Pacific
  • Atlantic

1939:

  • Campania din Polonia

1940:

  • Campania din Norvegia
  • Bătălia Franţei
  • Bătălia Angliei
  • Campania din Africa de Nord
  • Campania din Balcani

1941:

1942:

1943:

1944:

  • Bătălia din Normandia
  • Bătălia din Ardeni

1945:

  • Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa
  • Hiroşima & Nagasaki
  • Operaţiunea Furtuna din August
  • Ziua Victoriei asupra Japoniei
  • Rezistenţa
  • Tehnologia
  • Producţia militară
  • Echipament
  • Criptografie
  • Blitzkrieg

Impactul asupra civililor & atrocităţi:

  • Holocaust
  • Crime de război japoneze
  • Bombardamentul strategic

Urmări:

  • Participanţi
  • Cronologia
  • Categorii
  • Lupte
  • Oameni
  • Conferinţe
  • Război total
  • Al Doilea Război Mondial în cultura contemporană
  • Dictatul de la Viena



Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Cauzele celui de-al doilea război mondial
Wikisource
La Wikisursă există texte originale legate de World War II
Wikimanuale
Wikimanuale are mai multe informaţii legate de Al Doilea Război Mondial